Spirala radicalizării

SpiralaLa mijlocul secolului XIX, reacționarul catolic Donoso Cortes spunea: Libertatea e moartă. Ea nu mai reprezintă o opțiune realistă. În mod concret, avem de ales între o formă de dictatură sau alta, între dictatura dreptei sau dictatura stângii. Liberalismul cel mult trage de timp și încearcă să împace și capra și varza, amână prin tot felul de comisii de studiu răspunsul la întrebarea fundamentală: Hristos sau Barabas. Încercând să discute și să negocieze într-un cadru pluralist, el permite existența extremelor care inevitabil îl vor distruge, iar problema cu care se confruntă liberalul este aceea de a renunța la utopia liberală și de a decide de partea cărei dictaturi se va situa: a dreptei sau a stângii.

Ideile lui Donoso Cortes au fost dezvoltate în perioada interbelică de Carl Schmitt. În anii ’90, după Fukuyama, doar o minoritate infimă de țăcăniți mai păstra, la dreapta, fidelitatea față de proiectul politic al extremei drepte interbelice ce presupunea abolirea democrației ca mecanism de guvernare și a drepturilor constituționale ale individului. Cu alte cuvinte, extrem de puțini mai erau fasciști, pe bune. Covârșitoarea majoritate a conservatorilor acceptau democrația liberală și regulile ei. Cei care nu au acceptat-o, pentru că visau la ceva mai bun (după mintea lor) decât atât, au fost progresiștii. Aceștia i-au hărțuit și i-au înghesuit tot mai mult pe conservatori în ideea că sub masca oricărui conservator se ascunde un fascist care trebuie denunțat și deposedat de drepturile sale constituționale.

Și au tot împins în direcția asta. Cu tupeu. Alegerea lui Trump nu a făcut decât să-i radicalizeze și mai mult. Au devenit și mai agresivi, ferm convinși că alegerea lui Trump s-a datorat nu faptului că au fost prea agresivi, ci faptului că nu au fost suficient de agresivi. Că așa au fost ei învățați: să fie asertivi. Adică tari în gură. În multe cazuri, educația lor se rezumă la dobândirea acestei predispoziții, la cultivarea unei atitudini mai degrabă decât dobândirea reflecției. Alții au descoperit că, de fapt, credeau în libertatea de exprimare doar în condițiile în care era filtrată de mass-media, nu și în condițiile unei democratizări reale a libertății de exprimare pe care au făcut-o posibilă internetul și rețelele sociale. După ce au decretat invaliditatea alegerilor din 2016 pe motiv de Russian interference, au concluzionat că dezbaterea e liberă și corectă nu dacă fiecare spune ce crede, ci dacă vorbesc doar ăia care nu pot fi suspectați de Russian interference, adică doar prin intervenția masivă a lui Zuckerberg și a algoritmilor săi.

Desigur, Trump a provocat. Și chiar dacă se pare că a pierdut alegerile pe bune jucând cartea provocărilor și polarizării, totuși, trebuie notat că prin raport cu 2016 el a progresat și nu oricum, ci enorm. În 2020 a obținut cu 11 milioane de voturi mai mult decât în 2016, în ciuda tuturor provocărilor sale, de la porcismele din campania electorală, până la declarațiile de după marșul și atacul terorist de la Charlottesville. Asta însemană că America de azi e semnificativ mai divizată decât în urmă cu patru ani, în sensul în care numărul indiferenților / apoliticilor a scăzut, iar gradul de radicalism al ambelor tabere a crescut.

Dar dacă condițiile economice care au favorizat, în mod cert, această radicalizare, au fost create de centrul politic din ambele partide, vârful de lance al atacului la adresa ordinii constituționale a fost reprezentat, în general, de aripa progresistă și antifascistă a Partidului Democrat. Cert este că au reușit să-i convingă pe tot mai mulți de la dreapta că Donoso Cortes a avut dreptate, că au de ales între dictatura lor sau dictatura adversarilor, și că nu se mai pune problema rezolvării diferendelor prin alegeri libere arbitrate de niște instituții independente în conformitate cu principiul separației puterilor în stat, ci de acum înainte puterea se va împărți cu arma în mână și în conformitate cu dreptul forței.

Au fost multe abuzuri de-a lungul anilor și multe atacuri la adresa ideilor de libertate și de egalitate (evident, nu doar prin PC, ci și prin forme mai brutale ca tortura sau mai invazive ca spionarea în masă a populației, de astea s-au ocupat Bush și Obama), dar cred că firul s-a rupt odată cu pandemia, mai exact, atunci când aceiași oameni care i-au închis în case pe „populiști” pe baza unei numerologii delirante, suspendându-le peste noapte aproape toate drepturile constituționale și băgând economia americană în stop cardiac, s-au dus apoi, tot ei, ca să le dea omorul și să le vandalizeze proprietățile în numele luptei împotriva rasismului sistemic. În combinație cu agravarea unor țăcăneli 100% de dreapta, pentru care stânga nu are nicio vină, cum ar fi antivaccinismul, și cu tendința paranoică a multora din această zonă de a suprareacționa, dar pornind de la niște provocări reale, s-a creat, sub forma unei contrareacții predictibile – și pe care cei care au tot alimentat-o ar trebui, acum, să și-o asume, și să nu mai schelălăie condamnând violența pe care tot ei au provocat-o – o masă critică de indivizi de dreapta care s-au întors de la Fukuyama la Donoso Cortes și care sunt dispuși să facă orice ca să rămână Trump la putere pentru că sunt convinși că ăilalți nu se vor da în lături de la nimic.

Evident, asta va duce la și mai multă radicalizare. Iar fenomenul nu este unul exclusiv american, ci reverberațiile sale se resimt în întreaga lume, inclusiv în România, țara care a dat Europei cel mai recent partid de extremă-dreapta intrat în parlament. Și degeaba eu sau alții facem apel la calm după ce ani la rând ne-am tot luat scuipați politic-corecți de la tot felul de liberali și stângiști foarte pretențioși și dușmănoși. Pur și simplu s-a creat un val prea mare, care nu mai poate fi oprit. Doar adoptarea urgentă și consecventă a unei noi paradigme economice și politice de către actuala conducere a SUA, care să îndrepte răul făcut până acum – nu doar de Trump, ci de întreaga haită de agresori fanatici care l-au ajutat pe Trump să-și consolideze puterea – ar putea să oprească valul înainte să se producă o catastrofă. Dar s-ar putea să fie prea târziu. Iar vina pentru ce se va întâmpla o poartă toți cei care au contribuit la spirala radicalizării.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Anarhocapitalism

Patologiile neoliberalismului contemporan în care corporații too big to fail și too big to control domină niște state tot mai neputincioase sunt evidențiate și de următorul paradox: în timp ce Facebook poate să-i suspende contul cu milioane de urmăritori al celui mai puternic om de pe planetă, ăla care poate oricând să apese pe butonul nuclear, la fel cum poate să procedeze cu conturile fiecăruia dintre noi, amărăștenii, distorsionând dezbaterea democratică și călcând pe dreptul la liberă exprimare cu dreptul de proprietate și libertatea antreprenorială nelimitată, forțele de ordine (altfel controlate, în mare parte, de democrați) nu sunt în stare să păzească sediul Congresului American, adică instituția menită să contrabalnseze puterea celui mai puternic om al planetei și să împiedice utilizarea abuzivă a acestei puteri.

În timp ce Facebook, Google și Twitter, împreună cu mijloacele de informare clasice, CNN, NBC, ABC (cartelul media) îl pot pune pe Președintele SUA în situația de a avea o libertate efectivă de a se face auzit care începe să semene din ce în ce mai mult cu libertatea efectivă a unui disident din spațiul ex-sovietic – știu, mai e până acolo, dar ne apropiem -, statul minimal nu mai e în stare să-și apere instituțiile fundamentale. În timp ce Trump e dat afară de pe Facebook și Twitter, mulțimile furioase de susținători ai lui Trump reușesc să pătrundă pentru prima dată în istorie în Capitoliu.

Se pare că idealurile nouăzeciste ale intelectualilor libertarieni s-au materializat în sfârșit: trăim în anarhocapitalism, iar anarhocapitalismul nu înseamnă doar postdemocrație, ci și postliberalism. Libertatea a ajuns să însemne doar libertatea lui Zuckerberg de a face ce vrea cu conturile noastre. Că în rest, micile afaceri au fost falimentate și o puzderie de alte drepturi au fost suspendate pe termen nedeterminat pentru a scăpa planeta de covid. De acum, suntem liberi doar în online, iar Zuckerberg alături de prietenii de la Twitter și Google sunt liberi să facă ce vor mușchii lor de mari capitaliști cu online-ul nostru cel de toate zilele.

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

Adevăr și libertate

Sunt oameni pentru care nevoia de apartenență la un trib sau un partid e mai puternică decât datoria de conștiință și nevoia de adevăr. De aceea, ori de câte ori tribul și liderul său o iau razna și comit fapte reprobabile, ei îi vor dezvinovăți pe ai lor și vor pune ceea ce s-a întâmplat în cârca dușmanului care e întotdeauna în afară și care e întotdeauna călăul, în timp ce ei și membrii tribului sunt, invariabil, victime.

Sunt oameni care vor să câștige cu orice preț și sunt oameni care preferă să piardă corect și onorabil decât să câștige oricum.

Sunt oameni care învață, greu și dureros, să se smerească în fața frumuseții adevărului, care deseori îi face să arate prost, cel puțin când privesc înapoi. Asta se cheamă maturizare. Și sunt oameni care rămân la nivelul de curtea școlii când nu erau în stare să recunoască faptul că au pierdut un meci. Indivizi blocați în propriul lor narcisism care, dominați de frica de a nu arăta prost / de a nu părea proști, devin incapabili să evolueze, iar în cele din urmă sfârșec prin a arăta jalnic în ochii celor care au reușit să evolueze pentru că s-au învățat să meargă alături de adevărul care deseori supără.

Sunt oameni care contemplă adevărul, chiar și când supără, și alți oameni blocați în contemplarea de sine, individuală sau colectivă, care trebuie să fie întotdeauna satisfăcătoare aici și acum.

Sunt oameni care își impun să judece și situațiile care le convin și cele care nu le convin cu aceleași criterii, universal valabile. Asta înseamnă să fii consecvent. În timp ce alții confundă consecvența cu persistența într-o eroare tot mai evidentă, susținută cu pseudoargumente tot mai jenante, doar pentru că nu sunt în stare să recunoască că au călcat strâmb cândva, din vina lor, sau că mai mult nu i-a dus capul într-un anumit moment al vieții lor. Confundă autentica consecvență cu persistența narcisistă în eroare al cărei unic scop e să întrețină minciuna unei false imagini de sine.

Sunt oameni care umblă toată ziua pe la duhovnici, îi întreabă și cu ce haină să se îmbrace când se duc la interviu, dar nu sunt în stare să recunoască că 2 + 2 fac patru și atunci când nu le convine lor sau coordonatele evidente ale unei crime: cine e victima și cine e făptașul.

Sunt oameni liberi și sunt oameni sclavi.

„Veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32), dar calea care duce, prin adevăr, la libertate și adevărata viață e îngustă și abruptă și „puțini sunt cei care o află” (Matei 7, 14).

Publicat în Uncategorized | 3 comentarii

Declinul Imperiului American

1. Cercul vicios al radicalizării continuă. Nimic nou pe frontul de Vest. Și republicanii și democrații au dat cu parul, au călcat în picioare legile fundamentale ale țării și ale bunului simți, precum și drepturile celorlalți, au susținut fapte alternative, au contestat legitimitatea alegerilor atunci când nu le-a convenit rezultatul (țineți minte că și legitimitatea alegerilor din 2016 a fost contestată ani la rând pe motiv de „Russian interference”), s-au purtat unii față de ceilalți nu ca niște concetățeni, ci ca două bande rivale care nu iau prizonieri. Și de fiecare dată când una dintre bande acționează în acest mod, cealaltă se dă de ceasul morții și face pe victima nevinovată. Fiecare înțelege democrația ca pe un sistem în care el dă cu parul și ălălalt se conformează docil valorilor democratice pe care el le impune cu parul. Doar că atunci când dai cu parul nu te poți aștepta decât la faptul că și celălalt va face la fel. Desigur, atitudinile astea se regăsesc mai ales la extremele celor două partide. La mijloc, sunt prinși niște moderați care reușesc tot mai greu să facă față echilibristicii în condițiile în care extremiștii se înmulțesc și devin tot mai radicali. Cei mai înțelepți s-au retras deja de ceva vreme și privesc de pe margine scârbiți, îngroziți sau resemnați.

2. Știm bine, întotdeauna sunt de vină „infiltrații”. Așa gândește orice psihopat. Când comite o crimă sau un abuz evident, e ferm convins că victima e de fapt el, că el doar s-a apărat, că el nu a făcut nimic rău, fiind mai degrabă o victimă a infiltraților care și-au propus să-l compromită. Infiltrații erau să o linșeze pe femeia jandarm la protestul rezist din 10 august, infiltrații au luat cu asalt Capitoliul, infiltrații au comis pogromurile „abuziv” atribuite legionarilor ș.a.m.d.

3. Cea mai jalnică atitudine o au cei care pe de o parte susțin că s-au furat alegerile, dar pe de altă parte se dezic de protestatarii care au luat cu asalt Capitoliul, în ideea că așa ceva nu se face. Îmi pare rău, dar în cazul în care alegerile au fost furate, chiar așa se face că doar asta se mai poate face. Dacă se încalcă regula de bază a democrației, în speță corectitudinea alegerilor, insurecția rămâne singura opțiune, iar cei care recurg la această opțiune nu pot fi blamați, în orice caz, nu mai mult decât opoziția din Bielorusia. Așadar, nu poți să susții în același timp că alegerile au fost fraudate și să te dezici de violența protestatarilor. Iar dacă alegerile nu au fost fraudate, dar tu susții că au fost fraudate, atunci ești complice moral al atacului la adresa ordinii de stat. Indiferent de ce permite legea, ar fi timpul ca unii să înțeleagă că nu poți bate câmpii inocent. Au fost fraudate alegerile în SUA? Revenim la problema încrederii. Firește, nu am numărat eu voturile. Dar nu cred că dacă ar fi existat dovezi în acest sens, Curtea Supremă a SUA, cu șase judecători conservatori, dintre care trei numiți chiar de Trump, ar fi respins în unanimitate cererea de invalidare a alegerilor pe motiv de fraudă (în 2000, după Bush vs. Gore, votul la Curtea Supremă a fost de 5/4). În rest, Trump doar a fost Trump: un narcisist infantil și iresponsabil. Nimic nou și absolut nicio surpriză. Iar cei care i-au susținut teoria referitoare la fraudarea alegerilor trebuie să-și asume responsabilitatea morală pentru ce s-a întâmplat ieri.

