Moartea sperietorii de ciori – Câteva observații pe marginea alegerilor americane

La alegerile care au avut loc pe 8 noiembrie Donald Trump a obținut 59.791.135 de voturi iar Hillary Clinton 60.071.781, în condițiile în care aproximativ 45% dintre americani nu s-au prezentat la urne. Cu patru ani în urmă, Obama obținuse cu șase milioane mai multe voturi decât a obținut Hillary anul acesta, în timp ce diferența dintre voturile obținute de Trump anul acesta și cele obținute de Mitt Romney în urmă cu patru ani a fost de peste un milion de voturi, în favoarea lui Romney. În fine, în 2008, când Obama reprezenta o speranță ce încă nu făcuse proba guvernării, iar entuziasmul față de el se afla la cote maxime, acesta din urmă a obținut 69.498.516 voturi, adică cu aproape zece milioane mai multe voturi decât cele obținute de Hillary anul acesta. Pe de altă parte, chiar și insipidul McCain a obținut în jur de 150000 de voturi mai mult decât Trump.

Concluzia care se impune este că în noaptea de marți spre miercuri nu am asistat la victoria lui Trump. Ci la sinuciderea colectivă a Partidului Democrat, datorată determinării de a impune – în vremuri tulburi pentru capital și în răspăr cu voința populară pe care încerci să o captezi la urne – un candidat al establishment-ului care nu răspunde aspirațiilor populare, ci cerințelor finanțatorilor săi. Rezultatul a fost câștigarea alegerilor de către un personaj pe care adversarii săi au încercat să-l portretizeze – iar mulți l-au perceput sincer – ca pe un individ vulgar și iresponsabil, pe care chiar nu l-ai vrea în preajma butonului nuclear. În orice caz, un individ care în campanie a încălcat foarte multe tabuuri, și a cărui venire la putere duce cu siguranță America în ape necunoscute și deloc liniștitoare. De altfel, sondajele din noaptea alegerilor indicau faptul că doare 13% dintre americani erau entuziasmați de noul președinte în timp ce 26% se declarau optimiști. Pe de altă parte, 21% se declarau îngrijorați iar alți 37% de-a dreptul speriați.

Toate acestea indică faptul că fenomenul cu care ne confruntăm de fapt este contradicția dintre conservarea sistemului care refuză să moară și conservarea democrației și a decenței politice elementare (dacă nu chiar a habitatului care ne face posibilă existența – vezi în acest sens problema similară a crizei ecologice). Dacă există o parte pozitivă a acestor alegeri, ce ține într-adevăr de puterea democrației, aceasta constă în lecția pe care Partidul Democrat a primit-o de la propriul electorat. Nu atât prin trecerea în tabăra republicană, așa cum o indică datele prezentate la începutul articolului, cât prin opțiunea de a sta acasă, mesajul fiind următorul: data viitoare, dacă vreți să ieșim din casă, veniți cu un candidat care mai și răspunde preocupărilor noastre legitime, nu cu unul care mizează strict pe argumentul lipsei de experiență, responsabilitate și civilitate a contracandidatului. Sau altfel spus, nu mai merge să scoți oamenii la vot cu sperietoarea de ciori.

Sigur, cum Trump este un candidat periculos (eu cel puțin așa îl percep), opțiunea electoratului de a nu răspunde acestui tip de șantaj reprezintă la rândul ei un joc periculos. Dar poate că este the only game in town. Și trebuie reținut că electoratul este constrâns să joace periculos de sistemul care, date fiind condițiile de criză, joacă periculos la rândul lui. Fiind preocupat în primul rând de stoparea ascensiunii lui Bernie Sanders și sfidând electoratul, sistemul a pariat pe Clinton, și a pierdut, rezultatul fiind acela că țara a ajuns pe mâna lui Donald Trump. De altfel, e posibil ca reprezentanții sistemului să fie la fel de inconștienți, în disperarea lor, ca și susținătorii entuziaști ai lui Trump (în acest sens, s-a vorbit de paralela dintre ignoranța de care erau acuzați alegătorii lui Trump și ignoranța acuzatorilor cărora nici prin gând nu le trecea că aveau să fie măturați de Trump). E un simptom tipic pentru toate elitele care, din motive obiective, nu mai au un viitor. Sau au, dar cu prețul metamorfozării lor și a întregului sistem în altceva, ceva mult mai urât.

