O chestiune de timp

Într-un război de uzură, cum e cel dintre Ucraina și Rusia, nu se uzează doar oamenii, ci și armamentul. Războiul de uzură nu e doar un concurs în care câștigă cel care e dispus să se jertfească mai mult, ci e și un concurs în care câștigă cel care e capabil să și producă mai mult (și mai bine): mai multe tancuri, mai multe obuze, mai multe avioane, mai multe rachete ș.a.m.d. Or aici lucrurile sunt clare: cu un buget destinat înarmării care e de 14 ori mai mic decât bugetul NATO, Rusia nu are cum să țină pasul cu NATO. Atâta timp cât voința ucrainenilor de a lupta și voința vesticilor de a-i înarma nu slăbește, înfrângerea Rusiei e doar o chestiune de timp.

Or, nu există niciun indiciu că voința ucrainenilor sau voința vesticilor e pe cale să slăbească. Din contră, dacă e să dăm crezare rapoartelor oficiale ale armatei ucrainene, altminteri destul de plauzibile, se pare că sistemele de apărare antiaeriană furnizate de Occident Ucrainei au redus semnificativ capacitatea Rusiei de a-i teroriza pe civilii ucraineni, în încercarea de a le frânge voința, așa că provocarea vizează într-o măsură tot mai mare doar capacitatea celor din tranșee de a rezista. Dar nici acolo nu sunt semne de revoltă.

Pe de altă parte, iarna trecută în Europa a fost costisitoare, însă departe de a fi apocaliptică, și e de presupus că europenii vor fi mai bine pregătiți în iarna care vine, pentru că au avut mai mult timp să se reorganizeze. Dată fiind starea de spirit a elitelor occidentale și combinația de pasivitate (mai multă) și entuziasm războinic (mai puțin) care domină încă opinia publică europeană, o scădere de 1-5% a PIB-ului (și chiar nu văd de ce ne-am aștepta la mai mult) e prea puțin pentru a produce o schimbare de politică a Occidentului în viitorul apropiat.

Desigur, mi se va spune că nici în Rusia nu sunt semne de foamete sau revoltă, ceea ce e adevărat, însă așa cum am precizat, degeaba raportul de forțe e egal sau aproximativ egal atunci când vine vorba de moral, dacă din punct de vedere material balanța înclină în mod clar în favoarea uneia dintre părți. Într-un război de uzură nu se uzează doar moralul, ci și armamentul, partea materială, iar armamentul celui cu bani mai puțini se uzează / se termină primul.

Putin nu are niciun plan secret, așa cum afirmau și încă afirmă tot felul de penibili, ci doar s-a împotmolit și trage de timp, pentru că nici nu poate să facă altceva în condițiile în care americanii refuză să-i întindă o mână, ca să poată ieși din mocirlă într-un mod cât de cât onorabil, ci sunt hotărâți să profite de ocazie ca să-l îngroape, definitiv, indiferent de riscuri. De asemenea, trage de timp pentru că încă își permite să tragă de timp. În ultimele nouă luni de zile linia frontului nu s-a mutat nici spre est, nici spre vest, contraofensiva ucraineană se tot amână, iar societatea rusă, asemeni celei ucrainene, nu dă semne de revoltă; ba, din câte se pare, pe unii îi revoltă mai degrabă faptul că metodele lui Putin încă sunt insuficient de brutale, în timp ce deciziile strategice ale Occidentului și atacurile Ucrainei asupra unor ținte din Rusia devin, pe zi ce trece, tot mai temerare.

Însă nimeni nu poate să tragă de timp la nesfârșit, pentru că nimeni nu poate să cheltuie bani la nesfârșit sau să țină la nesfârșit pasul cu cheltuielile unui adversar care e de vreo 20 de ori mai bogat decât el. E pur și simplu aritmetică. Totuși, există trei scenarii în care ecuația se poate schimba:

a) o eventuală decizie a Chinei de a înarma masiv Rusia, scenariu care nu poate fi exclus, căci jocul de sumă zero al Occidentului pune inclusiv China într-o situație fără ieșire, toate scenariile posibile la care duce o astfel de strategie – democratizarea Rusiei, destabilizarea Rusiei, escaladarea nucleară – fiind extrem de proaste sau de-a dreptul catastrofale pentru China;

b) revenirea lui Donald Trump la Casa Albă și schimbarea strategiei americane cu privire la Ucraina (probabil că asta e principala speranță a lui Putin și scenariul cel mai plauzibil care ar putea duce la o înghețare a conflictului);

c) utilizarea armelor nucleare. Dacă Trump nu revine la Casa Albă și China nu trece de partea Rusiei, cu arme și bagaje, aceasta rămâne singura necunoscută a războiului și ultima carte pe care o mai poate juca Putin, în speranța (iluzorie sau nu, sper să nu aflăm niciodată) că astfel va forța Occidentul să se așeze la masa negocierilor. Iar dacă Putin nu e dispus să facă asta, nici nu va fi înlocuit cu altul cu îndeajuns de mult sânge în instalație și îndeajuns de multă vodcă în creier, atunci, mai devreme sau mai târziu, Rusia va fi nevoită să se retragă din toate teritoriile ocupate. E posibil și ca ambele părți să obosească la un moment dat, acceptând o înghețare a conflictului, dacă Occidentul își va propune și va reuși să își dozeze ajutorul militar pentru a nu-i da Ucrainei posibilitatea de a obține o victorie decisivă, date fiind riscurile pe care le implică un astfel de scenariu. Dar, fără una din cele trei schimbări menționate mai sus, chir cred că va mai dura mult până când una din părți sau ambele vor obosi îndeajuns de mult.

Ieșirea din minorat

Când încearcă să explice ascensiunea noului naționalism eurosceptic din Estul Europei, stânga pune accentul pe perdanții tranziției sau cel puțin pe distribuția inegală a beneficiilor integrării care a dus, în România ca și în alte țări, la revolta celor care au fost lăsați în urmă.

Argumentul este corect, dar nu este complet. Mai sunt și alte explicații.

Întâi de toate, vorbim și de o reacție la deplasarea tot mai spre stânga a agendei culturale occidentale care s-a produs în anii de după căderea comunismului. În mare măsură, „deplasarea spre dreapta” e doar rămânerea pe loc a unei mari părți din societatea europeană care încă refuză să se obișnuiască cu ideea că și bărbații pot naște. Așa că vorbim într-o anumită măsură de o iluzie optică. Trenul progresiștilor a plecat spre viitor din Gară și progresiștii cred că se mișcă gara, nu trenul; d-aia urlă că a venit extrema dreaptă. Ioan Paul al II-lea era promovat de către Occident, la începutul anilor 90, ca un erou al luptei anticomuniste. Era dat constant ca exemplu pentru comunista BOR de liberalii proeuropeni în aceeași perioadă. Brusc, odată ce am scăpat de comunism, ideile sale au devenit „fasciste”, la fel ca forțele politice est-europene care se revendică în mare parte de la gândirea sa socială. Nu merge așa, să scoți esticii în stradă, cu milioanele, împotriva comunismului, în numele valorilor creștine, iar după ce cade comunismul să-i trimiți acasă ca să nu deranjeze desfășurarea paradei lgbt.

Recent, la cele două componente mai sus menționate – care deseori, deși nu întotdeauna, se suprapun – s-a adăugat și pandemia, ale cărei efecte continuă să se resimtă. Restricțiile impuse în pandemie și revolta împotriva „dictaturii sanitare” au fost cauza directă care a propulsat AUR în sondaje aducându-i în postura în care pot specula nemulțumiri mai vechi și mai noi pornind deja de la o bază de peste 15 procente, la care probabil că nu ar fi ajuns dacă nu ar fi fost pandemia. Poate că pandemia va fi în cele din urmă uitată, dar ea a amplificat polarizarea socială în mod semnificativ. Rescrierea unilaterală a contractului social în numele unei stări de urgență vag definite i-a convins pe adepții vechii normalități că cei cu normalitatea pe stil nou îi pot oricând arunca într-un nou experiment distopic (sau cel puțin perceput ca atare de un număr semnificativ de concetățeni) de la care nu s-ar da în lături, așa că e firesc să se îndrepte către forțele politice care se definesc ca fiind cu totul altfel decât ei, cu totul împotriva modului lor de a vedea lumea.

