Peisaj înainte de bătălie

În mod paradoxal, eu nu cred că se va discuta prea mult în această campanie pentru referendum despre problemele familiilor sau cele ale minorităților sexuale. Sau în măsura în care se va discuta, discuția va fi una artificială, un paravan nu doar pentru eventualele furăciuni și șmecherii pe care le vor încerca lobbyiști și politicienii în această perioadă, ci și unul care va ascunde inclusiv adevărata natură a conflictului.

Eu nu cred că cei care vor vota da îi urăsc pe homosexuali. În cel mai rău caz îi disprețuiesc, atunci când nu îi compătimesc sincer sau pur și simplu îi ignoră. La fel cum nu cred că nici ceilalți îi iubesc pe homosexuali, ci mai degrabă îi instrumentalizează.

Homosexualitatea este doar un marker care trasează granița dintre cele două tabere, care ele se urăsc reciproc. De fapt, conflictul nici măcar nu este între credincioși și atei, ci între cei care consideră că religia este legitimă și bună inclusiv ca liant identitar și normă socială, și cei care consideră că nu este bună deloc, sau poate doar ca opțiune strict privată. Despre asta este vorba de fapt.

Începând cu eforturile de împiedicare a construcției Catedralei Mântuirii Neamului în Parcul Carol și cu primele reclamații ale profesorului Moise, trecând prin diversele incidente de la MȚR și culminând cu episodul Colectiv, au tot existat, de-a lungul anilor, ciocniri punctuale între aceste tabere, sau tot soiul de skirmishuri. Oamenii ăștia s-au tot provocat unii pe alții, s-au stresat reciproc și nu în puține rânduri au ajuns realmente să se urască unii pe alții, dincolo de sentimentele față de homosexuali.

Iar acum urmează o reglare de conturi, așa, ca de centenar, în care fiecare tabără va încerca să o delegitimeze pe cealaltă în calitate de categorie cetățenească. Unii cu votul, alții cu boicotul.

La 100 de ani de la Marea Unire, referendumul este despre români care nu se mai suportă unii pe alții deoarece unii se identifică intim și sufletește cu religia, în timp ce ceilalți se identifică în aceeași manieră cu contestarea ei, români care nu au reușit, până acum, să ajungă la un modus vivendi. Poate pentru că acesta este de fapt imposibil. Posibil. Pe de altă parte, nici nu pot să spun că am văzut prea multe eforturi în această direcție.

În fine, așa stau lucrurile în România urbană cu studii superioare. Aici religia este apărată și contestată cu multă înflăcărare. Despre cealaltă Românie, cea rurală și lipsită de pârghii de ascneiune socială, care a suferit niște transformări majore în ultimii treizeci de ani, nici nu știm prea multe lucruri grație infertilității sociologiei și antropologiei românești.

Din anecdote și relatări de la fața locului, ea se înfățișează ca o lume în care religia nu este nicidecum contestată cu patimă, ci doar erodată, lent dar sigur, nu de activismul lgbt sau de sinteza marxisto-freudiană, ci de alcoolism, pro tv, porno tv, resemnarea și cinismul ce rezultă din lipsa de orizont, disoluția familiei și a moralității tradiționale pe fondul poluării culturale, pe de o parte, și al dezindustrializării, dezastrului din agricultură și al migrației ca unică soluție de supraviețuire, pe de altă parte.

Dacă Biserica Ortodoxă Română și organizațiile creștine vor pierde acest referendum, îl vor pierde nu pentru că au pierdut clasa de mijloc din România Europeană. Aici lupta încă se poartă și, deși seculariștii au mai câștigat ceva teren în ultmiii ani, nu cred că pot spera la mai mult de un rezultat de egalitate, care ar fi compensat cu vârf și îndesat dacă țăranul român, reperul mitologizat din imaginarul dreptei și al ascoriștilor, s-ar mobiliza, mesianic ca odinioară, ca să salveze familia și datiniile strămoșești. Așadar, dacă Biserica Ortodoxă Română și organizațiile creștine vor pierde acest referendum, îl vor pierde pentru că în prealabil au pierdut această lume odată cu capacitatea (și probabil și interesul) de a o înțelege cu adevărat dincolo de periodicele invocări mitologice și conflictele aferente pentru spațiul sacru și atemporal de la MȚR.

Nu are rost să spun, înfrângerea ar fi pe deplin meritată, dacă e să ținem cont doar de ideologii neoliberali de serviciu care se perindă pe la Trinitas, indivizi care în urmă cu zece ani celebrau „darul libertății” de a munci pe doi lei și de a-ți lua câmpii, lăsând copiii în urmă, pentru ca acum să lupte, alături de frații penticostali, pentru salvarea familiei.

Reclame
Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

Dumnezeu preferă micii

Să fim serioși, înainte de a se fi vândut la schimb pe banii primarilor PSD, Bittman a vândut (trădat) genul rock printr-o derivă comercială de toată jena, care a ajuns până la punctul în care Holograf a ieșit pe piață, în cel mai capitalist sens al cuvântului, inclusiv cu o melodie reclamă la Coca-Cola.

Pe de altă parte, să nu uităm că Bittman ocupa și el, în urmă cu doi ani, un loc de cinste (primul după Dan Teodorescu) în cadrul grupului de psalți care îl binevesteau pe Dumnezeul care preferă „lemnul și spațiile mici”. În funcție de context, ar fi putut la fel de bine să ne vândă și un Dumnezeu care preferă micii sau unul care preferă Coca-Cola.