Rămâne de văzut dacă majoritatea oamenilor normali care au refuzat să participe la această farsă politică de prost gust (sau cel puțin au făcut-o cu inima strânsă și cu o profundă scârbă) mai au un viitor, și ce fel de viitor este acesta. În orice caz, dacă este ceva ce îi caracterizează pe americani, acest ceva este optimismul, refuzul resemnării în fața fatalității destinului, credința în capacitatea omului de a-și făuri propriul destin. Este hybrisul Americii – și al modernității în general -, deseori asociat cu superficialitatea tâmpă și entuziasmul prostesc. Însă pe de altă parte, poate că asta este și șansa Americii. Singura. Și dată fiind poziția Americii în lume, singura șansă a noastră a tuturor.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Societate civilă

Din principiu, refuz să speculez cu privire la gradul de onestitate al unuia sau al altuia, atât față de ceilalți cât și față de propria persoană. Nici nu vreau să vehiculez conspiraționisme ieftine și pseduo-explicații primitive. Dar cred că așa-zișii reprezentanți ai societății civile ar trebui să-și pună serios următoarea întrebare: ar mai fi fost ei societate civilă fără finanțare occidentală (sau, în alte cazuri, fără finanțare de la instituțiile statului român)? Ar fi avut cum și cu ce? Sau ar fi fost constrânși să se lase de meserie și să umple rândurile armatei de proletari, plătiți mai bine sau mai prost, pe motiv că activismul nu ține de foame? Și zic așa-zișii reprezentanți ai societății civile pentru că prima întrebare duce la o a doua la care trebuie să reflectăm cu toții: anume, ce fel de societate civilă este aceea care nu se finanțează de la bază, ci din exterior (sau eventual de la stat, la rândul lui gestionat deseori de elitele care s-au format pe bază de finanțare externă)? O societate civilă care nu este compusă din biserici, sindicate, asociații profesionale sau organizații caritabile constituite pe bază de fundraising în cadrul acelei societăți, ci din think-tankuri și ong-uri abonate fie la banul statului / fonduri europene, fie la banii fundațiilor și statelor occidentale? Și ce mai rămâne din societatea (civilă) românească, cum mai arată ea, cum funcționează ea, cum se exprimă ea, dacă tăiem aceste surse de venit și o retrimitem la definiția de dicționar: „totalitatea organizațiilor și instituțiilor independente de guvern care manifestă interesele și voința cetățenilor”? A cetățenilor, nu a birocrației de stat, nu a altor state sau a „cetățenilor” foarte înstăriți ai altor state. Pentru că dacă pentru a se manifesta, interesele și convingerile necesită finanțare, înseamnă că de manifestat se manifestă doar ceea ce corespunde cu convingerile și / sau interesele finanțatorilor.

Cam asta este problema la care trebuie să reflectăm, sine ira et studio, și care explică în bună măsură și situația în care ne aflăm. Și, dincolo de conspiraționisme ieftine, dar inteligibile, dat fiind contextul, sau de încercarea de a delegitima orice critică serioasă prin concedierea ei ca mostră de gândire conspiraționistă, ar trebui să redobândim proprietatea termenilor și să facem deosebirea dintre societate civilă, pe de o parte, și un stat tentacular sau o rețea transnațională de influență, pe de altă parte (în condițiile în care cele două se pot afla în raport de conflict ori, din contră, în raport de cooperare / subordonare).

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Oameni și urși

Klaus și Cioloș au intervenit public pe tema ursului împușcat la Sibiu, au cerut rapoarte. Mă rog, și mie îmi pare rău de sărmanul urs. Numai că dacă ursul a fost împușcat deși n-a atacat pe nimeni, între timp, avem în libertate un dement care dă foc la oameni, care ar putea să fie un criminal în serie, și nimeni nu mai cere rapoarte, nu mai solicită mobilizarea masivă a forțelor de ordine, nu mai constituie celulă de criză.

