Eterna reîntoarcere a sinistrei comedii

Motto : Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine

Mă tem că, până să murim cu toţii într-un război nuclear ruso-american, elitele euroatlantice o să ne facă pe toţi să murim de râs. A se vedea în acest sens recentele declaraţii ale autorităţilor de la Bruxelles şi ale Administraţiei Obama cu privire la caracterul neconstituţional al referendumului din Crimeea. Declaraţii care vin după eliberarea Iuliei Timoşenko şi demiterea lui Ianukovici, precum şi a membrilor Curţii Constituţionale Ucrainene, de către legislativul de la Kiev. Toate “curat constituţionale”. Mai putem adăuga aici, dacă e să facem un mic detur, şi “salvarea democraţiei” (cum s-a referit John Kerry la respectiva iniţiativă) de către Mareşalul al-Sisi. Iar acum vine pupăza (Coana Viviana, dacă o mai ţineţi minte) şi spune că referendumul din Crimeea nu este constituţional, în timp ce, transformat peste noapte într-un  susţinător fără rezerve al parlamentarismului, Traian Băsescu îi ţine isonul: “Parlamentul Ucrainei”, zice domn preşedinte, “este legitim iar deciziile sale sunt legitime”. Doar al nostru nu e.

Păi nu este constituţional referendumul, evident. Dar asta pentru că, odată încălcată Constituţia, inevitabil, nimic nu mai este constituţional. Americano-Bruxellezii merg în schimb pe principiul “să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume” doar pe unde ne convine nouă. Însă cu siguranţă îşi dau seama că Vladimir Putin nu e un fel de Victoraş Ponta pe care să-l joace ei în picioare cu “uite Constituţia, nu e Constiuţia”, ci un fost ofiţer KGB, la cârma unui imperiu înarmat până în dinţi, aşezat pe un ocean de petrol şi gaze.

Ipoteza mea este că două sunt motivele pentru care Vestul practică acest joc periculos în Ucraina: a) Mizează pe contaminarea ideologică/revoluţionară a Moscovei prin exemplul Kievean, şi deci pe declanşarea Revoluţiei Orange în chiar inima Imperiului, care, conform viselor erotice ale liderilor euroatlantici (vise care, în treacăt fie spus, s-ar putea transforma într-un coşmar sado-maso anarho-fascist), ar urma să încapă pe mâna “civilizatoare” (ştim noi, din proprie experienţă, prin ce metode) a “staţilor de drepţi”; b) Vestul speră ca Putin să-şi prindă urechile într-un nou Afganistan, ale cărui costuri vor fi într-atât de mari încât vor submina practic capacitatea Moscovei de a crea probleme atlantiştilor în alte locuri de pe glob şi care costuri, corelate cu efectul de contaminare ideologică/revoluţionară, vor spori presiunea pe regimul putinist şi deci probabilitatea ca acesta să se prăbuşească. Evident, aşa cum o demonstrează şi recentele condamnări ale protestatarilor moscoviţi care au ieşit în stradă după alegerile parlamentare din 2012, e de aşteptat ca regimul de la Kremlin să devină în aceste condiţii tot mai autoritar şi mai represiv. Iar astfel de măsuri, care vizează intimidarea opozanţilor regimului putinist, vor duce probabil la radicalizarea cel puţin a unora dintre aceşti opozanţi. Pe de altă parte însă, iar aici este aspectul mai interesant, prin strategia agresivă în raport cu Rusia, care dă apă la moară acestui “putinism de război”, Vestul va pune umărul la unificarea şi mobilizarea forţelor antioccidentale din societatea rusă. Or, nu ştiu cum se face, că tocmai la asta se rezumă de fapt şi proiectul duhginisto-putinist. În mod paradoxal, de pe urma acestor transformări, alimentate de imperialismul liberal, cel mai mult va avea de pătimit libertatea care, aşa cum spunea George Orwell, începe cu libertatea de a spune că doi şi cu doi fac patru; nu cu libertatea de a spune adevăruri, în general (adică de a instrumenta jumătăţile de adevăr), ci cu libertatea de a spune adevărurile care nu convin nimănui, pentru că sunt întregi şi adevărate în adevăratul sens al cuvântului. Toţi ruşii care îl vor critica pe Putin (indiferent de modul de a o face, de motivaţie, sau de viziunea de ansamblu asupra politicii) vor fi acuzaţi că s-au dat cu americanii. Vor fi trataţi conform principiului “cine nu e cu noi e împotriva noastră”, acuzaţi de trădare şi trataţi ca atare.

Dar oare numai în Rusia, ca urmare a acestui conflict, se va accentua gradul de militarizare şi înregimentare? Ştiu, aşa cum e de prevăzut, militarizarea şi înregimentarea societăţii ruseşti va fi mai dură şi mai pe faţă, nu doar datorită absenţei unei tradiţii liberale ruseşti, ci şi datorită faptului că, în acest meci, Rusia este în mod clar jucătorul mai slab (din toate punctele de vedere: militar, economic, mediatic) care joacă defensiv, trage cu dinţii să obţină o remiză, şi care nu-şi poate permite aşadar luxul (să menajeze aparenţele) pe care şi-l permite, deşi cu din ce în ce mai multe excepţii, Occidentul. Iar după cum bine ştim, această stare de fapt este folosită pentru a eticheta orice critică la adresa Occidentului drept pactizare cu duşmanul şi “trădare a cauzei libertăţii”. Dincolo de creşterea chelutielilor militare, corelată cu recenta dezvoltare a infrastructurii securistice a imperiului american (după ce s-a cam domolit treaba cu vânătoarea de terorişti islamişti, urmează să reînceapă vânătoarea de “russkies”), modul în care sunt înfieraţi ca “vânduţi ruşilor” toţi cei de la noi care au încercat să se poziţioneze, în cazul crizei ucrainene (dar şi în alte situaţii mai puţin dramatice), dincolo de conflictul atlantisto-putinist[1] (adoptând o poziţie raţională, imparţială şi conciliantă), ne pune în faţa unui peisaj straniu, în care, dincolo de orice simplism conspiraţionist, observăm cum cei doi actori geopolitici angajaţi în acest joc periculos, care riscă oricând să scape de sub control (să nu uităm asta), îşi ridică practic mingea la fileu în mod reciproc. Între timp, înfometaţi, speriaţi şi captivi, cei din tribune sunt somaţi să se împartă în galerii şi eventual să se ia la bătaie, sunt bruscaţi şi înjuraţi de către şefii de galerii. Pentru că să nu ne înşelăm: renaşterea KGBismului va atrage cu sine şi renaşterea McCarthysmului, iar criticii noului McCarthysm vor risca, din ce în ce mi mult, să fie trataţi ca nişte KGBişti. Că tot e la modă starea de excepţie şi suspendarea ordinii constituţionale în funcţie de cum “o cer interesele partidului”.

Sigur, jocul este periculos şi riscă să scape de sub control. Sau nu? Să nu-şi dea seama oare de acest pericol cei care se joacă cu focul? Sau să fi ajuns la concluzia că doar jucându-se, periculos, cu focul, pot scăpa de un incendiu altfel inevitabil? Pentru că, să nu uităm, reizbucnirea războiului rece se desfăşoară pe fondul celei mai grave crize a sistemului capitalist mondial de după anii 30′, criză acompaniată de o explozie a revoltelor populare pretutindeni pe mapamond şi de o tendinţă vizibilă de radicalizare a forţelor politice, fapt care conturează la orizont perspectiva neguvernabilităţii globale şi a colapsului sistemic. Prăbuşirea Uniunii Sovietice a fost acompaniată de douăzeci de ani de pace care se voia a fi eternă şi, cum altfel decât liberală. De îndată ce criza liberalismului economic a început să atragă după sine şi criza statului liberal şi a instituţilor liberale, iată că reizbucnirea războiului rece şi reîmpărţirea lumii în blocuri geopolitice rivale i-a luat-o înainte, cum era de aşteptat, revoluţiei mondiale.