În fine, în mod paradoxal, tot o melodie mai veche a celor de a Holograf, din epoca zorilor capitalismului românesc, ne lămurește cum stă treaba de fapt (ne anunța, la vremea respectivă, cum avea să stea treaba de fapt în noul regim democratic).

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

Argumentul în favoarea revizuirii și o scurtă analiză a șanselor ca aceasta să fie aprobată prin referendum (articol în două părți)

Partea I – De ce voi vota DA.

Argumentul este simplu: cred că funcția, de o importanță socială capitală, a socializării de bază a viitorilor membri ai societății este o funcție esențială a familiei (în ciuda faptului că nu toate cuplurile heterosexuale căsătorite pot sau vor să aibă copii). Și nu doar eu cred asta, ci și alte câteva milioane de concetățeni (câți, rămâne de văzut) care vor vota la referendumul din 7 octombrie (sau din 6-7 octombrie, în cazul în care se va decide organizarea referendumului pe perioada a două zile). Și nu doar noi credem asta acum, ci această funcție a familiei este consfințită și de experiența istorică a civilizației noastre bimilenare, precum și a altor civilizații care au cunoscut alte tipuri de familii, dar niciodată, până la revoluția culturală a hippioților șaișoptiști, pe cea homosexuală. În plus, această funcție esențială a familiei este precizată și în Constituția României și în constituțiile altor state, precum și în tratatele internaționale la care România este parte.

Așa stând lucrurile, ideea că definiția familiei solicitată de Coaliția pentru Familie este „restrictivă”, așa cum suțin cei care se opun revizuirii, este ridicolă în condițiile în care ideea de restricție este inerentă înseși noțiunii de definiție. Definiția implică faptul conform căruia entitatea definită este ceva și nu altceva. Altfel, refuzul unei definiții restrictive, în virtutea argumentului că toți indivizii abstracți sunt egali, înseamnă refuzul însuși al definiției, situație în care familia ajunge să însemne orice și nimic. Evident, în practică, și definiția extinsă revendicată de avocații minorităților sexuale este, cel puțin declarativ și/sau cel puțin până când familia nu va fi de facto abolită ca realitate juridică diferențiată, tot restrictivă (mai puțin restrictivă decât definiția clasică, dar tot restrictivă date fiind limitele de vârstă, număr, ș.a.m.d.). Drept consecință, cei care se opun revizuirii Constituției invocând argumentul egalității abstracte a tuturor indivizilor sunt fie nesinceri în ceea ce privește adevăratele lor intenții, fie incoerenți, fie ambele. Un motiv în plus pentru a nu-i lua în seamă.

Revenind, o familie nu este pur și simplu o asociere între indivizi abstracți, liberi și egali în drepturi, care revendică dreptul de a fi recunoscuți drept familie. Așa, nu s-ar mai putea face diferența dintre firma care produce mărfuri și familia care produce copii, nici nu ar mai putea fi reglementate în mod diferit drepturile și obligațiile soților care formează o familie și cele ale partenerilor care pun pe picioare împreună o afacere, nediferențiere care ar duce, în mod practic, la consecințe inumane. Familia este o structură socială aparte, definită de funcțiile ei specifice, care îi sunt proprii ei, familiei, nu și altor forme de asociere umană reglementate prin lege. De aceea, această diferențiere juridică este normal să își găsească și corespondetul lexical în lege, sau, instituțiile diferite ar trebui, tocmai pentru că sunt diferite și pentru a evita confuziile nefericite, să aibă nume diferite.

Dintr-un reflex asumat conservator, eu nu cred că un cuplu format din persoane de același sex poate să împlinească, la aceleași standarde cu un cuplu heterosexual, funcția de creștere/formare/educare/socializare de bază a copiilor (sigur, nu pretind – ceea ce ar fi absurd – că așa stau lucrurile în fiecare caz, că orice cuplu hetero e mai bun decât orice cuplu homo la acest capitol, dar cred că așa stau lucrurile în general, iar legea trebuie făcută în funcție de regulă, nu de excepție). Și cu atât mai puțin cred că această funcție poate fi împlinită, la aceleași standarde, de orice altă combinație posibilă de indivizi liberi și egali în drepturi. Drept consecință, din moment ce cred că o familie este ceva, iar un cuplu homosexual (și alte combinații posibile de indivizi liberi și egali în drepturi sunt altceva) este altceva, mi se pare normal ca aceste realități diferite să aibă și definiții diferite. Motiv pentru care, pe 7 octombrie, voi vota pentru revizuire.

În fine, mai cred și că utilizarea argumentului egalității abstracte pentru a revendica un drept de a fi recunoscut ca familie – cu drepturile aferente, inclusiv dreptul de a adopta – e de natură să-i discrediteze pe cei care susțin familia homosexuală cu acest argument (aproape toți dintre cei care participă la dezbaterea de la noi) ca indivizi imaturi și iresponsabili, un motiv în plus pentru a vota împotriva ideilor lor. De altfel, creșterea copiilor nu reprezintă un drept, ci o obligație care se acordă celor care se pot achita de ea. Dacă vor familie, partizanii LGBTQ ar trebui să încerce să demonstreze că pot exercita această funcție la fel de bine ca și cuplurile hetero, mutând discuția pe un plan mult mai sofisticat, asupra căruia nu mă opresc aici, și care, în mare, lipsește din actuala dezbatere de la noi. Asta dacă vor să fie familie. Dacă vor doar drepturi egale – nu și obligații egale față de copii și viitorul acestui popor – le pot avea și printr-o formă legală de tip parteneriat civil, căreia eu unul nu mă opun.

