Putin bau-bau

Unul din principalele argumente ale lui Trump din campanie a fost că politicienii establishment-ului american, spre deosebire de Putin, sunt slabi, iar eu (Trump) sunt „a strong man”, care seamănă mai degrabă cu Putin decât cu Obama. Sau altfel spus, in order for America to be great again, it needs a strong man like Putin / Trump. Iar acum, dând vina pe Putin pentru propriile lor eșecuri, frustrații și penibilii ăștia de democrați (plus mulți republicani) nu fac decât să confirme, cu vârf și îndesat, the Trump campaign narrative: nu doar că suntem slabi, dar suntem de-a dreptul varză, iar Putin, cu un PIB de zece ori mai mic și cheltuieli militare de zece ori mai mici, e cel mai tare din parcare.

Imaginați-vă atunci ce poate face un Putin american cu resursele Americii. Tot așa, imaginați-vă ce mișto e, ca țară mică, cel puțin prin comparație cu SUA, să ai un șef de stat care în loc să fie marioneta americanilor e, din contră, puppet master-ul care își pune el omul lui la Washington. Așa că fie Putin învârte planeta pe degetul lui mic, în interesul Rusiei, drept care Putin e bun pentru Rusia, fie o învârte în interes personal, dar atunci Putin e atât de tare, și adversarii lui atât de varză, încât ar fi mai bine să nu te pui cu el ci să stai cuminte la locul tău.

La astfel de concluzii aberante se ajunge atunci când, vorba lui Putin, nu știi să pierzi cu demnitate. Adică, asta e băieți, împăcați-vă cu faptul că you’ve been beaten at your own game. Așa că în loc să spuneți că voi ați jucat minunat, însă ați pierdut pentru că Putin a încălcat regula sfântă a neamestecului în treburile interne (când de fapt încălcarea acestei reguli este part of the game – your game), mai bine începeți prin a recunoaște că ați fost varză, căci doar așa aveți șansa de a reveni în joc. Altminteri o să retrogradați definitiv, cum de altfel și meritați.

Realitatea e că, inevitabil, în paralel cu creșterea aberantă a inegalităților, și infatuarea nulităților care ne conduc a atins cote alarmante. De unde și infantilismul politic și efectele sale potențial catastrofale. De fapt, în forul lor interior, politicienii de carton (și tot aparatul aferent) care au făcut carieră pe bază de servilism lobbystic și conformism ideologic propriu papagalismului cu patalama universitară, nici nu pot să conceapă că de fapt lor nu li se cuvine poziția pe care o ocupă, că întreaga lor carieră de mimi ai democrației s-a construit pe baza falsei imagini pe care și-au făcut-o atât cu privire la ei înșiși, cât și cu privire la sistemul din care au făcut parte. Iar acum sunt scandalizați că proștii de alegători nu mai cred în imaginea respectivă. Și dau vina pe Putin. Și pe fake news.

Așa stând lucrurile, nu e de mirare că în condiții de criză interminabilă, masele nereprezentate, deopotrivă zdrobite și fascinate de puterea care nu este de fapt acolo unde li se spune că este, optează pentru îndepărtarea cabotinilor politici și înlocuirea democrației de fațadă cu puterea directă a capitalului (Trump) sau a structurilor securist-militarizate (Putin). Decât cu politicieni care dau vina pe bau-bau, atunci când nu sunt în stare să-și respecte promisiunile și să satisfacă așteptările legitime ale alegătorilor, măcar așa știm o treabă. Până la urmă, abolirea iluziei democrației precede în mod inevitabil orice eventuală speranță de restabilire a ei.

„The CIA has accused Russia of interfering in the 2016 presidential election (with absolutely zero evidence) by hacking into Democratic and Republican computer networks and selectively releasing emails.

But critics might point out the U.S. has done similar things.

The U.S. has a long history of attempting to influence presidential elections in other countries – it’s done so as many as 81 times between 1946 and 2000, according to a database amassed by political scientist Dov Levin of Carnegie Mellon University

That number doesn’t include military coups and regime change efforts following the election of candidates the U.S. didn’t like, notably those in Iran, Guatemala and Chile (…)

The U.S. also attempted to sway Russian elections. In 1996, with the presidency of Boris Yeltsin and the Russian economy flailing, President Clinton endorsed a $10.2-billion loan from the International Monetary Fund linked to privatization, trade liberalization and other measures that would move Russia toward a capitalist economy.

Yeltsin used the loan to bolster his popular support, telling voters that only he had the reformist credentials to secure such loans, according to media reports at the time.

He used the money, in part, for social spending before the election, including payment of back wages and pensions.”

http://humansarefree.com/2017/01/cia-has-interfered-with-over-81-foreign.html

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Prejudecăți

Mărturisesc că nu am prea urmărit campania electorală. De altfel, nici nu am votat. Și oricum, în măsura în care m-am mai interesat de subiect, atenția mea s-a concentrat prea puțin asupra forțelor politice consacrate, PSD și PNL, și mai mult asupra noilor oferte politice: USR, PRU, ANR. Așa stând lucrurile, aș aprecia dacă cei ce sunt mai bine informați cu privire la subiect îmi vor indica și mie, cu surse, care dintre politicienii PSD au făcut, în timpul campaniei, afirmații cu caracter denigrator la adresa etniei oponenților politici, sau au afirmat că aceștia nu sunt buni pentru a ocupa funcții în stat datorită faptului că sunt francezi, germani, ș.a.m.d.