Însă aș vrea să mai scot în evidență un ultim aspect, deseori ignorat, ce ține de însuși modul în care a fost construită Uniunea Europeană și în care a fost integrat Estul în UE. Dacă pe de o parte valorile vesticilor s-au schimbat destul de mult de la vremea când nemții le cântau esticilor Wind of Change, societatea occidentală devenind mai individualistă, mai secularizată, mai multiculturală și tot mai predispusă spre experimente sociale și biopolitice pe care nimeni nu și le imagina în urmă cu treizeci de ani, pe de altă parte, trebuie ținut cont de faptul că esticii, inclusiv românii, nu au cerut aderarea la UE pentru că își doreau valori europene, ci pentru că își doreau dezvoltare economică. Mai precis, pentru că erau disperați de popria subdezvoltare în care se zbăteau de la momentul în care sistemul comunist intrase în criză.

Or, de la bun început, UE a fost construită pe principiul, dovedit fals, că integrarea economică va crea în timp și o comunitate de valori. La vremea la care au aderat la UE, românii erau disperați, de foame. Astăzi nu o mai duc la fel de rău. Însă ca profil cultural, ca opțiuni valorice și politice, românii nu s-au schimbat așa de mult în ultimii ani, în orice caz, mult mai puțin decât elitele europene și decât tefelimea proeuropeană din teritoriu care vrea să fie ca afară. Tot astfel, când românii erau disperați de foame după anii de austeritate comunistă și neoliberală, UE dispunea de mult mai multe pârghii decât acum. Atunci exista riscul ca FMI-ul și Comisia Europeană să suspende programele de asistență financiară, exista riscul unor sancțiuni care să împiedice venirea investițiilor străine în care își puseseră speranțele românii și guvernanții lor după o decadă de haos economic și social. Astăzi nu mai suntem la mâna FMI-ului, PIB-ul a crescut nici eu nu mai știu de câte ori, a crescut și nivelul de trai și e puțin probabil să plece investitorii occidentali din România – care între timp a fost pe deplin integrată în lanțurile de producție occidentale – în ipoteza în care ar veni AUR la putere (exemplul Ungariei vecine infirmă pe deplin un astfel de scenariu).

Cu alte cuvinte, UE nu mai are puterea de a amenința poporul român cu scăderea notei la purtare urmată de sancțiuni economice, în condițiile în care autoritatea nu a avut-o niciodată. Pentru că autoritatea presupune internalizarea valorilor celui care dă lecții și note, ceea ce nu prea a fost cazul nici măcar pe vremea când valorile vesticilor și ale esticilor erau mai asemănătoare, deci cu atât mai puțin acum. O modificare de conștiință similară se vede și la firul ierbii. Românii nu îi mai privesc pe europeni ca pe niște zei, ca pe niște stăpâni naturali, pentru că de ani de zile lucrează pentru ei și alături de ei și au avut ocazia să constate că deseori sunt mediocri, stupizi, poate chiar ticăloși sau nu sunt cu mult sau cu nimic mai buni decât ei; deseori, colegul de muncă din străinătate nu se deosebește de român decât prin salariul mai mare, dar nu neapărat și prin mai mult talent sau prin mai multă hărnicie.

Cu alte cuvinte, pe măsură ce devin mai productivi și se apropie de venitul mediu european, românii sunt tot mai puțin dispuși să stea cu căciula în mână în fața boierilor europeni, iar cei care au rămas în urmă la capitolul venituri din lipsă de șanse sau în ciuda faptului că trudesc din greu se revoltă pentru că se simt nedreptățiți, fiind firesc să nu aștepte la nesfârșit îndeplinirea făgăduințelor europene. Reacția populară față de refuzul Austriei de a ne primi în Schengen e grăitoare, în acest sens, la fel cum grăitoare e și inerția guvernanților români, consecvenți în slugărnicie. Căci spre deosebire de economia României, care face tot mai mult performanță la standarde europene, fapt reflectat în schimbarea de conștiință a celor care iau parte la acest proces, aparatul de stat (sigur, cu unele excepții) continuă să fie populat de tot felul de troglodiți care, spre deosebire de muncitorii români de la privat, se simt pe bună dreptate inferiori față de colegii lor europeni și se comportă ca atare.

Astfel, aurismul se explică într-o anumită măsură și prin ieșirea românilor din minorat. Românul verde de azi nu se mai rușinează și nu se mai teme să spună cine este și ce vrea. Mulți nu s-au schimbat, ci doar au prins tupeu, mai ales că între timp instanțele europene care le dau lecții s-au schimbat destul de mult: în anii 90 le cereau să abroge articolul 200, acum le spun că și bărbații pot să nască; atunci îl dădeau ca exemplu de anticomunism pe Ioan Paul al II-lea, acum le spun că fostul papă a fost fascist. Ca să nu mai pomenesc de faptul că au văzut și ei că de la o vreme se poartă și în Occident. În 2000, Vadim Tudor era o excepție în peisajul european, iar economia românească era pe perfuzii. Astăzi, lucrurile sunt complet diferite; și în țară, și afară.

Mahalaua elitelor

Domnul Dragoș Paul Aligică s-a prins că Andrieș de la ILD e psihopat, în condițiile în care și Costin Andrieș a ajuns recent la concluzia că și Aligică e omul rușilor. Ce să zic, i-a luat ceva timp, dar mai bine mai târziu decât niciodată. E ca și cum ai scrie 7 ani la România Mare a lui Vadim pentru ca apoi să te declari șocat de faptul că tribunul ți-a vărsat și ție oala cu lături în cap (așa cum proceda periodic cu foștii colaboratori).

Mă bucur, de asemenea, că domnul Vasile Bănescu onorează cu distinsa sa prezență pagina de Facebook a derbedeului șef de la ILD, după care se plânge că e atacat într-o altă hazna, aia a lui Roncea. Un plus de respectabilite pentru instituția pe care o reprezintă tot mai des în subterana rețelelor de socializare.

Îmi plac intervențiile sale în care, în stilul său inconfundabil, ne informează că un adevărat creștin nu înjură, nu „expectorează ignobil”, prețuiește valorile și elitele intelectuale, după care vine Papahagi, modelul de gentleman creștin care vrea să civilizeze „mahalaua ineptă” prin schimbarea calendarului și îl transformă pe Mearsheimer, o somitate în domeniul relațiilor internaționale, în Mear shit heimer. Civilizat, academic, autentic creștin.

Îmi place că dreapta care încă este sau doar a fost pro-europeană a trecut, într-o formă sau alta, prin Revoluția M..ii, „înjurătura care ne unește”, dar a rămas și cu civismul mic burghez nouăzecist și cu complexul de superioritate față de „mahalaua ineptă”. Personal, nu mă deranjează nici stilul plebeu, atâta timp cât rămâne pe stadion, nici stilul aristocratic, atâta timp cât nu e snob și ridicol, ca la boierii și parveniții minții. Mă amuză în schimb ipocrizia.

Scandalul din jurul unei cărți

Cu ocazia lansării ultimului volum al istoricului austirac Oliver Jens Schmitt la Librăria Humanitas, domnul Gabriel Liiceanu s-a lansat într-o diatribă la adresa Bisericii Ortodoxe Române:

Sincer, nu mă interesează ce zice Liiceanu, cum în general nu mă interesează locurile comune debitate de intelectuali în presă sau pe la lansări de carte, de tip BOR e coruptă, BOR a fost comunistă, BOR a fost legionară, BOR ține cu Rusia, nu cu NATO ș.a.m.d. La fel cum nu mă interesează nici poezia celorlalți, BOR e maica neamului românesc, România e Grădina Maicii Domnului, românii n-au făcut rău la nimeni niciodată, BOR a fost și este răstignită de marxiști și neomarxiști ș.a.m.d.

Mă interesează în schimb ce a scris un istoric care predă la Universitatea din Viena despre istoria Bisericii Ortodoxe Române, dacă istoria respectivă e onestă și bine documentată, dacă e doar propagandă ieftină cu false pretenții academice sau dacă e undeva la mijloc între cei doi poli.