Nu în ultimul rând, experiența altor societăți care au legalizat căsătoria între persoane de același sex în siajul unor transformări sociale ce au dus la dobândirea hegemoniei culturale de către partizanii acestei inovații legislative au demonstrat că, de regulă, odată ajunși la putere, noii hegemoni nu au dat dovadă de prea multe scrupule atunci când s-a pus problema protejării libertății de conștiință a oamenilor care nu le împărtășesc convingerile sau a protejării minorilor de alte experimente ideologice avangardiste făcute pe ei – în Occident, deja s-a trecut de la experimentele psihologice la cele bio-chimice. Sigur, lucrurile nu trebuie exagerate și diferă de la caz la caz, dar ideea e că se mai întâmplă pe la ăia diverse chestii care chiar nu am chef să se întâmple și pe aici, motiv pentru care, un vot favorabil revizuirii Constituției, pe 7 octombrie, este, în ceea ce mă privește, un semnal potrivit căruia disponibilitatea societății românești de a răspund revendicărilor militanților pentru drepturile minorităților sexuale (unele dintre ele legitime) nu trebuie să treacă (și) dincolo de parteneriatul civil.

Acesta este, așadar, motivul pentru care, pe 7 octombrie voi vota pentru revizuire. Ca să rezum pe scurt: a) consider creșterea copiilor o funcție esențială și definitorie a familiei; b) nu cred că poate fi exercitată la aceleași standarde de cuplurile homosexuale; c) drept consecință, consider că e normal ca instituții diferite, cărora li se acordă drepturi (sau, mai precis, obligații) diferite, să aibă definiții diferite. Pentru a evita confuziile nefericite. În plus, din instinct (da, conservator), mă încred în experiența umanității sedimentată de-a lungul secolelor și milenilor, nu în experimentele sociale de dată recentă ale unor hippioți-tefeliști a căror rațiune este în mod vădit întunecată de obsesia egalității prost înțelese și de aversiunea viscerală față de tradiție și religie.

 

Partea a II-a – Războaie culturale și profiluri sociale

Acestea fiind spuse, ce trebuie reținut în ceea ce privește istoricul acestei inițiative și care este de fapt cea mai interesantă enigmă care rămâne să fie lămurită în seara zilei de 7 octombrie?

Inițiativa Coaliției pentru Familie este o inițiativă a elementelor creștine și conservatoare din rândurile clasei de mijloc. Mai mult, războiul cultural din jurul acestui referendum este un război al clasei de mijloc. Inițiativa a venit din rândurile clasei de mijloc și o mobilizează pe ea nu pentru că „poporul” (cei cu studii puține, sau mai deloc, din mediul rural și din orașele mici de provincie) ar fi mai puțin „homofob”. Dimpotrivă, instinctiv, oamenii mai din popor și, drept consecință, mai din topor, sunt mai homofobi decât creștinii și conservatorii din rândurile clasei de mijloc cărora de multe ori li se aplică această etichetă (trec peste faptul că nici nu e clar ce desemnează ea de fapt) în mod nedrept.

Problema e că oamenii ăștia, din cealaltă Românie, nu conștientizează agenda LGBTQ și perspectiva familiei homosexuale ca pe o problemă (mai precis, ca pe problema lor); iar asta pentru simplul motiv că nu prea au văzut în viața lor un homosexual (poate doar pe la vreo emisiune PRO TV), iar unii dintre ei nici nu știu bine ce este ăla de fapt. Iar asta deoarece homosexualii nu fac paradă în satele din Teleorman; dacă ar încerca, probabil că s-ar termina repede și într-un mod destul de brutal.

Mai mult decât atât, nu „poporul”, oamenii din cealaltă Românie, sunt stresați de noua modă ateist-anticlericală la care a început să adere, tot mai mult, o facțiune „emancipată”, tot mai mare, din rândurile clasei de mijloc, schimbare care îi stresează pe colegii și vecinii lor creștini și conservatori de la corporație, sau de la ședința cu părinții unde unii încep să facă scandal că nu mai vor teorii religioase în școală, ci eventual teoria construcției sociale a genului și a emancipării de gen. Tocmai din acest motiv a și ieșit facțiunea creștină și conservatoare a clasei de mijloc la contra-atac. Pentru că, în virtutea poziției sociale, a adulmecat mai repede aroma României europene, sau a României de mâine și consecințele socializării în cadrele acestei Românii a viitorului european (evident, în măsura în care acceptăm teza că acest viitor chiar este inevitabil și nu, din contră, evitabil). Și nu ar fi putut să strângă cele trei milioane de semnături fără sprijinul Bisericii Ortodoxe Române care i-a convins pe cei prezenți duminica la slujbă să semneze, deși mulți dintre ei trăiesc, în mare măsură, într-o lume diferită de lumea inițiatorilor demersului și fără problemele acestora din urmă.