4. Dar dincolo de responsabilitatea morală a lui Trump și a unui număr semnificativ de politicieni republicani care i-au ținut isonul, o altă mare parte din vină o poartă responsabilii cu securitatea. Se știa de mult timp de marșul acesta, marșuri similare din trecut fuseseră marcate de violență și cu toate astea poliția a fost complet nepregătită și complet depășită de situație, la fel cum s-au dovedit a fi și serviciile secrete americane, alte instituții care înghit bucăți uriașe din bugetul SUA, atunci când au avut loc atentatele de la 11 septembrie. S-au avansat mai multe teorii. Unii au dat vina pe belemismul utopic al autorităților din DC care în mod deliberat nu au chemat îndeajuns de multe forțe de ordine pentru a rămâne fidele crezurilor lor stupid-infantile referitoare la subfinanțarea sau chiar abolirea poliției și ca să demonstreze că ele nu sunt ca Trump, care cu ceva luni în urmă a făcut o demonstrație de forță cu protestarii, zice-se pașnici, care se strânseseră în fața Casei Albe. Alții arată cu degetul spre autorități federale care s-ar afla încă în subordinea lui Trump. Alții spun că poliția ar fi plină de fani înrăiți ai lui Trump, care sunt mână în mână cu Proud Boys și alte organizații, legătură care a devenit tot mai strânsă după protestele din vară și inițiativele cvasi-anarhiste ale unui număr semnificativ de democrați. În fine, alții au avansat și teza unui non-combat deliberat al autorităților menit să întărească sperietoarea anarho-fascismului care să justifice apoi un nou val de represiune la adresa populiștilor. Deja, Trump a fost dat afară și de pe Facebook și de pe Twitter. Oricum ar fi, și oricum s-ar împărți vina, vorbim de o prestație complet jenantă a aparatului de securitate american.

5. Au fost odată niște oameni frumoși și cu multe figuri în cap care au vrut să ia totul, ferm convinși că li se cuvine: roadele creșterii economice și beneficiile globalizării, monopolul asupra culturii, dreptul privatizat de a cenzura pe cine vor mușchii lor cei toleranți. Dar într-o zi, în 2016, s-au trezit că au pierdut alegerile și că, vrând să ia totul, au ajuns să nu mai aibă absolut nimic în comun cu ceilalți de la care voiau să ia totul și care au rămas în urmă din toate punctele de vedere: nici măcar criteriile pe baza cărora se poate stabili cât fac 2+2. Or democrația nu poate supraviețui fără un minim consens etic și epistemologic. Când nu mai există consens nici măcar cu privire la criteriile ce garantează validitatea unor alegeri se ajunge, inevitabil, la violență ca unică formă posibilă de reglementare a relațiilor sociale. Din ciclul violenței vom ieși abia atunci când vom învăța să-i respectăm pe cei cu care nu suntem de acord și atunci când vom înțelege că democrația e incompatibilă cu fanatismul cruciat și iacobin, fiind în schimb un sistem de negociere chibzuită și de împărțire cât mai echitabilă a puterii. Când practica „democratică” începe să semene tot mai mult cu un joc de sumă zero, e clar că democrația a intrat în declin și se îndreaptă spre deces.

6. Celor care vor veni la mine cu dihotomii stupid-infantile să-mi explice cum răul cel mare e de fapt la sexo-marxiștii democrați de care doar Trump ne apără – ca și cum nu poți să fii critic față de ăia, păstrându-ți în același timp luciditatea cu privire la trumpism – le răspund, în încheiere, cu un citat din Titus Livius despre declinul Imperiului Roman care reflectă foarte bine actuala fundătură în care a ajuns și Imperiul American:

„our vices have attained to such a height of enormity, that we can no longer endure either the burden of them, or the sharpness of the necessary remedies.”

Alții or mai avea proiecte sau și-or mai face iluzii. Eu devin tot mai convins că singura alternativă a rămas contemplația, indiferent dacă privești la televizor spectacolul cu o pungă de popcorn în mână sau dacă privești, la rugăciune, icoana luminată de candelă.

LATER EDIT: La doar o zi după ce le-a spus insurgenților că sunt minunați și după ce timp de două luni a susținut teoriile din care ei au dedus concluziile practice cât se poate de logice, Trump se dezice de protestatarii care au luat cu asalt Capitoliul în termeni cât se poate de duri. Altfel spus, își încheie mandatul la fel cum și-a început campania electroală din 2016: ca un jeg. Iar acest final nedemn de mandat scoate în evidență dimensiunea tragică a trumpismului. O femeie a murit pentru că a crezut până la capăt în teoria conspirației promovată de Trump, alții vor înfunda pușcăria. Cu alte cuvinte, mulți oameni simpli, prostiți, cu probleme reale și lipsiți de reprezentare reală, sunt atrași într-o pseudorevoluție de niște escroci care continuă să profite în timp ce ei rămân și cu banii luați, și cu onoarea „nereperată”. Bine, nu că tabăra democrată nu și-ar avea și ea fraierii ei care sunt gata să moară ca să salveze democrația Wall-Street-ului de Trump fascistul. Dacă după toate astea Trump va fi prezent la ceremonia de învestire a lui Biden și totul se va încheia, diplomatic, cu discurs unificator, prin ritualul bipartizan al transferului puterii, atunci caracterul jalnic și dezgustător al spectacolului va fi deplin.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Antivaccinistul și specialistul: o dilemă din care nu putem ieși

N-am fost și nu voi fi niciodată antivaxxer. Nu doar că teoriile indivizilor în cauză nu m-au convins, dar nici genul de emoții care îi mână în luptă nu îl împărtășesc. În general, pe cât îmi stă în putință, încerc să mă informez cât mai bine cu privire la ceea ce consum, nu cred că tot ce zboară se mănâncă, dar nici nu trăiesc veșnic alarmat cu sentimentul apăsător că cineva vrea să mă otrăvească. Firește, înțeleg și eu logica pieței, faptul că producătorii de bunuri și servicii vor să scoată bani cu orice preț, chiar și cu prețul sănătății sau vieții oamenilor, în măsura în care autoritățile de reglementare le-o permit și înțeleg că sunt motive de îngrijorare, că dacă n-ar fi nu ar mai exista autorități de reglementare și legi care să pedepsească, cel puțin în teorie, capturarea acestor autorități de reglementare de interese private care atentează la binele public. Am văzut documentarul despre Monsanto, am văzut Erin Brockovich, știu de scandalul opioidelor din State.

Acestea fiind spuse, deși încerc să mă informez și eu cât pot de bine, cum sunt, pe de altă parte, un om foarte coerent, îmi dau seama că dacă ar fi să fiu pe deplin vigilent față de orice bun și serviciu pe care îl consum și să refuz să-l consum dacă nu am informații absolut sigure că e sănătos și nu e periculos, fie aș lua-o razna, fie ar trebui să mă angajez pe calea unei utopii a întoarcerii la natură unde probabil că nu aș putea să trăiesc sau unde probabil că aș trăi mult mai prost ca acum. În orice caz, îmi dau seama că soluția evadării în natură poate fi cel mult una individuală, dar nu are cum să fie o soluție fezabilă pentru întreaga societate. Mai am și chestia asta, că în general nu mă interesează soluțiile escapiste individuale. Eu vreau să fie bine pentru toată lumea. Bun, când ajungi la punctul la care chiar nu mai suporți, poate că în cele din urmă îți iei câmpii, că altceva n-a mai rămas de făcut, dar văd lucrul ăsta ca pe ultimul act al unei piese de teatru complet tragice, nicidecum ca pe un stil de viață alternativ, chic, eco, ca pe o nouă cale postindustrială de redescoperire a sinelui și a naturii, mă rog, întreaga utopie romantică.

Ceea ce nu înseamnă că nu trebuie să avem grijă de mediul înconjurător, să păstrăm cât de mult legătură cu natura – ceea ce și fac, în calitate de împătimit al muntelui – și să trăim natural acolo unde chiar putem să evităm niște chimicale dăunătoare sau doar suspecte. Dar există o limită clară a acestei paradigme vizibilă în faptul – și lipsa asta de coerență / consecvență e cea care mă face să privesc antivaxxerismul ca pe o concepție superficial-infantilă – că oamenilor ăstora le cășună pe câte o chestie, uneori mai multe, cum este și acest vaccin, chiar dacă în același timp fact alte operații sau urmează alte tratamente medicale, nu mănâncă numai eco – mă rog, nu că ai putea să fii sigur că roșia cumpărată de la țăran chiar e eco – circulă cu mașina și se suie în avion, încrezători că ăia care le-au proiectat și au făcut verificările tehnice și-au făcut bine treaba ș.a.m.d., dar le-a cășunat pe vaccin (mă refer aici la vaccin în general, dar înțeleg că discuția poate fi diferită, de la caz la caz, în funcție de fiecare vaccin în parte).

O vreme m-am certat cu oamenii ăștia, am încercat să-i conving. Degeaba. Nu am întâlnit niciun antivaxxer care să fie suficient de coerent pentru ca viziunea sa să stea în picioare în fața criticii. Mai toți cu care am vorbit erau antivaxxeri pentru că erau convinși că știu ei mai bine din surse online decât știu ăia din facultățile de profil și institutele de cercetare care ar fi plătiți de corporații să facă studii mincinoase. N-am întâlnit niciodată un antivaccinism bazat pe un scepticism coerent, ci doar antivaccinism bazat pe convingeri pe cât de fanatice, pe atât de șubrede.

Dar reflectând mai mult am ajuns la concluzia că antivaccinismul sceptic, realmente sceptic, reprezintă o poziție nu neapărat bună, însă imposibil de demontat. Poate tocmai d-aia e și atât de rezistent antivaccinismul la critica partizanilor științei oficiale care de regulă nu știu nici ei prea multe despre știința pe care o apără, dar le place să se definească prin contrast cu primii, ca oameni mișto, și dau frâu liber reflexelor arogant-polițienești de disciplinare a proștilor, populiștilor, conspiraționiștilor ș.a.m.d. Adevărații sceptici îi numeri pe degete. Sunt foarte puțini oameni capabili să își asume consecvent o astfel de poziție. Cei mai mulți încearcă să se justifice printr-o teorie șubredă pentru că nu sunt suficient de inteligenți, de onești și de autonomi pentru scepticism, dar la nivel subconștient, adeziunea lor la o teorie șubredă care se opune științei oficiale se explică prin faptul că oamenii intuiesc că cei care le reproșează că nu se conformează rațiunii sunt de fapt niște diletanți a căror poziție oficială nu se bazează pe rațiune, așa cum pretind, ci pe încredere, o încredere pe care ceilalți, antivacciniștii, nu pot și / sau nu vor să și-o asume. În bună parte, asta se datorează faptului că ar trebui să aibă încredere tocmai în grupul social al mesagerilor științei, dar din varii motive, pentru antivaxxeri acești oameni nu sunt deloc simpatici. Sunt percepuți ca „elita” globalistă, ruptă de popor, de modul său de viață și de tradițiile sale și de aceea tot ce vine de la ăștia, trebuie să fie musai rău. Dacă îți zice Soros sau Bill Gates să faci ceva, e clar că îți vrea răul, așa că tu o să faci fix invers.

Ultima dată când am polemizat cu oamenii din categoria asta m-am oprit la următorul argument: nu poți pretinde că combați poziția Academiei Americane de Științe pe baza unei surse culese de pe internet. Dacă pretinzi că o faci, înseamnă că ești un diletant care nu cunoaște diferența dintre diletantism și adevărata expertiză, pe care o posezi nu când ai citit o sursă de pe internet, ci atunci când ai citit toate sursele relevante despre un subiect, ai luat act de toate obiecțiile și ți-ai reformulat teoria în funcție de capacitatea sau incapacitatea de a le respinge pe fiecare dintre acestea, și când ți-ai clarificat problemele de metodologie, răspunzând la toate criticile de acest tip și dezvoltându-ți teoria pe măsură ce apar noi obiecții care invalidează argumente precedente. Mă rog știți argumentul, așa cum e reflectat el de acel meme celebru, cu femeia în echipament special care face cercetare pentru dezvoltarea unui vaccin într-un laborator, printre mii de fiole, în timp ce altă femeie face cercetare antivaccin pe propriul telefon în timp ce își face nevoile.

Cunoașterea, cum bine spunea Socrate, începe cu cunoașterea propriei ignoranțe: în cazul de față, cu conștientizarea faptului că nu ești specialist. Or, dacă nu ești specialist, nu ai cum să contrazici un specialist care se face purtător de cuvânt al științei oficiale, pentru că nu dispui de instrumentele intelectuale necesare. Ceea ce nu înseamnă că specialistul are musai dreptate. Teoretic, poate să nu aibă. Înseamnă doar că indiferent dacă specialistul are dreptate sau nu, tu, în mod cert, ca nespecialist, nu ai capacitatea de a demonstra dacă specialistul are dreptate sau nu. Ceea ce înseamnă că poți să crezi sau să nu crezi în specialist. Poți să fii cel mult un antivaccinist pe bază de neîncredere și scepticism, nu pe bază de știință.

Desigur, pot exista și motive de a crede sau de a nu crede. De aici discuția se complică. În ultima mea polemică cu antivaxxerii m-am oprit la următorul argument: cum credința în capacitatea ta de a polemiza de la egal la egal cu comunitatea științifică internațională e doar o dovadă de ignoranță neconștientizată (dovada că nu ești doar prost, ci și fudul), singurul argument valid e cel care, pornind de la conștiința faptului că nu ești specialist în materie de vaccin, demonstrează, în mod credibil, de ce acești oameni care sunt infinit mai bine pregătiți ca tine nu ajung la adevăr sau îl ascund. Cu alte cuvinte, argumentul realmente convingător al antivaxxerilor ar trece cu necesitate prin demonstrația faptului că sistemul științific modern este, în esența lui, viciat.