Spun asta deoarece văd că, în ceea ce privește PSD-ul, se tot aruncă cu termeni de gen ultraconservatorism, ultranaționalism, dacă nu chiar fascism, și aș vrea să înțeleg ce anume se înțelege de fapt prin termenii respectivi. Una peste alta, singurul lucru concret care, pentru practicanții acestui tip de discurs, pare să probeze acuzațiile enumerate în propoziția precedentă, este faptul că PSD-ul a semnat acel protocol cu Coaliția pentru Familie, prin care, la fel ca PNL-ul, s-a angajat să facă demersurile necesare în vederea organizării referendumului pentru care s-au strâns trei milioane de semnături.

Nu neg faptul că, în anumite cazuri, prestația publică a respectivei Coaliții s-a dovedit a fi mai degrabă deplorabilă, lucru pe care de altfel l-am și semnalat pe această pagină de facebook, dar care cred că dăunează cel mai mult Coaliției însăși, nu oponenților ei. Las la o parte și faptul că, judecând pragmatic, nu prea văd ce ar fi putut face Dragnea (care altminteri sunt sigur că nu poate să doarmă noaptea de grija unor astfel de subiecte arzătoare) față cu „reacțiunea” Coaliției? Să se ia după unii care abia dacă reușesc să strângă trei mii de semnături, lăsând PNL-ul, sau mai rău, PUR-ul și ANR-ul, să contabilizeze cele trei milioane de opțiuni pro-familie tradițională? A inventat PSD-ul societatea românească, cu bune și cu rele? Sau, întrucât vrea să mai și câștige alegerile, PSD-ul este forțat de circumstanțe să se conformeze imperativului reprezentativității, așa cum se definește el în contextul local al României de început de secol XXI? Revenind, ceea ce nu înțeleg este pe baza căror date și argumente se face automat conexiunea între alegătorul care refuză modificarea definiției familiei și partidul politic care ține cont de această sensibilitate a alegătorului, pe de o parte, și, pe de altă parte, alegătorul care refuză (cu spume la gură) alternativa unui prim-ministru musulman (sau de altă religie decât cea majoritară – ba, la o adică, chiar și unul homosexual), simțindu-se, drept consecință, trădat de partidul pe care l-a votat.

Nu neg posibilitatea unei astfel de suprapuneri a opțiunilor, la nivelul electoratului pesedist, probabil că într-o anumită măsură ea chiar există. Însă neg necesitatea acestei suprapuneri, pe care o văd dedusă aprioric, și mi-ar plăcea să văd mai puține speculații și mai multe analize bazate pe date concrete. O astfel de abordare este fie necinstită, fie neserioasă, adică imatură. Și este regretabil să vezi oameni, care altminteri critică presupusul fundamentalism al homofobilor în numele unei presupuse rațiuni, cum practică și ei, la rândul lor, un soi de obscurantism sectar servit pe post de conștientizare luminată a realităților politice și sociale. Pentru că dincolo de judecățile de valoare de natură morală, mi se pare că acest gen de discurs nu are prea multă legătură cu realitatea. Sau în orice caz, în măsura în care această legătură există, ea rămâne să fie demonstrată.

De altfel, am văzut după alegeri tot soiul de reacții ilare: unii care au asimilat aprioric receptivitatea față de solicitările democratice și constituționale cu islamofobia rudimentară se declară acum șocați de întoarcerea lui Dragnea la 180 de grade, fără să mai precizeze cu ce instrumente au măsurat de fapt unghiul inițial; alții, care au interpretat demersul Coaliției pentru Familie după metoda reductio ad Munteanum / Diaconum (și la rigoare ad Hitlerum), au juisat post-electoral, în chip delirant, pe tema presupusei irealități a celor trei milioane de semnături care a fost dovedită, nu-i așa, de faptul, că ANR și PUR au luat împreună puțin peste trei procente! Ce mai contează că PSD și PNL semnaseră protocoale cu CPF! Noi știm că, în lipsă de NSDAP, bestiile fasciste care au semnat se regăsesc, ca opțiune electorală, doar în ANR și PUR. Iar dacă ANR și PUR nu au intrat în parlament, asta nu înseamnă că oamenii ăia sunt de fapt altfel decât credeam noi că sunt, ci înseamnă că oamenii ăia de fapt nu există. Când percepția din capul nostru nu corespunde cu realitatea din afara lui, asta nu înseamnă că percepția din capul nostru e greșită, ci că nu există realitate în afara capului nostru. Logic, nu?