La urma urmei, dacă nu poţi să tratezi nemulţumirea, atunci cel mai bine e să canalizezi exprimarea ei în direcţia care îţi convine. Dacă nu poţi să împaci mulţimea, atunci cel mai bine e să o împarţi în galerii adverse care luptă pentru lucruri similare dar ambalate în mod diferit (ambalaj postmodern, cu curcubeu, în cazul Occidentului, ambalaj antimodern, inedit, cu seceră, ciocan şi fum de tămâie, în cazul Rusiei), transformând, de fapt şi de drept, lupta pentru schimbare într-o luptă pentru menţinerea status quoului. În acest context, cred că merită să reflectăm la cele scrise cândva de George Orwell: “The war is not meant to be won, it is meant to be continuous. Hierarchical society is only possible on the basis of poverty and ignorance. This new version is the past and no different past can ever have existed. In principle the war effort is always planned to keep society on the brink of starvation. The war is waged by the ruling group against its own subjects and its object is not the victory over either Eurasia or East Asia, but to keep the very structure of society intact”.

---

[1] De menţionat că mai sunt, chiar şi pe la noi, şi unii, ce-i drept mai puţini, care te acuză că eşti vândut americanilor sau doar manipulat de ei, dacă refuzi să pui botul la dughinismele lor.

Extazul ce prevesteşte agonia – Reflecţii despre criza ucraineană

Iulia Timoşenko a fost eliberată printr-o decizie a parlamentului, şi tot printr-o decizie a parlamentului a fost suspendat Ianukovici. Întrebare: se prevede în Constituţia Ucrainei posibilitatea ca o majoritate parlamentară să voteze eliberarea unei persoane încarcerate în urma unei hotărâri judecătoreşti? Dacă da, înseamnă că nu se prevede separaţia puterilor în stat în Constituţia Ucraineană, sau, altfel spus, înseamnă că în Ucraina nu există stat de drept, că majoritatea parlamentară este deasupra legii şi poate orice. Dacă nu (cum cred că este cazul), înseamnă că ordinea de drept tocmai a fost abolită printr-un act revoluţionar (aşa cum cel mai probabil stau lucrurile şi cu suspendarea lui Ianukovici). Din câte se pare, în momentul de faţă Constituţia a picat, fără să fie supusă voinţei populare exprimate prin referendum o nouă Constituţie, deoarece opoziţia s-a grăbit, încălcând astfel acordul semnat aseară. Prin aceasta, răul de care mă temeam de la bun început s-a produs: s-a ieşit din cadrul instituţional şi s-a plonjat în vidul revoluţionar. Ca atare, din momentul acesta ne putem aştepta la orice.

Să remarcăm şi reacţia halucinantă a lui Barroso: „Salut eliberarea Iuliei Timosenko. O justiţie independentă este esenţială pentru o Ucraină democratică”. La noi, referendumul recunoscut ca valid de către Curtea Constituţională a fost etichetat de către înalţii oficiali ai UE drept lovitură de stat parlamentară. Acum, suspendarea statului de drept trece drept justiţie independentă. Aşa că trebuie de fapt să ne punem următoarea întrebare: justiţie independentă în raport cu cine? Şi, pe cale de consecinţă, dependentă de cine? Pentru că, aşa cum subliniază Carl Schmitt, domnia legii reprezintă iluzia în spatele căreia se ascunde realitatea suveranului care decide asupra stării de excepţie. În momentul de faţă, majoritatea parlamentară a aruncat mănuşa revendicându-şi cu de la sine putere acest statut. În realitate însă, decizia acestei majorităţi doar a dizolvat corpul politic, generând astfel starea de excepţie, ce se manifestă prin năvala la bancomate, prăbuşirea ordinii publice şi izbucnirea războiului dintre facţiunile rivale, şi din care se iese doar prin violenţa suverană care transformă anarhia într-o nouă normativitate.

În momentul de faţă, dacă e să ţinem cont şi de declaraţiile şefului armatei, aceasta din urmă, spre deosebire de criza egipteană, nu pare să reprezinte deloc terţa forţă capabilă să pacifice ţara, menţinându-i astfel unitatea. S-ar părea mai degrabă că aceasta riscă la rândul ei să se divizeze odată cu corpul politic, ceea ce, evident, este extrem de grav. Ca atare, singura alternativă la un război civil cu consecinţe catastrofale pentru întreaga regiune pare să fie pacificarea externă. Însă Ucraina, după cum bine ştim, este terenul geopolitic al luptei dintre două mari puteri, iar una dintre ele tocmai i-a dat binecuvântare facţiunii pe care o susţine să dinamiteze cadrul instituţional al ţării şi să şi-o revendice, pentru sine, printr-un act de forţă brută, tradus în limbaj eurocrat ca „justiţie independentă … pentru o Ucraină democratică”.

În esenţă, nici la noi nu s-a întâmplat altceva, în vara lui 2012, doar că, dat fiind statutul nostru geopolitc radical diferit (ne aflăm pe deplin în ograda euroatlantică), aparenţele au fost salvate şi, slavă Domnului, nu a curs sânge. În Ucraina a curs sânge iar acum, după fuga lui Ianukovici, Kievul trăieşte febra electrizantă a revoluţiei, acel sentiment sublim al democraţiei directe, al puterii restituite poporului. Experienţa istorică ne învaţă însă că acest sentiment este, la fel ca şi sentimentul sublim de dinaintea unei crize de epilepsie, pe cât de intens, pe atât de scurt şi de rău prevestitor. Pe acest fond, nu poate decât să-ţi dea fiori absenţa cvasicompletă a vocilor din mainstream care să facă apel, în aceste momente, la raţiune şi, vorba unor textieri de pe contributors, la „moderaţie”. Aparent, Occidentul a jucat cartea diplomatică brutal, punându-l pe Putin în situaţia de alege între o replică şi mai brutală (care ar ieşi probabil din sfera diplomatică, intrând, într-o formă sau alta, în cea militară) sau retragerea cu coada între picioare, fapt care nu doar că ar dăuna reputaţiei sale de mascul politic feroce, dar ar da clar de înţeles că cruciada democratică globală poate de acum să avanseze, cu aceleaşi mijloace, până la cucerirea Moscovei. Cum este prea puţin plauzibil ca Moscova să se dea bătută atât de uşor, am putea să sperăm mai degrabă că Rusia şi UE au ajuns de fapt, în prealabil, la o înţelegere politică în privinţa Ucrainei. Dar, presupunând că aşa stau lucrurile, atunci de ce au mai trebuit să se întâmple toate grozăviile care s-au întâmplat până acum? Iar dacă nu s-a ajuns în prealabil la o înţelegere, cum am mai putea spera că se va ajunge la una de acum înainte, văzând că până acum negocierile au fost într-atât de constructive încât s-a ajuns pe buza prăpastiei? Când şi cum se va termina toată această nebunie?