Dar la fel cum pentru a demonstra credibil că vaccinul face rău (cel puțin mai mult rău decât bine) trebuie să fii specialist în vaccin, tot astfel, pentru a demonstra că sistemul științific modern este viciat în esența lui (sau cel puțin în unele dintre compartimentele sale fundamentale) ar trebui să fii specialist în istoria / sociologia științei, ceea ce presupune din start să ai noțiuni generale de știință mult peste medie, la care să se adauge niște cunoștințe foarte complexe referitoare la modul în care funcționează cercetarea contemporană, cunoștințe care necesită ani și ani de studii într-un cadru instituțional care face posibilă cercetarea la acest nivel.

Cu alte cuvinte, pentru a invalida cunoașterea specialistului în vaccin, oricum ai lua-o, trebuie să fii la rândul tău un specialist. Or, chiar și presupunând că marea majoritate a antivacciniștilor ar fi conștienți de distincția dintre specialist și nespecialist – din ce am putut observa, chiar nu este cazul -, inevitabil, omulului de rând îi este refuzată cunoașterea, motiv pentru care raportul său cu știința seamănă mai degrabă cu raportul cu religia: poate să creadă în specialiști / în sistemul pe care nu îi / nu îl înțelege sau să nu creadă.

Teoretic, există posibilitatea ca individul în cauză să devină el însuși un specialist dacă are timpul necesar, banii necesari, înzestrările necesare și disponibilitatea de a își dedica întreaga viață lămuriri științifice a chestiuni care îl frământă și cu privire la care nu e dispus să acționeze pe bază de credință. Dar cum cunoașterea din fiecare domeniu de specialitate e astăzi enormă, iar specialiștii dintr-un domeniu sunt de fapt specialiști dintr-un subsubdomeniu al unui subdomeniu care face parte din domeniul de specialitate, inevitabil, în viața de zi cu zi, specialistul va fi un nonspecialist într-o puzderie de domenii care îi afectează viața de zi cu zi și va trebui la rândul său să creadă în alți specialiști.

Or credința sau necredința nu pot fi justificate rațional. E o opțiune și atât. De aceea, deși pot exista și probabil chiar există argumente raționale la nivel înalt care să justifice poziția provaccin, pentru cetățeanul de rând, poziția provaccin nu este și nu poate fi (cel puțin în 99,99% din cazuri, pentru că dacă am fi toți specialiști în vaccin sau în funcționarea sistemului științific modern, societatea noastră s-ar prăbuși întrucât nu ar mai produce decât vaccinuri și teorii solide, cu adevărat științifice, despre vaccin) o decizie rațională, ci doar un act de credință. Desigur, la fel ca orice act de credință, poate fi unul mai mult sau mai puțin educat, mai mult sau mai puțin sofisticat, mai mult sau mai puțin consecvent – căci, cum spuneam, multora le cășună pe vaccin, pentru că un copil dintr-un milion a făcut nu știu ce șoc anafilactic, dar n-au nicio ezitare să se suie în avion – dar în ultimă instanță tot un act de credință rămâne. Motiv pentru care e imposibil să-l convingi cu argumente nu doar pe antivaccinistul prost – pentru că niciun om nu este suficient de inteligent pentru a convinge un prost că e prost -, ci și pe antivaccinistul inteligent (întrucât sceptic pe bune).

Ce-i de făcut? În loc să dăm ochii peste cap exasperați de „proștii” care nu cred în știință, ar trebui să ne întrebăm ce anume alimentează mai degrabă necredința decât credința în cercetarea oficială. Discuția fiind foarte amplă, mă limitez la un singur aspect. Dacă credem în știință și credem că credința în știință este bună, atunci ar trebui să încercăm, pe cât se poate, să descoperim justificarea rațională a acestei credințe și să o transmitem tinerelor generații, ajutându-le să înțeleagă cât mai bine cum funcționează sistemul științific.

Evident, pentru asta nu e nevoie doar de matematică și științe exacte – fizică, biologie și chimie – ci și de filosofie, regina științelor (și apropo, că tot se luptă toți tembelii să scoată religia din școală, ca să o înlocuiască cu educația antreprenorială, dezvoltarea personală și alte emanații corporatiste – în afara filosofiei, cea mai multă filosofie o înveți la teologie), și de istorie și de științele societății, adică exact acele discipline pe care le masacrăm în numele dezvoltării exclusive a competențelor cerute de piața muncii, pentru ca după aia să ne mirăm că avem generații întregi de indivizi cu studii superioare (de ăia fără studii superioare nici nu mai vorbesc, fiind totalmente ridicol să le reproșezi că nu cred în știința pe care nici tu nu o înțelegi, în condițiile în care școala românească a scos din ei analfabeți funcționali) care spun tot felul de prostii și votează în consecință.

Un prim pas ar fi înțelegerea faptului că școala nu trebuie să ne pregătească doar pentru corporație, adică să ne furnizeze acele skilluri cerute de piața muncii, ci trebuie întâi de toate să ne ajute să înțelegem lumea în care trăim. Pentru că fără o astfel de înțelegere vom avea o politică dezastruoasă. În ciuda a ceea ce se spune și se urmărește de ceva vreme, economicul nu poate înlocui politicul. Dar în încercarea de a înlocui politicul și de a-și subordona toate celelalte aspecte ale vieții, noua economie tâmpește oamenii și îi face incapabili să-și exercite funcția cetățenească sau vocația politică. Iar colapsul politicii va fi rău pentru toată lumea, inclusiv pentru economie, care în cele din urmă se va prăbuși sub propria greutate.

Publicat în Uncategorized | 4 comentarii

Diversitate

Unul dintre paradoxurile vremurilor noastre constă în faptul că tocmai ideologia diversității și a incluziunii a făcut din mișcările de extremă-stânga contemporane niște mișcări care deseori sunt mult mai puțin incluzive decât mișcările de extremă-dreaptă.

Asumarea unui discurs incluziv și pro-diversitate a transformat aceste mișcări în niște secte păzite de niște cerberi isterici care în mod concret îi exclud pe toți cei care se abat câtuși de puțin de la ideologia lor hipermarginală întrucât hiperincluzivă. Niște secte care, odată cu ultima urmă de pragmatism politic, au devenit, ca orice secte, niște medii în interiorul cărora nu se poate comunica normal, nu se pot stabili relații interumane normale, și care sunt incapabile să comunice cu lumea (diversă) din afara sectei.

Între timp, romii săraci se înscriu în AUR pentru că au vorbit ei cu „domnu’ Simion” de la galerie care le-a spus că nu contează culoarea pielii ci doar să fii bun român. Ba chiar și mulți homosexuali se pare că au votat cu AUR.

Dacă aveți răbdare să citiți comentariile de pe pagina lui George Simion, veți vedea că acolo tot apare următorul termen: poporul. „Poporul e de partea dumneavoastră, domnu’ Simion”, „poporul are în sfârșit reprezentanți în parlament”, „tot poporul va ieși în stradă să vă susțină” ș.a.m.d. Reacția gardienilor corectitudinii politice la auzul cuvântului „popor” e de tip: ai auzit ce-a zis, das volk, tațo, mor!, e clar că urmează camerele de gazare episodul doi.

Dar ce desemnează, de fapt, substantivul „popor”? Care este, de fapt, poporul? Departe de mine gândul de a idealiza poporul sau de a nega orice legitimitate a preocupării pentru diversitate și incluziune. Acestea fiind spuse, cred că prin popor se înțelege totalitatea oamenilor normali, de treabă, abordabili, care în diversitatea lor au fost excluși de și din secta incluzivilor care în general câștigă mult mai mulți bani decât ei, muncesc în condiții mult mai bune și au mult mai multă putere de a influența opinia publică și autoritățile statului. E vorba de oamenii de rând care deseori pot coabita cu diferențele lor și fără medierea poliței limbajului și care pot să bea relaxați o bere la terasă fără să se teamă că interlocutorul ar putea să le sară brusc la beregată pe motiv de rasism, sexism, homofobie, transfobie, prejudecăți față de „lucrătoarele sexuale”, speciism ș.a.m.d.

Cândva, oamenii ăștia erau electoratul stângii. Acum, votează cu extrema-dreaptă nu doar datorită faptului că partidele de stânga s-au raliat la neoliberalism ori s-au dovedit incapabile să-l pună cu botul pe labe, ci și datorită faptului că ajung să constate că totuși „domnu’ Simion”, la fel ca domnul Trump, e mai incluziv decât incluzivii, fără să facă paradă cu incluzivitatea lui; sau poate tocmai d-aia.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Pro și contra-vaccin

Văzând că se agită lumea pe tema vaccinului și pe la mine pe pagină, mă simt nevoit să spun și eu câteva cuvinte. În general, atunci când vine vorba de vaccin, există două tabere: credincioșii și necredincioșii, cei care au încredere în recomandările specialiștilor și cei care nu au încredere.

Neîncrederea asta poate fi de mai multe feluri. Pe de o parte, neîncrederea celui care, conștient de faptul că nu știe, refuză să se lase pe mâna specialistului. Atunci când nu știi, nu dispui de instrumentele necesare pentru a evalua opinia specialistului. Neștiind, nu ai de unde să știi dacă ăla care pretinde că știe chiar știe, la fel cum nu poți nici să îți dai seama dacă îți spune adevărul și nu te minte interesat. Iar atunci crezi sau nu crezi. Pur și simplu. Evident, la fel ca în cazul credinței religioase, situația ta particulară te poate împinge sau nu spre credință. Spre exemplu, dacă suferi de o boală foarte gravă, cu simptome evidente și foarte dureroase, te duci la doctor și iei ce îți dă ăla în speranța că o să îți treacă, iar dacă vezi că tratamentul dă rezultate continui să îl iei mai departe. Pe de altă parte, ești mai puțin dispus să crezi – să pariezi pe competența și onestitatea doctorului – dacă ți se spune că vaccinându-te vei scăpa de riscul de a muri de o boală care până acum a ucis 0,02% din populația planetei, asta dacă acceptăm modul mai mult decât discutabil în care sunt contabilizați morții de covid, iar din ăștia 0,02% (în total vreo 1,7 milioane) mai bine de două treimi au peste 70 de ani. Sunt sigur că dacă molima asta ar fi ucis până acum nu 0,02% din populația planetei, ci 2%, mulți dintre cei care încă stau pe gânduri ar fi dat năvală la vaccinare.

Dincolo de necredința în formă pură, mai există și necredința care se bazează pe niște indicii care dau naștere la suspiciuni. Spre exemplu, oamenii, chiar dacă nu sunt specialiști, pot sesiza niște inconsecvențe evidente la nivelul discursului oficial al specialiștilor, care le pot spori neîncrederea. Sau pot reacționa la niște atitudini suspecte: spre exemplu, CEO-ul Pfizer care spune că nu se va vaccina pentru că vrea să lase doza sa unei persoane mai vulnerabile. Bă, mă lași!? Dacă e așa de altruist, de ce nu își donează și toți banii pe care i-a făcut de pe urma acestui vaccin altor persoane mai vulnerabile? În fine, autoritatea se construiește și se conservă. Oamenii au încredere în cei care au demonstrat deja că merită această încredere. Dar aceiași specialiști care ne spun acum să ne vaccinăm ne-au spus, de la debutul acestei pandemii, ba că nu trebuie să purtăm mască, pentru că nu folosește la nimic, ca după aia să ne forțeze să o purtăm și pe stradă, ba povești cu baba cloanța cotoroanța care o să omoare juma de milion de oameni dacă nu ne închidem în case, ca după aia să ne spună că au murit doar 5000 pentru că am ascultat de sfatul lor ș.a.m.d. Bine, nu sunt aceiași specialiști: ăia erau epidemiologi, sau doar pretindeau că sunt, ăștia de acum sunt imunologi. Dar acestea sunt distincții care multora le scapă și care poate că nici nu sunt deosebit de relevante. Dacă oamenii au fost duși de nas de o anumită categorie de specialiști, s-ar putea ca pentru multă vreme de acum înainte să nu mai aibă încredere în niciun fel de specialiști. E și asta o pagubă colaterală generată de managementul pandemiei de până acum de care ar fi trebuit să se țină cont.

În fine, mai este necredința care nu pornește de la conștiința propriei ignoranței, nici nu se bazează pe evidența unor suspiciuni rezonabile, ci izvorăște din convingerea că ai descoperit tu undeva pe net adevărul indubitabil pe care îl ascund toate marile academii de științe din lumea civilizată. Bun, cu oamenii ăștia nu ai ce discuta pentru că sunt pur și simplu idioți și niciun om nu este îndeajuns de inteligent ca să-i demonstreze unui prost că e prost. Dar la nivel de societate, lipsa de încredere în vaccin e un mix compus din cele trei tipuri de necredință.

Nefiind specialist și fiind conștient de limitele competențelor mele, nu aș fi scris despre acest subiect, păstrând în sfera vieții mele private problema credinței sau necredinței mele. Dar am avut șansa să discut cu cineva care este specialist în domeniu, cu studii foarte serioase și mulți ani de experiență la cel mai înalt nivel. Persoana în cauză, la fel ca și subsemnatul, nu este nicidecum cineva care să se hrănească din înțelepciunea Oliviei Steer. În principiu, ca orice om rezonabil, este pentru vaccinare. Dar mi-a zis că nu vede cum s-ar putea garanta eficiența și siguranța unui vaccin care a fost testat în mai puțin de un an și jumătate și că nu s-ar vaccina cu un astfel de vaccin. Pe de altă parte, spune asta în condițiile în care nu face parte din categoriile de risc: are 40+ și nu are comorbidități. Crede, pe de altă parte, că pentru categoriile de risc, riscul nevaccinării este mai mare decât riscul vaccinării, despre care vom ști mai multe peste vreo șase luni.