Dar dincolo de faptul că este ridicol, acest gen de discurs bazat pe prejudecăți, este – ca să folosesc terminologia celor care îl condamnă atunci când vine vorba de alte categorii sociale – „rasist”. Chiar nu reușesc să văd diferența între echivalarea automată a homosexualității cu pedofilia sau a Islamului cu terorismul, pe de o parte, și, pe de altă parte, echivalarea automată a opoziției față de agenda activiștilor gay cu formele cele mai rudimentare de xenofobie. Mai mult, îndrăznesc să-i avertizez pe cei care recurg astfel la practica dublului standard că denigrarea care ține loc de argumentație, chiar dacă cei vizați de ea sunt „dușmanii de identitate”, adică „homofobii” reali sau închipuiți, nu îi marginalizează social pe aceștia din urmă, ci din contră, contribuie la intoxicarea generală a climatului social, la generalizarea socială a unei atitudini care nu se bazează pe reflecție și onestitate, ci pe lipsa de respect (poți să nu fi de acord cu cineva fără să-l calomniezi, acuzându-l fără dovezi de toate ororile care îți trec ție prin cap) și instrumentarea lipsită de scrupule a prejudecăților. Din acest punct de vedere, la fel ca în cazul actualei drame prin care trece America, s-ar putea să existe mai multe legături între execuțiile sumare și pseudoștiința socială produse de oameni subțiri, atunci când vine vorba de poporul ortodox și/sau pesedist, și naționalismul de grotă, care se exprimă, în termeni ultra-abjecți, pe pagina de facebook a recent nominalizatului prim-ministru.

În altă ordine de idei, și cu asta închei, nu am vreo simpatie anume pentru Liviu Dragnea, dar nu reușesc să înțeleg nici acuzația că a nominalizat ca prim-ministru un om fidel și ca atare lipsit de anvergură. În condițiile în care și-a condus partidul spre o victorie zdrobitoare, ce era să facă Dragnea? Să dea partidul pe mâna unui rival, eventual un vechi tovarăș de drum al dreptei băsiste și post-băsiste precum Dâncu? Sau poate că era mai bine să-l numească prim-ministru pe Cioloș, că, deși n-a câștigat alegerile, e singurul curat, singurul european, singurul care merită cu adevărat, nu? Este guvernarea prin interpuși maleabili o problemă? Probabil că da. Cum probabil că este și o problemă inevitabilă, în condițiile în care pe de o parte, inclusiv prin condamnări dubioase precum condamnarea lui Dragnea, campania anticorupție, susținută cu atâta intransigență, rade elita politică a partidelor (în special a PSD-ului), iar pe de altă parte, poporul, ce să vezi, nu vrea să voteze nicușordani, ci tot cu PSD-ul vrea să voteze. Prietenii știu de ce.

Sau poate că ar trebui să ducem logica anticorupție până la capăt, eliminând dreptul de vot al poporului. Iată în sfârșit un punct în care anticorupția și „antihomofobia” (și ea tot o formă de anticorupție, întrucât vizează purificarea morală a maselor) converg.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

România reală și România virtuală – Reflecții post-electorale

Unii jelesc pe facebook slaba performanţă a dreptei, dar de-a lungul ultimelor decenii dreapta românească şi-a săpat singură groapa, asta întrucât politicile neoliberale s-au tradus într-un peisaj economic în care jumătate din angajaţi câştigă salariul minim pe economie şi încă vreun sfert sunt sub cel mediu, asta dacă nu punem la socoteală și masa de pensionari săraci şi agricultori de subzistenţă. Altfel spus, prin modelul economic pe care l-a susţinut, dreapta neoliberală a creat un electorat de stânga care, în absenţa unei stângi românești, votează cu cealaltă dreaptă, cea paternalist-conservatoare reprezentată de PSD.

În aceste condiţii, de dezvoltare inegală (deci nesustenabilă), dreapta neoliberală de periferie, asemeni capitalismului financiar din centru, s-a menţinut în viaţă pe bază de bule morale, care inevitabil s-au tot spart de-a lungul anilor, nu doar datorită caracterului pseudo-moral al respectivelor demersuri care în timp a ieşit la iveală (anticomunismul condamnat de foştii comunişti şi menit să consolideze statutul moral al foştilor dizidenţi cu carnet de partid şi burse în Germania, anticorupţia menită să consolideze puterea politică a hoţilor noștri care îi saltă pe hoţii lor, integritatea academică cu prag de 5%, ș.a.m.d.), ci şi datorită faptului că astfel de bule morale nu ţin de foame. Ultima astfel de bulă spartă, bula supremă, dincolo de care alta nu poate fi, a fost preşedintele neamţ, atât de curat că are două case mai multe decât Năstase, atât de priceput că nu e în stare să lege două fraze. De aceea am considerat oportună alegerea lui, în 2014, deoarece el reprezenta punctul terminus al unui proces istoric început în Piața Universității care trebuia lăsat să se epuizeze, cu cât mai repede cu atât mai bine, după care lucrurile urmau în mod normal să se reașeze.