PS: Ideea e că, în condiţiile ascuţirii luptei geopolitice dintre două blocuri care par tot mai mult să fi revenit la logica războiului rece, un stat precum Ucraina nu poate fi viabil decât dacă există un consens naţional cu privire la procedurile prin care se iau deciziile politice (astfel încât ele să fie acceptate de fiecare parte, chiar dacă nu sunt agreate decât de una), mai puternic decât diviziunile alimentate cinic şi, aparent iresponsabil, de către cele două blocuri geopolitice rivale. Nimic din ce s-a întâmplat până acum nu ne dă motive să credem că aşa stau lucrurile de fapt. Dimpotrivă, ultimele acţiuni ale opoziţiei, binecuvântate fără rezerve de înalţi oficiali europeni, parcă par concepute special pentru a dizolva tot ceea ce rămăsese din acest consens naţional care face viabile statele. În aceste condiţii, pacea la graniţa de nord a României nu poate fi menţinută decât în trei moduri posibile: Rusia (şi nu doar ea, ci şi ucrainenii din est) se dă bătută, se cade de acord asupra unei împărţiri paşnice a ţării după model cehoslovac sau, dincolo de retorica belicoasă a zilelor acestea şi chiar de o eventuală împărţire paşnică, se constituie un bloc continental ruso-franco-german, în mijlocul căruia ar continua să existe un spaţiu ucrainean pacificat. Fapt care, aşa cum remarca într-un articol recent şi Immanuel Wallerstein, ar putea să explice acel „fuck the EU” al Victoriei Nuland.

Postăm şi ne gândim la Nicadori

Până la urmă, se pare că în ciuda faptului că Mihail Neamţu a făcut pe creştinul responsabil atunci când Giurgea a scos cuţitul la Naşul TV – pentru a le arăta maselor “soluţia” -, nu există totuşi diferenţe atât de mari între cei doi. A se vedea poza postată pe facebook şi preluată de Andrei Panţu în articolul său (înainte de a fi retrasă):

http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/glumitele-lui-mihail-neamtu-102589.html

Ăsta era omul care acum cinci ani se specializase în scos dracii decemvirismului din România Profundă, consolidându-şi astfel relaţia cu elita de dreapta, altminteri conectată bine la bugetul de stat în vremurile de austeritate băsistă. Elita de dreapta care, aşa cum o arată printre altele şi recentele luări de poziţie ocazionate de criza ucraineană, îi etichetează (în cea mai pură manieră “stângistă”) drept legionari pe creştinii antineoliberali, dar nu se sfieşte să le sufle în pânze neofasciştilor situaţi “de partea bună a istoriei”.

Sunt oameni care, în funcţie de interese şi de “vântul schimbării”, se află pretutindeni. Niciodată însă nu se aşează, în mod dezinteresat, alături de adevăr, acceptând sacrificiile pe care le presupune această opţiune. Crucea lor, pe care se jertfesc întru răscumpărarea păcatelor poporului “leneş” şi “corupt”, e maşina la scară. Niciodată nu înoată împotriva curentului. Sunt totdeauna pe val, fie el şi tsunami.

Şapte observaţii cu privire la psihoza anticreştină de ultimă oră

1. Cum poţi să patologizezi şi să criminalizezi o practică milenară ? Asta înseamnă să demonizezi trecutul, o întreagă cultură, segmente largi de populaţie. Este o practică de tip stalinist, iar cel care se face responsabil de astfel de practici are el însuşi nevoie de un psihiatru, dacă nu chiar de un exorcist. Sunt o grămadă de copii care merg la spovedit, conform rânduielii, de la şapte ani, şi care sunt perfect normali şi cât se poate de luminoşi. Şi sunt o grămadă care nu merg şi au probleme sufleteşti cât se poate de serioase. În plus, putem spune că societăţile moderne cu toxicomaniile, dependenţele, narcisismele, antidepresivele, sinuciderile, crimele, rampage shooting-urile, divorţurile, sectele lor sunt mai sănătoase mintal decât societăţile tradiţionale ? Înmulţirea psihologilor reprezintă o modalitate de succes în abordarea acestor probleme, sau mai degrabă un fenomen simptomatic care însoţeşte dezvoltarea fenomenelor mai sus menţionate, dând mai degrabă mărturie, în general, de limitele psihologiei (sau mai bine zis psihologiilor) seculare ? Îşi pun problema progresiştii care au luat zilele astea cu asalt mass-media dacă cu cumva tocmai Biserica, atât cât poate şi ea în vremurile astea tulburi, reprezintă forţa care ţine în frâu dezvoltarea acestor fenomene, că, în încercarea lor de a ne vindeca, ne îmbolnăvesc, ucigându-ne de fapt doctorul care ne tratează ? Sau de fapt chiar asta urmăresc ? S-a făcut vreun studiu care să demonstreze faptul conform căruia copiii care se duc la duhovnic sunt mai instabili psihic decât ăia care nu se duc ? Îi trage cineva la răspundere pe psihanaliştii ai căror pacienţi ajung să se sinucidă (s-a întâmplat şi cu pacienţii fiicei lui Freud) ? Se face diferenţa între un duhovnic bun şi unul prost ? Sau duhovnicii sunt toţi proşti iar psihologii sunt toţi buni, chiar dacă şi aceştia din urmă se ceartă între ei, incapabili să ajungă la o concluzie comună cu privire la natura omului şi la ce anume îl face fericit ?

2. În cazul de faţă ai un copil dintr-o familie divorţată (divorţul fiind un fenomen la care, spre deosebire de omul religios, “omul terapeutic”, preocupat doar de autosuficienta “împlinirea de sine”, este prin definiţie mult mai predispus), ai o mamă care, conform vecinilor, nu-şi lasă fata să iasă din casă, şi ai nişte site-uri zelotist-apocaliptice (da, trebuie subliniat şi răul pe care îl fac aceste grupări, atât sufletelor tulburate cu care intră în contact, cât şi Bisericii în ansamblul ei, prin talentul cu care o expun mediatic) care i-au băgat fetei în cap idei habotnic-sectare. Şi mai ai un duhovnic care predică dragostea şi valorile familiale, libertatea şi discernământul. Ei bine, nu ştiu cum se face că, din toată povestea asta, vinovatul prinicipal este considerat tocmai duhovnicul.

3. Fireşte, prin încetăţenirea ideii că rezolvarea problemei fetei stă în înlocuirea duhovnicului cu psihologul, încearcă şi anumiţi psihologi (încă aştept reacţia psihologilor şi psihiatrilor care se delimitează de poziţiile exprimate zilele acestea de colegii lor de breaslă) să-şi îmbunătăţească poziţia pe piaţă şi să-şi consolideze capacitatea de control la nivelul societăţii româneşti. Cu privire la aceste valenţe ale psihoterapiei recomand excelentul docmentar difuzat de BBC şi intitulat “The Century of the Self”. Dar ce te faci că, aşa cum rezultă din cazul fetei plecate la Mănăstirea Tismana (pe care presa l-a scos de la naftalină în procesul intentat “duhovnicilor corupători de minori”)[1], psihologia nu te vindecă totdeauna de răul ăsta care se cheamă “fanatismul religios”. Cel puţin nu atunci când o studiezi, tu cu mintea ta (aşa cum a făcut fata cu pricina la Universitatea din Timişoara), şi eventual începi să o priveşti şi critic şi să-i înţelegi limitele. Deci studiul psihologiei se poate dovedi periculos. Mult mai bună este ascultarea, din fragedă pruncie, de un psiholog care operează cu noţiuni pe care nu le poţi înţelege şi care, profitând de “sancta simplictas”, îţi poate modela el personalitatea aşa cum e mai bine. Dacă iese prost, asta e. Oricum nu există altă alternativă la mersul la psiholog. Doar nu vrei să te duci la medievalii ăia de popi. Deci cum rămâne cu “crede şi nu cerceta”, dicton invocat de un alt jurnalist agramat[2]. Oare nu e nimic medieval în acest mod de impunere a unei instituţii responsabilă cu gestionarea comportamentelor ?