Iar aici apar o serie de probleme. Întâi de toate, e mai ușor să aduni semnături decât să scoți lumea la vot. Asta s-a văzut și la alegerile europarlamentare la care a candidat, ca independent, Iulian Capsali, acesta din urmă reușind să strângă semnificativ mai multe semnături decât voturi. În al doilea rând, ca și în alte dăți, listele nu sunt actualizate, fiind mai mulți cetățeni cu drept de vot pe liste decât în realitate. În al treilea rând, conform statisticilor, românii care merg duminică de duminică la biserică reprezintă maxim 25% din populație. În al treilea rând, clasa de mijloc nu reprezintă nici pe atât. Corectați-mă dacă greșesc, dar cred că e vorba de maxim 20% (probabil mai puțin).

În rândurile clasei de mijloc sau pe facebook lucrurile sunt clare. Toți sunt mobilizați, fie pentru vot, fie pentru boicot. Pronosticul meu este un scor undeva între 50%-50% și 70%-30% în favoarea revizuirii. Însă chiar și în cel mai optimist scenariu, tot mai trebuie scoși la vot 3 milioane de alegători din cealaltă Românie. Asta în condițiile în care este puțin probabil ca partidele politice să cheltuie bani și resurse pentru mobilizare, iar o eventuală încercare de acest tip, date fiind frustrările sociale și ura față de Dragnea, este riscantă, căci ar putea chiar să aibă un efect invers, altul decât cel dorit, determinând și mai mulți oameni să opteze pentru pentru boicot (de notat că, inclusiv în rândurile clasei de mijloc, sunt destui cei care nu se vor duce la vot nu pentru că ar fi de acord cu căsătoria între persoane de același sex, ci pentru că asociază referendumul cu persoana lui Dragnea).

În fond, în condițiile în care politicienii au votat în parlament pentru organizarea referendumului, ba mai mult, în eventuala situație în care vor vota și pentru organizarea referendumului pe parcursul a două zile, cu greu le-ar mai putea reproșa politicienilor ceva grupările religioase și conservatoare care au presat pentru organizarea referendumului. Vorba ceea: politicianul îți dă, dar nu-ți bagă-n sac. Pe de altă parte, cel mai probabil, aceleași grupuri sociale vor fi oricum nemulțumite de o eventuală legalizare a parteneriatului civil, după referendum, motiv pentru care nu este deloc clar ce ar avea (sau dacă ar avea ceva) de câștigat politicienii printr-un nou efort, altminteri costisitor, de a scoate lumea la vot.

În fine, rămâne de văzut și ce vor face televiziunile: în acest moment, cel mai mare rău pe care îl pot face Coaliției pentru Familie și susținătorilor demersului inițiat de aceasta din urmă constă în simpla ignorare a subiectului. Pentru că problema, marea problemă, este că mare parte din România profundă nici nu știe că există o astfel de problemă pe agenda publică, cu atât mai puțin îi înțelege semnificația și implicațiile. Din contră, dacă vor încerca să favorizeze în mod fățiș și nesimțit tabăra oponenților revizuirii, vor reuși doar să toarne și mai mult gaz pe foc. Dar chiar și într-o astfel de situație, nu e deloc clar că focul se va răspândi dincolo de granițele sociale, altfel foarte strâmte, ale clasei de mijloc din România. În mod cert, o astfel de abordare îi va înfuria și îi va radicaliza pe susținătorii revizuirii care deja și-au format o opinie fermă. În principiu, societatea în ansamblul ei pierde întotdeauna de pe urma adâncirii antagonismelor și alimentării reciproce a radicalismelor. Dar nu e deloc clar că, pentru tabăra care susține revizuirea, o astfel de pierdere va fi însoțită și de câștigarea (unui număr suficient) de noi alegători.

Iar atunci, dincolo de cultele minoritare care în mod cert se vor mobiliza exemplar (în special neoprotestanții), nu mai rămâne decât Biserica Ortodoxă Română și marea întrebare: va reuși ea să scoată suficient de mulți oameni la vot?

Referendumul din 7 octombrie va fi un test care va măsura forța reală a BOR și, în mod cert, acesta este cel mai interesant aspect al său. Evident, eventualul câștig sau eventuala pierdere la nivel de imagine vor fi majore.

În plus, trebuie precizat că și aici există o serie de probleme. BOR nu poate cheltui resurse financiare pe o eventuală campanie electorală fără riscul major de a stârni furia unei mari părți din populație care foarte probabil se va scandaliza atunci când va constata că, în timp ce mare parte din țară se zbate în sărăcie, BOR umblă la cutia milei pentru a tipări afișe cu tematică gay. Mai mult decât atât, în momentul de față, Patriarhia se zbate să obțină de la buget fondurile necesare pentru finalizarea la timp a catedralei. Trage (și ține) cu dinții de banii publici. Cum ar putea să cheltuie pe campania electorală banii pe care atât de greu i-a obținut de la stat?

Așadar, banii, dacă vor fi, vor trebui să vină de la firul ierbii, în speță de la corporatiștii ortodocși, și nu cred că se pot obține prea mulți de aici (în plus, mai sunt trei săptămâni până la referendum și nu există vreun semn că a început o mobilizare serioasă la acest nivel), sau de la frații baptiști din America (în plus, nu știm câți bani le vor da tata Soros și alții celor care se opun revizuirii). Poate că idealiștilor nu le convine să audă acest lucru, la fel cum poate că diletanții lipsiți de gândire strategică nu s-au gândit la asta, dar, de regulă, în zilele noastre campaniile electorale se câștigă (și) cu bani. În orice caz, se câștigă prin capacitatea de a scoate oamenii la vot.