Între timp, după puseurile de aroganță sancționate la nivel popular – Năstase 2004, Ponta 2014 -, pe care sper că vor avea înțelepciunea să nu le mai repete peste trei ani, PSD-ul și-a consolidat imaginea de partid pragmatic, egal cu el însuși, fără fițe, care știe să-și fidelizeze un electorat tradițional și să se extindă încet și în noi zone, care tace și (mai) face câte ceva: mai mărește salariul minim, mai ieftinește niște alimente, mai taie niște taxe, mai crește gradul de colectare al taxelor, gradul de absorbție al fondurilor europene, mai dă niște pomeni electorale și, mai ales, știe să vorbească frumos cu oamenii, fără să-i calce pe coadă, așa cum au făcut Iohannis și Pruna lui Cioloș cu cei trei milioane de susținători ai demersului Coaliției pentru Familie, menținându-se în același timp în cadrul consensului neoliberal și al religiei cotei unice întemeiate în 2004 de Călin Popescu Tăriceanu. După părerea mea, o mare provocare pentru acest partid va fi aceea de a duce la capăt ceea ce Cioloș a promis că va face și se spune că ar fi început să facă, în speță reforma administrației publice și eliminarea aberațiilor birocratice. În rest, DNA-ul va continua să-i salte, și nu cred că vor avea curaj să facă prea multe din acest punct de vedere, aceasta deoarece instituția se bucură în continuare de un grad mare de sprijin popular, iar la aceste alegeri au votat sub 40% din alegători. La prezidențialele din 2014 au ieșit la vot peste 60% din alegători și s-a văzut ce s-a întâmplat. Marea provocare a PSD-ului va fi aceea de a guverna în așa fel încât să evite repetarea peste trei ani a scenariului patetic de la ultimele trei alegeri prezidențiale, ceea ce nu vor reuși să facă dacă vor întinde prea mult coarda.

USR-ul reprezintă cu siguranță cel mai spectaculos fenomen politic al acestui an. E un partid dinamic, urban, cu capacitate foarte bună de organizare și mai mult, care nu doar a arătat că știe să se organizeze electoral, ci cu siguranță va fi capabil să organizeze la nevoie și vreun mini-maidan, ceea ce electoratul bătrân, rural, sărac și fără studii superioare al PSD-ului nu poate să facă. Vor reprezenta cu siguranță o opoziție foarte incisivă, cu potențial mare de creștere, iar cel care poate alimenta cel mai mult această creștere e tocmai PSD-ul. USR-ul reprezintă un succes politic remarcabil și datorită faptului că au reușit să aducă în parlament, cu un scor de 9%, reprezentanți ai două dintre cele trei componente ale mișcărilor civice și protestelor de stradă din ultimii ani, cu precădere cele împotriva exploatării miniere de la Roșia Montană. Este vorba așadar de o alianță relativ incomodă, care i-a făcut altminteri pe mulți să rămână pe tușă, între niște mic-burghezi neoliberali sau adepți ai administrației eficiente și transparente ca antipolitică, pe de o parte, și o serie de activiști și oengiști stângiști (cu toate că vorbim mai degrabă de o stângă cultural-ecologic-caritabilă, decât de una proletară), pe de altă parte. Marea provocare a acestui partid va fi aceea de a-și păstra unitatea și de a reuși să se definească doctrinar (nu au făcut-o încă) ținând cont de realitatea socială descrisă în primul paragraf și de diversitatea clasei sociale pe care o reprezintă. Pentru că altminteri, aceste alegeri au arătat ce se întâmplă când nu ții cont de realitățile sociale.

Cea de-a treia componentă a protestelor civice din ultimii ani, cu precădere cel împotriva exploatării miniere de la Roșia Montană, este cea național-ortodoxă. Aceasta s-a dus în cea mai mare parte către ANR și tot ea a furnizat și baza organizatorică a procesului de strângere de semnături organizat de Coaliția pentru Familie. Ceea ce frapează în cazul acestei zone politice este contrastul uriaș dintre cele trei milioane de semnături strânse în scopul demarării procedurii de revizuire a Constituției și performanța rizibilă a partidului condus de Marian Munteanu, individ care a crezut și a sperat că poate să exploateze politic conservatorismul social difuz al societății românești. De altfel, s-ar părea că ANR-ul a obținut un procent mai mic decât a obținut independentul Iulian Capsali (anul acesta candidat ANR la Buzău) la europarlamentarele din 2014.

Cum anume se explică acest contrast ? În primul rând prin faptul că Biserica Ortodoxă Română și-a pus la dispoziție infrastructura pentru strângerea de semnături organizată de CPF, însă nu și-a pus-o și pentru susținerea partidului lui Marian Munteanu, și bine a făcut. În al doilea rând, datorită faptului că același bun simț (și, nu în ultimul rând, umor) popular care nu prizează agitația unora în favoarea mariajului gay, rezistă pe de altă parte și la încercarea altora de a-l exploata, prin politizare, în speranța că vor face carieră politică doar datorită faptului că nu sunt pro-gay, ci anti-gay, uitând de fapt că, prin ridicolul ei, o astfel de carieră politică nu face decât să facă de râs Ortodoxia de la care se revendică. Or apariția periodică a unor astfel de candidați cu temă unică de campanie, trimite de fapt la problema de fond a Bisericii Ortodoxe, și anume absența unei doctrine sociale, absență pe care încearcă să o exploateze fie niște impostori neoliberali de gen Neamțu, Baconsky și Papahagi, fie alții care, din punct de vedere al viziunii politice, nu sunt capabili decât să recicleze crăinicismele altor epoci. Din acest punct de vedere, dincolo de originea sa dubioasă, pur și simplu Marian Munteanu n-a făcut decât să debiteze niște platitudini identitare de-a lungul întregii campanii electorale – valorile noastre, pădurile noastre, fundul nostru, ș.a.m.d. Iar atâta timp cât Biserica Ortodoxă Română nu dezvoltă, din autosuficiență duhovnicească îmbinată cu lipsă de pregătire intelectuală (alții afirmă că din rațiuni structurale), o astfel de viziune socială, mai bine nu se bagă, cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de USR-ul care recent a refuzat (în alianță cu PNL-ul) să pună la dispoziția unei parohii din București infrastructura publică necesară construirii unei cantine sociale, PSD-ul se dovedește a fi un partener social mai mult decât rezonabil al BOR (dar despre toate aceste aspecte discut pe larg în cartea mea care urmează să apară la primăvară).