Probabil pentru că e de la sine înțeles că respectivul incendiază doar boschetari. Așa că noi oamenii civilizați, care nu dormim prin scări de bloc și nu pretindem să fim asistați, n-avem de ce să ne facem griji. Sigur, e unul care a luat-o razna. Dar nu suficient de mult încât să ne atace pe noi. Așa că, într-un fel, rămâne unul de-al nostru. Sau, în cazul în care avem de-a face cu o reglare de conturi între oameni ai străzii, ori în cadrul unei rețele de cerșetori, e exclusiv unul de-al lor. Așa că tot nu ne privește. Ia imaginați-vă cum ar fi umblat acum poliția cu câinii, armata, pompierii pe toate drumurile și prin toate cotloanele dacă ar fi fost incendiat de viu nu un boschetar jegos, ci un tânăr frumos.

Dincolo de faptul că asasinul piroman aflat (încă) în libertate pare să fie chiar mai periculos decât ursul scăpat liber prin Sibiu, evident, asta în condițiile în care ursul nu caută la fața omului când îi este foame, să reținem și faptul că aceiași oameni civilizați și înalți oficiali care au cerut lămurirea urgentă a chestiunii responsabilităților în cazul împușcării ursului nu mai par deloc grăbiți să se lămurească (și să ne lămurească) dacă în cazul incendierii celor doi oameni ai străzi din Galați chiar avem de-a face cu un hate-crime (așa cum speculează unii). Sau altfel spus, dacă nu cumva vinovatul e chiar un tânăr frumos cu idei de dreapta ceva mai radicale, dar nu foarte diferite de cele pe care le-am tot auzit în campaniile electorale din ultima vreme.

Mă rog, știu, copiilor le cumpărăm ursuleți de pluș, iar identificarea afectivă cu ursulețul de pluș poate merge până la punctul la care suntem convinși că orice urs care hălăduiește liber printr-o capitală culturală europeană nu poate fi decât un ursuleț de pluș. Pe de altă parte, îi ferim de copii de contactul cu oamenii străzii. Pentru că spre deosebire de ursuleți, ăștia nu mai sunt deloc drăguți. Ba chiar, văzuți de aproape, pot lăsa impresia că sunt de fapt mai periculoși decât urșii de la televizor și cu siguranță mai periculoși decât genul de bestii despre care știm că nu atacă oamenii. Ci doar suboamenii.

Publicat în Uncategorized | 8 comentarii

Conul Iohannis față cu fundamentalismul

În condițiile în care suntem în plină campanie electorală, iar trei milioane de români au inițiat un demers a cărui constituționalitate a fost validată de singura instanță autorizată să se pronunțe pe subiect, o declarație precum cea a lui Iohannis, cu privire la fanatismul religios care i-ar defini pe semnatari, nu se poate explica decât prin una din următoarele două variante: fie Iohannis este un fanatic antireligios, fie Iohannis este, ca politician cel puțin, un dobitoc. Or, dați-mi voie să mă îndoiesc de convingerea împărtășită atât de cei ofensați cât și de cei entuziasmați de recenta intervenție a președintelui. În opinia mea, secretul acestei intervenții rezidă în limbajul limitat și gândirea binară și nediferențiată a președintelui nostru. Nu cred că el a reflectat vreodată, în mod serios, la conținutul unor noțiuni precum cele de toleranță și fanatism, sau la implicațiile juridice și antropologice ale familiei homosexuale. Pentru simplul moitv că nu este capabil de o astfel de reflecţie.

În schimb, el știe doar că trebuie să se conformeze fișei postului, adică știe că trebuie să fie un președinte european și că un președinte european trebuie să fie un președinte tolerant și că un președinte tolerant trebuie să susțină familia homosexuală. Pe cale de consecință, cine nu gândește ca el nu poate fi decât un președinte asiatic, comunist și fanatic. La fel cum nu e capabil să sesizeze multitudinea de nuanțe intermediare aflate între aceste definiții asupra cărora nu a reflectat niciodată, tot așa, el nu e capabil nici să facă diferența între somația ridicolă a unui pastor agitat și un demers semnat de trei milioane de români, unii dintre ei chiar atei, susținut de liderii tuturor cultelor religioase din România și a cărui constituționalitate a fost confirmată de Curtea Constituțională. Pentru că nu este în stare să facă deosebirea între cazul particular și totalitatea cazurilor.