4. Mai vine şi Mândruţă[3] cu sofismele lui europenist mic-burgheze. Cică dovada că nu religia îl îmblânzeşte pe om ci codul penal este faptul că în timpul comunismului societatea era mai sigură, şi că în nordul secular societatea este mai sigură decât în sudul religios. Păi una la mână că religia creştină îi îmblânzeşte doar pe cei care se lasă îmblânziţi, adică pe cei care chiar păzesc poruncile lui Hristos pe bune, nu pe superstiţioşii care au învăţat să-şi facă cruce înainte să dea în cap ei ştiu de unde, dar numai de la Biserică nu. Pe de altă parte, statul totalitar îi îmblânzeşte pe toţi cu forţa. Ideea e următoarea: codul penal este un rău necesar (nici Biserica nu învaţă altceva), şi cu cât este mai multă nevoie de codul penal, cu atât mai rău pentru societate, deoarece creşte statul şi deci scade libertatea. De aceea, cu cât e mai multă credinţă autentică (adică autentică libertate duhovnicească, nu formalism, superstiţie sau fanatism), cu atât avem mai puţină nevoie de codul penal. Sau, altfel spus, cu atât mai bine. Pe de altă parte, nu are cum să nu te amuze felul în care indivizi precum Mândruţă profită întotdeauna de astfel de ocazii pentru a-şi legitima pe criterii culturale poziţia dominantă în societate (noi, purtătorii de lumină, care aducem din Occident advevărata moralitate care nu se sprijină decât pe autoritatea codului penal – “pe aceştia trebuie să-i ascultăm”) ocultându-şi în acelaşi timp poziţia de clasă. Nu-i aşa că diferenţa cu privire la criminalitate între statele din sudul sărac şi cele din nordul bogat, nu are nimic de-a face cu faptul că sistemele sociale ale celor din urmă se bazează, în mare parte, pe exploatarea sărăciei celor dintâi. Şi tot irelevant este şi faptul că Statele Unite ale Americii, ţară care nu urmează modelul social european, dar în care psihologii (ca şi avocaţii şi antenele NSA-ului) mişună pretutindeni, are (cu tot cu pedeapsa cu moartea – poate că şi asta o fi bună în viziunea nostalgicului Mândruţă, cel puţin pentru “călugării periculoşi”) o criminalitate cu mult mai mare decât România. Şi mai are nu doar adolescenţi psihopaţi care îşi mătrăşesc colegii de şcoală (cel puţin unii dintre ei au trecut în prealabil pe la psihiatrii şi psihologi, dar na că n-au avut ac de cojocul lor), ci chiar şi psihiatrii musulmani (probabil tocmai buni să ţină, pe viitor, loc de duhovnici) care îşi mătrăşesc colegii din armată.

5. Cât priveşte aplicarea codului penal în cazul stareţului de la Sihăstria Rarăului, este clar că aici avem de a face cu un clash cultural, dar în niciun caz sub forma în care acesta este prezentat de către onor analiştii şi psihanaliştii. Sigur, faptul că stareţul a minţit autorităţile este cel puţin discutabil, şi sunt unii care confundă un pic cam maniac o adolescentă fugită de acasă şi adăpostită la mănăstire cu un oponent al regimului comunist vânat de Securitate. Dincolo de aspectul acesta, faptele au demonstrat cât se poate de clar că părintele n-a sechestrat pe nimeni şi nici n-a călugărit-o pe minoră în mod iresponsabil. I-a luat bilet de tren şi a trimis-o acasă, frumuşel, după ce i-o fi dat un sfat înţelept. De ce a minţit autorităţile ? Păi deoarece pentru el, care face parte dintr-o lume în care fuga de timpuriu la mănăstire e un fenomen nicidecum patologic, patologică şi abuzivă e mobilizarea autorităţilor statului în vederea aducerii înapoi cu poliţia a unui adolescent fugit la mănăstire. Iar premisa nespusă a acestei mobilizări, care iniţial a fost motivată, cum era normal, de credinţa că fata fusese răpită, este că monahii care primesc, măcar şi pentru o noapte, un adolescent fugit de acasă, au acelaşi statut ca şi răpitorii de copii. Că, în ciuda evidenţelor, monahii (repet monahii, nu diverşi scrântiţi care au îmbrăcat haina monahală) îi atrag pe copii într-o reţea periculoasă şi vor să-i împingă în mod iresponsabil în viaţa monahală, profitând de frăgezimea minţii lor. Implicit, atunci când statul (pe care altminteri îl vezi prin zona aia săracă doar când vine să bată ţăranii care îşi apără glia), mânat de la spate de minţile luminate ale presei, se raportează în acest fel la biserică şi mănăstire, monahul închide poarta mănăstirii, cu convingerea că ştie mai bine să gestioneze o astfel de situaţie – adolescent cu mintea necoaptă fugit la mănăstire – decât “celula de criză” mobilizată de frica  jurnaliştilor şi psihanaliştilor care adoptă o poziţie cât se poate de anticreştină.

6. Despre remarca lui Costi[4], cu concertul de muzică punk, ce să mai zic. Nici nu-mi dau bine seama dacă vorbeşte serios sau e doar caterincă rogozană. Mă întreb totuşi dacă-l propune, ca alternativă mai sănătoasă la modelele duhovniceşti, pe sociopatul ăla de vocalist de la Sex Pistols care şi-a înjunghiat partenera după care a murit de supradoză. Bine, nici nu trebuie să-l propună, că îşi revendică el sau alţii singuri locul în sufletul copilului de îndată ce acesta râmâne pustiit. Iarăşi întreb (lăsându-l pentru moment la o parte pe simpaticul Costi), chiar şi strict din perpectivă socială, sunt conştienţi ce fac cei care lovesc în manieră neostalinistă într-o instituţie care are totuşi două mii de ani vechime? Pe de altă parte, pe pagina de facebook, Costi vine cu o remarcă un pic mai interesantă : “băi, fata aia de liceu care a fugit la mănăstire şi-a vîndut I-phone-ul. E una dintre cele mai radicale mişcări ale momentului. era un tip care se plîngea pe net că munceşte de vreo 24 de ani “cu carte de muncă” şi abia şi-a luat un I-phone 4. Şi fata asta renunţă la un Ip 5?” Poate dă Dumnezeu să se ţină de firul ăsta şi să ajungă mai aproape de adevăr. Zicea Bakunin că “îl caută pe Dumnezeu în Revoluţie”. Să sperăm că şi Costi va căuta adevărata Revoluţie (cea spirituală) în singurul loc în care poate să o găsească.