Așadar, nu cred că și-a propus nimeni să ne omoare cu vaccinul. Așa cum am scris într-o postare anterioară, nu reușesc să înțeleg de ce „globaliștii” ar fi inventat un vaccin ucigaș pe care tefeliștii, nu populiștii, se îngrămădesc să-l facă, nici cum ar putea fi păstrat un astfel de „secret” în condițiile în care la dezvoltarea acestor vaccinuri au participat mii de oameni, nici cum ar putea spera să scape teferi și nevătămați cei care au pus la cale un astfel de plan diabolic. Dar cred că autoritățile de reglementare i-au dat drumul mai devreme, la risc, din mai multe motive: pentru că s-a considerat că pentru categoriile de risc, riscul vaccinării este, în momentul de față, mai mic decât riscul nevaccinării; pentru că autoritățile au tot vândut blana ursului din pădure și acum se simt nevoite să livreze ceva; pentru că medicii nu mai rezistă la presiune (stres și supramuncă); pentru că societatea nu mai face față privațiunilor pe care și le-a impus pentru a proteja cu orice preț sistemul de sănătate; și probabil și pentru că sunt la mijloc multe interese financiare. Și cred că și acei decidenți care mai știu pe ce lume trăiesc – mulți dintre ei sunt doar niște idioți care înghit orice poveste de adormit copiii pe care le-o spun lobbyștii și pseudoexperții – se roagă la Dumnezeu să fie bine, pentru că dacă o dau în bară și cu vaccinul după tot ce au făcut și ce au spus în anul care se încheie, noul an va marca sfârșitul lumii lor. Ce s-a întâmplat la alegerile parlamentare din România se va întâmpla în toată Europa, cu procentaje tot mai mari pentru partidele de extremă-dreaptă, iar ce s-a întâmplat astă vară la Belgrad se va întâmpla la vară în toate marile capitale europene.

Evident, nu vi se va spune asta la televizor. De acolo nu veți auzi decât narațiunea despre știința infailibilă care face minuni și salvează lumea în timp ce conspiraționiștii refuză să accepte adevărul ei de netăgăduit. Pentru că rostul televizorului e fabricarea consimțământului și a subiectului obedient care urmează ordinele venite de sus fără să comenteze. În realitate însă, lucrurile sunt un pic mai complicate.

În ceea ce mă privește, cred că vaccinul oricum nu va ajunge la mine până la vară, iar dacă până atunci nu sunt raportate prea multe efecte adverse, mă voi vaccina și eu. Dar chiar nu m-aș băga în față, iar asta nu doar din motive altruiste. Sau, ca să-l parafrazez pe Iohannis: în fața unui vaccin care a fost dezvoltat mult mai repede decât orice alt vaccin din istoria umanității, ori ești precaut, ori ești prost. Nu știu dacă din precauție sau din prostie nu s-a vaccinat el primul, dar chiar nu cred că la baza refuzului stă altruismul prezidențial.

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

Despre AUR

Să începem prin a spune că succesul spectaculos al celor de la AUR este în mare parte produsul unui concurs de circumstanțe cu totul aparte. Ei au avut noroc pentru că alții au avut ghinion. Foarte mult ghinion.

Să o luăm de la început. Să dăm ceasul în urmă cu un an, o lună și un pic. Pe 4 noiembrie 2019, în urma dezintegrării majorității PSD din parlament – cea mai puternică majoritate postdecembristă după majoritatea fesenistă câștigată la alegerile din 20 mai 1990 – Iohannis își numea în sfârșit guvernul său. Atât PNL, cât și USR, erau pe val, pe valul populismului anticorupție care scosese sute de mii de români în stradă în 2017 și 2018 și înecase PSD-ul la alegerile europarlamentare din 2019. Dragnea intrase, în sfârșit, la pușcărie. PSD era în corzi. Iar Iohannis se grăbea să aibă guvernul său care urma să forțeze anticipatele pentru ca guwernerul liberalo-userist, fără UDMR, să își înceapă mandatul de schimbare la față la României nu în noiembrie 2020, ci în martie, adică cu vreo zece luni mai devreme. Grabă mare pentru a exploata un trend electoral extrem de nefavorbail pentru PSD care a fost confirmat, cu vârf și îndesat, la alegerile prezidențiale din noiembrie 2019, câștigate en fanfare de Klaus Iohannis. Totul era perfect. Se întrezăreau zorii unei noi epoci de aur.

Doar că…ghinion! A venit pandemia. Dacă liberalii nu se lăcomeau să își înceapă mandatul de patru ani cu vreo zece luni mai devreme, astăzi ar fi avut, alături de USR și fără UDMR, o majoritate foarte confortabilă. Acum însă au o majoritate foarte fragilă și le suflă în ceafă nu doar PSD-ul, ci și extrema-dreaptă, care n-ar fi intrat în parlament astăzi dacă PNL-ul nu s-ar fi grăbit să pună mâna pe putere înainte ca PSD să își termine mandatul. Dacă PSD ar fi rămas la guvernare în timpul pandemiei ar fi decontat toată nemulțumirea populară față de gestionarea acesteia din urmă, în condițiile în care oricum deconta încercările disperate ale lui Liviu Dragnea de a scăpa de dosarul penal care au cântărit mai mult în ochii opiniei publice din România decât creșterile salariale constante din cei peste șapte ani de belșug pesedist. Probabil că acum PSD-ul ar fi ajuns la un scor apropiat de cel pe care l-a obținut USR sau poate chiar mai jos de atât.

Orice pandemie aduce cu sine nemulțumiri și tulburări sociale. Așa a fost de când lumea și pământul. O societate intră într-o pandemie (sau într-un război sau într-o altă încercare de proporții) cu propriile ei instituții și structuri sociale dezvoltate în vremuri normale și care trebuie acum să treacă proba de foc a năpastei. Nemulțumirile față de acele instituții și structuri existau dinainte, dar inevitabil ele se vor accentua odată cu pandemia, determinând radicalizarea politică a unor largi segmente sociale. Înainte de pandemie oamenii bombăneau. După pandemie s-ar putea să dea foc la guvern sau să trimită în parlament un partid radical precum AUR. Înainte de pandemie, incompetența și corupția autorităților sau inegalitatea socială sunt mai mult sau mai puțin deranjante. Odată cu pandemia, ele devin în mod vădit criminale, iar revolta se amplifică în mod direct proporțional cu noile consecințe ale inechităților și disfuncționalităților moștenite de la vechea normalitate.

Dar în ciuda a ceea ce se străduiesc să sugereze Martorii lui Covid atunci când spun că virusul a aruncat în sărăcie extremă sute de milioane de oameni, că virusul a ucis bolnavii cronici care nu au mai putut fi tratați în spitale, că virusul se face responsabil de degradarea sănătății mentale a populației, că virusul le-a răpit copiilor copilăria și posibilitatea unei educații ș.a.m.d., în mare măsură, neajunsurile care au generat votul de protest pentru AUR nu au fost generate de virus, pur și simplu, ci și de modul în care societatea și instituțiile statului au reacționat la acest virus, începând cu raportul dintre gravitatea pandemiei și măsurile luate și până la comunicarea dintre autorități și societatea civilă sau împărțirea paugbelor și poverilor generate de pandemie.

Deși pandemii au mai fost la fel cum au mai fost și în alte vremuri restricții impuse de autoritățile publice pentru a reduce impactul pandemiilor, prin amploarea globală și raportul dintre impactul real al virusului și duritatea măsurilor, gestionarea acestei pandemii e fără precedent în istoria umanității. Mai mult, măsurile medievale au fost impuse în societăți democratice în care s-a împământenit ideea că rolul statului e să garanteze o serie de drepturi și libertăți fundamentale, iar pentru perdanții tranziției din România, aceste drepturi și libertăți erau văzute ca singurul câștig real al Revoluției din 1989. Deseori auzeai spunându-se: nu mai ai casă, locul de muncă e instabil, accesul la sănătate e tot mai dificil, ascensorul social bazat pe educație nu mai funcționează, dar măcar ești liber, nu ți-e frică atunci când te întâlnești cu poliția pe stradă.

Dar iată că mulți oameni care pierduseră de mult drepturile sociale în numele libertății s-au trezit dintr-o dată și fără drepturi sociale – de fapt, cu o situație socio-economică mult agravată de pandemie și măsurile de combatere a acesteia – și fără libertate. Firește, acei oameni aveau toate motivele să fie foarte furioși. S-a umplut paharul. Rescris peste noapte fără acordul lor, contractul social a devenit pur și simplu o bătaie de joc la adresa lor, iar măsurile fără precedent de care am pomenit, care au bulversat cadrul constituțional al democrației liberale și au înlocuit vechea normalitate cu una nouă, au reprezentat practic o revoluție. Ni s-a spus că una temporară, de scurtă durată, dar nimeni n-a reușit să spună cât de scurtă, nici cum vor fi împărțite pagubele generate de ea cu care vom trăi mult după terminarea ei, așa că nu-i de mirare că mulți nu mai cred – dacă au crezut vreodată – în asigurările pe care ni le transmit autoritățile (atunci când nu ne iau direct cu fraze de gen „nu ne vom mai întoarce la vechea normalitate”, „trebuie să fim raționali și responsabili și să înțelegem că asta va fi noua lume în care vom trăi” etc.)

Dar iarăși, ghinion. După orice revoluție vine o contrarevoluție. Contrarevoluția respectivă, cum bine remarca Joseph de Maistre, nu mai are cum să fie, propriu-zis, conservatoare, căci întrucât nu mai poate conserva vechea normalitate cu vechile mijloace, va fi nevoită să schimbe noua normalitate cu mijloace asemănătoare celor prin care a fost instituită. Altfel spus, dacă ăia au dat cu parul, or stai și rabzi și accepți ce ți se impune, or dai și tu înapoi tot cu parul. Sau cu AUR. Cu ce ai la îndemână. Iar AUR a fost singurul partid care și-a asumat, în mod credibil, o astfel de agendă contrarevoluționară.

Măsurile de combatere a epidemiei au fost impuse peste noapte, fără consultare populară (că na, dacă e urgență, nu se poate), fără ca măcar să fie consultați experți din toate domeniile relevante (nu doar epidemiologi – care în România oricum lipsesc cu desăvârșire, fiind înlocuiți de un manager de sistem medical de urgență și un infecționist cu idei demente, pe care PSD-ul l-a pus în fruntea listei de la Senat – ci și oncologi, psihiatri și psihologi, economiști, sociologi, antropologi și, nu în ultimul rând, politologi care să-i ajute pe decidenți să-și facă o idee cu privire la consecințele electorale și politice ale măsurilor propuse de epidemiologi), într-un total dispreț față de Constituție și instituțiile a căror menire este să garanteze respectarea ei (vezi atacurile repetate ale fostului prim-ministru sau ale conservatorilor de rit băsist la adresa Curții Constituționale și a Avocatului Poporului) și, nu în ultimul rând, fără echitate și fără bun simț (vezi măgăria închiderii piețelor cu dedicație pentru supermarketuri), prelungindu-se, cu unele modificări, până în ziua de astăzi.

Dar se știa de la bun început că aceste măsuri erau sprijinite doar de o parte a populației, iar odată cu trecerea timpului, așa cum era de așteptat, ponderea acelei părți în totalul populației a tot scăzut. În plus, date fiind ampolarea măsurilor, caracterul lor radical și faptul că acestea au pus în discuție însuși cadrul constituțional ce garantează pluralismul politic și împiedică regresia de la pluralism la violență, polarizarea pe care au produs-o nu avea cum să se manifeste sub forma unui conflict elegant și curat constituțional dintre tories și whigs, ci inevitabil s-a transformat într-un joc de sumă zero, în care taberele sociale ajung efectiv la cuțite, iar cei care au fost siliți să accepte măsurile dictate de la Cotroceni vor recurge la mijloace de luptă, ca să spun așa, mai puțin convenționale.

Și e foarte posibil ca spirala radicalizării să fie departe de a se fi terminat, deoarece încă nu avem suficiente motive să credem că vom asista la o îmbunătățire semnificativă a climatului epidemiologic și economic care alimentează această radicalizare. Pe lângă faptul că mai poate crește mult și bine, AUR se poate radicaliza sau poate să apară o formațiune și mai radicală la dreapta AUR-ului, la fel cum și establishment-ul amenințat poate deveni, la rândul său, mai represiv, caz în care vom asista la un proces asemănător – desigur, cu diferențele de rigoare – cu cel prin care a trecut România în interbelic, când Mișcarea Legionară s-a războit cu elitele peneliste de la vremea respectivă.

Mai trebuie ținut cont de încă un element. Dacă PNL-ul a plătit scump disperarea de a ajunge la guvernare cât mai repede cu putință, ajungând astfel în poziția de a suporta factura electorală care altfel ar fi fost decontată de PSD, USR-ul, care până atunci captase votul antisistem, a încetat pur și simplu să mai fie o opțiune antisistem credibilă.

Odată înfrânt PSD-ul la alegerile europarlamentare din mai 2019, USR-ul avea posibilitatea să opteze pentru o strategie mult mai îndrăzneață. Ar fi putut să joace mai departe cartea antisistem sau rolul de alternativă „nouă” la întreaga clasă politică îmbătrânită în rele. Ar fi putut să speculeze proasta gestionare a epidemiei de către PNL pentru a crește pe bază de atacuri la adresa PNL, mai ales în condițiile în care USR și PNL se bat, în mare, pentru același electorat antipesedist. Dar n-au făcut asta, ci, cu excepția câtorva mârâieli minore, au susținut docil guvernul.