Sigur, printre cei entuziasmați de intervenția lui Iohannis se numără și alte persoane care recurg la același gen de reducționisme și dihotomii simpliste: unii o fac din rea credință și fanatism antireligios, alții pentru că mai mult nu îi duce capul. După părerea mea, Iohannis se integrează în această ultimă categorie. Există totuși o diferență: în această ultimă categorie există și destule persoane cu o inteligență primitiv-adaptativă suficient de dezvoltată pentru a înțelege că statutul lor social și profesional depinde de conformarea cu agenda drepturilor omului varianta gay-inclusive. Pe de altă parte, cum nimic nu mă face să cred că Iohannis ar fi un fanatic al drepturilor omului varianta gay-inclusive, nu rămâne decât să concluzionez că este suficient de prost pentru a nu ține seama că, atât cariera sa, cât și cea a „guvernului său”, depind de votul cetățenilor acestei țări, incluzându-i aici pe cei trei milioane de cetățeni pe care a decis să-i eticheteze drept fanatici religioși.

Sau poate că, în prostia lui, îi consideră pe acești oameni suficient de proști și suficient de umili în fața teofaniei tehnocratice, astfel încât să nu (mai) fie capabili și de o reacție politică. Punitivă. Alegerile care vin le oferă ocazia acestor trei milioane să demonstreze că lucrurile nu stau chiar așa și că sub stratul de elite managerial-conformiste mai există şi o altă Românie. Și că dacă fișa postului, oportunitățile „europene” și oportunismul „european” îți impun să fi în dezacord cu ea, ar fi înțelept totuși să nu o calci pe coadă.

Mai jos, un videoclip despre evoluția lui Hillary Clinton. În actualul climat de acceleraţie istorică, pe măsură ce creşte viteza de trecere de la un sex la altul, creşte şi viteza de trecere de la fanatism religios la raţiune, toleranţă, umanism. De altfel, „flexibilitatea” şi „reconversia” sunt la ordinea zilei.

Publicat în Uncategorized | 5 comentarii

Statul, Patriarhia și Epidemia

Patriarhia se dezice de campania împotriva vaccinării.

Numai că ceea ce ar fi trebuit să facă ierarhia, înainte să se declanșeze epidemia, și n-a făcut, era să le interzică anti-vacciniștilor să-și disemineze teoriile dubioase prin intermediul parohiilor și mănăstirilor, acolo unde ar trebui să se vândă numai cărți teologice și duhovnicești, nu și cărți de medicină alternativă. Asta deoarece Biserica se întemeiază pe revelație, iar Dumnezeu nu i-a încredințat nicio competență științifică referitoare la felul în care funcționează virușii și sistemul imunitar. Pentru asta ne-a înzestrat Dumnezeu cu rațiune, al cărei somn naște monștrii. Sau epidemii. Dacă unii ortodocși sunt ferm convinși că organismul n-are nevoie de vaccin pentru a face față molimelor – despre ale căror ravagii de odinioară se pomenește chiar și în cărțile sfinte -, n-au decât să-și propovăduiască respectivele opinii pe bloguri și prin platourile de televiziune, fără a angaja însă Biserica într-o aventură iresponsabilă. E suficient că-i pun pe ceilalți părinți creștini, cu copiii de până la un an, în situația de a se întreba dacă nu e cumva mai bine să nu se mai ducă cu copilul la Biserică, și să facă în schimb home-churching, că tot e la modă.

Acestea fiind spuse, ținând cont de faptul că, potrivit articolului, o astfel de epidemie (cât de gravă?) a mai avut loc acum 11 ani, când nu aveam mișcare anti-vaccin, ar trebui totuși stabilit dacă într-adevăr cauza epidemiei e mișcarea anti-vaccin sau dacă, din contră, cauza e guvernul tehnocrat cu creștere de 5% dar incapabil să furnizeze unităților spitalicești numărul necesar de doze de vaccin, că de alte facilități și servicii ce să mai vorbesc. Același guvern care a venit la putere pe principiul că „a fost nevoie să moară oameni ca să plece fostul guvern.” Și care n-a fost în stare nici măcar pe partea de comunicare, rezervată se pare cumințeniei, să amorseze o dezbatere publică, rațională, în care susținătorii noilor teze referitoare la vaccin să fie invitați să iasă din obscuritatea inițiatică a mediului online și să vină să dezbată argumentat, în lumina reflectoarelor, cu specialiștii din domeniu. Că e singurul mod în care ai o șansă să-i lămurești pe oameni. Dar calitatea dezbaterilor (că e vorba de homosexuali, legionari, teroriști, you name it) de la noi e egalată doar de calitatea instituțiilor, a căror credibilitate a fost subminată tocmai de cei care după aia vin să le facă morală iresponsabililor din popor (cazul clasic, Isărescu și creditarea). De unde și climatul generalizat de neîncredere, isterie și fărâmițare.