7. Este duhovnicia într-o societate urbanizată post-modernă – acolo unde adolescentul de cincisprezece ani e altul decât adolescentul de cincisprezece ani din lumea în care a copilărit părintele Cleopa -, cu presiune mediatică şi eventual concurenţă (deseori neloaială) psihanalitică o provocare? Este. Are Biserica Ortodoxă Română resursele să o înfrunte ? Să nădăjduim că da. Cert este că abilitatea de a face faţă la această problemă începe cu conştientizarea ei, cu conştientizarea faptului că Biserica trăieşte între două lumi, una a tradiţiei ce persistă şi alta, în continuă schimbare, a (post) modernităţii. Iar dacă vrea să-i mântuiască pe oamenii care trăiesc în această lume, rebranşându-i la tradiţie, trebuie întâi de toate să le înţeleagă foarte bine lumea. Dincolo de acest fapt, la baza acestui conflict se află de fapt întrebarea ce este omul şi cum anume se împlineşte el ca fiinţă. Îl înţelegem pe om, ca şi chip şi asemănare a lui Dumnezeu, în lumina învăţăturii creştine, conducându-l pe calea vieţii, prin practica terapeutică a Bisericii, spre desăvârşire ? Sau îi lăsăm lui Dumnezeu atâta loc în viaţa omului cât îi lasă paradigma antropologică seculară de ultimă oră, care, la fel ca şi precedenta, e şi ea ferm convinsă că a descoperit ce e omul, drept pentru care şi ştie cum să-l facă fericit (eventual chiar şi împotriva voinţei lui) ? Unde se află adevărul (cel puţin în deplinătatea lui, căci altminteri, sunt destui psihologii care au înţeles destul de multe despre om, şi care îl şi pot ajuta pe om în limitele acestei cunoaşteri limitate) ? În revelaţie sau în speculaţie ? În jurul acestei întrebări se conturează inevitabil şi cea mai importantă luptă care, de la Republica lui Platon încoace, se dă în toate societăţile care nu au o minte comună : lupta pentru minţile copiilor şi deci, pentru viitor. Despre această luptă e vorba şi în cazul de faţă, luptă pe care Biserica trebuie să o poarte cu smerenie pastorală şi îndrăzneală apologetică susţinută de rigoare teologică. Cu toate că, din nefericire, uneori avem mai degrabă parte de ţâfnă şi aroganţă pastorală combinată cu timorare apologetică şi sterilitate sau chiar incultură teologică.

---

[1] http://adevarul.ro/locale/craiova/craiova-parinti-tanara-profesor-1_530256a2c7b855ff566d66aa/index.html

[2] http://adevarul.ro/locale/craiova/craiova-parinti-tanara-profesor-1_530256a2c7b855ff566d66aa/index.html

[3] http://lucianmindruta.com/2014/02/17/cand-staretul-minte-cum-sa-mai-cred-biserica/

[4] http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/fuga-de-acasa-fuga-din-partid-o-propunere-pentru-stoparea-salariilor-tip-rusanu-daianu-dnele-chitoiu-zgonea-etc-103427.html

Analiştii faţă cu Ortodoxia şi copilăria

Nu este clar încă ce anume a determinat-o pe Iulia Ionescu, adolescenta de cincisprezece ani, să fugă la mănăstire. S-a speculat cu privire la posibila legătură pe care ar fi avut-o cu site-urile anumitor zănatici apocaliptici, sau cu privire la o relaţie defectuoasă pe care tânăra o avea cu părinţii ei. E posibil ca astfel să fi stat lucrurile. Nimeni n-a luat însă în calcul posibilitatea ca, în cazul de faţă, să avem pur şi simplu de-a face cu un fenomen de râvnă excesivă, către care sunt în general predispuse sufletele tinere şi entuziaste, şi care n-ar fi primul de acest gen din istoria Bisericii. După părerea mea, explicaţia manierei în care s-a discutat cazul Iuliei rezidă în incapacitatea constitutivă a mentalului secularizat, care domină aproape în totalitate presa românească, de a aborda omul religios – mai exact, omul religios care chiar se ia în serios – altfel decât prin prisma patologiei, sau mai exact, a patologizării, chiar dacă în cazul de faţă este foarte posibil ca cel care traumatizează un suflet tânăr (sau, dacă nu, cu siguranţă agravează trauma) să fie chiar jurnalistul-psiholog. Patologizarea duce automat la înfierarea, tot de către jurnalistul-psiholog, a unei figuri monstruoase, şi anume duhovnicul, un psihopat periculos care nu vrea să înţeleagă faptul conform căruia copilul care vrea să se ducă la mănăstire trebuie musai trimis la psihiatrie, de preferat via jurnalistul-psiholog, vajnic apărător al normalităţii europene (aia în veşnică redefinire) care, în această calitate, ar fi bine să aibă acces şi la secretul spovedaniei (pentru a cărui decriptare, la o adică, statul serviciilor ar putea constitui şi o celulă de criză). Periculoasă nu e opinia publică progresistă care alimentează practicile totalitare ale unor state occidentale, care îţi obligă copilul să înveţe la şcoala primară cum stă treaba cu sexul anal, şi ţi-l confiscă în caz că i-ai tras o palmă sau ai ţipat la el (dovedind că şi tu reproduci comportamental aceeaşi mentalitate reacţionară care-l caracterizează şi pe taica părintele şi pe Dumnezeu Tatăl). Periculos e – în ciuda faptului că totul pare să indice că a acţionat canonic, cu responsabilitate şi discernământ, recomandându-i fetei să aştepte cel puţin până la vârsta de optsprezece ani – duhovnicul care refuză să înţeleagă că homosexualitatea e normală iar patologic e monahismul. Dacă fata respectivă ar fi fugit nu la mănăstire, ci la chiuretaj (care în anumite state vestice a devenit un drept al copiilor, a cărui eventuală exercitare părinţii nu au dreptul să o cunoască), n-ar mai fi zis nimeni nimic, sau dimpotrivă, s-ar fi zis că avem de-a face cu o fată emancipată. Acum însă, când libertatea copilului nu se mai traduce prin manipularea şi controlul exercitate asupra acestuia de către experţii revoluţiei sexuale, ci trimite (în ciuda, cel mai probabil, a insuficientei maturităţi) la libertatea întru Hristos, drepturile părinţilor revin în prim plan secondate de mobilzarea tuturor autorităţilor pentru protecţia copilului.