Nu mă interesează ce are de zis comentariatul feisbuchist ortodox sau progresist care nici n-a citit cartea sau care, dacă a citit-o, nu posedă, în cele mai multe cazuri, cunoștințele și competențele necesare pentru a o evalua, și care comentează, într-un mod complet previzibil întrucât repetitiv, nu ce a scris O. J. Schmitt, ci ce a zis Liiceanu despre ce a scris Schmitt.

Schmitt a scris cu bibliografie. Ar trebui, așadar, să i se răspundă cu bibliografie de cei care stăpânesc îndeajuns de bine subiectul pentru a face asta. A scris în calitate de istoric. Ar trebui să-i răspundă istoricii specializați pe istoria Bisericii Ortodoxe Române.

În România sunt o mulțime de facultăți de teologie unde predau o mulțime de profesori Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Dacă volumul lui Schmitt, publicat la cea mai importantă editură din România, reprezintă un atac nedrept la adresa Bisericii Ortodoxe Române, nu o istorie obiectivă, atunci acești profesori și istorici ai Bisericii Ortodoxe Române ar trebui să-i răspundă cu argumente și bibliografie. Dacă n-o fac, înseamnă că fie nu au ce să răspundă, pentru că tot ce a spus omul e corect și bine documentat; fie ar avea ce să răspundă, dar nu sunt în stare, pentru că nu stăpânesc cu adevărat subiectul, caz în care nu își merită leafa, iar Biserica are o mare problemă; fie ar avea ce să-i răspundă, ar fi și capabili să o facă, dar nu o fac pentru că un răspuns onest ar trebui să recunoască și eventualele adevăruri inconfortabile din istoria lui Schmitt, care în mare sunt oricum știute, nu doar eventuala propagandă și manipulare ieftină cu false pretenții academice, ceea ce ar necesita onesitate, mai multă onesitate decât cea de care a dat dovadă Schmitt, dar care s-ar putea să lipsească și ea din cadrul facultăților de teologie și a laicatului specializat în istoria Bisericii, caz în care, din nou, avem o mare problemă, indiferent decât de diletant și / sau pervers s-ar dovedi Schmitt.

Dar pe mine nu mă interesează defectele lui Schmitt. Nici lătratul pe facebook. Pe mine mă interesează cum știe Biserica Ortodoxă Română să își asume trecutul și prezentul, cu păcatele și defectele sale, și cum știe, pe de altă parte, să se apere de atacurile ieftine cu false pretenții academice – în cazul în care despre asta e vorba – care îi excită pe tinerii frumoși și liberi și pe bătrânii ca Liiceanu, dar care nu rezistă la o critică academică riguroasă.

Așadar, nu am nimic de zis despre cartea lui O. J. Schmitt și nu mă simt nevoit să apăr Biserica Ortodoxă Română de cartea lui Schmitt doar pentru că am auzit poezia tefelistă pe care a recitat-o Liiceanu la lansare. Încă n-am citit cartea și mă tem că nu voi avea timp să o fac prea curând. Aștept cu interes recenziile serioase, detaliate, documentate și argumentate, dacă o fi careva îndeajuns de pregătit pentru a scrie așa ceva.

Chiar nu mă interesează ce are de zis Liiceanu despre Biserica Ortodoxă Română și ce are de zis Neamțu despre Liiceanu, căruia până de curând îi ridica statuie, acum a descoperit că n-a fost un adevărat disident, ba ar mai fi fost și nazist prin asociere pentru că l-a promovat pe Heidegger. Nu mi-e clar ce anume din raportarea lui Liiceanu la Heidgger îl face pe directorul Editurii Humanitas nazist, dar probabil că Neamțu știe mai bine. În fond, el vâna legionari antieuropeni și pe vremea când compunea ode pentru Pleșu și Liiceanu, acum vânează un loc pe aceeași listă pe care va candida din nou, în 2024, și Sorin Lavric, a cărui relație cu nazismul e totuși mult mai clară ca în cazul fostului său profesor.

Altminteri, e amuzant să vezi cum operează cuplul Pleșu-Liiceanu: Pleșu lucrează din interior, la schimbarea calendarului, în timp ce Liiceanu se năpustește asupra BOR din afară, cu sau fără argumente, dar cu o ostilitate nedeghizată. Astfel, înainte de a uni poporul prost cu „Occidentul creștin”, care de fapt nu mai e creștin, intelectualii dreptei ar trebui să se despartă unii de alții, să o facă în mod argumentat, transparent și mai ales consecvent, așa cum le șade bine unor intelectuali autentici, cum se pretind a fi ei pentru a pretinde apoi diverse privilegii.

Atâta timp cât ei nu se despart, ci doar își schimbă periodic cămășile și mai fac câte o rocadă când și când ca să ne amețească, nici noi nu știm cu cine ne unim, de fapt, așa că avem tot dreptul să fim neîncrezători sau, cum ar spune unii dintre ei, conspiraționiști.

Pe mine chiar nu mă interesează să sărbătoresc Paștele cu Liiceanu, cu liicenii sau pseudo-liicenii de la noi și din Occident. Căci altminteri, să fim clar înțeleși: nu adevărații creștini din Occident – care există și pe care îi iubim – vor să ne dezbine și să ne scoată din rânduielile noastre, ci Liiceanu și jumătatea sa cu barbă. Au susținut entuziast inițiativa lui Papahagi și Bulai și Caramitru Jr. și Cristi Preda și mulți alți stâlpi ai Ortodoxiei.

Salarizare și vocație

Ca să ai un sistem de învățământ bun trebuie să îi recrutezi pe cei mai buni și ca să îi poți recruta pe cei mai buni trebuie să-i plătești bine. Se aplică în orice domeniu și de aici începe totul.

Argumentul cu „adevărații profesori” care predau din vocație e un cretinism neoliberal. Și și din cauza unor astfel de ideologii idioate a ajuns învățământul în halul în care a ajuns.

Nu poți să construiești un sistem public cu o armată de călugări cerșetori și precari în zdrențe care se sacrifică pe altarul vocației. Pentru că în orice societate, aceștia reprezintă excepția, nu regula, iar dacă vrei ca regula în educație să fie bună, atunci și salarizarea trebuie să fie bună.

În mod paradoxal, cei care vehiculează astfel de argumente sunt primii care atacă utopia comunistă pentru că a mizat pe etica patriotică și pe spiritul stahanovist atunci când i-a băgat pe toți la colhoz și s-a așteptat ca toți să muncească la fel de mult deși rodul muncii se împărțea egal la toți, indiferent de cât de mult muncea fiecare. Dar aceiași critici ai comunismului care a ignorat natura umană propun la rândul lor o utopie vocațional-neoliberală.

Or, dacă plătești puțin, pentru că vrei taxe mai mici pentru tine și pentru stăpânii tăi investitori, primești puțin. Primești cât meriți.

Dar deși sunt de acord că de undeva trebuie să începi și, baza fiind salariul, de la salariu ar trebui să începi, în principiu, cred că este la fel de naiv să crezi că se va rezolva ceva prin creșterea salariilor atâta timp cât creșterea salarială nu va fi dublată și de o creștere a exigențelor. Bineînțeles, nu pentru cei care predau deja la standarde înalte, ci pentru numărul foarte mare al celor care nu o fac.

Or, deși e posibil să îmi fi scăpat mie ceva, chiar nu am auzit vocea cadrelor didactice – nu mă refer la cazurile individuale, ci la vocea sindicatelor – de fiecare dată când s-a propus câte o nouă reformă tembelă a educației. Chiar sunt curios dacă sindicatele ar cere și standarde mai înalte ale actului pedagogic, nu doar bani mai mulți.

Dar așa cum clasa de mijloc trebuie să priceapă că dacă plătește puțin primește puțin, tot astfel și profesorii trebuie să înțeleagă că nu au ce să aștepte de la societate, în termeni de finanțare a învățământului, atâta timp cât școala românească produce, de la an la an, tot mai mulți analfabeți și semianalfabeți și atâta timp cât reformele tefeliste ale educației discreditează tot mai mult ideea de educație.

