Pentru a descoperi metoda certă a identificării adevărului, Descartes se îndoiește de tot ce poate fi pus la îndoială pentru ca odată ajuns la cogito ergo sum, piatra de temelie a filosofiei, să poată reconstrui cunoașterea pe principiul clarității și distincției. Indiferent dacă îi iese sau nu, cert este că scopul lui nu e să ne arunce în bezna scepticismului, ci să reconstruiască cunoașterea pe baze sigure, certe și indubitabile. Și chiar dacă nu reușește, cel puțin ne oferă instrumentele clarificării gândirii și posibilitatea de a distinge între ceea ce este inevitabil incert, dar cu toate acestea plauzibil, pe de o parte, și pura speculație sau fabulație, ceea ce nu este doar incert, ci și cu totul implauzibil, pe de altă parte. Altfel spus, indiferent de limitele filosofiei lui Descartes, scopul ei e să facă mai multă lumină, nu să producă mai multă confuzie.
Dar ce te faci când Descartes încape pe mâna scepticilor cu juma de normă și zero scrupule sau a cretinilor care se cred deștepți și hăhăie antisistem la orice știre plauzibilă sau foarte plauzibilă despre problemele pe care le întâmpină Putin sau despre mizeriile pe care le face, dar tot ei îți livrează după aia, cu cinism sau cretinism, informații „sută la sută sigure” culese de prin găurile de canal ale telegramului sau de pe vkontakte, chiar dacă deseori sfidează orice logică? Rezervele și nuanțele specifice unei abordări oneste fie trec neobservate, deoarece capetele pătrate cu ochelari de cal văd totul în alb-negru și împart lumea între ai noștri și ai lor, fie reprezintă un prilej de abuz pentru hienele cugetării și alte târâtoare care te iau cu „dar de unde știi că nu e totul o mare minciună?”, „poate visezi și e totul altfel decât pare”, „e clar că e manipulare, pentru că nu s-a demonstrat cu certitudine absolută că e așa cum zici tu”, „hai, demonstrează tu că nu e așa!”, „uite, aici accepți o premisă care nu e certă, deci toată argumentația ta cade”, „uite aici ți-a scăpat un mic detaliu, care are prea puțină legătură cu sbiectul dezbătut, dar ce contează, deci vezi că nu știi?” ș.a.m.d.
„Îndoiala metodică” se aplică cu maximă „scrupulozitate” doar informațiilor care nu ne convin. Tot ce ne convine e livrat ca sigur, cu maximă nesimțire, indiferent de cât de mult sfidează regulile logicii sau ale documentării. Din cod de conduită, cartezianismul devine instrument care facilitează minciunile care ne convin și ne protejează mintea de adevărurile care nu ne convin. Sau, cum spunea o prietenă, epistemologie teroristă. Prostul face asta cu o anumită inocență. Ăla care nu are scuza că e prost o face cu perversitate. Unii sunt securiști. Alții, deși nu sunt, e clar că au vocație.
Întotdeauna m-a fascinat intelectualul care își sacrifică atât inteligența, cât și demnitatea, datorită faptului că a ajuns să țină el cu o echipă anume, să se investească într-un idol, partid sau ideologie, care nu face saltul prin credință către lumea de dincolo, ci se abandonează delirului în lumea de aici. Nu mă refer aici la mercenari. Cazurile respective sunt simple și prea puțin interesante. Mă refer la oamenii care o iau pe acest drum nu pentru că iubesc mai mult banii decât adevărul, ci pentru că iubesc mai mult minciuna decât adevărul sau pur și simplu nu au demnitatea de a recunoaște adevărul chiar și atunci când nu le convine și nu au motive să-l iubească sau sunt incapabili să-l iubească, deși motive ar avea, pentru că sunt prost orientați sufletește.
Étienne de La Boétie a scris un discurs despre servitutea voluntară. Poae că ar trebui să se scrie și un discurs despre prostia voluntară. Sau poate că sunt eu naiv și subestimez gradul de prostie involuntară, securism și mercenariat al lumii care mă înconjoară.
Calea de mijloc 