Desigur, încercarea ANR-ului de a acumula capital politic exploatând succesul demersului Coaliției pentru Familie ar fi avut probabil mai mult succes dacă n-am fi avut parte de o clasă politică matură în pragmatismul (și oportunismul) ei, care să le promită semnatarilor referendumul la care, în calitate de cetățeni români și europeni, au dreptul, ci una care să se ia după istericalele mic-stângiste cu caracter demofob, și care pe viitor lasă impresia că se vor reuni într-un partid ce se autodefinește, în mod halucinant, drept „Demos”. În treacăt fie spus, consider actualul Partid Socalist Român, așa brontozaurian cum e, mult mai frecventabil decât această posibilă viitoare formațiune politică. Așa stând lucrurile, devine evident ridicolul acestui gen de dreaptă naționalistă, care, la fel cum dreapta neoliberală alimentează bule morale, a încercat și ea la rândul ei să alimenteze o (unică) panică morală. De altfel, un comentator cu o astfel de viziune, mutat pe platforma neolegionară ROST după o carieră eșuată ca lider al Partidului Noua Republică, încerca să acrediteze înaintea alegerilor ideea că ortodocșii au ajuns „iobagi” în propria lor țară, iar asta nu datorită capitalismului pe pâine pe care acum câțiva ani respectivul autor îl promova cot la cot cu Mihail Neamțu, ci datorită faptului că, vezi Doamne, țara ar fi controlată nu de o nobilime maghiară (de fantoma asta se ocupa PRU), ci de una homosexuală.

Or, în ciuda autismului pro-european al neamțului dezorientat plantat la Cotroceni, realitatea politică pur și simplu contrazice astfel de fabulații: PSD – protocol cu Coaliția pentru Familie, PNL – protocol cu Coaliția pentru Familie, USR nu s-a pronunțat pe subiect, cu toate că doamna Clotilde Armand a spus la rândul ei că referendumul este soluția cea mai rezonabilă și mai democrată, motiv pentru care a și fost linșată pe facebook de o gloată de cimpanzei tineri și frumoși ai corectitudinii politice (câștigându-și astfel, din acest punct de vedere, aprecierea mea). Dar contrastul dintre panica morală întreținută de ANR și realitatea politică trimite la un contrast mult mai fundamental, acela dintre România de pe facebook, unde credincioșii cu facebook simt într-adevăr că pierd teren, statut și like-uri în fața noilor identități ale confraților mic-burghezi (și deseori nici nu știu să se apere sau să contraatace cu foarte mult talent), și România reală, fără facebook, suficient de amărâtă și de consolidată în identitatea ei conservatoare pentru a nu recepta tematica gay ca pe o problemă și amenințare (ca problema și amenințarea) care o privește de fapt pe ea și care, pe cale de consecință, ar necesita trecerea de la firescul unei identități sociale consolidate și necontestate la mobilizarea politică menită să o apere de spectrul dezintegrării.

Or, în condițiile în care aceste alegeri au evidențiat prețul politic pe care îl plătesc cei care nu conștientizează decalajul ce separă aceste două realități sociale, marea problemă a Coaliției pentru Familie este alta. Sigur, a strâns trei milioane de semnături de la creștinii (nu doar ortodocși) care frecventează Biserica săptămânal, dar problema este alta: referendumul, bineînțeles, îl va câștiga, și mai are și norocul că a scăzut la 30% pragul de validare a referendumului. Dar câți oameni va reuși să scoată la vot în ziua referendumului, asta în condițiile în care, desigur, pe de o parte cel mai probabil se va vota pe baza acelorași liste suprarealiste conform cărora vom fi nouăsprezece milioane și în 2050, dar pe de altă parte CPF nu se va putea bizui pe partide ca să scoată oamenii la vot, BOR nu va putea să compenseze financiar mecanismul de mobilizare a partidelor, iar dacă va cheltui bani masiv pentru un astfel de demers, în condițiile în care țara geme de sărăcie (și se mai face și Catedrala), BOR se va expune unor atacuri cu adevărat devastatoare (și pe bună dreptate) ale taberei progresiste. Astfel încât, anticipez că deși probabil pragul de 30% va fi depășit în cazul referendumului pe care Dragnea a promis că îl va organiza, orice strategie s-ar adopta, rezultatul final (la fel ca în cazul referendumului anti-imigrație al lui Victor Orban) va fi tot o nouă lovitură de imagine pentru BOR, în urma căreia BOR va pierde și mai multe like-uri.