Dacă scoatem din programă logica, psihologia, filosofia, fizica, bilologia, chimia ș.a. m.d. contribuabilul se va întreba și el, la un moment dat, pentru ce mai îi mai bagă statul mâna în buzunar atunci când vine vorba de educație; de ce ar trebui să investească și mai mulți bani într-o instituție publică cu rezultate tot mai proaste și care se autodiscreditează, tot mai mult, pe zi ce trece, prin inițiative tembele și iresponsabile venite de la vârful ministerului și care nu par să întâmpine nicio opoziție la baza sistemului, adică din rândurile organizațiilor profesorale care ar trebui să apere nu doar drepturile, ci și obligațiile profesorilor, nu doar dreptul profesorului la un venit decent, ci și dreptul elevului la o educație decentă.

Știu, e un cerc vicios. N-ai rezultate în educație pentru că n-ai bani și nu ești luat în seamă atunci când ceri mai mulți bani pentru că n-ai rezultate. Tot astfel, deceniile de subfinanțare neoliberală au umplut sistemul de neisprăviți, adică de indivizi care nu puteau să câștige mai mult sau mult mai mult la privat, unde poți fi dat afară mult mai ușor, patronul sau managerul te călărește ca să fii productiv, se lucrează și în timpul sărbătorilor legale ș.a.m.d. Cea mai mare parte din cei care puteau să câștige mai mult la privat, pentru că îi ducea capul și erau îndeajuns de serioși și de disciplinați, s-au dus la privat, că oamenii mai au și facturi de plătit și familii de hrănit, nu pot toți să facă foamea din vocație ca să plătească tefelimea motivațională și stăpânii ei corporați taxe mici.

Astfel, în condițiile în care utopia neoliberal-vocațională a golit sistemul de vocație, mare parte din cei care au rămas să ceară salarii mari acum sunt profesorii fără vocație, adică genul de oameni care nu pot să ceară decât salarii mai mari. Chiar și în ipoteza în care am avea un minister hotărât să amelioreze calitatea actului didactic în paralel cu creșterea salariilor, ceea ce nu e cazul, încercările de reformă se vor lovi oricum de materialul uman fără vocație care s-a acumultat în cadrul sistemului de învățământ ca urmare a deceniilor de subfinanțare neoliberală justificată prin aberații motivaționale.

Mai mult chiar, în absența criteriilor de performanță, creșterea salariilor s-ar putea să facă și mai mult rău. Am mai auzit de cazuri de instituții publice unde, în urma creșterii salariale care nu a fost însoțită și de o creștere a standardelor profesionale, puținii oameni cu vocație au fost dați afară ca să le facă loc fripturiștilor care au dat năvala la stat abia după ce au crescut salariile îndeajuns de mult; înainte nu renta.

Sigur, sunt și multe excepții. Îmi place să cred că situația nu e atât de proastă (și dacă e, desigur, nu e doar din vina profesorilor). Dar din ce mai aud de la părinții cu copii în sistemul de învățământ preuniversitar și din ce văd eu însumi că intră în facultate după terminarea liceului, desigur, cu excepțiile de rigoare, nu am prea multe motive să fiu optimist.

Reforma educației și industria fericirii

Mă surprinde totuși scoaterea psihologiei din programa școlară ca urmare a celei mai recente reforme a educației, în condițiile în care pentru tefelime psihologia e noua religie. Mai mult decât atât, în timp ce numărul celor înscriși la facultățile de profil socio-uman scade de la an la an, există, din câte se pare, o excepție: facultățile de psihologie, unde, din câte am înțeles, se înscriu tot mai mulți studenți (cel puțin la noi).

Ceea ce nu e de mirare, în condițiile în care în societatea neoliberală toate problemele se rezolvă la psiholog, nu la Biserică, în partid, sindicat sau parlament; iar rezolvarea tuturor problemelor, de la cele politice până la cele existențiale, trece tot mai rar prin bibliotecă, dacă prin bibliotecă înțelegem altceva decât raftul de self-help.

Probabil că mulți dintre cei care se înscriu la Psihologie nici nu vor să profeseze, deși e clar că cererea e tot mai mare pe această piață; ci mai degrabă vor să își înțeleagă propriile nevroze și să găsească rețeta fericirii.

Tot imperativul fericirii stă și la baza reformelor educaționale și a eliminării tot mai multor „materii inutile”, inclusiv logica, de care bineînțeles că nu mai ai nevoie în condițiile în care oricum se ocupă Zuckerberg de cenzurarea știrilor false, nu trebuie să își mai bată capul copilul cu problema stresantă și plictisitoare a distincției dintre adevăr și fals.

Tâmpit, dar fericit. Iată idealul generației noastre! Sau te joci de-a școala ca să fii fericit, după care te înscrii la Facultatea de Psihologie ca să afli de ce ești nefericit. Școala trebuie să-l pregătească pe individ pentru piață și pentru fericire. Restul e abuz psihologic al unor autorități comuniste și de modă veche, atentat la fericire.

Bineînțeles, căutarea fericirii nu duce la dobândirea fericirii, ci e mai degrabă o rețetă sigură pentru frustrare și depresie. În schimb, un sentiment de împlinire, chiar și în suferință, poate fi atins doar prin dragoste: de la dragostea față de persoana de care ești pregătit să îți legi întreaga viață, dacă chiar e dragoste, până la dragostea pentru Dumnezeu, semeni, patrie, cunoaștere sau frumos.

Însă oamenii care caută fericirea sunt incapabili să iubească. Invers, oamenii care iubesc nu sunt interesați de căutarea fericirii; sunt interesați de persoana iubită sau de formele platonice de care s-au îndrăgostit – bine, adevăr, frumos -, chiar dacă iubirea implică asceză și suferință, adică chestiile alea traumatizante de care trebuie să ne păzim în orice chip. Chiar dacă nu sunt neapărat fericiți, cel puțin nu tot timpul și nu în sensul în care e înțeleasă fericirea de industria contemporană a fericirii, sunt vii și au pentru ce să trăiască.

Sistemul educațional contemporan subminează constant capacitatea de a iubi în numele dreptului la fericire. Și așa cum spunea Benjamin Franklin că oamenii care sunt dispuși să renunțe la libertate pentru securitate nu o merită pe niciuna dintre ele și nu o vor avea pe niciuna, tot astfel, și paradigma educațională contemporană produce indivizi care sunt nu doar tâmpiți, ci și nefericiți.

Despre katehon

Mitul „neutralității” liberale: să crezi că îl poți izgoni pe Dumnezeu din cetate, fără ca locul rămas „liber” să fie ulterior ocupat de toți dracii.

Să nu fiu greșit înțeles. Dumnezeu poate fi realmente absent și atunci când oficial este prezent. Poți crea în numele lui Dumnezeu un sistem din care Dumnezeu lipsește cu desăvârșire, exemplul cel mai bun fiind Legenda Marelui Inchizitor. Că ne place sau nu, mare parte din istoria creștinismului e o istorie a faptelor și ritualurilor fără credință autentică, a instituțiilor întemeiate pe Cuvântul și Legea lui Dumnezeu și puse în slujba intereselor omenești, pe scurt, o istorie a eșecului, iar secularizarea s-a născut tocmai din acest eșec.

Doar că pe ruinele creștinismului constantinian, care a fost și este săpat și din afară, dar mai ales dinăuntru, nu se instaurează „neutralitatea religioasă”, care nu există, pacea eternă, libertatea, egalitatea și fraternitate, ci Împărăția lui Antihrist, așa cum de altfel a profețit Pavel în celebrul pasaj din Epistola către Tesaloniceni:

„3. Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării,

4. Potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu.

5. Nu vă aduceţi aminte că, pe când eram încă la voi, vă spuneam aceste lucruri?

6. Şi acum ştiţi ce-l opreşte, ca să nu se arate decât la vremea lui.

7. Pentru că taina fărădelegii se şi lucrează, până când cel care o împiedică acum va fi dat la o parte.

8. Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale.”