În orice caz, dacă din datele Ministerului Sănătății reiese că majoritatea covârșitoare a celor care s-au îmbolnăvit de rujeolă nu erau vaccinați, ar trebui ca înainte de a arăta cu degetul către Olivia Steer, Ministerul Sănătății să ne lumineze cu privire la motivul pentru care nu și-au vaccinat acei copii părinții: pentru că n-au vrut, sau pentru că n-au putut?

UPDATE: Hotnews ne informează că de fapt epidemia afectează comunitățile sărace de romi din Ardeal. Cu alt cuvinte, hotnews declanșează cruciada împotriva obscurantismului Oliviei Steer, după ce tot hotnews e vârf de lance în cruciada luminată împotriva asistaților, datorită căreia populația săracă a acestei țări nu are acces, printre altele, la servicii medicale de bază. Nu mai vorbesc de faptul că Mixich combate obscurantismul anti-vaccin cu trimiteri la articole științifice serioase, a căror accesare te costă undeva la peste 40$. Dar cum eu nu am bani de articole – nu doar din alte domenii relevante pentru viața de zi cu zi, ci și din propriul domeniu de specialitate, care nu se vinde, că d-aia n-am bani -, nici alții nu au bani de vaccin sau de asistență medicală privată. Așa că se tratează și ei cum pot, sau cum știu. Iar ăia care au bani n-au încredere. Nu de alta, dar cum ei vin din inima sistemului, nu de la Pata Rât, simt și ei că același sistem care stimulează creșterea prin competiție (trăiască România competitivă coane Iohannis!) cam erodează încrederea. Așa că dacă n-am bani de articolul recomandat de Mixich, ies de pe hotnews și intru pe contributors. Că acolo găsesc niște studii despre încălzirea globală scrise de Dragoș Paul Aligică. Și ce să vezi, alea sunt gratis. Mai ieftine chiar și decât tratamentul cu ceai de mușețel. Bine, unii au plătit bani buni pentru ele. Dar ăia nu sunt consumatori. Ci investitori serioși, ca frații Koch.

 

 

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

O dezamăgire mare pentru alegătorii lui Sanders și (încă) un pas și mai mare pentru Trump către Casa Albă

Adevărul e că Bernie a împușcat-o de fapt în picior pe Hillary prin rotația sa. Și nu atât pentru că a făcut-o, ci pentru felul în care a făcut-o. În cazul în care chiar a ajuns la concluzia că Hillary reprezintă răul mai mic, putea s-o spună calm și rațional: am încercat, pentru moment nu s-a putut, ne revedem peste patru ani. Până atunci, deși știți ce cred despre Hillary Clinton, vă îndemn să fiți raționali și responsabili și să votați răul mai mic. După care urma să explice de ce e Trump răul mai mare (în principiu, deși socoteala e deprimant de complicată, argumente s-ar putea găsi).

Dar așa, trecând cu surle, trâmbițe și osanale de partea sistemului, în ipostaza sa cea mai detestată, după ce și-a mobilizat (sau chiar electrizat) electoratul prin discursul anti-sistem, cred că va obține, pentru Hillary și pentru America, exact opusul a ceea ce pretinde că își dorește.

O parte din electoratul său va fi cuprins de furie sau depresie. Iar dacă depresia nu e de natură să te scoată din casă în ziua alegerilor, furia te poate scoate eventual pentru a merge să votezi cu Trump numai de-al dracu’ (vot distructiv).