Drept urmare, scăderea popularității guwernerului s-a răsfrânt și asupra lor sau, în orice caz, au devenit incapabili să mai capteze electoral nemulțumirile față de actuala guvernare. Ei, la fel ca Iohannis, au vrut să câștige și alegerile din decembrie 2020 tot cu argumentul PSD e de vină, chiar dacă PSD nu mai guverna România de mai bine de un an. Au lăsat, așadar, un culoar liber, pe care a putut să sprinteze AUR, inclusiv cu mesaje anticorupție. Căci, să nu uităm, tema luptei împotriva corupției a fost introdusă în spațiul politic românesc de către Corneliu Vadim Tudor care în 2000 a candidat cu sloganul „Jos Mafia! Sus Patria!”. Tema a fost preluată ulterior de Băsescu, apoi de USR și nimic nu îi împiedică pe AUR să ducă flamura mai departe, mai ales în condițiile în care, cel puțin Claudiu Târziu, a fost întotdeauna un antipesedist și un antiputinist convins. În anii regimului băsist, omul a fost un apropiat al dreptei pedeliste și konradadenaureiste – Baconsky, Papahagi, Paleologu, Neamțu, Radu Carp, Radu Preda – care l-a susținut pe Băsescu și în lupta sa cu rușii și în lupta cu comuniștii și, nu în ultimul rând, în lupta cu mogulii și corupția. Dacă exceptăm ipoteza, greu de priceput și pentru care nu există niciun fel de probă, potrivit căreia a fost plătit de Putin ca să susțină politica atlantistă a României – desigur, cu argumente din repertoriul dreptei republicane din SUA – atunci acuzația că ar fi omul rușilor e doar dovada tembelismului unor jurnaliști care nu fac deloc cinste breslei și care, foarte probabil, la fel ca mai toți prietenii lor din bula tefelistă, au aflat de AUR abia după ce AUR a intrat în parlament cu 9%.

În fine, o altă circumstanță norocoasă pentru AUR a fost că alegerile au avut loc taman în vârful celui de-al doilea val al epidemiei și într-un moment când solidaritatea și elanul patriotic și umanitar de la început s-au epuizat aproape complet, în timp ce furstrările și resentimentele e posibil să fi atins nivelul maxim. Astfel, pe de o parte, teama de virus poate fi una dintre explicațiile absenteismului, care a favorizat AUR, dar în condițiile în care au luat 9% la o prezență de puțin peste 30%, e clar că ar fi intrat în parlament și dacă prezența ar fi fost, ca în 2016, puțin sub 40% (evident, conform listelor oficiale, mult umflate prin raport cu realitatea demografică). Dacă acceptăm scenariul fericit, dar departe de a fi cert, că acest al doilea val e și ultimul, iar din primăvară virusul va începe să bată clar și definitiv în retragere ca urmare a combinației dintre vaccinare și nivelul extins de imunizare pe cale naturală la care ar trebui să ajungem prin primăvară, iar dacă revenirea economică va fi suficient de rapidă și beneficiile ei vor fi împărțite ceva mai echitabil, atunci e posibil și ca apetitul pentru AUR să dispară. În cazul acesta, vom constata că pentru AUR timingul a fost perfect, alegerile având loc exact la momentul potrivit. Mai devreme ar fi fost prea devreme, iar mai târziu e posibil să fi fost prea târziu.

Acestea fiind spuse, dacă situația generală nu se îmbunătățește, abordarea autorităților rămâne la fel de samavolnică, iar la toate acestea se mai adaugă și un pachet de măsuri de austeritate marca Florin Câțu, atunci AUR mai poate crește mult și bine. Desigur, va depinde și de cum anume vor ști să facă opoziție la actuala guvernare. Mai trebuie remarcat și următorul lucru. Dincolo de frica de îmbolnăvire, care e posibil să îi fi determinat pe unii să stea acasă, la aceste alegeri s-a protestat în două moduri: pe de o parte prin votul pentru AUR, pe de altă parte prin absenteismul masiv cauzat de sictirul față de sistem și de decredibilizarea USR-ului ca alternativă antisistem. Dar mulți dintre cei care au protestat prin absenteism au aflat abia acum că data viitoare pot protesta mai eficient prin votul pentru AUR.

La nivel popular, lepădările și exorcizările care au inundat recent mass-media și câmpul cultural (multe dintre ele de o ipocrizie jenantă care îl fac pe Lavric să arate mai degrabă bine, ca un om cu convingeri autentice crucificat de o adunătură de caiafe și pilați, care după ce i-au tolerat sau publicat ani la rând opiniile extremiste se spală pe mâini abia când acesta a reușit performanța de a ajunge în parlament cu acele opinii, îndeajuns de „moderate” pentru a fi găzduite ani la rând în paginile României literare) vor avea cel mai probabil un efect de bumerang. Oamenii au votat cu AUR datorită unor frustrări, în multe cazuri perfect legitime. Când omul votează pe cineva, convins că e singurul care îl bagă în seamă și că reprezintă singurul său mod de a protesta, iar cel ales este terfelit de lumea bună, alegătorul are două reacții. Pe de o parte, se simte direct lezat. Dacă lumea bună face ce știe ea mai bine, adică încearcă „să-l facă de rușine pe fascist”, alegătorul va trage din asta următoarea concluzie: dacă lumea bună are dreptate și fascistului ar trebui să-i fie rușine că este un fascist, atunci și mie ar trebui să îmi fie rușine că am votat un fascist. Cu alte cuvinte, privilegiații ăștia îmi spun că ar trebui să-mi fie rușine că am reacționat, așa cum am putut, în loc să stau și să înghit mai departe de la PNL și să primesc lecții de bună purtare de la USR, Demos și alți iubitori de lockdownuri. Evident, asta îi va întărâta și mai mult pe oamenii ăștia care vor zice: aha, deci v-am dat AUR antisistem și nu vă place? Păi asta înseamnă că sunteți sistemul. V-am dat AUR de 10 karate și acum urlați toți ca să arătați cât de mult vă doare pe voi și cât de nașpa suntem noi? Ah, ok, păi acum știm și noi ce vă doare, așa că data data viitoare o să vă dăm AUR nu de 10 karate, ci de 24 sau chiar mai mult.

Desigur, stânga va obiecta, și nu fără anumite argumente valide, că AUR nu e de fapt împotriva sistemului, că adevăratul antisistem sunt ei, ei care au strâns cam vreo cinci semnături pe membru de partid, care au avut nevoie de o lună ca să se solidarizeze cu vestele galbene, dar nu au uitat să le felicite de 8 martie pe toate femeile, atât pe cele cis, cât și pe cele trans, cât și persoanele nonbinare, care se plâng tot timpul de cât de sufocantă e hegemonia culturală conservatoare din România, dar au grijă să producă o mișcare de stânga perfect branșată la campusurile universitare din America de Nord și complet paralelă cu realitatea românească, și care dau întotdeauna vina pentru starea stângii pe sistem, niciodată pe ei înșiși și pe opțiunile lor de zi cu zi. În orice caz, chiar și dacă acceptăm aceste argumente, ar trebui să știe de la Marx că o critică teoretică a falsului antisistem de aur e complet irelevantă atâta timp cât ea nu este însoțită de o alternativă și de o critică practică a sistemului.

Altfel spus, degeaba îl convingi pe alegătorul AUR că AUR nu e soluția atâta timp cât nu îi oferi o alternativă credibilă și prizabilă, alta decât Antonella cap de listă la europarlamentare, atâta timp cât impactul concret al criticii tale e delegitimarea singurului mod în care alegătorul mai poate protesta. Altminteri, sunt perfect conștient că oamenii ăștia sunt perfect convinși că ei fac bine ce fac. Să fie sănătoși cu convigerile și pretențiile lor, căci altfel istoria îi lasă oricum în offside, iar timpul de care au dispus de la momentul Băsescu vs. Criticatac a expirat.

S-a spus că AUR a reușit să unească sub o unică cupolă întreaga suflare naționalistă și / sau conservatoare din România. Dar asta este complet fals. Spre deosebire de mulți indivizi din alte bule, știam de multă vreme de existența AUR, dar nu am fost mai puțin șocat de succesul lor. Nici prin gând nu mi-ar fi trecut că o să treacă pragul. Când Mirel Palada a anunțat cu o săptămână înainte de alegeri că AUR va lua 7% am zis că nu se poate așa ceva, că până nu văd nu cred. Până la urmă, au luat nu 7%, ci 9%. Revenind, la nivelul intelectualității și al societății civile sunt foarte multe figuri din zona conservatoare și / sau naționalistă care nu au susținut AUR sau i-au criticat înainte sau după alegeri, ceea ce înseamnă nu doar că echivalarea conservatorismului intelectual cu aurismul, care se practică zilele astea în unele cercuri, este mincinoasă și abuzivă – mă rog, nici nu am alte pretenții -, ci și că AUR are, într-adevăr, potențial de a mai crește în această zonă, inclusiv prin recrutarea membrilor PMP și PER.

Ca și în America lui Trump, virajul către o astfel de o opțiune va fi stimulat de previzibila ascuțire a luptei de rasă, gen etc. Văzând cum sunt distruse cariere și vieți de apostolii și inchizitorii corectitudinii politice, a se vedea recentul caz Colțescu, destui conservatori vor vota probabil cu AUR nu datorită faptului că ar crede că aceștia vor face „o țară ca soarele sfânt de pe cer”, o „Românie sub spectrul lui Hristos”, ci pur și simplu datorită constatării că, cel mai probabil, ăștia îi vor lăsa să trăiască, pe când ceilalți vor căuta să-i distrugă. Aceleași manevre, care în multe cazuri sunt pe cât de comice, pe atât de samavolnice, vor stârni simțul umorului în rândul oamenilor simpli, precum și sentimentul de revoltă față de niște abuzuri evidente, pe care mințile educate, din pricina lașității, oportunismului sau pur și simplu a țicnelii ideologice, nu mai sunt în stare să le recunoască. Episodul AUR nu e doar expresia unor frustrări economice. E și un episod dintr-un război cultural global care nu poate fi redus la presupusa sa bază economică și care cel mai probabil va continua și în ipoteza fericită în care nemulțumirile socio-economice se vor mai domoli în anii ce vin. Dar, desigur, potențialul de mobilizare e semnificativ mai mare atunci când economia și cultura vin la pachet.

În fine, s-a spus și că AUR reprezintă o răzbunare a mediilor clericale și a electoratului Coaliției pentru Familie pentru umilința de la referendum și cu siguranță există o doză semnificativă de adevăr în această teză. Ceea ce uită să spună vrăjmașii Coaliției pentru Familie e că dacă duminica trecută AUR ar fi strâns toate cele 3,5 milioane de voturi pentru revizuirea Articolului 48 din Constituție chiar că ar fi dat de dracu’. Însă, cum am spus, nu e niciodată prea târziu. Mulți dintre cei care au votat Da la referendum nu știau de existența AUR. Acum au aflat.

Cu Claudiu Târziu am fost prieten vreo cinci ani, din 2005, când am început să scriu la Revista Rost, până în 2010, când m-am despărțit de Revista Rost la capătul unei polemici de pomină la care au luat parte alți câțiva intelectuali din această zonă. Despre el aș putea să spun cele mai multe lucruri. Pe Lavric l-am cunoscut doar din scris, mai precis din cartea sa despre Noica și Mișcarea Legionară care a redevenit, brusc, temă de discuție, la treisprezece ani după publicarea sa, precum și din publicistica sa cu care m-am intersectat ocazional. Despre George Simion nu știu mai nimic. A apărut pe radarul meu abia în 2019, cu ocazia scandalului care a avut loc la cimitirul din Valea Uzului. Circumstanțele, oricât de prielnice, nu explică prin ele însele un succes. Cineva trebuie să știe cum să le speculeze și cred că în cazul de față personajul cheie este George Simion și resursele – financiare, logistice ș.a.m.d. – de care a beneficiat și care au făcut obiectul mai multor speculații. Claudiu Târz un jurnalist / intelectual care visează de mult la o nouă dreaptă, de pe vremea când Simion era încă pe băncile liceului, dar proiectele sale politice n-au depășit niciodată sfera publicisticii neolegionare, pentru a ajunge la mase, și nu au avut niciodată șansa de a trece pragul de 1% din voturi. În schimb, Simion este un agitator, un om de teren, iar rezultatele suprinzătoare ale alegerilor demonstrează faptul că a jucat acest rol extrem de bine.

Claudiu Târziu e o persoană care s-a format în anii 90 sub influența foștilor deținuți politici legionari din țară și din exil și a duhovnicilor cu trecut și simpatii legionare. Ca tipologie umană, nu e un fanatic. În anii regimului Băsescu, el era, ca să spun așa, omul de legătură dintre mediile anticomuniste legionare în care s-a format și dreapta intelectuală anticomunistă din cadrul PDL. Am putea spune că era un neolegionar reformat sau, în orice caz, reformabil, care pe de o parte voia să construiască sau să se integreze într-o dreaptă îndeajuns de adaptată la noile vremuri pentru a fi viabilă, dar pe de altă parte nu voia – și, la drept vorbind, nici nu putea – să abandoneze bagajul său legionar. Ruptura dintre noi a survenit în acest punct de tensiune. El intrase în Biserică prin intermediul bătrânilor legionari, eu, cu aproape zece ani mai tânăr decât el, făceam practic parte din ultima generație postcomunistă de întorși la Biserică (după care a început seceta) și am intrat direct în Biserică, fără să trec prin antecameara Legiunii. El nu voia și nu putea să renunțe la bagaj, eu nu voiam și nu puteam să-l duc mai departe, pe de o parte pentru că nu dezvoltasem nicio relație personal-afectivă cu această moștenire, pe de altă parte pentru că pur și simplu nu puteam să cred așa cum credea Claudiu Târziu și nu puteam să justific și să-mi justific o astfel de credință.

Lavric, ceva mai în vârstă și decât Claudiu Târziu, e un caz diferit. Dacă Târziu venea dinspre zona foștilor deținuți legionari și aspira la o dreaptă mainstream în care să poată intra cu bagajul moștenit, traiectoria lui Lavric a fost inversă, ceea ce implicit i-a transmis lui Târziu mesajul că chiar nu are rost să se străduiască. Lavric a coborât din zona establishmentului cultural – Humanitas, România Literară, Uniunea Scriitorilor / dreapta kusher – pentru a se cufunda în „athanorul” misticii interbelice. Recent, Gabriel Liiceanu i-a reproșat lui Lavric că și-a negat propriile concluzii din cartea despre Noica și Mișcarea Legionară, în care continuă să vadă, alături de Vladimir Tismăneanu, o critică lucidă a derivei fasciste a intelectualității interbelice. De cealaltă parte, mai mulți intelectuali de stânga susțin că Lavric de astăzi e același cu Lavric din paginile cărții publicate la Humanitas. Ambele teze sunt false. Pe de o parte, cartea lui Lavric, altfel scrisă cu talent, este o mostră de revizionism mistificator îndeajuns de subtil pentru a putea fi publicat la Humanitas. Pe de altă parte, pe hârtie, Lavric de astăzi nu mai este Lavric din 2007. E un Lavric semnificativ mai radical, chiar dacă nu știm dacă între timp s-a radicalizat sau doar și-a dat arama pe față.