Creștinii se dau de ceasul morții că pierd războaiele culturale, țipă atunci când constată că, ce să vezi, „neutrii” nu sunt de fapt „neutrii”, de parcă un creștin cu capul pe umeri ar fi putut să se aștepte că vor fi neutri sau că măcar vor păstra aparența „neutralității” pentru prea multă vreme. Dar de fapt se întâmplă exact ce trebuia să se întâmple. Cum s-ar spune, suntem în grafic.

De-a lungul veacurilor, tâlcuitorii Scripturii s-au tot întrebat cine / ce este katehonul (cel care, după cum spune Pavel în pasajul citat mai sus, „îl oprește”, pentru moment, pe „cel fără de lege”). Eu cred că este creștinismul constantinian, care, cu instituțiile lui și cu toate defectele lui, l-a ținut pe „cel fără de lege” în frâu cât (și cum) a putut să-l țină. Acum s-a eliberat și își face de cap. Dar la fel cum creștinismul constantinian nu putea să dureze la nesfârșit, pentru că era imperfect, avea păcate, iar plata păcatului, după cum bine știm, e inevitabil moartea, tot astfel, nici delirul post-constantinian – care iese deja din faza descreștinării și intră în etapa terminală a dezumanizării – nu are cum să țină la nesfârșit.

Creștinismul constantinian e ceea ce a putut să facă omul botezat, inclusiv omul politic botezat. Și când vorbesc de omul botezat, mă refer și la cei mulți care, spre deosebire de sfinți, s-au botezat doar de formă.

Dar omul botezat trebuia să eșueze pentru ca la final să biruie Dumnezeu.

De fapt, cu toții trebuie să eșuăm, în viețile noastre de zi cu zi, pentru a înțelege că prin puterile noastre eșuăm, individual și colectiv, iar de mântuit ne mântuim numai prin puterea și mila lui Dumnezeu, care intervine exact atunci când nu mai putem face nimic și nu mai putem spera decât în Dumnezeu.

Arta decupajului: Sinodul din timpul lui Stalin și răstălmăcirea scrierilor Părintelui Cleopa

În ultimele zile, a apărut pe paginile stilaților și vrednicul de pomenire Părinte Cleopa Ilie. Stilații citează din argumentele Părintelui Cleopa împotriva siliștilor, pentru ca la scurt timp să vehiculeze, tot pe paginile lor de Facebook, o nouă teză, cu care părintele Cleopa nu ar fi fost în niciun caz de acord. Potrivit stilaților, Părintele Cleopa a avut dreptate împotriva stiliștilor. Însă Sinodul de la Moscova din anul 1948, care a stabilit că toți pravoslavnicii vor sărbători Paștile după calendarul iulian până ce toate bisericile ortodoxe vor ajunge la un acord sobornicesc asupra datei Paștilor, nu este, în opinia stilaților, un sinod cu autoritate legitimă în Biserica Ortodoxă pentru că s-a ținut la Moscova, în 1948. Pentru a afla ce credea părintele Cleopa atât despre stiliști, cât și despre Sinodul de la Moscova și implicit despre noua sectă a stilaților, e suficient să citiți nu doar citatele din părintele Cleopa selectate atent pe paginile de Facebook ale stilaților, ci și întregul text din volumul Călăuză în credința ortodoxă șeruit insistent în ultimele zile. Să-i dăm cuvântul Părintelui Cleopa:

Credinciosul: Părinte, dar cum a fost îndreptarea calendarului în Biserica noastră Ortodoxă? Căci cei cu stilul vechi zic că patriarhul Miron Cristea şi cei ai lui şi-au uitat de rânduiala veche şi au stricat calendarul nostru cel sfânt şi credinţa ortodoxă.

Preotul: Nu-i deloc aşa cum zic oamenii cei simpli, care nu cunosc nici dogmele Bisericii Ortodoxe, nici ce este calendarul.

Credinciosul: Dar cum şi de cine s-a făcut îndreptarea calendarului?

Preotul: Nu patriarhul Miron Cristea a îndreptat calendarul, ci Biserica noastră dreptmăritoare de Răsărit, în frunte cu patriarhul ecumenic de la Constantinopol şi cu toţi patriarhii Bisericilor Ortodoxe care au fost acolo de faţă, sau au trimis delegaţi şi împuterniciţi pentru a semna în locul lor. Aceştia au făcut îndreptarea calendarului celui vechi care, după cum ai văzut, rămăsese în urmă ca şi Pascalia cea din cadrul ei.

Credinciosul: Dar cum şi când s-a făcut această îndreptare?

Preotul: Iată cum. În anul 1923 s-au adunat la Constantinopol, într-un sinod, reprezentanţi ai tuturor Bisericilor Ortodoxe. Acolo, cercetând cu frica lui Dumnezeu şi cu amănunţime chestiunea calendarului iulian şi văzând că prin îndreptarea lui nu se aduce nici o ştirbire a dogmelor, canoanelor Bisericii şi rânduielilor Sfinţilor Părinţi şi că prin rămânerea în urmă a calendarului de la 21 la 8 martie, se calcă rânduiala stabilită de Sfântul şi Marele Sinod Ecumenic de la Niceea, au hotărât cu toţii să îndrepte calendarul iulian şi să aducă echinocţiul de la 8 la 21 martie, aşa cum îl aşezaseră cei 318 sfinţi şi dumnezeieşti părinţi de la Niceea, pe vremea Sfântului şi Marelui Împărat Constantin. Hotărârea a fost primită de către toate Bisericile Ortodoxe, care au luat parte la sinod, prin mitropoliţi, episcopi şi delegaţii lor, urmând ca fiecare Biserică să facă îndreptarea calendarului când va găsi vreme potrivită. Astfel, în anul 1924, la 10 martie, a îndreptat calendarul Patriarhia ecumenică de Constantinopol şi Biserica Greciei. Apoi, pe rând, Patriarhia Alexandriei, Patriarhia Antiohiei şi în anul 1924, în octombrie, a îndreptat calendarul şi Biserica noastră Ortodoxă Română, socotind ziua de 1 octombrie drept 14 octombrie, sărind peste cele 13 zile cu care rămăsese în urmă calendarul iulian.

Credinciosul: Dar de ce serbăm Sfintele Paşti după stilul vechi?

Preotul: Noi serbăm Sfintele Paşti odată cu creştinii ce ţin stilul vechi, nu pentru că aşa ar trebui să facem – pentru că aşa cum ţi-am arătat, şi pascalia veche ca şi calendarul vechi sunt rămase în urmă şi nu mai corespund rânduielilor celor puse de Sfinţii Părinţi de la Niceea – ci facem acest lucru pentru unitatea şi pacea Bisericilor noastre surori, care încă nu au îndreptat calendarul, precum Biserica Rusă, Biserica Serbiei, ş.a. Căci aşa s-a făcut înţelegerea la Moscova, în anul 1948, la Sinodul Panortodox, unde au fost de faţă aproape toate Bisericile Ortodoxe, prin reprezentanţii lor. În privinţa serbării Paştilor şi a îndreptării calendarului, ultima rezoluţie are următorul conţinut:

«I. În dorinţa de a păstra unitatea întregii Biserici, consfătuirea întâistătătorilor şi reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale de la Moscova a ajuns la concluzia că importanţa calendarului pentru Biserica Ortodoxă se defineşte mai ales prin faptul că el se raportează la sărbătoarea Sfintelor Paşti, fiindcă această prăznuire trebuie să se bazeze pe legile biblice în acord cu hotărârile Sinoadelor şi să fie săvârşită pretutindeni la aceeaşi dată, în zi de Duminică, dar nu odată cu Paştele iudaic. Pascalia alexandrină satisface întru totul această cerinţă a Bisericii.
II. Pentru a înlătura deosebirile cu privire la sărbătoarea Sfintelor Paşti, cauzate de diferite sisteme de calendare ce există în Bisericile autocefale, consfătuirea consideră obligatoriu pentru toată lumea ortodoxă a sărbători praznicul Sfintelor Paşti numai după stilul vechi, potrivit pascaliei alexandrine.
III. Până în momentul în care va fi întocmit şi recunoscut calendarul desăvârşit, consfătuirea consideră că pentru sărbătorile stabile fiecare Biserică autocefală să se poată folosi de calendarul întrebuinţat actualmente în acea Biserică.
IV. Consfătuirea consideră obligatoriu pentru cler şi credincioşi de a urma stilul Bisericii locale pe teritoriul căreia se găsesc, ca unul din obiceiurile acestei biserici, a cărui păstrare în numele unităţii şi al iubirii ne este poruncită de către sfintele canoane».
Iată deci cum reprezentanţii a toată Biserica Ortodoxă s-au înţeles la sinodul de la Moscova, din anul 1948, şi au iscălit ca, pentru unitatea şi pacea Bisericii, să sărbătorim Paştele după stilul vechi, iar toate celelalte sărbători, după stilul nou îndreptat, până ce se va face un calendar desăvârşit. Dar ai auzit că este obligatoriu ca toţi preoţii şi credincioşii din fiecare ţară să ţină sărbătorile toate după stilul Bisericii din acea ţară în care se găsesc. Şi deci, cei cu stilul vechi din ţară de la noi nu ascultă această hotărâre a conducătorilor Bisericilor Ortodoxe.