Însă nu ştiu cum se face că, în România cel puţin, autorităţile respective nu sunt niciodată prin preajma copiilor care cerşesc. Dacă ar da o tură duminică dimineaţa prin faţa parohiilor bucureştene (că tot văd că vor să apere copiii de Biserică), ar găsi sute. Dar probabil că trimisul la cerşit nu reprezintă o experienţă psihologică traumatizantă, care să solicite mobilizarea autorităţilor statului, pe când plecatul de timpuriu la mănăstire da. Unde era celula de criză, cu tot cu furtuna mediatică, cu o săptămână în urmă, când un copil a murit de foame iar altul era cât pe ce să moară de frig ? Desigur, acest gen de probleme nu privesc minoritatea mai înstărită, şi ca atare mai europenizată (în general), din România, pe când problema cu dispariţia fetei olimpice da! Iar rezolvarea  concretă a primului tip de probleme mai presupune şi creşterea cheltuielilor sociale. Or, după cum bine ştim, dacă exceptăm (cel puţin la nivel declarativ) din această ecuaţie stânga, europeniştilor cărora le pute Ortodoxia (matrice culturală prin care jurnalistul-sociolog, colegul la fel de înţelept al jurnalistului-psiholog, explică întotdeauna toate neajunsurile care afectează ţara noastră) le put şi asistaţii, care şi ei trag ţara înapoi din drumul ei euro-atlantic. Cert este că, în Canada (unde am trăit o bună perioadă de timp), precum şi în alte state civilizate din Occident, unde măcar secularizarea se şi cuplează cu civilizaţia (în sens de condiţii materiale), fenomenul copiilor care cerşesc este inexistent. La noi în schimb, ambalarea mediatică în slujba “prinţipurilor moderne” şi promovarea agresivă a “valorilor occidentale” se suprapune pe faptul că bună parte din populaţie trăieşte în nişte condiţii concrete care au mai mult de-a face cu Africa decât cu Europa. Problema e că, dacă pe de o parte încălcarea codului bunelor maniere occidentale (care îţi interzice să mergi la mănăstire la o vârstă fragedă, dar îţi recomandă să-ţi începi viaţa sexuală [eventual homosexuală] la o vârstă cât mai fragedă) stârneşte întotdeauna un scandal monstru în rândul cohortei de analişti, contrastul mai sus menţionat dă naştere, în cel mai bun caz la nişte mormăieli sentimentale. De cele mai multe ori, însă, pentru fenomen este învinovăţită tot România profundă, care este săracă pentru că este leneşă şi coruptă (nu datorită faptului că este exploatată « boiereşte », deseori tocmai de către cei care îi fac morală şi îi ţin lecţii de europenitate), şi este leneşă şi coruptă pentru că este ortodoxă. Din acest punct de vedere, în ciuda faptului că, aparent, discutăm într-un caz despre probleme culturale, iar într-altul despre probleme sociale, cazul de faţă nu prezintă asemănări doar cu cazul Tanacu, în virtutea faptului că, atât în cazul de faţă cât şi în cazul Tanacu, premisa implicită care a stat la baza abordării mediatice a fost aceea conform căreia credinciosul ortodox care nu acceptă să-i fie credinţa distilată de analişti şi psihanalişti este în cel mai bun caz retardat şi în cel mai rău caz psihopat. După părerea mea, cazul de faţă se intersectează şi cu povestea refrendumului din vara lui 2012. Atâta timp cât regimul Băsescu a tăiat în carne vie, liberalii europenişti (las la o parte cazul stângii seculare, care este şi socială pe economie, nu doar liberală pe cultură, şi al ortodocşilor ecumenico-neoliberali, care apără « familia » în timp ce promovează darwinismul social, iar în general, atunci când se pune problema mărturisirii, fie bagă capul în nisip ca struţii, fie se aşează în mod deschis de partea creştinismului « civilizat » – a se traduce « sterilizat ») nu s-au scandalizat de scăderea nivelului de trai al populaţiei cu mult sub standardele europene. Însă, de îndată ce măsurile respective au determinat o reacţie populară aşa zis « antieuropeană », pe burta goală, « barbarilor » li s-a da la cap de către « civilizaţi» cu « valorile europene », aşa cum se cuvine atunci când cei dintâi le mai tulbură, într-un fel sau altul, traiul tihnit al celor din urmă.

A se scuti!

În ton cu recenta şi dezgustătoarea campanie de autovictimizare în public a intelectualilor băsişti, domnul Adrian Papahagi se lansează într-o nouă lamentaţie de intelectual neapreciat şi persecutat (http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:http://www.econtext.ro/dosar–2/editorial/mitul-romanului-cu-studii-in-strainatate.html). Aşa că hai să lămurim nişte chestii. Întâi de toate, competenţa intelectuală/profesională şi coloana vertebrală sunt două chestii diferite. Prima nu o implică pe cea de-a doua, la fel cum nici absenţa celei dintâi nu implică absenţa celeilalte. Mai mult chiar, oamenii foarte capabili din punct de vedere intelectual dar lipsiţi de coloană vertebrală sunt mult mai nocivi pentru societate decât oamenii la care lipsa capacităţilor intelectuale se corelează cu lipsa coloanei vertebrale (ştim asta încă de la Republica lui Platon). Apoi, aptitudinile academice nu se traduc automat în aptitudini politice, la fel cum studiile de patrologie nu generează expertiză în domeniul studierii istoriei recente (a se vedea în cest sens cazul numirii lui Mihail Neamţu ca director ştiinţific al IICCMER). Domnul Papahagi nu se plânge de faptul că nu poate obţine o catedră în România (spre exemplu, pe mine, care nu-mi caut “coledz” ci catedră, mă deranjează faptul că, spre deosebire de felul cum stau lucrurile în onorabilele instituţii din Apus, care chipurile reprezintă sursa legitimităţii intelectualilor băsişti, în România, intelectualii, mulţi dintre ei băsişti, care au “coledz”, ţin între timp şi catedra ocupată – dar din câte se pare, scandalul cumulului de funcţii nu pare să-l deranjeze prea mult pe domnul Adrian Papahagi) ci de faptul că nu obţine de la USL aceleaşi privilegii politice pe care le-a obţiunut de la PDL, asta în condiţiile în care există destui intelectuali români în ţară şi peste hotare care se chinuie să trăiască din activitatea academică fără a-şi transforma, în mod ilegitim şi lipsit de demnitate, capitalul academic în capital politic. De altfel, ar fi de-a dreptul scandalos şi suprarealist ca intelectualii lui Băsescu să fie gratulaţi cu aceleaşi favoruri şi de către USL, fiind satisfăcute astfel revendicările (nesimţite, ca de obicei) ale lui Adrian Papahagi. La urma urmei, din moment ce ai trăit din prestarea de servicii către patronul politic, e normal să mai şi stai pe bară câţiva ani (aşteptând să-ţi vină din nou rândul) atunci când patronul politic a pierdut guvernarea. De bine de rău, în ciuda fenomenului definit ca traseism politic (care îşi are un corespondent, să nu uităm, în traseismul intelectual al unui Vladimir Tismăneanu – de la Nicolae Ceauşescu la Ion Iliescu şi apoi la Traian Băsescu), clasa politică românească parcă tot a mai deprins regula asta elementară. Elita intelectuală mai puţin.

În concluzie, departe de a solicita o reafirmare a criteriilor în sfera publică, intervenţia domnului Papahagi reprezintă în realitate o lamentaţie tupeistă, motivată de faptul conform căruia criteriile nu au fost îndeajuns măsluite, evident, în avantajul aceluiaşi grup de indivizi care, în continuare, se fac că nu pricep că nu pot fi în acelaşi timp şi mercenari politici versaţi, care operează într-un sistem clientelar, şi intelectuali “curaţi”, drept pentru care “persecutaţi”. În rest, nu este vina intelectualilor de stânga din România (în treacăt fie spus, este penibil de simptomatic faptul că intelectualii persecutaţi şi neapreciaţi, înşiraţi în articolul lui Adrian Papahagi, aparţin toţi aceleiaşi tabere politice, şi că cea mai mare parte dintre ei s-au bucurat sau încă se bucură de nişte privilegii politice altminteri demne de nişte “idealişti” precum domnul Papahagi şi prietenii domniei sale) că pe de o parte sunt mai puţini numeroşi decât intelectualii de dreapta, iar pe de altă parte, până la proba contrarie, fac, în comparaţie cu intelectualii de dreapta, proba unei coloane vertebrale ceva mai drepte.