Dar asta se întâmplă când confunzi familia cu familia mic-burgheză (după recensământ mică, într-o țară cu decalaje sociale precum România), și când aperi de gheiii de la TV (care prin satele Vrancei sau Teleormanului, din motive lesne de înțeles, n-au organizat încă nicio paradă) familiile care sunt decimate de politicile de ajustare structurală susținute de ortodocși precum Neamțu, Papaconsky, Pleșu și alții reciclați pe la Trinitas și Doxologia (reciclarea după o carieră politică mizerabilă în slujba capitalului ținând loc de reînnoire, care pe vremuri se dobândea mai degrabă printr-un sejur îndelungat pe la vreo mănăstire), despre care scriu pe larg în cartea ce urmează să apară la primăvară, fiind în același timp ignorate duhovnicește (sau căpitănește – Să faci Mariane o Țară ca Soarele Sfânt de pe Cer!) de către alții care critică anticomunist PSD-ul dar nu sunt în stare să schițeze vreo alternativă ceva mai consistentă la cârpelile sociale (deci pro-familie) cu care operează acesta în condiții de climat neoliberal.

În final, două vești bune:

1. Țeapa (pentru fraieri, nu pentru hoți) șpăgar-fascistă numită Partidul România Unită nu a intrat în Parlament.

2. Conform planului, cu ajutorul bunului Dumnezeu, al domnului Dragnea și al doamnei Firea, până în 2018 terminăm Catedrala. Totul e ca între timp să avem grijă să nu ne dăm cu stângu-n dreptu’ (sau mai bine zis cu dreptu-n stângu’).

Sărbători fericite!

Publicat în Uncategorized | 13 comentarii

Moartea sperietorii de ciori – Câteva observații pe marginea alegerilor americane

La alegerile care au avut loc pe 8 noiembrie Donald Trump a obținut 59.791.135 de voturi iar Hillary Clinton 60.071.781, în condițiile în care aproximativ 45% dintre americani nu s-au prezentat la urne. Cu patru ani în urmă, Obama obținuse cu șase milioane mai multe voturi decât a obținut Hillary anul acesta, în timp ce diferența dintre voturile obținute de Trump anul acesta și cele obținute de Mitt Romney în urmă cu patru ani a fost de peste un milion de voturi, în favoarea lui Romney. În fine, în 2008, când Obama reprezenta o speranță ce încă nu făcuse proba guvernării, iar entuziasmul față de el se afla la cote maxime, acesta din urmă a obținut 69.498.516 voturi, adică cu aproape zece milioane mai multe voturi decât cele obținute de Hillary anul acesta. Pe de altă parte, chiar și insipidul McCain a obținut în jur de 150000 de voturi mai mult decât Trump.

Concluzia care se impune este că în noaptea de marți spre miercuri nu am asistat la victoria lui Trump. Ci la sinuciderea colectivă a Partidului Democrat, datorată determinării de a impune – în vremuri tulburi pentru capital și în răspăr cu voința populară pe care încerci să o captezi la urne – un candidat al establishment-ului care nu răspunde aspirațiilor populare, ci cerințelor finanțatorilor săi. Rezultatul a fost câștigarea alegerilor de către un personaj pe care adversarii săi au încercat să-l portretizeze – iar mulți l-au perceput sincer – ca pe un individ vulgar și iresponsabil, pe care chiar nu l-ai vrea în preajma butonului nuclear. În orice caz, un individ care în campanie a încălcat foarte multe tabuuri, și a cărui venire la putere duce cu siguranță America în ape necunoscute și deloc liniștitoare. De altfel, sondajele din noaptea alegerilor indicau faptul că doare 13% dintre americani erau entuziasmați de noul președinte în timp ce 26% se declarau optimiști. Pe de altă parte, 21% se declarau îngrijorați iar alți 37% de-a dreptul speriați.

Toate acestea indică faptul că fenomenul cu care ne confruntăm de fapt este contradicția dintre conservarea sistemului care refuză să moară și conservarea democrației și a decenței politice elementare (dacă nu chiar a habitatului care ne face posibilă existența – vezi în acest sens problema similară a crizei ecologice). Dacă există o parte pozitivă a acestor alegeri, ce ține într-adevăr de puterea democrației, aceasta constă în lecția pe care Partidul Democrat a primit-o de la propriul electorat. Nu atât prin trecerea în tabăra republicană, așa cum o indică datele prezentate la începutul articolului, cât prin opțiunea de a sta acasă, mesajul fiind următorul: data viitoare, dacă vreți să ieșim din casă, veniți cu un candidat care mai și răspunde preocupărilor noastre legitime, nu cu unul care mizează strict pe argumentul lipsei de experiență, responsabilitate și civilitate a contracandidatului. Sau altfel spus, nu mai merge să scoți oamenii la vot cu sperietoarea de ciori.

Sigur, cum Trump este un candidat periculos (eu cel puțin așa îl percep), opțiunea electoratului de a nu răspunde acestui tip de șantaj reprezintă la rândul ei un joc periculos. Dar poate că este the only game in town. Și trebuie reținut că electoratul este constrâns să joace periculos de sistemul care, date fiind condițiile de criză, joacă periculos la rândul lui. Fiind preocupat în primul rând de stoparea ascensiunii lui Bernie Sanders și sfidând electoratul, sistemul a pariat pe Clinton, și a pierdut, rezultatul fiind acela că țara a ajuns pe mâna lui Donald Trump. De altfel, e posibil ca reprezentanții sistemului să fie la fel de inconștienți, în disperarea lor, ca și susținătorii entuziaști ai lui Trump (în acest sens, s-a vorbit de paralela dintre ignoranța de care erau acuzați alegătorii lui Trump și ignoranța acuzatorilor cărora nici prin gând nu le trecea că aveau să fie măturați de Trump). E un simptom tipic pentru toate elitele care, din motive obiective, nu mai au un viitor. Sau au, dar cu prețul metamorfozării lor și a întregului sistem în altceva, ceva mult mai urât.