Credinciosul: Dar cum stăm cu postul Sfinţilor Apostoli, căci cei cu stilul vechi zic că noi am desfiinţat postul Sfinţilor Apostoli?

Preotul: Nu-i deloc aşa cum zic aceşti creştini şi conducătorii lor, care îi amăgesc cu minciunile lor. Postul Sfinţilor Apostoli nu este desfiinţat, ci ţinut sub iconomia Bisericii Ortodoxe Române, căci dacă ar fi fost desfiinţat, nici într-un an nu am mai avea postul Sfinţilor Apostoli.

Credinciosul: Dar de ce uneori postul Sfinţilor Apostoli este mai mic de 8 zile, căci după rânduiala canoanelor nu poate fi mai mic de 8 zile?

Preotul: Pentru că postul Sfinţilor Apostoli stă în strânsă legătură cu Sfintele Paşti. Pascalia noastră ortodoxă are 34 de date pascale, care se schimbă din data de 22 martie până la 25 aprilie; aşa că atunci când Sfintele Paşti cad cel mai timpuriu, la 22 martie, prima zi de după echinocţiul de primăvară, atunci postul Sfinţilor Apostoli se întinde până la şase săptămâni. Iar când Sfintele Paşti cad cel mai târziu la 25 aprilie, postul Sfinţilor Apostoli rămâne de 8 zile. Dar fiindcă am făcut ascultare de hotărârea Sinodului panortodox de la Moscova, din anul 1948, şi am primit să facem Sfintele Paşti după pascalia alexandrină, care este rămasă în urmă cu 13 zile, ca şi calendarul iulian, atunci când Paştele cad târziu din cauza pascaliei vechi, la noi postul Sfinţilor Apostoli se suprimă sau este mai mic de 8 zile.

Credinciosul: Părinte, dar care sunt greşelile şi abaterile canonice ale celor pe stil vechi din ţara noastră?

Preotul: Cei cu stilul vechi din ţara noastră nu ascultă de Sfântul Sinod al Bisericii noastre Ortodoxe şi nici de hotărârile întâistătătorilor Bisericilor care s-au adunat la Moscova, în anul 1948 şi de aceea sunt schismatici, iar de nu se vor îndrepta, vor fi depărtaţi de Biserică.[1]

Așadar, potrivit Părintelui Cleopa, „greșelile și abaterile canonice” ale stiliștilor constă în faptul că „nu ascultă de Sfântul Sinod al Bisericii noastre Ortodoxe şi nici de hotărârile întâistătătorilor Bisericilor care s-au adunat la Moscova, în anul 1948”, unde au stabilit, pe de o parte, că toți credincioșii de pe teritoriul canonic al unei biserici autocefale trebuie să țină sărbătorile cu dată fixă în funcție de rânduiala gregoriană sau iuliană a respectivei biserici autocefale, iar, pe de altă parte, că toate bisericile ortodoxe vor sărbători Sfintele Paști după pascalia alexandrină „până în momentul în care va fi întocmit și recunoscut calendarul desăvârșit”.

Dacă așa stau lucrurile în cazul stiliștilor, cum rămâne însă cu stilații? „Ascultă” ei de Sinodul de la Moscova din 1948? Evident, nu. Asemeni stiliștilor și spre deosebire de Părintele Cleopa, ei contestă legitimitatea respectivului sinod. Se vede că așa stau lucrurile și din diferența de limbaj care îl separă pe Părintele Cleopa de cei care îl citează pe Părintele Cleopa doar atunci când le convine. Dacă Părintele Cleopa spunea că „am făcut ascultare de hotărârea Sinodului panortodox de la Moscova (…) pentru unitatea și pacea Bisericilor noastre surori”, domnul Papahagi a pus problema în termenii următori (citez din postarea sa din Săptămâna Patimilor prin care ne-a înștiințat pentru prima oară ce a are de gând să facă): „După Paști, voi iniția un amplu demers național, solicitând Adunării Naționale Bisericești și Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să calculeze data Paștilor pe calendarul gregorian (…) N-au decât să ne urmeze exemplul și grecii, bulgarii și ceilalți, dacă vor comuniune.”[2] Adio sobornicitate, adio ascultare, adio Moscova! Cred că sesizează toată lumea diferența de „stil” – și nu doar de stil – dintre Părintele Cleopa, un om al rânduielii, și cei care îl citează trunchiat pe Părintele Cleopa.

Ulterior, inclusiv în textul petiției, stilații au scăldat-o, susținând că ei nu îndeamnă Sfântul Sinod să acționeze unilateral, așa cum reiese cât se poate de clar din postarea inițială a domnului Papahagi, ci doar îi cer să susțină inițiativele Patriarhiei Ecumenice de unificare a datei Paștilor[3]. Numai că până să își pună Papahagi blana de oaie (second hand) pe spinare, dulăii de la stână s-au trezit. Pe de altă parte, de când a început polemica asta, stilații au încercat să acrediteze ideea că ei apără rânduiala niceeană de deviațiile stiliștilor și că polemizează, alături de Părintele Cleopa, împotriva celor care cred că schimbarea calendarului e o erezie sau cel puțin o idee proastă în sine. În realitate însă, stilații îl folosesc pe Cleopa împotriva lui Cleopa, iar demersul lor agresiv reprezintă un atac nu doar la adresa celor care consideră că schimbarea calendarului e eretică (stiliștii) sau doar neinspirată în sine, ci și la adresa celor care, precum Părintele Cleopa, consideră schimbarea calendarului ca pe un demers legitim sau chiar binevenit, dar în același timp consideră și că „pacea și unitatea” bisericilor e mai importantă decât precizia astronomică.

Mai grav e faptul că spre deosebire de Părintele Cleopa, stilații nu cred că în Biserică „se află neîncetat Hristos și Sfântul Duh”, ea fiind, prin urmare, „infailibilă”, nici că „sfânta credință cea dreptmăritoare a Bisericii lui Hristos s-a menținut neschimbată, de-a lungul veacurilor, prin învățătura Sfintei Scripturi și prin Sfânta Tradiție apostolică, prin hotărârile celor cinci Sinoade Apostolice, prin învățăturile canoanelor celor șapte Sinoade ecumenice și ale celor locale”[4], inclusiv hotărârile Sinodului de la Moscova, din 1948, pe care stilații, spre deosebire de părintele Cleopa, îl consideră tâlhăresc.

Desigur, au existat și sinoade tâlhărești. Dar oare Părintele Cleopa e în cazul de față tâlharul? Sau Papahagi? Și nu e vorba doar de Părintele Cleopa. Corectați-mă cu trimiterile de rigoare dacă greșesc, dar din câte știu eu, până la Papahagi, niciunui mare duhovnic sau teolog ortodox nu i-a trecut prin cap să conteste legitimitatea Sinodului de la Moscova, iar după cum a arătat Părintele Profesor Viorel Ioniță, poziția exprimată de întâistătătorii bisericilor ortodoxe la sinodul de acum 75 de ani a fost confirmată de toate consfătuirile ulterioare ale reprezentanților bisericilor ortodoxe autocefale. Dar s-a trezit Papahagi, după 75 de ani (!), să spună că nu a fost bun sinodul pentru că i-a fost respinsă lui petiția de către Părintele Ioniță[5].  