Reflecţii geopolitice pe marginea unui text de Raoul Weiss

Redau comentariul postat pe Război întru Cuvânt la articolul lui Raoul Weiss intitulat “Motivaţii geopolitice ale politicii occidentale a pământului pârjolit aplicată României actuale”, alături de nota introductivă a celor de la Război întru Cuvânt:

Publicam mai jos un foarte important articol semnat de interesantul si intrigantul Raoul Weiss, scriitor francez care cunoaste limba romana si, de asemenea, realitatile si provocarile cu care se confrunta tara noastra. In randurile de mai jos se prezinta un punct de vedere total contra-curentului despre importanta strategica a Romaniei pentru SUA, NATO si UE. Pornind de la anumite constatari de ordin general referitor la stadiul actual al confruntarii principalelor blocuri imperialiste (care se suprapun, partial, si cu propriile noastre observatii – a se vedea sectiunea de trimiteri de la final) si desfasurand o demonstratie convingatoare la capatul careia Weiss considera ca, pentru complexul imperial atlantist, Romania, in actualul context geopolitic, nu constituie un punct forte de aparat si consolidat, ci doar o transee evacuabila, scriitorul francez avanseaza si o caracterizare a strategiei pe care aceste puteri externe o aplica tarii noastre: strategia pamantului parjolit. Mai simplu spus, jupuirea feroce a Romaniei de catre corporatiile occidentale (care aduce aminte de jefuirea sistematica a tarii de catre ocupantul sovietic din anii ’40-’50, cu diferenta ca, pe atunci, soarta Transilvaniei fusese decisa in favoarea Romaniei), cu complicitatea zeloasa a satrapilor locali, este rezultatul unei atitudini deliberate si motivate geopolitic, in care primeaza interesul cinic de a jefui sau, pentru ceea ce nu poate fi exploatat, de a distruge “gratuit” resursele (umane si naturale) pentru a lasa terenul parjolit in fata noii puteri eurasiatice (Rusia). Weiss avanseaza si o serie de explicatii pentru a arata de ce, desi in Ungaria exista un regim care sfideaza corporatiile vestice si, adaugam noi, are o coloratura tot mai fascista, totusi Budapesta ramane un punct strategic forte al Imperiului Atlantist, pe cand Bucurestiul, in ciuda executarii lingusitoare si zeloase a ordinelor euro-atlantiste, este doar un punct dispensabil in planurile acestora. O prezentare a problemei care avertizeaza inclusiv asupra sortii pe care o va avea Transilvania si integritatea teritoriala a statului roman.

Nota razbointrucuvant

Articolul este foarte interesant şi extrem de dens. De aceea, vrând să-l comentezi, nici nu prea ştii de unde anume să începi. O chestie însă importantă, în contextul observaţiilor care vor urma, pe care aş vrea să o menţionez de la bun început, este că dincolo de războiul dintre blocuri geopolitice care, spune domnul Weiss, este adevăratul război (nu cel ideologic), există şi un război complex trasfrontalier între ideologie (deşi termenul e oarecum impropriu) şi geopolitică. Altfel spus, dincolo de interese geopolitice există, la nivelul societăţilor, convingeri şi aspiraţii sincere (nu neapărat inspirate sau corecte) fie că acestea sunt creştine, liberale sau socialiste, convingeri pe care blocuri geopolitice rivale caută să le instrumenteze pentru a se submina reciproc (vezi meciurile RT vs. CNN), convingeri pe care blocurile geopolitice caută să le instrumenteze transformându-le în ideologii oficiale puse în slujba unor ambiţii imperiale (vezi metamorfozarea perversă a Ortodoxiei în dughinism sau a creştinismului american în atlantism) şi, în fine, convingeri pe care, la nevoie, blocurile geopolitice caută să le suprime sub binecunoscuta formă a reprimării dizidenţei (evident, se practică peste tot). Cred că este un aspect important de care trebuie să ţinem cont dacă vrem să nu cădem în lipsa de realism a unui realism ireductibil, şi mai trebuie să ţinem cont că, atât atlantismul cât şi dughinismul, au, dincolo de pretenţiile descriptive ale realismului geopolitic şi o dimensiune normativă care vizează tocmai instrumentarea şi/sau suprimarea convingerilor autentice, adică lupta continuă de a transforma crezul în ideologie sau, altfel spus, în instrument discursiv pus în slujba unor ambiţii geopolitice.

Acestea fiind spuse, să revenim la oile noastre şi, dacă în mare concluziile autorului cu privire la consecinţele pe termen lung ale actualei politici externe româneşti (care determină întreg ansamblul de politici economice, ecologice şi sociale ale guvernelor care se perindă pe la conducerea ţării, indiferent de culoarea politică) mi se par corecte, merită să reflectăm, măcar ca exerciţiu de gândire, ce riscuri ar presupune o reorientare euroasiatică a politicii româneşti – la care domnul Dughin altminteri ne îmbie.

Întâi de toate trebuie spus că este completamente neverosimil ca, dată fiind experienţa istorică, societatea românească să răspundă la o astfel de ofertă. Ceea ce ar putea să apară pentru mulţi români ca deopotrivă periculos şi tentant (evident, în condiţiile în care actuala situaţie devine tot mai periculoasă şi mai puţin tentantă) este înlocuirea actualei atitudini slugarnic-obediente faţă de blocul euro-atlantic prin celebrul joc dublu geopolitic românesc prin care românii au supravieţuit practic de-a lungul secolelor. Dacă-i exceptăm pe reprezentanţii elitei euro-atlantiste pentru care România este patria de buzunar care livrează bunuri şi servicii adevăratei patrii din inima imperiului, şi pe cei pe care aceştia din urmă au reuşit să-i spele pe creier, nu cred că sunt prea mulţi români care să aibă o problemă în sine în a facilita accesul Rusiei la poziţii geopolitice de pe care să poată ţine în şah imperiul atlantist, cu atât mai mult atunci când vorbim de operaţiuni care vizează protecţia creştinilor terorizaţi de fanatismul islamiştilor radicali. De fapt, România a mai făcut asta la 1877, doar că, după cum ne aducem aminte, odată ajunşi (primiţi) aici, ruşii nu mai voiau să plece (au făcut-o doar ca urmare a presiunii occidentale), iar România era cât pe ce să se transforme din ţară aliată în ţară ocupată. În 1944, în ciuda diferenţelor ideolgice coordonatele geopolitice au fost în mare aceleaşi (aici mi se pare că domnul Weiss se contrazice un pic, atunci când pe de o parte susţine că ideologia nu conează ci doar geopolitica, însă pe de altă parte spune că teroarea din anii 50′ nu a fost o teroare rusească ci una bolşevică), iar Stalin a respectat doar una din cele două promisiuni făcute, aceea de a retroceda în întregime României nordul Ardealului. Nu a respectat însă promisiunea de a nu impune modificarea orânduirii politice interne a României. De aceea, dincolo de chestiunea regimului de exploatare a resurselor ţării care, ne dă de înţeles domnul Weiss, ar fi mai puţin prădalnic cu ruşii decât cu americanii, se pune şi problema dacă o reorientare euroasiatică a politicii externe româneşti nu va aduce cu sine o alterare putinistă a regimului politic românesc, cu consecinţa restrângerii libertăţilor civile (evident, atâtea câte sunt, ameninţate, tot evident, din mai multe părţi însă nu în aceeaşi măsură) de care altminteri trebuie să ţinem cu dinţii (iar aici chiar trebuie să luăm aminte la vorba acelui atlantist care spunea că “those who are willing to trade security for freedom deserve neither and will get neither”).