Rămâne de văzut dacă majoritatea oamenilor normali care au refuzat să participe la această farsă politică de prost gust (sau cel puțin au făcut-o cu inima strânsă și cu o profundă scârbă) mai au un viitor, și ce fel de viitor este acesta. În orice caz, dacă este ceva ce îi caracterizează pe americani, acest ceva este optimismul, refuzul resemnării în fața fatalității destinului, credința în capacitatea omului de a-și făuri propriul destin. Este hybrisul Americii – și al modernității în general -, deseori asociat cu superficialitatea tâmpă și entuziasmul prostesc. Însă pe de altă parte, poate că asta este și șansa Americii. Singura. Și dată fiind poziția Americii în lume, singura șansă a noastră a tuturor.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Societate civilă

Din principiu, refuz să speculez cu privire la gradul de onestitate al unuia sau al altuia, atât față de ceilalți cât și față de propria persoană. Nici nu vreau să vehiculez conspiraționisme ieftine și pseduo-explicații primitive. Dar cred că așa-zișii reprezentanți ai societății civile ar trebui să-și pună serios următoarea întrebare: ar mai fi fost ei societate civilă fără finanțare occidentală (sau, în alte cazuri, fără finanțare de la instituțiile statului român)? Ar fi avut cum și cu ce? Sau ar fi fost constrânși să se lase de meserie și să umple rândurile armatei de proletari, plătiți mai bine sau mai prost, pe motiv că activismul nu ține de foame? Și zic așa-zișii reprezentanți ai societății civile pentru că prima întrebare duce la o a doua la care trebuie să reflectăm cu toții: anume, ce fel de societate civilă este aceea care nu se finanțează de la bază, ci din exterior (sau eventual de la stat, la rândul lui gestionat deseori de elitele care s-au format pe bază de finanțare externă)? O societate civilă care nu este compusă din biserici, sindicate, asociații profesionale sau organizații caritabile constituite pe bază de fundraising în cadrul acelei societăți, ci din think-tankuri și ong-uri abonate fie la banul statului / fonduri europene, fie la banii fundațiilor și statelor occidentale? Și ce mai rămâne din societatea (civilă) românească, cum mai arată ea, cum funcționează ea, cum se exprimă ea, dacă tăiem aceste surse de venit și o retrimitem la definiția de dicționar: „totalitatea organizațiilor și instituțiilor independente de guvern care manifestă interesele și voința cetățenilor”? A cetățenilor, nu a birocrației de stat, nu a altor state sau a „cetățenilor” foarte înstăriți ai altor state. Pentru că dacă pentru a se manifesta, interesele și convingerile necesită finanțare, înseamnă că de manifestat se manifestă doar ceea ce corespunde cu convingerile și / sau interesele finanțatorilor.

Cam asta este problema la care trebuie să reflectăm, sine ira et studio, și care explică în bună măsură și situația în care ne aflăm. Și, dincolo de conspiraționisme ieftine, dar inteligibile, dat fiind contextul, sau de încercarea de a delegitima orice critică serioasă prin concedierea ei ca mostră de gândire conspiraționistă, ar trebui să redobândim proprietatea termenilor și să facem deosebirea dintre societate civilă, pe de o parte, și un stat tentacular sau o rețea transnațională de influență, pe de altă parte (în condițiile în care cele două se pot afla în raport de conflict ori, din contră, în raport de cooperare / subordonare).

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Oameni și urși

Klaus și Cioloș au intervenit public pe tema ursului împușcat la Sibiu, au cerut rapoarte. Mă rog, și mie îmi pare rău de sărmanul urs. Numai că dacă ursul a fost împușcat deși n-a atacat pe nimeni, între timp, avem în libertate un dement care dă foc la oameni, care ar putea să fie un criminal în serie, și nimeni nu mai cere rapoarte, nu mai solicită mobilizarea masivă a forțelor de ordine, nu mai constituie celulă de criză.

Probabil pentru că e de la sine înțeles că respectivul incendiază doar boschetari. Așa că noi oamenii civilizați, care nu dormim prin scări de bloc și nu pretindem să fim asistați, n-avem de ce să ne facem griji. Sigur, e unul care a luat-o razna. Dar nu suficient de mult încât să ne atace pe noi. Așa că, într-un fel, rămâne unul de-al nostru. Sau, în cazul în care avem de-a face cu o reglare de conturi între oameni ai străzii, ori în cadrul unei rețele de cerșetori, e exclusiv unul de-al lor. Așa că tot nu ne privește. Ia imaginați-vă cum ar fi umblat acum poliția cu câinii, armata, pompierii pe toate drumurile și prin toate cotloanele dacă ar fi fost incendiat de viu nu un boschetar jegos, ci un tânăr frumos.