La Sinodul de la Moscova doar s-a găsit o formulă temporară de compromis în problema complicată a calendarului; nu s-a instituit cultul lui Stalin, nici nu s-a adoptat nu știu ce teologie marxistă a eliberării, nici măcar nu s-a stabilit revenirea generalizată la calendarul iulian, așa cum se presupune că ar fi vrut rușii. Nimic din toate acestea nu s-ar fi putut face deoarece, în ipoteza în care chiar s-ar fi încercat așa ceva, Patriarhia din Constantinopol ar fi convocat la rândul ei un Sinod care ar fi anatemizat abaterile Patriarhiei Moscovei. Dar nu a fost cazul. Și deși Patriarhul Ecumenic, Patriarhul Ierusalimului, Biserica Greciei și Biserica Ciprului nu au participat la Sinodul de la Moscova (la fel cum nici Patriarhiile Ierusalimului, Alexandriei, Antiohei nu au participat la Sinodul convocat de Patriarhul Ecumenic în 1923, în timp ce reprezentantul Bisericii Ortodoxe Ruse fusese suspendat din funcție, ceea ce înseamnă că în ambele cazuri vorbim de sinod local, nu de sinod panortodox sau ecumenic), au participat totuși Patriarhia Alexandriei și Patriarhia Antiohiei, care nu se aflau sub ocupație sovietică, precum și Biserica Ortodoxă Sârbă, în condițiile în care la momentul respectiv se oficializase deja schisma dintre Tito și Stalin. Așadar, existau limite cu privire la controlul politic pe care l-ar fi putut exercita Stalin asupra Ortodoxiei ecumenice, poate chiar și în cazul întâistătătorilor din țările aflate sub ocupație sovietică, iar așa cum îmi spunea un părinte ieromonah pe care l-am cunoscut în Canada, absența unui centru în Ortodoxie face imposibilă orice încercare de a reinventa Ortodoxia. E drept, tot asta explică și de ce Biserica Ortodoxă nu a fost în stare să convoace un sinod panortodox de mai bine de o sută de ani, dar nădăjduim că o va face cu ajutorul lui Dumnezeu atunci când va fi pregătită și când chiar va fi nevoie.

Dincolo de aceste aspecte structurale, partea mai frumoasă și mult mai importantă care pare să le fi scăpat stilaților e că Dumnezeu nu se împiedică, atunci când vine vorba de împlinirea făgăduinței sale de a călăuzi Biserica, neîntrerupt, până la sfârșitul veacurilor, de stăpânirile vremelnice, oricât de fioroase s-ar dovedi acestea. Nu e Stalin mai presus de Dumnezeu. Iar în condițiile în care rezoluția de la Moscova e oricum de bun simț, nici n-am avea de ce să ne îndoim de purtarea de grijă a lui Dumnezeu. În cazul de față, sursa contestării nu e vocea conștiinței, ci duhul sectar, antisobornicesc, care exploatează aceeași obsesie anticomunistă. Ideea că Biserica Ortodoxă Română a pierdut Duhul Sfânt și a căzut din adevăr din pricina coabitării cu regimul comunist era o idee larg răspândită în anii ʻ90 și folosită împotriva BOR nu doar de maicile isterice de la Vladimirești care se apucau să urle „Teoctist e securist” în timpul Sfintei Liturghii, de greco-catolici sau de neoprotestanții cu care se lupta Părintele Cleopa în volumul Călăuză în credința ortodoxă, ci și de secta dilematico-gedesistă a intelectualilor anticomuniști care considerau că Sfântul Duh se dă Bisericii nu prin sinodul compromis, ci prin ei, cei aleși, cei nepătați de comunism (sau curățați de micile păcate colaboraționiste prin cacealmaua disidenței anticomuniste de după comunism) și neafectați de habotnicie, incultură și naționalism, cei care încearcă de ani buni, precum domnul Baconsky, să ne unească cu Papa în numele aceleiași religii a izbăvirii de Rusia și comunism. Aceleași idei au stat și la baza încercării de a-l depune din scaun pe Patriarhul Teoctist la începutul lui 1990 și de a-l înscăuna în locul lui pe Părintele Cleopa, inițiativă care s-a lovit de refuzul ferm și înțelept al acestuia din urmă, fără de care poate aveam și noi o schismă precum cea care, după căderea comunismului, a tulburat Biserica Ortodoxă Bulgară (împărțită între o biserică comunistă și una anticomunistă) timp de două decenii.

Astfel, dincolo de problema concretă a calendarului, adevărata miză a acestei dispute e principiul autorității în Biserică. Conform teologiei euroatlantice, Biserica nu poate avea autoritate asupra conștiințelor decât, ca să-l citez din nou pe domnul Papahagi, în urma unui proces de „exorcizare” a „duhului necurat al Securității” care să ducă la „eliminarea totală a ultimelor rămășițe kaghebiste” din Biserică, proces care nu se poate realiza decât prin călăuzire de către intelectualii anticomuniști / antipesediști / antiputiniști și prin unire cu Papa în UE. Acest proces implică refuzul autorității unor sinoade pe care Părintele Cleopa nu s-a gândit niciodată să le pună la îndoială. Aceiași indivizi care sunt gata oricând să ne bage pe gât acquis-ul comunitar, decupează după pofta inimii și în funcție de imperativele momentului din Părintele Cleopa și din canonul Ortodoxiei, acreditând, pieziș, teza conform căreia nu am mai avut Biserică în intervalul 1945-1989. Sau, cine știe, poate încă nu avem nici acum, pentru că încă nu am lepădat „ultimele rămășițe kaghebiste”; poate că vom avea abia după ce facem proba europenității noastre prin îmbrățișarea demersului inițiat de Papa Hagi.

---

[1] https://cleopasihastria.wordpress.com/2007/09/20/despre-calendar

[2] Altminteri, domnul Papahagi integrează reforma calendarului într-un proiect de reformă socială mai amplă pe care a expus-o într-o altă postare în același duh irenic: „Abia aștept să se încheie războiul din Ucraina – cu victoria ucrainenilor, care cu siguranță vor recâștiga întregul teritoriu ocupat de ruși (…) Apoi aștept curățenia de vară, inclusiv în România. Ea va avea loc. Îi vom vedea atunci bâlbâind scuze neconvingătoare și făcând piruete pe toți adepții lui Mereshitheimer (să nu umilim Rusia, e vina NATO etc.), pe toți ʻconservatorii’ de rit putinist, pe toți pianiștii, politologii și clovnii neutri, pe toți securistoizii trași pe linie moartă (…), pe toți golanii de la AUR, pe toți teodosii și baștovoii, pe toți agenții KGB mai mult sau mai puțin vizibili, pe toți expirații de la televiziunile de scandal, șantaj și propagandă, pe toți amărâții fără meserie, care trăiesc din banii Kremlinului, în totala indiferență a unor servicii de informații pletorice (…) Imensă, imensă curățenie trebuie făcută și în România, care încă nu a exorcizat duhul necurat al Securității și nu a eliminat total ultimele rămășițe kaghebiste. Abia aștept. Voi juisa, iar România va respira ușurată”. Înțelegeți acum nevoia de a tranșa de urgență problema calendarului.

[3] În ipoteza în care chiar aceasta ar fi intenția petiționarilor, deși se vede de la o poștă că alta este, demersul lor e lipsit de obiect și doar produce tulburare fără rost. Căci după cum a punctat Părintele Viorel Ioniță în intervenția sa, oricum aceasta e poziția împărtășită de români și greci în cadrul dialogului interortodox. Dacă nu i se cere Sinodului să acționeze unilateral, ci doar să susțină că e bună în principiu îndreptarea calendarului, i se cere să facă ceva ce deja face. Iar dacă i se cere să acționeze unilateral, i se cere să facă ceva ce toți participanții la dialogul interortodox au convenit, sobornicește, că nu e bine să se facă.

[4] Arhimandrit Cleopa Ilie, Călăuză în credința ortodoxă, Editura Episcopiei Romanului, 2000, pp. 117, 119-120.

[5] L-aș cita în acest context și pe ultramontanul Joseph de Maistre, care spune că „Dumnezeu se exprimă în lumea asta prin vocea prim-ministrului său: timpul”.