AUR nu poate fi comparat cu PPDD-ul care a reprezentat un exemplu de populism oportunist în formă pură, lipsit de orice consistență ideologică, înscriere în vreo tradiție istorică sau de legături cu instituții sociale cheie cum ar fi Biserica. Din acest punct de vedere, seamănă mai degrabă cu PRM-ul, care era mult mai bine structurat și care tocmai din acest motiv a dispărut mult mai greu, desigur, cu deosebirea fundamentală că PRM-ul era un partid național-comunist, pe când AUR e primul partid postcomunist care are o componentă vădit neolegionară. Însă lucrurile nu trebuie exagerate, căci există o diferență semnificativă între biografia unora dintre lideri și identitatea partidului. AUR a adunat oameni din varii zone politice, inclusiv foști consilieri USR, activiști anti-mască ce au ieșit în evidență abia pe fondul restricțiilor din timpul pandemiei și care nu par să aibă vreun background legionar sau chiar un economist care cu ceva timp în urmă scria pentru Criticatac, iar un altul și-a declarat deja susținerea pentru ei. Aproape sigur, Târziu nu va aduce în discuție Mișcarea Legionară de la tribuna parlamentului (mult mai exaltatul Lavric s-ar putea să o facă) chiar dacă va reacționa, așa cum a făcut-o întotdeauna, la eventuale intervenții publice ale comunității evreiești sau ale institutelor care se ocupă de Holocaust.

În fine, în virtutea diferenței de vârstă și a contextului diferit în care s-a format, Simion pur și simplu nu vine cu bagajul ăsta. Aparține unei alte generații care nu a mai avut contact cu bătrânii legionari, așa cum s-a întâmplat în cazul generației care s-a format în anii 90. Ca fenomen politic, legionarismul nu poate fi înțeles în absența unei legături cu o serie de instituții cheie care între timp s-au schimbat radical, cum ar fi Armata, Universitatea sau Biserica. Corneliu Zelea Codreanu era fiu de ofițer, școlit la liceul militar. Din Senatul Legiunii făcea parte Generalul Gheorghe-Cantacuzino Grănicerul, călit în luptele cu nemții din Munții Carpați. AUR are și el general, pe Mircea Chelaru, care s-a remarcat doar prin exorbitanta pensie specială. Are și Senat, după modelul Legiunii, dar din câte se pare, acesta e populat cu niște panseluțe culturale, căci așa cum mărturisește Claudiu Târziu într-o postare de pe facebook, „după pățania lui Sorin” – masculul alfa care altminteri le trimite pe femei la cratiță, în timp ce nevestele membrilor AUR se îngrămădesc să intre în parlament, desigur, nu neapărat din nepotism, ci poate doar datorită lipsei oamenilor care mai și știu cum să guverneze o țară – „trei membri ai Senatului AUR s-au retras, cu scuze și tremur în voce. De FRICĂ!” Și-l imaginează careva pe Codreanu sau pe generalul Cantacuzino-Grănicerul retrăgându-se cu tremur în voce de frica corectitudinii politice? Legionarii pot fi acuzați de orice. Dar în niciun caz de lipsă de curaj. La fel cum nu pot fi acuzați de impietate. În schimb, cine a urmărit cu atenție scenele de la marea luptă patriotică de la Valea Uzului poate vedea, printre altele, un cetățean beat care înjură de cele sfinte după care cântă cu părintele veșnica pomenire, un ultras care le arată ungurilor m… pe gardul cimitirului sau un gherțoi care se suie călare pe crucea din mijlocul cimitirului. Iarăși, n-ai fi văzut niciodată un legionar călare pe cruce la o acțiune organizată de Codreanu. Aceștia sunt oamenii alături de care Sorin Lavric vrea să redescopere „gustul mistic de a fi creștini” într-o „Românie” reașezată „sub spectrul lui Hristos”, sau altfel spus, vrea să redescopere sublimul legionar din paginile cărții sale despre Noica și Mișcarea Legionară, în condițiile în care, după cum bine știm, de la sublim la ridicol nu e decât un pas.

În România interbelică, Nae Ionescu, Iorga, Crainic sau A.C. Cuza exercitau o influență uriașă asupra studențimii din România iar, sociologic vorbind, Mișcarea Legionară a fost în primul rând o mișcare studențească. Astăzi, intelectualii conservatori, a căror influență asupra spațiului public și mai ales asupra tinerelor generații a scăzut extrem de mult în ultimii ani, încearcă să supraviețuiască organizând cursuri stupide pentru corporatiști despre Antreprenorul Pavel și Team-Leader-ul din Nazaret. Cam la asta se rezumă influența lor formatoare și cu siguranță ultrașii lui Simion nu își caută inspirația în panseurile lui Lavric.

Biserica e poate singura instituție al cărei profil instituțional nu s-a schimbat într-atât de mult, ea fiind mediul predilect prin care legionarismul s-a perpetuat și reinventat după 1989, dar campania sfinții închisorilor și-a pierdut suflul pe la sfârșitul anilor 2000, iar de atunci influența Bisericii asupra tinerei generații din rândurile căreia au fost recrutați cei mai mulți dintre votanții AUR a tot scăzut.

Se pare că spațiul gol lăsat de instituțiile tradiționale, pe al căror teritoriu s-a dezvoltat la vremea lui legionarismul, e ocupat acum doar de galerii și de rețelele de socializare. De aceea, noua dreaptă hard care tocmai a intrat în parlament va avea, în mod necesar, un alt profil decât vechea extremă dreaptă interbelică.

Vom vedea ce anume va face AUR în parlament. Însă, în mod cert, odată cu ascensiunea spectaculoasă a celor de la AUR, spectacolul politic din România a devenit mult mai interesant.

Rămâne de văzut care va fi genul spectacolului. Căci avem îndeajuns de multe motive să credem că așa cum Mișcarea Legionară a fosr o parodie a Creștinismului, AUR va fi, la rândul său, o parodie a Mișcării Legionare. Dacă unii se grăbesc să anunțe schimbarea la față a României, eu zic, în încheiere, că ar fi bine să ne reamintim vorba de duh a bătrânului Marx:

„Hegel face undeva observaţia că toate marile evenimente şi personalităţi care au o importanţă istorică mondială apar, ca să zicem aşa, de două ori. El a uitat să adauge: prima oară ca tragedie, a doua oară ca farsă.”

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

Despre AUR

Să începem prin a spune că succesul spectaculos al celor de la AUR este în mare parte produsul unui concurs de circumstanțe cu totul aparte. Ei au avut noroc pentru că alții au avut ghinion. Foarte mult ghinion.

Să o luăm de la început. Să dăm ceasul în urmă cu un an, o lună și un pic. Pe 4 noiembrie 2019, în urma dezintegrării majorității PSD din parlament – cea mai puternică majoritate postdecembristă după majoritatea fesenistă câștigată la alegerile din 20 mai 1990 – Iohannis își numea în sfârșit guvernul său. Atât PNL, cât și USR, erau pe val, pe valul populismului anticorupție care scosese sute de mii de români în stradă în 2017 și 2018 și înecase PSD-ul la alegerile europarlamentare din 2019. Dragnea intrase, în sfârșit, la pușcărie. PSD era în corzi. Iar Iohannis se grăbea să aibă guvernul său care urma să forțeze anticipatele pentru ca guwernerul liberalo-userist, fără UDMR, să își înceapă mandatul de schimbare la față la României nu în noiembrie 2020, ci în martie, adică cu vreo zece luni mai devreme. Grabă mare pentru a exploata un trend electoral extrem de nefavorbail pentru PSD care a fost confirmat, cu vârf și îndesat, la alegerile prezidențiale din noiembrie 2019, câștigate en fanfare de Klaus Iohannis. Totul era perfect. Se întrezăreau zorii unei noi epoci de aur.

Doar că…ghinion! A venit pandemia. Dacă liberalii nu se lăcomeau să își înceapă mandatul de patru ani cu vreo zece luni mai devreme, astăzi ar fi avut, alături de USR și fără UDMR, o majoritate foarte confortabilă. Acum însă au o majoritate foarte fragilă și le suflă în ceafă nu doar PSD-ul, ci și extrema-dreaptă, care n-ar fi intrat în parlament astăzi dacă PNL-ul nu s-ar fi grăbit să pună mâna pe putere înainte ca PSD să își termine mandatul. Dacă PSD ar fi rămas la guvernare în timpul pandemiei ar fi decontat toată nemulțumirea populară față de gestionarea acesteia din urmă, în condițiile în care oricum deconta încercările disperate ale lui Liviu Dragnea de a scăpa de dosarul penal care au cântărit mai mult în ochii opiniei publice din România decât creșterile salariale constante din cei peste șapte ani de belșug pesedist. Probabil că acum PSD-ul ar fi ajuns la un scor apropiat de cel pe care l-a obținut USR sau poate chiar mai jos de atât.

Orice pandemie aduce cu sine nemulțumiri și tulburări sociale. Așa a fost de când lumea și pământul. O societate intră într-o pandemie (sau într-un război sau într-o altă încercare de proporții) cu propriile ei instituții și structuri sociale dezvoltate în vremuri normale și care trebuie acum să treacă proba de foc a năpastei. Nemulțumirile față de acele instituții și structuri existau dinainte, dar inevitabil ele se vor accentua odată cu pandemia, determinând radicalizarea politică a unor largi segmente sociale. Înainte de pandemie oamenii bombăneau. După pandemie s-ar putea să dea foc la guvern sau să trimită în parlament un partid radical precum AUR. Înainte de pandemie, incompetența și corupția autorităților sau inegalitatea socială sunt mai mult sau mai puțin deranjante. Odată cu pandemia, ele devin în mod vădit criminale, iar revolta se amplifică în mod direct proporțional cu noile consecințe ale inechităților și disfuncționalităților moștenite de la vechea normalitate.

Dar în ciuda a ceea ce se străduiesc să sugereze Martorii lui Covid atunci când spun că virusul a aruncat în sărăcie extremă sute de milioane de oameni, că virusul a ucis bolnavii cronici care nu au mai putut fi tratați în spitale, că virusul se face responsabil de degradarea sănătății mentale a populației, că virusul le-a răpit copiilor copilăria și posibilitatea unei educații ș.a.m.d., în mare măsură, neajunsurile care au generat votul de protest pentru AUR nu au fost generate de virus, pur și simplu, ci și de modul în care societatea și instituțiile statului au reacționat la acest virus, începând cu raportul dintre gravitatea pandemiei și măsurile luate și până la comunicarea dintre autorități și societatea civilă sau împărțirea paugbelor și poverilor generate de pandemie.

Deși pandemii au mai fost la fel cum au mai fost și în alte vremuri restricții impuse de autoritățile publice pentru a reduce impactul pandemiilor, prin amploarea globală și raportul dintre impactul real al virusului și duritatea măsurilor, gestionarea acestei pandemii e fără precedent în istoria umanității. Mai mult, măsurile medievale au fost impuse în societăți democratice în care s-a împământenit ideea că rolul statului e să garanteze o serie de drepturi și libertăți fundamentale, iar pentru perdanții tranziției din România, aceste drepturi și libertăți erau văzute ca singurul câștig real al Revoluției din 1989. Deseori auzeai spunându-se: nu mai ai casă, locul de muncă e instabil, accesul la sănătate e tot mai dificil, ascensorul social bazat pe educație nu mai funcționează, dar măcar ești liber, nu ți-e frică atunci când te întâlnești cu poliția pe stradă.

Dar iată că mulți oameni care pierduseră de mult drepturile sociale în numele libertății s-au trezit dintr-o dată și fără drepturi sociale – de fapt, cu o situație socio-economică mult agravată de pandemie și măsurile de combatere a acesteia – și fără libertate. Firește, acei oameni aveau toate motivele să fie foarte furioși. S-a umplut paharul. Rescris peste noapte fără acordul lor, contractul social a devenit pur și simplu o bătaie de joc la adresa lor, iar măsurile fără precedent de care am pomenit, care au bulversat cadrul constituțional al democrației liberale și au înlocuit vechea normalitate cu una nouă, au reprezentat practic o revoluție. Ni s-a spus că una temporară, de scurtă durată, dar nimeni n-a reușit să spună cât de scurtă, nici cum vor fi împărțite pagubele generate de ea cu care vom trăi mult după terminarea ei, așa că nu-i de mirare că mulți nu mai cred – dacă au crezut vreodată – în asigurările pe care ni le transmit autoritățile (atunci când nu ne iau direct cu fraze de gen „nu ne vom mai întoarce la vechea normalitate”, „trebuie să fim raționali și responsabili și să înțelegem că asta va fi noua lume în care vom trăi” etc.)

Dar iarăși, ghinion. După orice revoluție vine o contrarevoluție. Contrarevoluția respectivă, cum bine remarca Joseph de Maistre, nu mai are cum să fie, propriu-zis, conservatoare, căci întrucât nu mai poate conserva vechea normalitate cu vechile mijloace, va fi nevoită să schimbe noua normalitate cu mijloace asemănătoare celor prin care a fost instituită. Altfel spus, dacă ăia au dat cu parul, or stai și rabzi și accepți ce ți se impune, or dai și tu înapoi tot cu parul. Sau cu AUR. Cu ce ai la îndemână. Iar AUR a fost singurul partid care și-a asumat, în mod credibil, o astfel de agendă contrarevoluționară.