Drept cosencință, BOR va trebui să se bazeze exclusiv pe abilitățile de agenți electorali ale preoților din parohiile țării, în condițiile în care aceștia vor trebui să le explice oamenilor o problemă pe care, mare parte din ei, nici nu prea o înțeleg. Nu e clar nici în ce măsură posedă preoții abilități de acest tip, nici în ce măsură vor fi dispuși să depună efortul necesar mobilizării milioanelor de oameni fără de care inițiativa Coaliției pentru Familie va eșua. În orice caz, deși BOR insistă asupra faptului că nu ea a inițiat demersul Coaliției pentru Familie și nu ea se ocupă de ducerea sa la bun sfârșit, cu toate că, inevitabil, l-a binecuvântat (nici n-ar fi putut să n-o facă), tot inevitabil BOR a fost pusă, de circumstanțele istorice și sociale existente, în prima linie a acestui război. Chiar dacă nu și-a dorit-o și chiar dacă nu deține armamentul necesar pentru a-l câștiga. Oricum ar fi, zarurile fiind aruncate, eșecul referendumului va reprezenta o mare lovitură de imagine nu doar pentru BOR, ci și pentru societatea civilă creștină, care, vrând să-și arate mușchii, riscă, din contră, să-și demonstreze impotența. Reciproca este valabilă în cazul unui eventual succes.

Așa stând lucrurile, eu unul mărturisesc că sunt pesimist. De la bun început, am considerat demersul Coaliției pentru Familie o inițiativă greșită, din punct de vedere strategic, în ciuda faptului că nu sunt de acord cu legalizarea căsătoriei între persoane de același sex și sunt conștient că, pe măsură ce vor trece anii, vor exista și în România presiuni tot mai mari pentru copierea acestei inovații sociale și legislative din lumea occidentală. Însă sper sincer să mă înșel și voi face tot ceea ce ține de mine pentru succesul inițiativei de revizuire a Constituției.

În plus, din felul cum arată peisajul acestei bătălii, îmi dau seama că, din păcate, învinșii nu se vor putea aștepta la prea multă moderație și prea mult fair-play din partea învingătorilor. Și cred că adevărul este valabil indiferent de cum se va stabili, pe 7 octombrie, identitatea învinșilor, respectiv cea a învingătorilor.

Închei, așadar, cu un apel la calm, bun simț și fair-play adresat în primul rând celor care vor vota ca mine. Eu unul am să încerc să-mi reduc prezența în dezbaterea publică la strictul necesar, nu doar din motive de timp, ci și datorită faptului că atmosfera este și va deveni tot mai toxică. Deși nu garantez că am să mă pot abține de la noi comentarii J Dar, în principiu, am cam spus ce am avut de spus. În rest, ce să mai zic decât: cu Dumnezeu înainte!

Publicat în Uncategorized | 11 comentarii

Prețul succesului

Dincolo de orice discuții despre bărbați, femei și drepturile lor, este complet jenant să fii Serena Williams și să te oftici ca un copil de clasa a șaptea care nu a fost selectat în echipa școlii; să nu fi învățat să pierzi nici după ce ai câștigat 23 de titluri de mare șlem.

Vorbim de o ambiție patologică și inevitabil infantilă ce se cultivă, începând din fragedă pruncie, nu doar în sport, ci la toate nivelele din bolnava societate a competiției în care trăim, ambiție care, deși reușește deseori să genereze „performanță”, pocește pe de altă parte și sportul, și talentul și, nu în ultimul rând, și viața și sufletul.

Frumusețea sportului constă în efortul de a te autodepăși pe tine din toate punctele de vedere: fizic, mental și în primul rând moral. Nu în ambiția de a fi întotdeauna primul și de a-ți depăși adversarul cu orice preț, inclusiv cu prețul lipsei de caracter. Adevăratul campion e cel care rămâne conștient de acest adevăr chiar și sub presiunea competiției, în condițiile în care, după cum știm cu toții, presiunea competiției te poate face foarte ușor să-ți pierzi mințile. Din acest punct de vedere, inevitabil ai așteptări mai mari de la marii campioni, cu ani buni de experiență competițională și zeci de titluri în palmares, decât de la sportivii aflați la început de carieră sau care n-au câștigat vreodată vreun titlu.

În ciuda utilizării unor tehnici „stângiste” de autovictimizare (pentru că sunt femeie, pentru că sunt neagră, etc), strict cu scopul ultraliberal al autopromovării și depășirii competitorului (care, în alte situații, e scos direct din joc printr-un cot în gură politically correct), spectacolul oferit de Serena Williams pe Arthur Ashe Stadium este de fapt capitalism pe pâine. Mai exact, acumulare de capital fără limite, fără scrupule, fără jenă și, nu în ultimul rând, de prost gust și fără sens.

Din acest punct de vedere, el ne oferă ocazia de a medita un pic asupra următoarei teme: prețul succesului în (anti)societatea noastră.