Mineri și intelectuali

Eu nu înțeleg de unde a răsărit această idee că opoziția față de inițiativa lui Papahagi & co. e o formă de anti-intelectualism, la limită o nouă mineriadă? În contextul în care inițiativa sa nu pare să se bucure de prea mult sprijin popular, domnul Papahagi scrie pe pagina sa de Facebook că „anul acesta, tradiționala urare ‘moarte intelectualilor’ a răsunat cu două săptămâni mai devreme decât la mineriada din 1990. Te pomenești că pravoslavnicii patrioți au folosit din greșeală spurcatul calendar gregorian în loc de sfântul calendar iulian”. Alți clerici luminați se plâng și ei de „atac la adresa intelectualilor”, de faptul că credincioșii habotnici, inculți și nespălați nu știu să prețuiască aceste vase de preț ale Duhului Sfânt care împodobesc Biserica, în speță intelectualii.

Însă cei printre cei care se opun inițiativei lui Papahagi se numără și intelectuali, inclusiv subsemnatul. Am studii în străinătate, carte publicată în România și articole ISI, predau în învățământul superior și comentez actualitatea politică și religioasă de mai bine de 15 ani. Nu mă număr printre cei care consideră că merită statuie pentru toate astea sau că toate astea mă îndreptățesc să mă apuc să schimb rânduielile Bisericii după cum mă taie pe mine capul meu de intelectual. Întreb doar care e definiția intelectualului cu care operează cei care îi acuză pe oponenții inițiativei lui Papahagi de mineriadă împotriva intelectualilor.

Precum tânărul din Evanghelie, zic și eu că pe toate acestea le-am păzit din adolescență și întreb ce anume îmi mai trebuie ca să mă pot numi intelectual? Trebuie să îmi elibereze Papahagi diploma de intelectual? Trebuie să mă hirotonească Pleșu intelectual? E intelectual doar cine zice Pleșu că e intelectual, în timp ce toți ceilalți sunt mineri?

Dacă tot ne dăm intelectuali, poate facem totuși un minim efort de clarificare conceptuală și de definire a termenilor pe care îi folosim. La fel cum nu e nimic ortodox în afirmația „nu e cu adevărat ortodox cel ce nu vrea să sărbătorească Paștele cu toți creștinii, indiferent dacă sunt sau nu ortodocși”, tot astfel nu e nimic intelectual în afirmația „cine nu e cu noi e împotriva noastră și cine e împotriva noastră e împotriva intelectualilor și a intelectului”.

Astfel de afirmații sunt o jignire la adresa intelectului. În măsura în care există o contestare, ea nu îi vizează pe cărturari, scriitori, istorici, filosofi, teologi și pe toți cei care se dedică, într-o formă sau alta, spiritului și culturii, ci vizează tocmai această caricatură de intelectual ce pretinde nu doar dreptul exclusiv de a rândui viața politică și religioasă a poporului, asemeni regelui filosof din Republica lui Platon, ci și dreptul exclusiv de a stabili cine e și cine nu e intelectual.

E vorba, așadar, nu de „atac la adresa intelectualilor”, ci mai degrabă de ridiculizarea unui personaj comic și expirat, fabricat în laboratoarele NEC-ului, Dilemei și GDS-ului, care stabilește el cu cine trebuie să voteze poporul, când are și când nu are voie să protesteze, când și cu cine trebuie să prăznuiască Biserica, cum și cu cine au voie să se împărtășească ierarhii Bisericii, în fine, cine e și cine nu e intelectual. Iar când îl întrebi cu ce putere face toate acestea și cu ce criterii operează, îți dă de înțeles că el e intelectual pentru că pe el l-au uns Pleșu, Patapievici și Liiceanu, pe tine nu, iar ungerea asta (cu cremă pour le corps) ține loc de orice criterii.

Paștele în Occident: O experiență personală

Un singur lucru aș mai adăuga la ce a spus Părintele Ioniță, pornind de la un argument din binevenita sa intervenție care nu e dezvoltat îndeajuns. Și trebuie pusă următoarea întrebare:

Ce anume să sărbătorim împreună?

Eu știu că Occidentul nu e tot o apă și un pământ, nici nu cunosc în detaliu situația din țările unde au studiat sau pe unde au fost ambasadori stilații. Știu însă că acolo unde mi-am făcut eu studiile, Paștele era zi de picnic. Era la fel cum e 1 mai la noi. La noi sunt pline magazinele, bisericile, iar în ziua de Paști orașul e pustiu, toată lumea petrece cu familia. Una peste alta, la noi încă se simte Paștele. Îl simt și ateii. Îl simt și dracii și se cutremură. În Canada nu se mai simțea nimic. Era o duminică precum oricare alta. În schimb, ies cu milioanele la paradă.

De Crăciun situația era diferită, dar și atunci îl sărbătoresc mai mult pe Moș Crăciun decât pe Mântuitorul Hristos. Încet, încet ne luăm și noi după ei, însă nu atât de repede pe cât și-ar dori unii. Ba, cine știe, poate că vom profita de avantajul înapoierii și vom apăsa pe frână dacă vom constata că până să ne urnim noi din loc, așa habotnici, înapoiați și zadarnic mânați de la spate de ‘teletuali’ cum suntem, ei se vor fi dus deja în cap.

Dar chiar și de Crăciun nu mai vezi picior de colindător și vorbim aici de englezi, care în materie de colinde chiar au o tradiție foarte bogată și foarte frumoasă. Cu colindul se mai merge doar de Halloween, când învie toți dracii. D-aia vă zic să-i primiți pe colindători, indiferent de etnie, căci s-ar putea să apucați vremuri în care nu veți mai avea pe cine să primiți și veți asculta colinde doar pe youtube.

Societățile occidentale se secularizează în ritm galopant. Nici noi nu suntem străini de această problemă, care vine la pachet cu integrarea. Aceasta, nu calendarul, e adevărata și marea problemă a întregii creștinătăți (sau a ce a mai rămas din ea). De unit – în limitele îngâduite de canoanele și rânduielile Bisericii – ar trebui să ne unim cu cei care măcar conștientizează această problemă și își mobilizează resursele sufletești și intelectuale pentru a-i face față, cum și cât s-o mai putea. Nu cu cei care mai vor să ne și dezbine în numele unor probleme prea puțin importante, în condițiile în care oricum suntem copleșiți de marile și adevăratele noastre probleme.

În fine, oricum Crăciunul îl sărbătorim deja cu catolicii și protestanții, nu cu rușii și cu sârbii, a căror sărbătoare, de bine de rău, e mai izolată de valul de comercializare care tot din Apus vine. De bine de rău și cu toate deturnările sensului sărbătorii de care nici noi nu mai suntem străini, Crăciunul încă se sărbătorește în Occident. Dar Paștele? Stilații susțin că toți creștinii trebuie să sărbătorească împreună, indiferent de difrerențele dogmatice care îi separă. Trecând peste faptul că argumentul e cât se poate de străin de Duhul și gândirea patristică, firesc ar fi să sărbătorim cu cei care chiar sărbătoresc, nu cu cei care nu prea mai sărbătoresc, sau ca popoarele care nu prea mai sărbătoresc să sărbătorească cu cele care încă sărbătoresc, nu invers. Asta dacă nu cumva unii și-au propus să nu mai sărbătorim nici noi, sau, în loc să sărbătorim, să ne batem de Paște prin și pentru biserici, ca în Ucraina.

Din fericire, așa cum subliniază părintele Ioniță, abordarea ierarhilor ortodocși de până acum (și de după experiența nefericită de la începutul secolului) a fost mult mai înțeleaptă, mai discretă, mai responsabilă și mai sobornicească. Sper că Patriarhul Constantinopolului nu va înlocui această abordare cu una unilaterală pe care Biserica Ortodoxă Română chiar nu ar trebui să o încurajeze. În fine, e comic cum petiționarii au vrut să tranșeze ei cu jalba lor și cu sabia partenerului strategic, nu a Duhului, o problemă care, de complicată ce e, nici măcar nu a ajuns pe agenda Sfântului și Marelui Sinod din 2016.