În fine, un ultim aspect de care trebuie ţinut cont este cel ce priveşte geografia confesională, iar aici discutăm despre ideologia dughinistă şi despre raportul ei cu Ortodoxia, mai ales în condiţiile în care cea dintâi devine ideologie de stat şi beneficiază de presiunea pe care statul o poate exercita asupra societăţii civile, şi deci şi asupra Bisericii, prin mijloace mai transparente sau mai netransparente, mai soft sau mai hard. Din acest punct de vedere, trebuie repetat încă odată faptul conform căruia, ca şi gânditor, Dughin nu se înscrie în linia ortodoxă care începe cu Homiakov, continuă cu Dostoievski iar apoi cu Soljeniţîn, ci în linia nihilismului reacţionar al revoluţiei conservatoare apusene, care, pentru a-l parafraza pe Henri de Lubac, vede în criza modernă nu rezultatul respingerii Evangheliei (Dostoievski) ci rezultatul Evangheliei (Nietzsche), drept pentru care îşi propune să exorcizeze modernitatea cu tot ceea ce aceasta a moştenit din creştinism sau, altfel spus, cu creştinism cu tot. Evident, nu printr-o respingere nominală a creştinismului, ci prin transformarea Bisericii după modelul catolicismului ateu al unui Charles Maurras (sau al unui Carl Schmitt), care (Maurras), reluând practic discursul Marelui Inchizitor dstoievskian, lăuda Catolicismul pentru felul în care a neutralizat potenţialul anarhist al Evangheliei. În mod paradoxal, dacă pe de o parte italianul Jorge Mario Bergoglio declară că autorul său preferat este rusul Dostoievski (asta da afirmaţie şocantă), rusul Aleksandr Dughin declară că autorul său preferat este italianul Julius Evola. Iar dacă pe Bergoglio mulţi ortodocşi nu-l vor crede, cred că pe Dughin chiar nu avem motive să nu-l credem. Despre posibilele influenţe asupra Ortodoxiei româneşti venite pe filiera asta, şi despre forţele şi duhurile prin intermediul cărora ar urma să ne acţioneze, ne putem da seama legând link cu link:

http://www.juliusevola.net/excerpts/Tradition_of_the_Mysteries_against_Christianity.html

http://razvan-codrescu.blogspot.ro/2012/01/evola-despre-codreanu.html

http://deveghepatriei.wordpress.com/2013/11/13/aleksandr-dughin-consilierul-presedintelui-putin-a-fost-in-romania/

Ca anti-imperialism poliform şi ecumenic care vizează combaterea falsei parusii – “Marea Parodie, Împărăţia lui Antihrist”, cu sediul la Washington (http://www.egaliteetreconciliation.fr/Contre-le-monde-postmoderne-9594.html) – dughinismul e întrucâtva simpatic, dar ce te faci dacă acest anti-imperialism se dovedeşte a fi el însuşi, ca să-l parafrazez pe Evola, un “imperialism păgân”, dacă departe de o aşa zisă luptă între katehon şi Antihrst, suntem de fapt prinşi la mijloc în lupta dintre Gog şi Magog?

În fine, dincolo de speranţa că Rusia (de ce nu şi Dughin) va vira în cele din urmă spre Ortodoxie (dar ce să-i faci că aceasta presupune o continuă raportare a declaraţiilor şi instituţiilor la fapte şi la persoane) şi nu spre neofascism, ce ar fi de făcut în ceea ce ne priveşte? Îndrăznesc să sugerez următoarele lucruri:

1. Din istorie ar trebui să învăţăm că forţa noastră la masa negocierilor depinde întâi de toate de cât suntem de uniţi şi de capacitatea noastră de a transmite mesajul că refuzăm să ne lăsăm călcaţi în picioare. Sau, cum spunea de Gaulle, citat de George Friedman într-un interviu preluat de voi care rezonează foarte bine cu textul lui Raoul Weiss: e important să laşi de înţeles că, deşi nu ai şanse de a învinge, tot nu te laşi până nu-i rupi o mână potenţialului adversar: http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2013/05/20/george-friedman-interviu-realitatea-pregatire-invazie-terestra-rusia/

2. Tot din istorie ar trebui să învăţăm că supravieţuirea noastră la confluenţa dintre imperii depinde de abilitatea noastră de a juca la mai multe capete în planul politicii externe (incluzând aici şi opţiunile de alianţe regionale la nivelul zonei de tranzit dintre blocul vestic şi blocul estic). Din acest punct de vedere, pentru început, ar fi bine să înceteze provocările grauite la adresa Rusiei şi să se încerce, cel puţin la nivel declarativ, o reconciliere în raport cu evenimentele nefericite din trecut (teroarea stalinistă, pe de o parte, continuarea războiului dincolo de Nistru, pe de altă parte), mai ales că nu cu ruşii (şi cu atât mai puţinu cu religia şi cultura Rusiei) au românii o problemă, ci cu politica externă a statului rus şi mai ales cu trecutul comunist al URSS-ului.

3. Trebuie luptat concomitent pe mai multe fronturi care nu se suprapun: protejarea sectoarelor economice cheie şi a resurselor strategice (prădate mai mult dinspre Vest decât dinspre Est, în momentul de faţă, aşa cum arată autorul), protejarea libertăţilor civile câştigate în 1989 (încălcate în măsură mai mică şi mai puţin brutală în Vest decât în Est) şi, în fine, apărarea adevărului de credinţă şi a moralei creştine atât în faţa relativismului, individualismului şi hedonismului occidental, cât şi în faţa neopăgânismului şi neofascismului care, în mod paradoxal, tot din Occident vin, insereându-se perfid în tradiţia ortodoxă. Dacă ne vom pierde busola, toate celelalte urmează la rând.

4. În fine, păstrarea unităţii statului naţional român, ca garant al libertăţii noastre. Iar aici, cred că merită să punem şi o altă întrebare, la care în special ardelenii sunt chemaţi să reflecteze. Raoul Weiss spune că Occidentul nu va renunţa la Ungaria (Ungaria nu va renunţa la Occident, cu toate frustrările ei istorice faţă de marile puteri occidentale). Şi totuşi, dacă virajul spre Est al Ungariei este mai mult decât pare şi dacă prefigurează configurarea unui viitor bloc euroasiatic/continetal pe ruinele Uniunii Europene, ele însele prefigurate de actuala criză a zonei euro şi de asaltul subsecvent al forţelor eurosceptice asupra Parlamentului European? Într-o astfel de ipoteză, şi ţinând cont şi de declaraţiile revizioniste ale unor lideri maghiari, putem contempla (cu groază) soarta minorităţii româneşti într-o Ungarie mărită jobbighinistă (rimează cu junghiere)? Pentru moment, să zicem că e doar un coşmar (şi pentru a muta bine geopolitic, este la fel de important să eviţi atât frica exagerată/nejustificată cât şi îmbătatul cu apă chioară). În măsura în care scenariul va deveni mai verosimil, ne putem aştepta la reînceperea competiţiei româno-maghiare din perioada celui de-al doilea război mondial pentru a intra în graţiile marii puteri care va decide soarta Transilvaniei.

Evident, am spus ce anume cred că ar trebui să se facă. Ţinând cont de elita politică şi intelectuală pe mâna căreia a încăput destinul României, şi de faptul că nu se întâlneşte vreo schimbare în direcţia indicată în orizontul apropiat, cel mai probabil nu se va face ceea ce trebuie iar, într-un fel sau altul, lucrurile vor sfârşi prost. Dincolo de soluţiile politice, rămâne îndemnul lui Hristos: “privegheaţi şi vă rugaţi” (Matei 26, 41).