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

O postare a domnului Papahagi

După cum bine știți, sunt departe de a-l simpatiza pe personajul Adrian Papahagi, iar diferențele de opinie dintre noi doi ies în evidență chiar și din anumite aspecte secundare ale acestei postări (vezi paragraful 1 al postării lui Papahagi, ce reflectă o filosofie socială complet diferită de cea pe care o veți regăsi în articolele și cărțile mele).

Acestea fiind spuse, postarea sa merită șeruită deoarece scoate în evidență poate cel mai important aspect al poziției oponenților demersului inițiat de Coaliția pentru Familie. Dincolo de valori culturale și judecăți de natură morală, ea se distinge prin calitatea jalnică și sturctura întru totul schiloadă a argumentației, fapt cu atât mai jenant cu cât respectivii se identifică drept partid al rațiunii aflat în luptă cu obscurantiștii.

Astfel, argumentarul lor se rezumă la:

a) argumentul de tip toți suntem egali, deci ar trebui să avem drepturi egale, lipsit de efortul de a-l dezvolta până la capăt pentru a constata cât de absurd este, de fapt, în forma rudimentară (și ipocrită) în care este avansat;

b) paralela la fel de stupidă dintre alegerea lui Hitler și referendumul pentru familie, sau argumentul de tip Reductio ad Hitlerum;

c) un sincronism papagalist – pe scurt, argumentul de tip „ca să fie ca afară”, ignorându-se faptul că afară este cum este deoarece acolo au avut loc niște schimbări socio-culturale care la noi n-au avut loc (cel puțin nu încă, sau, oricum, nu în aceeași măsură – masa critică de tefeliști lipsește încă), motiv pentru care și consfințirea lor legislativă a avut loc acolo, la vremea ei, fără prea mult zgomot și ca o consecință naturală a schimbării peisajului social, ceea ce, pentru moment cel puțin, nu se poate întâmpla și aici (fie nu se va întâmpla, așa cum nici acolo nu s-a putut întâmpla în anii șaptezeci-optzeci, ci doar mai târziu, fie va ieși cu scandal și cu pagube colaterale, poate chiar mai mari decât beneficiile revendicate, potențiale pagube asupra cărora ar merita să reflectăm, la fel cum merită să reflectăm și asupra probabilității ca discursul utilizat acolo să dea aceleași rezultate și aici – evident, pentru asta ar trebui să dispunem de instrumentul reflecției, a.k.a. creierul);

d) Argumentul de tip Pepe: numai iubirea, doar iubriea…

În fine, e) când le dai mat la logică, inevitabil mută discuția pe plan emoțional, adică încep să se vaite, să țipe la tine (asemeni oricărui copil mic, prost și ofticos care pierde o partidă de șah cu un adult) și să psihologizeze ieftin, acuzându-te de ură și/sau frustrări sexuale.

Nu în ultimul rând, adaug la cele afirmate de domnul Papahagi că „dacă singurul criteriu ar fi dragostea”, atunci în mod cert ar fi discriminați cei care, tradițional sau nu, se căsătoresc din interes – și care nu sunt puțini (cu siguranță sunt mai mulți decât homosexualii).

 

Postarea domnului Adrian Papahagi:

„Abia aștept să votez la referendumul care va fixa definiția căsătoriei în Constituție.

Iată argumentele principale:

1. Căsătoria nu e un drept, ci un contract; pentru drepturi nu semnezi la primărie. Dreptul la viață sau libertatea nu sunt drepturi contractuale, ci naturale. (Nu invocați „dreptul” la asistență socială, la locuință, la un loc de muncă: acestea sunt posibilități, nu drepturi, cum cred socialiștii).

2. Prin acest referendum nu se limitează și nu se îngrădește niciun drept existent. Nu se schimbă nimic: și vrem să ne asigurăm că și pe viitor va fi foarte greu să se schimbe ceva fără un larg consens și o nouă consultare populară.

3. Există definiții (inevitabil restrictive, ceea ce nu înseamnă discriminatorii) ale partenerilor care pot să se căsătorească: ei sunt doar doi (nu mai mulți, cum e permis în alte țări); majori sau în vârstă de peste 16 ani (nu copii de 11-12 ani, cum se întâmplă în alte culturi); nu sunt rude de sânge (cum se întâmpla în familia faraonilor elenistici, sau cum e permis în unele culturi); nu sunt reduși mintal, deci au discernământ; nu sunt de același sex (cum se permite în unele țări).

4. Oricine corespunde acestor criterii, adică se încadrează în definiția căsătoriei, se poate căsători, deci nu există nicio discriminare. Dacă un bărbat și o femeie se căsătoresc, nu-i întreabă nimeni despre preferințele lor sexuale, ca să-i discrimineze în funcție de ele. Dacă un bărbat nu vrea să se unească cu o femeie, căsătoria nu îl privește: poate trăi cu cine vrea el sau singur. Dacă e major și are discernământ, se poate căsători cu orice femeie majoră, cu discernământ, cu care nu e rudă de sânge și care este de acord.