După ce a fost mobilizată prin cartea anti-sistem, o altă parte din electorat va primi din partea lui Sanders același mesaj pe care stânga de pretutindeni se tot străduiește să-l transmită în ultimii ani: sistemul e varză, dar dacă vreți soluții anti-sistem, votați dreapta. Cât despre noi, apărăm cu orice preț centrul care altminteri face tot ce îi stă în putere ca să ne strivească și să ne compromită. Altceva mai bun n-avem de oferit. Un mesaj clar pentru acel electorat ambiguu și aparent destul de numeros al lui Sanders care fie a simpatizat într-o oarecare măsură (și) cu Trump, fie, deși nu simpatizează cu Trump, pe Hillary o detestă, iar recenta cooptare a lui Sanders nu poate să-i facă decât să o deteste și mai mult și să voteze în consecință.

În fine, a treia parte din electorat, cea care în urma unei analize reci și seci ajunsese oricum la convingerea că Hillary reprezintă răul cel mai mic, chiar nu avea nevoie de un astfel de spectacol deplorabil pentru a face ceea ce trebuia făcut. Un simplu mesaj pe twitter ar fi fost suficient. E completamente contra-productiv să cauți să generezi entuziasm pro-Hillary după ce timp de un an de zile ai alimentat entuziasmul anti-Hillary.

Așa că ajungi să te întrebi dacă nu cumva Sanders a vrut de fapt să-i dea o mână de ajutor lui Trump. Dacă nu, tare mă tem că s-a alăturat și el conjurației politicienilor rupți de realitate și a idioților utili, care până acum (în cadrul Partidului Republican) l-au ajutat pe Trump să obțină ceea ce cu un an în urmă era inimaginabil (nominalizarea din partea republicanilor) și aproape sigur îl vor ajuta să obțină la toamnă și președinția (vezi articolul recent al lui Michael Moore). După care va veni factura. Iar și mai absurdo-tragi-comic e faptul că cel mai probabil tot Sanders (evident, alături de Putin) va fi învinovățit pentru rezultat de către liberalii centriști. Care cum altfel ar putea să moară (să iasă din istorie) decât cu conștiința împăcată.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

În Cetatea Sfântului Ștefan

Până la urmă, se pare că istoria îi dă dreptate doar parțial lui Diderot, în sensul în care ceea ce a început cu sloganul „și cu mațele ultimului preot spânzurați ultimul rege” se termină de fapt cu sloganul „și cu iataganul ultimului soldat al Statului Islamic debarcat în Normandia tăiați-i gâtul ultimului preot”, vârsta și dimensiunea congregației acestuia din urmă fiind altminteri cât se poate de emblematice pentru starea Catolicismului în țara cunoscută cândva drept Fiica mai Mare a Bisericii. Paradoxul devine cu atât mai intens și mai amar când te gândești că oribilul asasinat a avut loc într-o localitate ce poartă numele primului martir al Bisericii, Sfântul Ștefan.

În rest, se confirmă ceea ce ziceam acum câteva zile, anume că am intrat într-o nouă fază a terorismului, cea în care vom avea câte un atac pe zi, cu cuțitul, maceta sau automobilul, genul de atac pe care orice diletant bolnav de ură poate să-l comită iar autoritățile pur și simplu nu au cum să-l prevină. Așa vom afla și cât de mulți sunt de fapt cei dispuși să omoare cu sânge rece, poate că mult mai mulți decât ne place să credem, și cum reacționează mentalul european contemporan la teroarea psihologică întreținută cu perseverență și tenacitate după modelul picăturii chinezești.

Dincolo de asta, privind ce se întâmplă pe întreg mapamondul, din Japonia până în Florida, trecând prin Europa, tind să cred că nici din toți ghețarii de la poli nu vom putea să extragem suficient de multă aghiazmă pentru toate legiunile de draci ce par să ne fi invadat planeta. Așa că mai bine închidem televizorul și ne rugăm: pentru tembelii care ne conduc, pentru demenții care ne omoară, pentru forțele de ordine care fac ce pot să ne apere, pentru victimele junghiate ca animalele la abator, și pentru acest părinte care iată, a avut parte de moartea sângeroasă a primilor creștini în ciuda faptului că se aștepta să moară asistând neputincios la disoluția lentă, pașnică și deprimantă a Creștinismului Apusean. Dumnezeu să-l primească în cetele drepților Săi și să aibă milă de noi toți.

Publicat în Uncategorized | 3 comentarii