Dincolo de faptul că asasinul piroman aflat (încă) în libertate pare să fie chiar mai periculos decât ursul scăpat liber prin Sibiu, evident, asta în condițiile în care ursul nu caută la fața omului când îi este foame, să reținem și faptul că aceiași oameni civilizați și înalți oficiali care au cerut lămurirea urgentă a chestiunii responsabilităților în cazul împușcării ursului nu mai par deloc grăbiți să se lămurească (și să ne lămurească) dacă în cazul incendierii celor doi oameni ai străzi din Galați chiar avem de-a face cu un hate-crime (așa cum speculează unii). Sau altfel spus, dacă nu cumva vinovatul e chiar un tânăr frumos cu idei de dreapta ceva mai radicale, dar nu foarte diferite de cele pe care le-am tot auzit în campaniile electorale din ultima vreme.

Mă rog, știu, copiilor le cumpărăm ursuleți de pluș, iar identificarea afectivă cu ursulețul de pluș poate merge până la punctul la care suntem convinși că orice urs care hălăduiește liber printr-o capitală culturală europeană nu poate fi decât un ursuleț de pluș. Pe de altă parte, îi ferim de copii de contactul cu oamenii străzii. Pentru că spre deosebire de ursuleți, ăștia nu mai sunt deloc drăguți. Ba chiar, văzuți de aproape, pot lăsa impresia că sunt de fapt mai periculoși decât urșii de la televizor și cu siguranță mai periculoși decât genul de bestii despre care știm că nu atacă oamenii. Ci doar suboamenii.

Publicat în Uncategorized | 8 comentarii

Conul Iohannis față cu fundamentalismul

În condițiile în care suntem în plină campanie electorală, iar trei milioane de români au inițiat un demers a cărui constituționalitate a fost validată de singura instanță autorizată să se pronunțe pe subiect, o declarație precum cea a lui Iohannis, cu privire la fanatismul religios care i-ar defini pe semnatari, nu se poate explica decât prin una din următoarele două variante: fie Iohannis este un fanatic antireligios, fie Iohannis este, ca politician cel puțin, un dobitoc. Or, dați-mi voie să mă îndoiesc de convingerea împărtășită atât de cei ofensați cât și de cei entuziasmați de recenta intervenție a președintelui. În opinia mea, secretul acestei intervenții rezidă în limbajul limitat și gândirea binară și nediferențiată a președintelui nostru. Nu cred că el a reflectat vreodată, în mod serios, la conținutul unor noțiuni precum cele de toleranță și fanatism, sau la implicațiile juridice și antropologice ale familiei homosexuale. Pentru simplul moitv că nu este capabil de o astfel de reflecţie.

În schimb, el știe doar că trebuie să se conformeze fișei postului, adică știe că trebuie să fie un președinte european și că un președinte european trebuie să fie un președinte tolerant și că un președinte tolerant trebuie să susțină familia homosexuală. Pe cale de consecință, cine nu gândește ca el nu poate fi decât un președinte asiatic, comunist și fanatic. La fel cum nu e capabil să sesizeze multitudinea de nuanțe intermediare aflate între aceste definiții asupra cărora nu a reflectat niciodată, tot așa, el nu e capabil nici să facă diferența între somația ridicolă a unui pastor agitat și un demers semnat de trei milioane de români, unii dintre ei chiar atei, susținut de liderii tuturor cultelor religioase din România și a cărui constituționalitate a fost confirmată de Curtea Constituțională. Pentru că nu este în stare să facă deosebirea între cazul particular și totalitatea cazurilor.

Sigur, printre cei entuziasmați de intervenția lui Iohannis se numără și alte persoane care recurg la același gen de reducționisme și dihotomii simpliste: unii o fac din rea credință și fanatism antireligios, alții pentru că mai mult nu îi duce capul. După părerea mea, Iohannis se integrează în această ultimă categorie. Există totuși o diferență: în această ultimă categorie există și destule persoane cu o inteligență primitiv-adaptativă suficient de dezvoltată pentru a înțelege că statutul lor social și profesional depinde de conformarea cu agenda drepturilor omului varianta gay-inclusive. Pe de altă parte, cum nimic nu mă face să cred că Iohannis ar fi un fanatic al drepturilor omului varianta gay-inclusive, nu rămâne decât să concluzionez că este suficient de prost pentru a nu ține seama că, atât cariera sa, cât și cea a „guvernului său”, depind de votul cetățenilor acestei țări, incluzându-i aici pe cei trei milioane de cetățeni pe care a decis să-i eticheteze drept fanatici religioși.

Sau poate că, în prostia lui, îi consideră pe acești oameni suficient de proști și suficient de umili în fața teofaniei tehnocratice, astfel încât să nu (mai) fie capabili și de o reacție politică. Punitivă. Alegerile care vin le oferă ocazia acestor trei milioane să demonstreze că lucrurile nu stau chiar așa și că sub stratul de elite managerial-conformiste mai există şi o altă Românie. Și că dacă fișa postului, oportunitățile „europene” și oportunismul „european” îți impun să fi în dezacord cu ea, ar fi înțelept totuși să nu o calci pe coadă.

Mai jos, un videoclip despre evoluția lui Hillary Clinton. În actualul climat de acceleraţie istorică, pe măsură ce creşte viteza de trecere de la un sex la altul, creşte şi viteza de trecere de la fanatism religios la raţiune, toleranţă, umanism. De altfel, „flexibilitatea” şi „reconversia” sunt la ordinea zilei.

Publicat în Uncategorized | 5 comentarii