5. Codul civil (art. 263) spune că în familie prevalează „interesul superior al copilului”. Dacă s-ar legifera căsătorii între persoane de același sex, ar deveni cu adevărat o discriminare să împiedici astfel de cupluri să aibă toate drepturile, inclusiv adopția de copii. Or, un număr important de cetățeni ai acestei țări (3.000.000 la prima strigare) consideră că este în interesul superior al copilului să crească într-o familie cu o mamă și un tată; când se aprobă o adopție, se încearcă găsirea unei familii care să replice norma naturală tată-mamă. (Nu invocați sofistic absența unuia dintre părinții naturali, care e un accident, sau relele tratamente aplicate minorilor, care sunt pedepsite penal și care sunt altă discuție).

Pe scurt:

Nu urâm pe nimeni, ci ne gândim cu prioritate la interesul superior al copiilor.

Credem că rolul căsătoriei nu e să consfințească iubirea dintre doi adulți, ci mai ales să ofere condiții optime noii vieți, care nu se poate naște natural decât dintr-o femeie și un bărbat. De aceea, contractul civil protejat de stat și numit „căsătorie” îi privește doar pe aceștia și doar în număr de doi.

Considerăm că a te căsători nu e un drept (ca viața sau libertatea), ci o posibilitate (ca găsirea unui loc de muncă sau a unui apartament în chirie).

Considerăm că definiția căsătoriei comportă restricții specifice în civilizația noastră și în legislația națională (numărul partenerilor, gradul de rudenie, vârsta, sexul, discernământul), dar odată acceptate aceste restricții, care țin de însuși actul definirii, nu există discriminări de rasă, religie, avere, opinie politică, naționalitate, preferințe sexuale etc.

Dacă singurul criteriu ar fi dragostea și legislatorul nu s-ar gândi la posibila naștere de copii, de ce ar interzice căsătoria între rude apropiate (frați sau verișori primari, să zicem)?

De asemenea, dacă interzicerea „căsătoriei” între parteneri de același sex e discriminatoare, iar unicul criteriu e voința unor adulți, de ce nu e discriminatoare și limitarea partenerilor la doi; nu pot să se iubească un bărbat și două femei? Unde ne oprim?

Firește, oricine e liber să creadă altceva, iar comunitatea e liberă să decidă ce model de civilizație urmează. După cum spuneam, pentru orice există precedent.

Totul este să nu ieșim în decor. Nu suntem monștri nici unii, nici alții. Fiecare tabără are argumente. Eu le-am expus, cum m-am priceput, pe cele în favoarea înscrierii actualei definiții în Constituție, pentru a păstra un tip de civilizație și pentru că așa cred că se protejează cel mai bine interesul superior al copiilor.

Nu am invocat decât argumente logice, fiindcă nu cu toții avem aceeași credință, dar cu toții suntem înzestrați cu aceeași rațiune.”

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

Adevărata miză

Eu nu știu de unde au scos unii ideea potrivit căreia referendumul acesta este de fapt despre Dragnea, în condițiile în care, exceptând patru senatori care s-au abținut, toți cei de la PNL au votat pentru organizarea referendumului. Din contră, referendumul nu este despre Dragnea, și nici măcar (în primul rând) despre drepturile minorităților sexuale, ci este mai degrabă despre USR, ai cărui senatori au votat toți împotrivă (și prin extensie și despre DEMOS). Îndrăznesc să spun că, în primul rând, referendumul din 7 octombrie reprezintă ocazia unui vot de blam pentru elita liberală care, indiferent dacă este (sau se declară) de dreapta sau de stânga, are alergie la Biserica Ortodoxă Română (și la creștinsim, în general), la obiceiurile oamenilor de rând, neprelucrați în laboratoarele ideologice de ultimă oră din Occident, și căreia îi pute, cu tot cu popor, democrația, pe care o etichetează drept „tiranie a majorității” de fiecare dată când nu îi convine rezultatul votului.

Referendumul din 2012 a oferit șansa unui vot de blam pentru Traian Băsescu și intelectualii neoliberali/neoconservatori care i-au susținut politicile, vot în urma căruia nici primii, nici cei din urmă nu și-au mai revenit, pe deplin, vreodată (în ciuda încercării unora dintre cei din urmă de a se recicla politic, astăzi, prin strategia cățărării pe noul val popular, a cărui amploare se va vedea pe 7 octombrie cât de mare va fi). Referendumul din 2018 oferă poporului român șansa să-și spună părerea și despre verii lor, ce împărtășesc același profil politic și psihologic creionat mai sus – atât cei care le-au fost tovarăși de drum în 2012, cât și cei care la vremea respectivă s-au aflat de cealaltă parte a baricadei. Iar dacă la referendumul din această toamnă se va strânge suficient de multă lume (ceea ce nu este deloc clar, iar în caz că nu se va strânge îndeajuns de multă lume, referendumul va fi un eșec răsunător, iar cei care au insistat cu organizarea lui își vor fi dat cu stângu-n dreptu’ – sau invers), nici ei nu își vor mai reveni prea curând de pe urma acestui nou vot de blam.

Aceasta este de fapt miza reală a referendumului din 7 octombrie, tema familiei fiind doar un paravan (n-o să-i omoare nimeni pe homosexuali, nici n-o să se vindece familia românească de multiplele și gravele ei probleme ca urmare a modificării constituționale propuse de CPF). Și tot ea explică combinația de furie, dispreț și frică ce a caracterizat de la bun început nu doar reacția „lumii bune” vizavi de demersul Coaliției pentru Familie, ci și reacția tuturor aristocrațiilor (privilegiaților) care în decursul istoriei s-au confruntat cu spectrul mobilizării plebei.