Măsurile de combatere a epidemiei au fost impuse peste noapte, fără consultare populară (că na, dacă e urgență, nu se poate), fără ca măcar să fie consultați experți din toate domeniile relevante (nu doar epidemiologi – care în România oricum lipsesc cu desăvârșire, fiind înlocuiți de un manager de sistem medical de urgență și un infecționist cu idei demente, pe care PSD-ul l-a pus în fruntea listei de la Senat – ci și oncologi, psihiatri și psihologi, economiști, sociologi, antropologi și, nu în ultimul rând, politologi care să-i ajute pe decidenți să-și facă o idee cu privire la consecințele electorale și politice ale măsurilor propuse de epidemiologi), într-un total dispreț față de Constituție și instituțiile a căror menire este să garanteze respectarea ei (vezi atacurile repetate ale fostului prim-ministru sau ale conservatorilor de rit băsist la adresa Curții Constituționale și a Avocatului Poporului) și, nu în ultimul rând, fără echitate și fără bun simț (vezi măgăria închiderii piețelor cu dedicație pentru supermarketuri), prelungindu-se, cu unele modificări, până în ziua de astăzi.

Dar se știa de la bun început că aceste măsuri erau sprijinite doar de o parte a populației, iar odată cu trecerea timpului, așa cum era de așteptat, ponderea acelei părți în totalul populației a tot scăzut. În plus, date fiind ampolarea măsurilor, caracterul lor radical și faptul că acestea au pus în discuție însuși cadrul constituțional ce garantează pluralismul politic și împiedică regresia de la pluralism la violență, polarizarea pe care au produs-o nu avea cum să se manifeste sub forma unui conflict elegant și curat constituțional dintre tories și whigs, ci inevitabil s-a transformat într-un joc de sumă zero, în care taberele sociale ajung efectiv la cuțite, iar cei care au fost siliți să accepte măsurile dictate de la Cotroceni vor recurge la mijloace de luptă, ca să spun așa, mai puțin convenționale.

Și e foarte posibil ca spirala radicalizării să fie departe de a se fi terminat, deoarece încă nu avem suficiente motive să credem că vom asista la o îmbunătățire semnificativă a climatului epidemiologic și economic care alimentează această radicalizare. Pe lângă faptul că mai poate crește mult și bine, AUR se poate radicaliza sau poate să apară o formațiune și mai radicală la dreapta AUR-ului, la fel cum și establishment-ul amenințat poate deveni, la rândul său, mai represiv, caz în care vom asista la un proces asemănător – desigur, cu diferențele de rigoare – cu cel prin care a trecut România în interbelic, când Mișcarea Legionară s-a războit cu elitele peneliste de la vremea respectivă.

Mai trebuie ținut cont de încă un element. Dacă PNL-ul a plătit scump disperarea de a ajunge la guvernare cât mai repede cu putință, ajungând astfel în poziția de a suporta factura electorală care altfel ar fi fost decontată de PSD, USR-ul, care până atunci captase votul antisistem, a încetat pur și simplu să mai fie o opțiune antisistem credibilă.

Odată înfrânt PSD-ul la alegerile europarlamentare din mai 2019, USR-ul avea posibilitatea să opteze pentru o strategie mult mai îndrăzneață. Ar fi putut să joace mai departe cartea antisistem sau rolul de alternativă „nouă” la întreaga clasă politică îmbătrânită în rele. Ar fi putut să speculeze proasta gestionare a epidemiei de către PNL pentru a crește pe bază de atacuri la adresa PNL, mai ales în condițiile în care USR și PNL se bat, în mare, pentru același electorat antipesedist. Dar n-au făcut asta, ci, cu excepția câtorva mârâieli minore, au susținut docil guvernul.

Drept urmare, scăderea popularității guwernerului s-a răsfrânt și asupra lor sau, în orice caz, au devenit incapabili să mai capteze electoral nemulțumirile față de actuala guvernare. Ei, la fel ca Iohannis, au vrut să câștige și alegerile din decembrie 2020 tot cu argumentul PSD e de vină, chiar dacă PSD nu mai guverna România de mai bine de un an. Au lăsat, așadar, un culoar liber, pe care a putut să sprinteze AUR, inclusiv cu mesaje anticorupție. Căci, să nu uităm, tema luptei împotriva corupției a fost introdusă în spațiul politic românesc de către Corneliu Vadim Tudor care în 2000 a candidat cu sloganul „Jos Mafia! Sus Patria!”. Tema a fost preluată ulterior de Băsescu, apoi de USR și nimic nu îi împiedică pe AUR să ducă flamura mai departe, mai ales în condițiile în care, cel puțin Claudiu Târziu, a fost întotdeauna un antipesedist și un antiputinist convins. În anii regimului băsist, omul a fost un apropiat al dreptei pedeliste și konradadenaureiste – Baconsky, Papahagi, Paleologu, Neamțu, Radu Carp, Radu Preda – care l-a susținut pe Băsescu și în lupta sa cu rușii și în lupta cu comuniștii și, nu în ultimul rând, în lupta cu mogulii și corupția. Dacă exceptăm ipoteza, greu de priceput și pentru care nu există niciun fel de probă, potrivit căreia a fost plătit de Putin ca să susțină politica atlantistă a României – desigur, cu argumente din repertoriul dreptei republicane din SUA – atunci acuzația că ar fi omul rușilor e doar dovada tembelismului unor jurnaliști care nu fac deloc cinste breslei și care, foarte probabil, la fel ca mai toți prietenii lor din bula tefelistă, au aflat de AUR abia după ce AUR a intrat în parlament cu 9%.

În fine, o altă circumstanță norocoasă pentru AUR a fost că alegerile au avut loc taman în vârful celui de-al doilea val al epidemiei și într-un moment când solidaritatea și elanul patriotic și umanitar de la început s-au epuizat aproape complet, în timp ce furstrările și resentimentele e posibil să fi atins nivelul maxim. Astfel, pe de o parte, teama de virus poate fi una dintre explicațiile absenteismului, care a favorizat AUR, dar în condițiile în care au luat 9% la o prezență de puțin peste 30%, e clar că ar fi intrat în parlament și dacă prezența ar fi fost, ca în 2016, puțin sub 40% (evident, conform listelor oficiale, mult umflate prin raport cu realitatea demografică). Dacă acceptăm scenariul fericit, dar departe de a fi cert, că acest al doilea val e și ultimul, iar din primăvară virusul va începe să bată clar și definitiv în retragere ca urmare a combinației dintre vaccinare și nivelul extins de imunizare pe cale naturală la care ar trebui să ajungem prin primăvară, iar dacă revenirea economică va fi suficient de rapidă și beneficiile ei vor fi împărțite ceva mai echitabil, atunci e posibil și ca apetitul pentru AUR să dispară. În cazul acesta, vom constata că pentru AUR timingul a fost perfect, alegerile având loc exact la momentul potrivit. Mai devreme ar fi fost prea devreme, iar mai târziu e posibil să fi fost prea târziu.

Acestea fiind spuse, dacă situația generală nu se îmbunătățește, abordarea autorităților rămâne la fel de samavolnică, iar la toate acestea se mai adaugă și un pachet de măsuri de austeritate marca Florin Câțu, atunci AUR mai poate crește mult și bine. Desigur, va depinde și de cum anume vor ști să facă opoziție la actuala guvernare. Mai trebuie remarcat și următorul lucru. Dincolo de frica de îmbolnăvire, care e posibil să îi fi determinat pe unii să stea acasă, la aceste alegeri s-a protestat în două moduri: pe de o parte prin votul pentru AUR, pe de altă parte prin absenteismul masiv cauzat de sictirul față de sistem și de decredibilizarea USR-ului ca alternativă antisistem. Dar mulți dintre cei care au protestat prin absenteism au aflat abia acum că data viitoare pot protesta mai eficient prin votul pentru AUR.

La nivel popular, lepădările și exorcizările care au inundat recent mass-media și câmpul cultural (multe dintre ele de o ipocrizie jenantă care îl fac pe Lavric să arate mai degrabă bine, ca un om cu convingeri autentice crucificat de o adunătură de caiafe și pilați, care după ce i-au tolerat sau publicat ani la rând opiniile extremiste se spală pe mâini abia când acesta a reușit performanța de a ajunge în parlament cu acele opinii, îndeajuns de „moderate” pentru a fi găzduite ani la rând în paginile României literare) vor avea cel mai probabil un efect de bumerang. Oamenii au votat cu AUR datorită unor frustrări, în multe cazuri perfect legitime. Când omul votează pe cineva, convins că e singurul care îl bagă în seamă și că reprezintă singurul său mod de a protesta, iar cel ales este terfelit de lumea bună, alegătorul are două reacții. Pe de o parte, se simte direct lezat. Dacă lumea bună face ce știe ea mai bine, adică încearcă „să-l facă de rușine pe fascist”, alegătorul va trage din asta următoarea concluzie: dacă lumea bună are dreptate și fascistului ar trebui să-i fie rușine că este un fascist, atunci și mie ar trebui să îmi fie rușine că am votat un fascist. Cu alte cuvinte, privilegiații ăștia îmi spun că ar trebui să-mi fie rușine că am reacționat, așa cum am putut, în loc să stau și să înghit mai departe de la PNL și să primesc lecții de bună purtare de la USR, Demos și alți iubitori de lockdownuri. Evident, asta îi va întărâta și mai mult pe oamenii ăștia care vor zice: aha, deci v-am dat AUR antisistem și nu vă place? Păi asta înseamnă că sunteți sistemul. V-am dat AUR de 10 karate și acum urlați toți ca să arătați cât de mult vă doare pe voi și cât de nașpa suntem noi? Ah, ok, păi acum știm și noi ce vă doare, așa că data data viitoare o să vă dăm AUR nu de 10 karate, ci de 24 sau chiar mai mult.

Desigur, stânga va obiecta, și nu fără anumite argumente valide, că AUR nu e de fapt împotriva sistemului, că adevăratul antisistem sunt ei, ei care au strâns cam vreo cinci semnături pe membru de partid, care au avut nevoie de o lună ca să se solidarizeze cu vestele galbene, dar nu au uitat să le felicite de 8 martie pe toate femeile, atât pe cele cis, cât și pe cele trans, cât și persoanele nonbinare, care se plâng tot timpul de cât de sufocantă e hegemonia culturală conservatoare din România, dar au grijă să producă o mișcare de stânga perfect branșată la campusurile universitare din America de Nord și complet paralelă cu realitatea românească, și care dau întotdeauna vina pentru starea stângii pe sistem, niciodată pe ei înșiși și pe opțiunile lor de zi cu zi. În orice caz, chiar și dacă acceptăm aceste argumente, ar trebui să știe de la Marx că o critică teoretică a falsului antisistem de aur e complet irelevantă atâta timp cât ea nu este însoțită de o alternativă și de o critică practică a sistemului.

Altfel spus, degeaba îl convingi pe alegătorul AUR că AUR nu e soluția atâta timp cât nu îi oferi o alternativă credibilă și prizabilă, alta decât Antonella cap de listă la europarlamentare, atâta timp cât impactul concret al criticii tale e delegitimarea singurului mod în care alegătorul mai poate protesta. Altminteri, sunt perfect conștient că oamenii ăștia sunt perfect convinși că ei fac bine ce fac. Să fie sănătoși cu convigerile și pretențiile lor, căci altfel istoria îi lasă oricum în offside, iar timpul de care au dispus de la momentul Băsescu vs. Criticatac a expirat.

S-a spus că AUR a reușit să unească sub o unică cupolă întreaga suflare naționalistă și / sau conservatoare din România. Dar asta este complet fals. Spre deosebire de mulți indivizi din alte bule, știam de multă vreme de existența AUR, dar nu am fost mai puțin șocat de succesul lor. Nici prin gând nu mi-ar fi trecut că o să treacă pragul. Când Mirel Palada a anunțat cu o săptămână înainte de alegeri că AUR va lua 7% am zis că nu se poate așa ceva, că până nu văd nu cred. Până la urmă, au luat nu 7%, ci 9%. Revenind, la nivelul intelectualității și al societății civile sunt foarte multe figuri din zona conservatoare și / sau naționalistă care nu au susținut AUR sau i-au criticat înainte sau după alegeri, ceea ce înseamnă nu doar că echivalarea conservatorismului intelectual cu aurismul, care se practică zilele astea în unele cercuri, este mincinoasă și abuzivă – mă rog, nici nu am alte pretenții -, ci și că AUR are, într-adevăr, potențial de a mai crește în această zonă, inclusiv prin recrutarea membrilor PMP și PER.

Ca și în America lui Trump, virajul către o astfel de o opțiune va fi stimulat de previzibila ascuțire a luptei de rasă, gen etc. Văzând cum sunt distruse cariere și vieți de apostolii și inchizitorii corectitudinii politice, a se vedea recentul caz Colțescu, destui conservatori vor vota probabil cu AUR nu datorită faptului că ar crede că aceștia vor face „o țară ca soarele sfânt de pe cer”, o „Românie sub spectrul lui Hristos”, ci pur și simplu datorită constatării că, cel mai probabil, ăștia îi vor lăsa să trăiască, pe când ceilalți vor căuta să-i distrugă. Aceleași manevre, care în multe cazuri sunt pe cât de comice, pe atât de ridicole, vor stârni simțul umorului în rândul oamenilor simpli, precum și sentimentul față de niște abuzuri evidente, pe care mințile educate, din pricina lașității, oportunismului sau pur și simplu a țicnelii ideologice, nu mai sunt în stare să le recunoască. Episodul AUR nu e doar expresia unor frustrări economice. E și un episod dintr-un război cultural global care nu poate fi redus la presupusa sa bază economică și care cel mai probabil va continua și în ipoteza fericită în care nemulțumirile socio-economice se vor mai domoli în anii ce vin. Dar, desigur, potențialul de mobilizare e semnificativ mai mare atunci când economia și cultura vin la pachet.

În fine, s-a spus și că AUR reprezintă o răzbunare a mediilor clericale și a electoratului Coaliției pentru Familie pentru umilința de la referendum și cu siguranță există o doză semnificativă de adevăr în această teză. Ceea ce uită să spună vrăjmașii Coaliției pentru Familie e că dacă duminica trecută AUR ar fi strâns toate cele 3,5 milioane de voturi pentru revizuirea Articolului 48 din Constituție chiar că ar fi dat de dracu’. Însă, cum am spus, nu e niciodată prea târziu. Mulți dintre cei care au votat Da la referendum nu știau de existența Coaliției pentru Familie. Acum au aflat.