Reacția diversionist-flegmatică de tip „e despre Dragnea” sau cea panicat-moralizatoare de tip „e despre sărmanele minorități sexuale” reprezintă doar mecanisme psihologice de apărare prin care se evită conștientizarea, mai mult sau mai puțin anxioasă, a faptului că, de fapt, „e despre noi”, ăștia frumoși și deștepți, care de trei ani de zile țipăm, atrăgând atenția asupra „marelui pericol” pe care îl reprezintă „proștii”, „medievalii” și „fundamentaliștii”.

PS: Fac o paranteză pentru a preciza că sunt și oameni care se opun revizuirii Constituției în sensul dorit de Coaliția pentru Familie, dar care de la bun început au reacționat la demersul respectivei organizații cu calm, rațional, politicos, fără isterie și aroganță, fără calomnii ordinare (precum cea colportată recent de DEMOS, potrivit căreia CPF ar fi atacat de la bun început și familiile fără unul sau ambii părinți), dovedind, prin atitudinea lor, că respectă regulile democratice și pe cei care, deși nu le împărtășesc opiniile, joacă la rândul lor după ele. Tot respectul meu pentru acești oameni de la care nici nu voi pretinde vreodată mai mult decât atât. Cât despre ceilalți, nu pot decât să sper că vor primi pe 7 octombrie cuvenitul vot de blam, așa cum și elita băsistă și l-a primit pe al ei, în vara lui 2012.

Publicat în Uncategorized | 10 comentarii

ITO

Un patetic cântecel etno-naționalist, cu atât mai stupid dat fiind contextul de întâlnire internațională a tinerilor ortodocși, tineri care se leagănă cu telefonul aprins în mână ca la orice altă reuniune hipsterească, scandează (OMG!) „uniți, salvăm, toată România”, după care rock cu binecuvântare de la BOR, întru veșnica ispășire a păcatelor ei față de hipsterii și rockerii care au pătimit la Colectiv.

Ce înseamnă toate acestea? Că spre deosebire de anii ’90, în speță epoca ițarilor urbani, atât secularizarea cât și ridicolul au mai făcut un nou pas. Înainte. Iar asta în ciuda entuziasmului față de manifestarea colectivă, publică și bineînțeles cool a credinței. De parcă Biserica ar putea să fie vreodată la fel de cool (ergo la fel de „atrăgătoare”) ca lumea pe care încearcă să o imite pentru „a atrage tinerii” și de parcă ar putea să arate altfel decât stupid creștinii care încearcă să fie și ei cool k-lumea, rezultatul fiind doar acela că în Biserică nu-l mai găsești pe Dumnezeu, ci alte chestii, altfel incomparabil mai plictisitoare decât cele pe care le găsești în spațiile care chiar sunt destinate unor astfel de atracții și activități.

Ne bucurăm că tinerii își manifestă credința în stradă, ieșind dintre zidurile Bisericii, acolo unde au încercat să-i închidă comuniștii. Dar eu zic că mai bine rămâneau acolo, concertul rock rămânea concert rock, fără taica părintele pe scenă, iar viața liturgică rămânea viață liturgică, fără clișee ieftine și patetice de tip etno-naționalist. Dacă nu suntem în stare decât să ne rugăm, nu și să facem teologie politică dincolo de hora unirii și Nichifor Crainic (fie și cu filtru), mai bine facem ce știm, adică ne rugăm după pravilă și cu asta basta. În acest caz, mai puțin e de fapt mai mult.

Iar dacă se întâmplă să ne placă și rock-ul și Compact în mod particular, așa cum și subsemnatului îi place, putem măcar să compartimentăm diversele aspecte ale vieții, dacă nu de dragul tradiției și rânduielii, măcar ca dovadă a simțului ridicolului (care îndrăznesc să spun că e și el un simț duhovnicesc). Altminteri, Ortodoxia a fost întotdeauna suficient de flexibilă, motiv pentru care nici nu înțeleg ce vrem să demonstrăm de fapt.

Oricum, și în acest caz, o prezență mai discretă este de fapt o prezență mai puternică. Paradoxul (sau viclenia secularizării) se manifestă (uneori) și prin impresia iluzorie a faptului că ești mai prezent (ieri alături de naționaliști, astăzi alături de naționaliști și rockeri, mâine doar alături de rockeri, sau probabil doar alături de houseri, căci și rock-ul, sărmanul, devine din ce în ce mai mult o fosilă), impresie iluzorie care (îți) ascunde realitatea faptului că ești din ce în ce mai absent.

Cu astfel de metode, reușim eventual să fim, în termenii dragi epocii noastre, mai „activi” sau mai „vizibili” (în ciuda boicotului mediatic). Și nu în ultimul rând mai penibili. Dar mai prezenți în niciun caz.

PS: În încheiere, pentru cei care n-au înțeles deja ce vreau să spun, precizez că obiecțiile mele față de manifestarea în cauză sunt în primul rând de natură estetică și prea puțin de natură etică. Sunt departe de a fi un rigorist. Pe de altă parte, estetica în cazul de față mă tem că indică o (de)cădere spirituală infinit mai gravă decât (altminteri scuzabila) cădere în „păcatul ascultării de muzică rock”.

Publicat în Uncategorized | 4 comentarii