Cu Claudiu Târziu am fost prieten vreo cinci ani, din 2005, când am început să scriu la Revista Rost, până în 2010, când m-am despărțit de Revista Rost la capătul unei polemici de pomină la care au luat parte alți câțiva intelectuali din această zonă. Despre el aș putea să spun cele mai multe lucruri. Pe Lavric l-am cunoscut doar din scris, mai precis din cartea sa despre Noica și Mișcarea Legionară care a redevenit, brusc, temă de discuție, la treisprezece ani după publicarea sa, precum și din publicistica sa cu care m-am intersectat ocazional. Despre George Simion nu știu mai nimic. A apărut pe radarul meu abia în 2019, cu ocazia scandalului care a avut loc la cimitirul din Valea Uzului. Circumstanțele, oricât de prielnice, nu explică prin ele însele un succes. Cineva trebuie să știe cum să le speculeze și cred că în cazul de față personajul cheie este George Simion și resursele – financiare, logistice ș.a.m.d. – de care a beneficiat și care au făcut obiectul mai multor speculații. Claudiu Târziu e un jurnalist / editorialist care visează de mult la o nouă dreaptă, de pe vremea când Simion era încă pe băncile liceului, dar proiectele sale politice n-au depășit niciodată sfera publicisticii neolegionare, pentru a ajunge la mase, și nu au avut niciodată șansa de a trece pragul de 1% din voturi. În schimb, Simion este un agitator, un om de teren, iar rezultatele suprinzătoare ale alegerilor demonstrează faptul că a jucat acest rol extrem de bine.

Claudiu Târziu e o persoană care s-a format în anii 90 sub influența foștilor deținuți politici legionari din țară și din exil și a duhovnicilor cu trecut și simpatii legionare. Ca tipologie umană, nu e un fanatic. În anii regimului Băsescu, el era, ca să spun așa, omul de legătură dintre mediile anticomuniste legionare în care s-a format și dreapta intelectuală anticomunistă din cadrul PDL. Am putea spune că era un neolegionar reformat sau, în orice caz, reformabil, care pe de o parte voia să construiască sau să se integreze într-o dreaptă îndeajuns de adaptată la noile vremuri pentru a fi viabilă, dar pe de altă parte nu voia – și, la drept vorbind, nici nu putea – să abandoneze bagajul său legionar. Ruptura dintre noi a survenit în acest punct de tensiune. El intrase în Biserică prin intermediul bătrânilor legionari, eu, cu aproape zece ani mai tânăr decât el, făceam practic parte din ultima generație postcomunistă de întorși la Biserică (după care a început seceta) și am intrat direct în Biserică, fără să trec prin antecameara Legiunii. El nu voia și nu putea să renunțe la bagaj, eu nu voiam și nu puteam să-l duc mai departe, pe de o parte pentru că nu dezvoltasem nicio relație personal-afectivă cu această moștenire, pe de altă parte pentru că pur și simplu nu puteam să cred așa cum credea Claudiu Târziu și nu puteam să justific și să-mi justific o astfel de credință.

Lavric, ceva mai în vârstă și decât Claudiu Târziu, e un caz diferit. Dacă Târziu venea dinspre zona foștilor deținuți legionari și aspira la o dreaptă mainstream în care să poată intra cu bagajul moștenit, traiectoria lui Lavric a fost inversă, ceea ce implicit i-a transmis lui Târziu mesajul că chiar nu are rost să se străduiască. Lavric a coborât din zona establishmentului cultural – Humanitas, România Literară, Uniunea Scriitorilor / dreapta kusher – pentru a se cufunda în „athanorul” misticii interbelice. Recent, Gabriel Liiceanu i-a reproșat lui Lavric că și-a negat propriile concluzii din cartea despre Noica și Mișcarea Legionară, în care continuă să vadă, alături de Vladimir Tismăneanu, o critică lucidă a derivei fasciste a intelectualității interbelice. De cealaltă parte, mai mulți intelectuali de stânga susțin că Lavric de astăzi e același cu Lavric din paginile cărții publicate la Humanitas. Ambele teze sunt false. Pe de o parte, cartea lui Lavric, altfel scrisă cu talent, este o mostră de revizionism mistificator îndeajuns de subtil pentru a putea fi publicat la Humanitas. Pe de altă parte, pe hârtie, Lavric de astăzi nu mai este Lavric din 2007. E un Lavric semnificativ mai radical, chiar dacă nu știm dacă între timp s-a radicalizat sau doar și-a dat arama pe față.

AUR nu poate fi comparat cu PPDD-ul care a reprezentat un exemplu de populism oportunist în formă pură, lipsit de orice consistență ideologică, înscriere în vreo tradiție istorică sau de legături cu instituții sociale cheie cum ar fi Biserica. Din acest punct de vedere, seamănă mai degrabă cu PRM-ul, care era mult mai bine structurat și care tocmai din acest motiv a dispărut mult mai greu, desigur, cu deosebirea fundamentală că PRM-ul era un partid național-comunist, pe când AUR e primul partid postcomunist care are o componentă vădit neolegionară. Însă lucrurile nu trebuie exagerate, căci există o diferență semnificativă între biografia unora dintre lideri și identitatea partidului. AUR a adunat oameni din varii zone politice, inclusiv foști consilieri USR, activiști anti-mască ce au ieșit în evidență abia pe fondul restricțiilor din timpul pandemiei și care nu par să aibă vreun background legionar sau chiar un economist care cu ceva timp în urmă scria pentru Criticatac, iar un altul și-a declarat deja susținerea pentru ei. Aproape sigur, Târziu nu va aduce în discuție Mișcarea Legionară de la tribuna parlamentului (mult mai exaltatul Lavric s-ar putea să o facă) chiar dacă va reacționa, așa cum a făcut-o întotdeauna, la eventuale intervenții publice ale comunității evreiești sau ale institutelor care se ocupă de Holocaust.

În fine, în virtutea diferenței de vârstă și a contextului diferit în care s-a format, Simion pur și simplu nu vine cu bagajul ăsta. Aparține unei alte generații care nu a mai avut contact cu bătrânii legionari, așa cum s-a întâmplat în cazul generației care s-a format în anii 90. Ca fenomen politic, legionarismul nu poate fi înțeles în absența unei legături cu o serie de instituții cheie care între timp s-au schimbat radical, cum ar fi Armata, Universitatea sau Biserica. Corneliu Zelea Codreanu era fiu de ofițer, școlit la liceul militar. Din Senatul Legiunii făcea parte Generalul Gheorghe-Cantacuzino Grănicerul, călit în luptele cu nemții din Munții Carpați. AUR are și el general, pe Mircea Chelaru, care s-a remarcat doar prin exorbitanta pensie specială. Are și Senat, după modelul Legiunii, dar din câte se pare, acesta e populat cu niște anemone culturale, căci așa cum mărturisește Claudiu Târziu într-o postare de pe facebook, „după pățania lui Sorin” – masculul alfa care altminteri le trimite pe femei la cratiță, în timp ce nevestele membrilor AUR se îngrămădesc să intre în parlament, desigur, nu neapărat din nepotism, ci poate doar datorită lipsei oamenilor care mai și știu cum să guverneze o țară – „trei membri ai Senatului AUR s-au retras, cu scuze și tremur în voce. De FRICĂ!” Și-l imaginează careva pe Codreanu sau pe generalul Cantacuzino-Grănicerul retrăgându-se cu tremur în voce de frica corectitudinii politice? Legionarii pot fi acuzați de orice. Dar în niciun caz de lipsă de curaj. La fel cum nu pot fi acuzați de impietate. În schimb, cine a urmărit cu atenție scenele de la marea luptă patriotică de la Valea Uzului poate vedea, printre altele, un cetățean beat care înjură de cele sfinte după care cântă cu părintele veșnica pomenire, un ultras care le arată ungurilor m… pe gardul cimitirului sau un gherțoi care se suie călare pe crucea din mijlocul cimitirului. Iarăși, n-ai fi văzut niciodată un legionar călare pe cruce la o acțiune organizată de Codreanu. Aceștia sunt oamenii alături de care Sorin Lavric vrea să redescopere „gustul mistic de a fi creștini” într-o „Românie” reașezată „sub spectrul lui Hristos”.

În România interbelică, Nae Ionescu, Iorga, Crainic sau A.C. Cuza exercitau o influență uriașă asupra studențimii din România iar, sociologic vorbind, Mișcarea Legionară a fost în primul rând o mișcare studențească. Astăzi, intelectualii conservatori, a căror influență asupra spațiului public și mai ales asupra tinerelor generații a scăzut extrem de mult în ultimii ani, încearcă să supraviețuiască organizând cursuri stupide pentru corporatiști despre Antreprenorul Pavel și Team-Leader-ul din Nazaret. Cam la asta se rezumă influența lor formatoare și cu siguranță ultrașii lui Simion nu își caută inspirația în panseurile lui Lavric.

Biserica e poate singura instituție al cărei profil instituțional nu s-a schimbat într-atât de mult, ea fiind mediul predilect prin care legionarismul s-a perpetuat și reinventat după 1989, dar campania sfinții închisorilor și-a pierdut suflul pe la sfârșitul anilor 2000, iar de atunci influența Bisericii asupra tinerei generații din rândurile căreia au fost recrutați cei mai mulți dintre votanții AUR a tot scăzut.

Se pare că spațiul gol lăsat de instituțiile tradiționale, pe al căror teritoriu s-a dezvoltat la vremea lui legionarismul, e ocupat acum doar de galerii și de rețelele de socializare. De aceea, noua dreaptă hard care tocmai a intrat în parlament va avea, în mod necesar, un alt profil decât vechea extremă dreaptă interbelică.

Vom vedea ce anume va face AUR în parlament. Însă, în mod cert, odată cu ascensiunea spectaculoasă a celor de la AUR, spectacolul politic din România a devenit mult mai interesant.

Rămâne de văzut care va fi genul spectacolului. Căci avem îndeajuns de multe motive să credem că așa cum Mișcarea Legionară a fosr o parodie a Creștinismului, AUR va fi, la rândul său, o parodie a Mișcării Legionare. Dacă unii se grăbesc să anunțe schimbarea la față a României, eu zic în încheiere că ar fi bine să ne reamintim vorba de duh a bătrânului Marx:

„Hegel face undeva observaţia că toate marile evenimente şi personalităţi care au o importanţă istorică mondială apar, ca să zicem aşa, de două ori. El a uitat să adauge: prima oară ca tragedie, a doua oară ca farsă.”

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

Ce se întâmplă când…

Acum vedeți ce se întâmplă când încerci să le impui oamenilor o „nouă normalitate”. Când tefelimea te închide în case de Paște cu argumente hipermorale, dar tot ea își dă dezlegare la flashmoburi sau „proteste pașnice” globale după cum vor mușchii ei. Când lași bolnavii cronici să moară cu zile pentru „a salva vieți”. Când forțezi milioane de copii să facă școală online, în timp ce câteva sute de mii nu mai fac deloc de zece luni. Când ții deschise supermarketurile, dar închizi piețele. Când falimentezi mii de afaceri mici și mijlocii și lași sute de mii de oameni pe drumuri. Când organizezi alegeri, dar interzici pelerinaje. Când îi mâni pe oameni ca pe vite, ba închizându-i în case, ba scoțându-i la vot după cum îți dictează interesul. Când îi înveți să facă sex cu mască sau preferabil online. Când le spui că îi închizi în case ca să nu moară un milion de oameni, iar după ce ies din case peste două luni și au murit o mie de oameni le spui că au murit doar o mie pentru că i-ai închis tu în case pentru binele lor. Când îi pui să plătească pentru o criză pe care, în mare parte, tu ai creat-o. Când manipulezi cifrele la modul cel mai nesimțit cu putință, așa cum a făcut guwernerul în ultima săptămână. Când nu îți respecți propriile reguli și le iei tuturor copiilor dreptul la o educație normală pentru că nu puteai să începi cu carantinarea ardelenilor tăi care trecuseră primii de 3 la mie; nu înaintea alegerilor. Când nu îl lași pe om să își vadă de sărbători, dar organizezi sparanghelioane pentru coana Merkel. Când ai izgonit jumătate din doctori în numele pieței libere care cere sacrificii, iar apoi tot tu dai shut down la toată piața liberă, indiferent de câte victime colaterale produci, pentru că nu mai ai suficient personal medical. Când anunți revoluția bunei guvernări, dar nu ai nimic de comentat față de „buna guwernare” sub care trăim de un an. Când ștergi pe jos cu Constituția, te piși pe ele de drepturi și rescrii contractul social peste noapte în funcție de cum vor mușchii tăi sanitari. Când privatizezi profiturile și socializezi pierderile. Când furi pe față voturile la Sectorul 1 spunându-le oamenilor că așa se procedează într-o democrație civilizată, iar apoi îi îngropi în gunoaie. Când îți bați joc pe față de oameni. Când îl reduci pe om la statutul de purtător de virus care trebuie controlat pentru binele lui și al societății. Când transformi escrocheria lui Neil Ferguson în știința guvernării. Când îi duci pe oameni cu zăhărelul – hai că mai stați o zi, și încă o zi și tot așa – fără o viziune realistă și onestă pe termen lung și fără o justă împărțire a facturii. Când îi etichetezi drept extremiști, conspiraționiști și covidioți pe toți oamenii care refuză să trăiască în spitalul tău de nebuni. Când cenzurezi „știrile false”. Când nu trece o zi de la Dumnezeu fără să dai lecții, fără să încerci să-i hrănești cu valori europene și principiile tale civice pe cei care n-au ce să mănânce. Când îi obligi pe oameni să poarte mască și pe stradă, ca după aia să le spui că jumătate din măști, de fapt, nu sunt bune. Când îi închizi în case ca să le salvezi viața, dar ei nu găsesc în farmacii medicamente esențiale. Când ieși în fiecare seară la televizor să spui că pe-se-de e de vină. Când vrei cu orice preț să ai guwernerul tău de Moș Nicolae, chiar și cu prețul decredibilizării complete a măsurilor sanitare și delegitimării guvernului printr-un absenteism masiv. Când cultivi nihilismul, sictirul și disperarea. Ce se întâmplă? Vă spun eu ce se întâmplă: în cele din urmă vine factura. În AUR. Și e doar începutul. Mai continuați așa și veți vedea ce se va întâmpla la următoarele alegeri.

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii