Chipul mut al dreptei românești

Să nu uităm că înainte ca dreapta politică să ajungă la actualul hal de degradare intelectuală, în care refuzul dezbaterii devine strategie electorală acceptabilă, intelectualitatea de dreapta a făcut din refuzul dezbaterii strategia de conservare a capitalului simbolic (și în bună măsură și economic) pe care l-a acumulat, primitiv, pe fondul buimăcelii de la începutul anilor ’90.

Ani la rând, au ignorat orice critică argumentată și documentată în virtutea axiomei că doar oamenii rușilor și frustrații ar putea să le conteste prestația publică și ideile, iar cu rușii și frustrații nu dezbați, nu te cobori la nivelul lor, chiar dacă și-au găsit timpul să polemizeze cu eminențe cenușii precum vedetele de la Antena 3. Iar criticile solide au fost numeroase și au venit din multiple direcții.

Evident, ideile care nu sunt șlefuite și consolidate prin focul dezbaterii se sclerozează și regresează la nivelul limbii de lemn, cam la fel cum s-a degradat marxismul în momentul în care a devenit doctrina oficială a statelor comuniste. Monopolul ideilor dăunează grav calității ideilor, lucru pe care niște admiratori declarați ai pieței libere ar trebui să-l înțeleagă cu ușurință.

Cu al său chip de mut, ca să-l parafrazez pe Eminescu, Iohannis exprimă cel mai bine falimentul intelectual al dreptei autohtone. Un rege gol care are impresia că își poate ascunde prostia în spatele pretenției ilare că e mult prea deștept pentru a se coborî la nivelul unei dezbaterii cu contracandidatul. Un mare vid intelectual umplut doar cu ură față de PSD. Doar atât. Nimic mai mult.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Turul 2: La ce ne putem aștepta

Aritmetica este clară. Cumulate, voturile candidaților de dreapta din turul I se ridică la un total de 58 de procente. La acestea se mai adaugă cel puțin vreo două procente de la maghiari, care, cel mai probabil, fie nu se vor prezenta la vot, fie vor vota cu Iohannis pe principiul solidarității între minoritățile naționale din Transilvania. În aceste condiții, chiar și presupunând că mașina de partid a PSD nu a tras la turație maximă în primul tur, Viorica Dăncilă nu are cum să câștige. Există însă o mică șansă ca Iohannis să piardă. Turul 2 nu poate fi câștigat de Dăncilă. Poate doar – diferență de nuanță – să fie pierdut de Iohannis. Și doar candidatul Iohannis ar putea să piardă în turul 2. Cu siguranță, cu Barna sau Paleologu, Dăncilă n-ar fi avut absolut nicio șansă. Iohannis are șansa (ce-i drept, foarte mică) să realizeze această contraperformanță absolută pentru că a demonstrat până acum că e varză. Iar în următoarele două săptămâni este foarte posibil să le demonstreze românilor, inclusiv celor de dreapta, că este și mai varză, insuportabil de varză, consecința fiind demobilizarea electoratului antipesedist. Doar astfel va putea Dăncilă să se mute la Cotroceni după 24 noiembrie.
 
Care ar fi mecanismele demobilizării? Electoratul USR, care și-a dorit un președinte cool, poate fi demobilizat de caracterul complet anost al actualului șef al statului. La aceasta se adaugă și mentalitatea paranoică, destul de răspândită în acest segment social, care ar putea să simtă nevoia de a penaliza, în turul 2, presupusul blat dintre PNL și PSD din turul 1 (acuzația a circulat în ultimele zile în mediile useriste). Astfel, opțiunea antisistem s-ar putea să se întoarcă, în turul 2, împotriva celui perceput ca parte a sistemului sau ca insuficient de antisistem, mai ales dacă pui la socoteală și faptul că, în mod paradoxal, taman când doamna Dăncilă a devenit agnostică în ceea ce privește existența statului paralel, unii useriști, călăuziți de scenaristul Caramitru, încep să creadă tot mai mult în existența lui. Iar această inversare a polilor s-ar putea să nu-i priască deloc lui Klaus Iohannis.
 
În orice caz, Barna era candidatul cool, ce-i drept, cu orizont limitat de corporatist, dar în interiorul căruia poți să discuți, la o bere cu Barna, despre un joc video, despre o aplicație online, despre un film SF, despre mindfulness, eventual și despre tripul pe care l-ai experimentat atunci când ai băgat ultimul joint. Cu sclifositul de Paleologu nu prea poți să discuți chestii d-astea, dar poți în schimb să caști gura ca să-l asculți vorbind despre Platon, Dostoievski și Carl Schmitt, de unde și capitalul politic de care se bucură în rândurile unui electorat de dreapta de modă veche, nouăzecistă, electorat pe cale de dispariție care încă își dorește „oameni de cultură” în politică și care încă rămâne marcat de utopia cetății ideale, la cârma căreia se află regele filosof. În schimb, cu Iohannis nu poți să discuți nimic. Perspectiva de a pleca cu el, în vacanță, te îngrozește. Oricât de antipesedist ar fi, alegătorul de dreapta care mai are un dram de sinceritate e forțat să recunoască că prin felul în care fuge de dezbateri – există deja semne destul de clare că asta va face și în următoarele două săptămâni -, Iohannis îl tratează drept idiot. Pe el, cel obișnuit să facă mișto de „analfabeta” de Dăncilă și de masa de proști, fără dinți în gură și fără neuroni în cutia craniană, care o votează. Dacă s-a spus despre creștinismul medieval (altă țintă a miștourilor „dăștepte” de tefeliști) că avea la bază principiul „crede și nu cerceta” (iar tefelistul „dăștept” și cult nevoie mare este primul care să îți reamintească asta), sloganul de campanie al lui Iohannis pare să fie „votează și nu discuta”; slogan care pecetluiește, în mod paradoxal și cât se poate de jalnic, un ciclu istoric care a debutat cu mobilizarea intelectualilor împotriva celor care se lăudau că „muncesc, nu gândesc” și care se încheie, astăzi, cu susținerea pe care aceiași intelectuali o acordă „lucrului bine făcut” de către „președintele tăcut”.
 
Susținere pe care, cel puțin unii dintre ei, o acordă din ce în ce mai greu, căci și răbdarea lor are o limită. Deja ieri, la ieșirea de la urne, Paleologu a declarat că nu va vota niciodată PSDăncilă, dar că așteaptă să-l vadă pe Iohannis într-o dezbatere înainte de a-i acorda sprijinul. În plus, s-ar părea că electoratul lui Paleologu, care vine pe filiera fostului PNȚ-CD, are ca trăsătură nu doar respectul pentru cultură și dorința de a avea oameni de cultură în politică, ci și respectul față de Biserică și dorința de a nu avea căsătorii între persoane de același sex. Poate că acești alegători de modă veche, care încă vor piață liberă ornamentată cu valori creștine și care încă își ling rănile după bătaia încasată la referendumul pentru familie, își vor aduce aminte că nu Dăncilă, ci Iohannis i-a etichetat drept „hateri” și „fanatici religioși”. Poate că nu va fi îndeajuns pentru a o vota pe Dăncilă, dar poate că va fi îndeajuns pentru a sta acasă.
 
În fine, poate (sper) că mai sunt oameni de bun simț în țara asta pe care îi oripilează modul sinistru în care Iohannis se folosește de tragedii pentru a-și ataca adversarii politici de fiecare dată când se ivește ocazia.
 
Trebuie ținut cont și de următorul aspect: capacitatea lui Iohannis de a demobiliza electoratul pesedist se întâlnește cu capacitatea Vioricăi Dăncilă de a face același lucru. După înfrângerea din 2014, Ponta a declarat că PSD-ul trebuie să conștientizeze faptul că este partidul din România care atrage în cea mai mare măsură votul negativ. Or, în timp ce Iohannis, din motivele enumerate mai sus, are foarte mari dificultăți în a atrage vot pozitiv, Dăncilă nu are nici aroganța lui Năstase, nici tupeul de șmecheraș al lui Ponta, nici profilul de țață al Gabrielei Firea. Îndrăznesc să spun că, dintre toți liderii PSD de până acum, se apropie cel mai mult pe profilul unei persoane decente, motiv pentru care cred că nu va reuși să stârnească, la fel de mult precum cei de dinaintea ei, sentimentul de „moral outrage” care, în trecut, a împins de atâtea ori spre victorie dreapta antipesedistă. Să ne gândim doar la tentativa de a o compromite, prin dezgroparea dosarului referitor la copilul ei adoptat, manevră care s-a întors, cu efect de bumerang, împotriva penibililor care au pus-o la cale. Iar fața ei de gospodină, nu încurajează nici celălalt sentiment care a mobilizat clasa de mijloc la alegerile prezidențiale din trecut, anume frica. De fapt, e cam la fel de ridicol să te sperii de Dăncilă, pe cât este de ridicol să te mobilizezi pentru Iohannis. Pe scurt, nu e cool. O fi oare Dăncilă foarte vicleană, astfel încât să știe cum să-și dezarmeze adversarul? Dumnezeu știe.
 
Nu în ultimul rând, trebuie ținut cont că acum cinci ani, exista un mare entuziasm culturalist cu fundal autocolonizator vizavi de perspectiva de-a dreptul mesianică a președintelui neamț. Țin minte că la vremea respectivă, când după îndelungi frământări și ezitări am luat decizia de a-l vota pe Iohannis, am făcut-o, printre altele, și pentru că simțeam nevoia să contribui la lichidarea unui mit cât se poate de iritant: mitul Occidentului care ne vrea binele și a străinului providențial care doar el poate guverna cu adevărat occidental astfel încât să avem parte, în sfârșit, de bunăstarea occidentală mult visată. Mi-am zis în sinea mea că fie o să curgă lapte și miere cu Iohannis, ceea ce o să fie bine, fie o să-și dea seama și poporul ăsta cât de tâmpită e postura de adulator al Occidentului și așteptarea de a fi salvați de nemți, de americani, de papă ș.a.m.d. Adică, inevitabil, momentul Iohannis urma să reprezinte sfârșitul unui ciclu istoric, la capătul căruia fie se împlinea făgăduința Occidentului, cu care ne-a tot amețit de-a lungul tranziției dreapta anticomunist-europenistă, fie ieșeam, în sfârșit, din ipostaza autocolonizatoare și începeam să privim în mod critic Occidentul și, drept urmare, să ne reconfigurăm în mod realist și matur relația cu el. E drept, în acești cinci ani, Iohannis n-a prea avut guvernul lui. Dar chiar și așa, cert este că românul a avut cinci ani la dispoziție pentru a ajunge la concluzia: bă, o fi el neamț, dar zău că e prost ca noaptea (sigur, mă refer aici la românii care nu sunt și ei, la rândul lor, proști incurabili, pe care nimeni și nimic nu-i poate lămuri).
 
Acestea fiind spuse, șansele ca Iohannis să piardă acest scrutin – pe care Dăncilă, după cum am spus, nu are cum să-l câștige – sunt foarte mici. Dar, așa cum am spus, este o contraperfomanță pe care numai un candidat ca Iohannis ar putea să o realizeze.
Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Cetățeanul exilat și cetățeanul turmentat

Astăzi am votat-o pe doamna Dăncilă. Peste două săptămâni, când va fi turul al doilea, nu voi putea să o votez din nou deoarece mă voi afla la Muntele Athos. Profit așadar de ocazie pentru a protesta împotriva faptului că MAE nu a împânzit peșterile și crăpăturile din Sfântul Munte cu secții de votare pentru românii din străinătate. Înțeleg că diaspora retardat-medievală trebuie împiedicată să voteze, de dragul parcursului european al României, dar oare nu s-a gândit nimeni că unii tineri pot fi purtați de curent până la Sfânta Mănăstire Vatoped, ca parte a tripului (pelerinajului) lor narcotic început în cluburile din Thasos? Ce face statul român pentru ca acești tineri care plătesc, din sudoarea frunții lor, și pensiile boșorogilor, și catedrala retardaților, să-și poată exercita dreptul constituțional și sacru de a vota? Bătaie de joc pe față!

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Eroarea de optică a dreptcredincioșilor luptei împotriva statului paralel

O vorbă și pentru dreptcredincioșii luptei împotriva statului paralel, care îi reproșează doamnei Dăncilă faptul că n-a dus mai departe flamura lui Dragnea întemnițatul.

Nu discut, pentru moment, fenomenul în sine, ci pun problema strict sub aspect politic, aspect de care orice politician e nevoit să țină cont. Care a fost consecința politică a cruciadei lui Dragnea împotriva statului paralel? S-a văzut cu ochiul liber: în nici trei ani, de la 45%, altminteri pe un fond de creștere economică și salarială, PSD s-a prăbușit la în jur de 22%.

Ce era de așteptat, la nivel de evoluție politică, dacă PSD-ul ar fi jucat în continuare aceeași carte? Instinctul politic îți spune, de fapt, îți impune, să te oprești atunci când constați că te prăbușești. Sau măcar să dai impresia că te oprești. Pe de altă parte, dacă impactul strategiei Dragnea s-a tradus în pierderea a jumătate din procentajul partidului între alegerile din decembrie 2016 și cele din mai 2019, impactul trădării cauzei luptei împotriva statului paralel – cel puțin la nivel declarativ – de către Viorica Dăncilă a fost nul: partidul a rămas la aceleași cifre ca și la sfârșitul lui mai. Pe de o parte datorită faptului că, deși vocali din punct de vedere ideologic, dreptcredincioșii luptei împotriva statului paralel, revoltați de declarațiile împăciuitoare ale Vioricăi Dăncilă, sunt irelevanți din punct de vedere sociologic. O arată cifrele. Pe de altă parte, datorită faptului că oricâtă penitență publică ar face doamna Dăncilă și oricât ar încerca să se reinventeze PSD-ul, el n-o să fie votat în veci de segmentele sociale consumatoare de discurs anticorupție.

Dar ceea ce refuză să înțeleagă dreptcredincioșii luptei până la moarte împotriva statului paralel este faptul că acest discurs și instituțiile aferente s-au bucurat întodeauna de un larg și consecvent sprijin popular, suficient de mare pentru a învinge PSD-ul la urne, în mod consecvent, de-a lungul ultimelor decenii, chiar și pe fond de creștere economică și relativă redistribuție. Iar dacă ar fi sinceri, oamenii aceștia ar trebui să admită că fenomenul în cauză se datorează și faptului că aparatul de partid al PSD a fost prea puțin credibil în încercarea sa de a convinge opinia publică de faptul că își dorește o justiție depolitizată și fără abuzuri, nu undă verde la furat, ceea ce este cu totul altceva.

Despre abuzurile anticorupției au scris inteliegent și nuanțat indivizi inteligenți și nuanțați, dar bullshit-ul lacrimogen alb-negru de la Antena 3 a convins doar publicul captiv, radicalizând în același timp opoziția și agravând gradul de polarizare socială, proces de pe urma căruia, că ne place sau nu, într-un final a pierdut tot PSD-ul. Și a pierdut la urne.

Sigur, se poate argumenta că PSD-ul este prins într-o dilemă din care nu poate ieși: dacă câștigă alegerile, nu poate să guverneze, din pricina statului paralel, iar dacă încearcă să destructureze acest stat paralel – nu oricum, ci în stil PSD – nu mai poate câștiga alegerile. La rigoare, așa cum PSD-ul nu poate să fie altceva decât este, anume o rețea bazată pe clientelism și corupție, care s-a dezvoltat în mod firesc în cadrul tranziției către capitalism și care a răspuns unor nevoi sociale generate de economia de tranziție, tot astfel, nu te poți aștepta ca zona socială reprezentată de noua clasă de mijloc, ce s-a extins pe măsură ce capitalismul postdecembrist s-a consolidat, să fie altfel decât este, anume antipesedistă.

Ca atare, chiar dacă nu am votat-o și nu o vom vota nici în turul 2 pe Viorica Dăncilă, putem totuși să încercăm să fim mai realiști și, drept urmare, mai înțelegători. PSD-ul nu a pierdut lupta cu statul paralel datorită abdicării Vioricăi Dăncilă, ci Viorica cumințica a preluat conducerea PSD-ului după ce acesta deja pierduse lupta cu statul paralel, înfrângere consfințită, o repet, la urne. Iar, dincolo de servicii, Soros, manipulări și prostia sau slăbiciunea diverșilor actori politici, factori care își au, în mod cert, rolul lor, mă tem că în spatele acestei înfrângeri și a subsecventei „lipse de alegere” la care s-a ajuns acum și pe care o deplâng unii se află dinamica socio-economică a României postcomuniste care, cel puțin de la un punct încolo, se impune cu forța necesității.

Rămâne așadar de judecat dacă, dincolo de abdicarea Vioricăi Dăncilă de la lupta până la moarte cu statul paralel, există încă diferențe relevante care să justifice votul pentru PSD. Așa cum am spus și cu câteva zile înainte, dacă e să ținem cont de buzunarul românilor, mă tem că aceste diferențe încă există, chiar dacă adverbul „încă” sugerează faptul că, în noul context, e foarte posibil să nu mai existe prea mult timp. Chiar și așa, ele sunt de natură să mă motiveze în continuare, în condițiile în care, deși anticorupția a fost instrumentată politic, antianticorupția PSD-ului mi s-a părut și nesinceră, și sortită eșecului, motiv pentru care nici nu m-a interesat în mod deosebit.

Poate că sună cinic, dar așa cum Viorica Dăncilă se descurcă cum poate, dat fiind contextul politic, și votul pentru PSD poate fi justificat pe principiul mă descurc cum pot, dat fiind contextul economic. Dar întrucât violența deprivării și precarității este mult mai revoltătoare decât găinăriile lui Dragnea, el are și o bază morală, mult mai solidă decât cea de la care se revendică, atât de vocal, dreptcredincioșii luptei anticorupție, orbiți în judecata lor morală de moralismul ieftin.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Stânga „autentică” și alegerile

Un argument de care m-am cam plictisit: argumentul stângii autentice, necorupte și europene, pe care chipurile, orice intelectual de stânga care se respectă ar trebui să o susțină din rațiuni igienice. În termeni concreți, aceasta se traduce totdeauna în ideea că adevăratul intelectual de stânga va pune umărul la demolarea stângii corupte și agramate pe care o reprezintă PSD-ul, ca să o înlocuiască… cu ce? Cu cei câțiva intelectuali care au convingeri de stânga autentice? Poate să fie înlocuit un partid și mai ales funcția socială exercitată de acesta de câțiva intelectuali împrăștiați, deseori divizați, izolați social și lipsiți de experiență politică și de orice fel de cunoștințe practice în materie de administrație publică? E asta o gândire de om matur, sau de om care n-a depășit stagiul de dezvoltare cunoscut ca mintea copiilor? Cu stânga ălora care nu sunt în stare să strângă nici cinci semnături pe membru de partid?

Sau poate că intelectualul de stânga autentic ar trebui să pună umărul la înlocuirea inautenticei stângii pesediste cu stânga useriștilor deghizați, care își descoperă, periodic, „autentica” identitate politică, de dreapta, iar asta, vorba lui Caragiale, doar în momentele politice esențiale! În ultimă instanță, concluzia practică a acestui tip de argument este aceea că autenticul intelectual de stânga se va strădui să înlocuiască inautentica stângă pesedistă cu dreapta autentică, cea care, spre deosebire de stânga autentică, chiar există. De fapt, este singura realitate care, în mod concret, există în momentul de față în afara PSD, singura forță politică relevantă care mai redistribuie cât de cât rezultatele creșterii economice și mai furnizează ceva protecție socială. Ceilalți, vor oferi întotdeauna mai puțin decât PSD-ul, adică vor pune presiune economică și mai mare pe o populație și așa destul de săracă.

Așadar, cei care îmi reproșează că nu susțin „stânga autentică”, să-și asume faptul că, în termeni concreți, argumentul lor se traduce în voturi pentru dreapta autentică. Făcând abstracție de sexomarxism, care, Slavă Domnului, nu reprezintă specialitatea PSD-ului, ci a tovarășilor de drum ai lui Adrian Papahagi, dacă am de ales între o stângă inautentică și o dreaptă autentică, aleg stânga inautentică. Asta înseamnă că îmi place PSD-ul? Evident că nu. Dar în viață nu alegi ce-ți place, ci ce poți. Altminteri, putem să fim cât vrem de „autentici” în sufletul nostru și în luările noastre de poziție, atâta timp cât în ziua votului ne facem datoria de a fi pragmatici și responsabili.

Eu mai multă piață liberă nu vreau. Mi-ajunge atâta câtă trebuie să suport acum. Nu vreau nici pentru mine, nici pentru marea masă a concetățenilor mei. Așa că, atât din interes personal, cât și din responsabilitate față de binele comun, care slavă Domnului, se intersectează în cazul de față, votez în consecință. Aceasta mi se pare dimensiunea esențială, în momentul de față, mai ales în condițiile unui PSD slăbit.

Dacă mi se servește anticorupție, oricum politizată și selectivă, la pachet cu austeritate – și, în mod concret, asta mi s-a servit ani la rând – răspunsul meu este: nu, mersi. Iar dacă partizanilor luptei anticorupție chiar le-ar fi păsat de lupta anticorupție, nu mi-ar fi servit-o, ani la rând, la pachet cu austeritatea, nu ar fi subminat, ei înșiși, susținerea politică de care au nevoie și pe care, de fiecare dată când sunt alegeri, vin să mi-o ceară. Dar asta demonstrează că anticorupția, în forma în care este practicată acum, nu este decât un ambalaj pentru austeritate. Pe nimeni nu interesează anticorupția, atâta timp cât ea nu își exercită funcția de temelie, proptea și justificare morală a austerității. Iar în condițiile astea, nici pe mine nu mă interesează anticorupția.

În plus, istoria ultimilor 15 ani a demonstrat nu doar că PSD-ul nu se poate reforma, ci și că este incapabil să oprească lupta anticorupție. În mod paradoxal, cel mai mare dușman al acesteia este tocmai austeritatea căreia trebuie să-i slujească drept temelie, dar care reușește, periodic, să resusciteze PSD-ul, pentru că PSD-ul răspunde unei nevoi sociale, care va rămâne și după dispariția sa. Mă rog, austeritatea a resuscitat periodic PSD-ul cel puțin la nivel de vot popular, și ăla din ce în ce mai firav, de la un ciclu electoral la altul, pe măsură ce se schimbă profilul demografic al țării, căci altminteri, PSD-ul nu e în stare să guverneze nici măcar când câștigă alegerile cu 45%.

Deci, PSD-ul e oricum condamnat să iasă din istorie. E doar o chestiune de timp. Dar între timp, noi ăștiălalți trebuie să ne gândim cum putem să mai supraviețuim de la un salariu la altul și de la o guvernare la alta. La fel cum ar trebui să ne gândim ce o să facă dreapta cu o majoritate de 55% înainte de redistribuire, dacă se repetă scenariul de la europarlamentare, în condițiile în care am văzut ce a făcut, în trecut, cu majorități mult mai firave și cu o poziție mult mai slabă în instituțiile de forță decât cea de acum. Și trebuie să transmitem, prin vot, un mesaj: că existăm și că vom reacționa (prin vot, că altfel nu-i doare) dacă băieții care au ajuns la butoane se apucă să facă ceea ce tot ne amenință că au de gând să facă. E datoria lor să ne recâștige încrederea, de care și-au bătut joc ani la rândul – de altfel, au și început demersurile, în acest sens, prin numirea lui Câțu la Finanțe; nu e datoria noastră să înghițim, cu naivitate, aceleași ieftine platitudini moralizatoare pe care după aia le plătim din buzunarul nostru și le plătim cu atât mai scump cu cât ne situăm mai aproape de baza piramidei sociale.

Pentru moment, este tot ceea ce putem face. Pe termen lung, nu cred că din cenușa PSD-ului se va naște o nouă stângă autentică, ci cel mai probabil se va repeta scenariul brazilian sau scenariul pe care am reușit să-l evităm în 2000, tot datorită PSD-ului și tot după o extraordinară guvernare de dreapta care ne promisese asanarea morală a societății, o țară ca afară și soluții economice precum cele dictate de oamenii cu cravată veniți din lumea civilizată.

Până atunci, însă, ne descurcăm cum putem și cu ce avem. La nevoie, cu Coana Viorica. Pentru că, vorba aceluiași Caragiale, „e damă bună”!

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Săracul Lazăr și sărăcia teologiei autohtone: câteva observații cu privire la relația dintre capitalism și lăcomie

Din replica destul de confuză a PS Ignatie (care vine după o primă intervenție) rezultă că cine contestă teza naturii și/sau temeliei creștine a capitalismului e bolșevic, mai exact bolșevic creștin, toți ceilalți critici ai capitalismului fiind doar bolșevici. Ca să acrediteze ideea potrivit căreia capitalismul are o temelie și o legitimitate creștină, H. R. Patapievici a scris pagini întregi de argumente, unele dintre ele vădit absurde, altele, ce-i drept, destul de sofisticate, pe care m-am străduit să le demontez în volumul Apostolatul antisocial: Teologie și neoliberalism în România postcomunistă. Nicio față bisericească de la noi nu s-a sinchisit (sau n-a îndrăznit) să recenzeze respectivul volum, motiv pentru care nici eu n-am de gând să-mi pierd puținul timp liber, pe care mi-l îngăduie capitalismul, implicându-mă, mai mult decât este cazul, în această dezbatere fără bibliografie. Prefer să-l dedic, mai degrabă, lecturii trilogiei lui Leszek Kolakowski, lectură pe care o recomand tuturor celor care vor să atace teme precum relația dintre capitalism și marxism fără să se facă de râs. Cartea lui Kolakowski, altfel un critic al marxismului, explică și ce este socialismul, și ce este marxismul, și ce este leninismul, și de ce toate aceste concepte se intersectează fără să se suprapună, în fine, și de ce nu orice critic al capitalismului sau al intervențiilor PS Ignatie este, în mod automat și cu necesitate, un bolșevic.

În orice caz, dacă Patapievici a consumat multă cerneală pentru a acredita teza pretențioasă a întemeierii creștine a capitalismului, iar subsemnatul a consumat, la rândul lui, multă cerneală ca să-l contrazică, singurul argument pe care pare să-l aducă PS Ignatie în sprijinul acestei îndrăznețe și destul de virulente luări de poziție este acela că „Pilda Talanților nu a rostit-o ideologul din Trier” – este voba de ideologul anticapitalist Karl Marx -, „ci profetul din Nazaret”. Dincolo de faptul că, utilizat în acest context, enunțul are o structură logică ce te duce cu gândul la celebra expresie a lui Gică Hagi, „viața e frumoasă, dar merită trăită”, sunt curios (în modul cel mai sincer, pentru că n-am citit întreaga patristică) ce sfânt părinte al Bisericii acreditează această interpretare literală a Pildei Talanților pe care o regăsim și la Mihail Neamțu, dar în niciun caz, așa cum am arătat în capitolul dedicat lui Neamțu din Apostolatul antisocial, în exegeza Sfântului Ioan Gură de Aur din Omiliile la Matei. Asta în contextul în care toți sfinții părinți condamnă împrumutul cu dobândă (la vremea respectivă i se zicea camătă) ca formă de îmbogățire necinstită (întrucât bazată pe „nemuncă”) și sunt curios cum anume ar funcționa, potrivit PS Ignatie, capitalismul fără camătă. Sigur, sunt conștient de faptul că într-o epocă istorică ulterioară a fost avansat argumentul, ceva mai subtil (și care merită o discuție separată), potrivit căruia, deși nu muncește, cămătarul își justifică profitul prin faptul că riscă. Însă recenta criză financiară, în care după ani de privatizare a profiturilor pierderile au fost socializate, arată că acest principiu, altminteri de negăsit în tradiția Bisericii Ortodoxe, are tot mai puțină legătură cu capitalismul contemporan, fiind valabil doar pentru căței (mici și mijlocii), nu și pentru (marii) dulăi.

Remarc, de asemenea, faptul că PS Ignatie alege strategia, nu foarte subtilă, de a le închide gura celor care consideră că lăcomia și capitalismul nu pot fi separate, iar cel din urmă nu poate fi justificat în termeni creștini, prin argumentul de tip „să arunce cu piatra”, în capitalism, „doar cel neatins de păcatul lăcomiei”. Nimeni nu neagă importanța de a fi consecvenți în relația dintre cuvânt și faptă, dar cred că la fel de importantă este consecvența gândirii, în general, ba mai mult, nu cred că ne putem aștepta să și facem ceea ce spunem atâta timp cât nici măcar nu suntem în stare să gândim și astăzi în aceiași termeni în care gândeam ieri. Așa stând lucrurile, dacă teze precum cea susținută de PS Ignatie le poate critica doar cel care s-a curățit pe deplin de păcatul lăcomiei, mă întreb, totuși, de ce Sfântul Sinod, deci inslusiv PS Ignatie, i-a chemat la referendumul pentru familie pe toți cei botezați în Biserica Ortodoxă, și nu doar pe cei care, pentru a reda cuvintele Mântuitorului, nu s-au uitat niciodată „cu poftă” la o reprezentantă (sau un reprezentant) al sexului opus? Ce să mai vorbim de alte păcate, din aceeași gamă, situate în intervalul dintre păcatul cu gândul și cel împotriva firii! Nu de alta, dar instrumentalizarea parșiv-aiuristică a argumentului de tip „să critice doar cel lipsit de păcat” este, că tot veni vorba, o specialitate din meniul apologetic al „sexomarxișlor”.

În fine, cred că în cazul de față, mai semnificativă decât Pilda Talanților este Pilda Semănătorului, în sensul în care, ani la rând, Neamțu a semănat nestingherit, iar acum culegem și roadele. Pentru că altfel, sincer, nu înțeleg de unde a venit impulsul, de ce a simțit PS Ignatie această nevoie (stringentă) de a apăra capitalismul taman în predica din Duminica Săracului Lazăr; sărac care, ne încredințează PS Ignatie, n-o să mai fie (sau n-ar trebui să mai fie) sărac și în capitalism, aceasta deoarece „capitalismul înseamnă prosperitate, inclusiv pentru cei săraci”; iar asta, bineînțeles, înseamnă că ăia care continuă să fie săraci și în capitalism sunt săraci d-ăia neplăcuți lui Dumnezeu, care își merită soarta. Căci, din două una: ori capitalismul nu creează „prosperitate” pentru toți, ceea ce înseamnă că avem o mare problemă atunci când încercăm să facem apologia creștină a capitalismului, ori ăia care nu beneficiază de pe urma prosperității generate de capitalism sunt săraci nu din vina capitalismului, ci din vina lor, ceea ce implicit înseamnă că mesajul pe care Biserica însăși îl transmite acestor săraci, nu puțini la număr, nu mai este „fericiți cei săraci”, ci este mai degrabă mesajul pe care îl aud ocazional la metrou, care mă zgârie și pe creier, și pe inimă, și care, din câte am înțeles, începe să fie „postat” și pe ușile unor biserici, un mesaj atât de simplu și de percutant care sună cam așa: „nu dați bani la cerșetori”. Oricum ar fi, dacă sistemul capitalist generează prosperitate și pentru cei săraci, pedepsindu-i, în același timp, pe săracii care doar își merită soarta, Pilda Săracului Lazăr devine complet inactuală. Ea ajunge să reprezinte, cel mult, o oportunitate de a peria capitalismul.

Desigur, și cu asta ating și fondul problemei, mai ales că niște prieteni, etichetați între timp ca bolșevici, mi-au solicitat opinia, în mod direct și cu necesitate ineluctabilă, capitalismul, ca și orice alt sistem socio-economic, nu creează lăcomie. Din punct de vedere creștin, la nivel strict individual, nimic nu poate impune o patimă anume sufletului care refuză să se lase corupt. Ce altă dovadă mai bună decât Lazăr care și-a păstrat smerenia, nădejdea și bunătatea deși era călcat în picioare de bogații (era să zic capitaliștii) din vremea lui? Probabil că de aici vine și confuzia creștinilor care discută despre capitalism strict în termeni duhovnicești (singurii pe care îi stăpânesc). Și este drept că deși capitalismul exploatează și cultivă lăcomia, generând o lume după chipul și asemănarea sa, democrațiile liberale (a nu se confunda democrația liberală cu capitalismul), spre deosebire de socialismul bolșevic sau de capitalismul de tip chinez, nu te împiedică să fugi din lumea capitalului la mănăstire (și, în treacăt fie spus, nici să interpretezi fenomene specifice lumii moderne – capitalism, marxism, legionarism, vaccinuri, pașapoarte biometrice – strict în termenii și în limitele bibliografiei pe care ți-o pune la dispoziție spațiul monastic ortodox).

Întrebarea este alta. Deși nimic nu îl putea forța pe Lazăr să devină lacom, care era locul lui Lazăr într-o lume dominată de cei bogați (întrucât lacomi)? Potrivit Evangheliei, „săracul” Lazăr „zăcea înaintea porții bogatului, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui”. De fapt, Lazăr nu și-a găsit cu adevărat locul decât după ce „a murit şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam” (Luca 16, 20-22). El n-avea loc (de bogați) în această lume (a bogaților). Avea loc doar în lumea de dincolo. Sau, cum spune un cântec al celor de la Pasărea Colibri, „nu e loc de noi în lumea voastră”: nu e loc de săraci, și, în general, nu e loc de cei săraci cu duhul, de cei care nu se lasă stăpâniți de patima lăcomiei (cea care îi mână pe bogați și care pune în mișcare angrenajul capitalist) și de sora ei: invidia.

Din acest punct de vedere, un creștinism conștient de temeliile sale evanghelice poate cel mult să susțină o atitudine de noncombat, apolitic-evazionistă, prin raport cu violența (pentru că despre violență este vorba) capitalismului și cu violența în general. Dar, așa cum văd eu lucrurile, nu aceasta este abordarea ortodoxă, și am arătat și de ce în secțiunea Apostolatului antisocial dedicată istoriei politicilor sociale din spațiul ortodox. În fine, deși nu împărtășesc o astfel de abordare radical nelumească și nonviolentă – cred că poate exista un suveran creștin, iar acesta trebuie să țină prădătorii la respect -, o respect, dar atâta timp cât este asumată consecvent, până la capăt, nu atunci când este pusă, oportunist, în slujba unui sistem sau altul: capitalist, comunist, fascist sau chiar teocratic. Pentru un astfel de creștinism, care umblă cu ocaua mică (o spun la modul general, ca o paranteză, fără să mă refer neapărat la cei implicați direct în această polemică), n-am niciun fel de respect și îl voi sancționa de fiecare dată când se ivește ocazia.

Așadar, problema se pune un pic altfel: deși nimeni și nimic nu te poate constrânge să fii lacom, chiar dacă numai sfinții pot face față unui anumit tip de presiune socială și este cel puțin iresponsabil să lași întreaga societate la cheremul celor care exercită o astfel de presiune, capitalismul, pe de altă parte, este sistemul care creează competiție. Și știm cu toții avantajele și beneficiile ei. Inclusiv Marx le știa. Dar această competiție tinde să-i elimine din joc pe cei care nu sunt îndeajuns de lacomi, indiferent dacă îi trimite pe lumea cealaltă, la mănăstire sau doar în faliment; cel puțin atâta timp cât capitalismul funcționează în termenii propriei sale logici. Căci, trebuie precizat, în măsura în care capitalismul iese din această logică, o face nu de bună voie sau în virtutea propriei sale logici interne, ci în virtutea unor constrângeri social-politice exterioare, care se întemeiază pe principiul că dincolo și mai presus de interesele și lăcomia indivizilor există principii comune, bunuri comune, interese comune și o viață comună care nu pot fi lăsate la latitudinea pieței, care nu pot fi sacrificate pe altarul pieței libere. Desigur, pentru mulți ideologi, cărora PS Ignatie alege să le țină isonul, această idee conform căreia libertatea capitalistă ar trebui să se oprească acolo unde încep bunurile, interesele și principiile comune, este o idee comunistă – a se vedea în acest sens și legătura lexicală dintre comun, comunitate și comunist – adică bolșevică, la fel cum bolșevici sunt și toți cei care o susțin într-o formă sau alta (iar ea poate fi susținută în numeroase forme: conservatoare sau progresiste, laice sau religioase, radicale sau moderate, idealiste sau pragmatice, bolșevice sau antibolșevice).

Adaug la finalul acestei postări și un fragment, rămas nepublicat, din prima versiune a Apostolatului antisocial, mai lungă decât versiunea care a văzut lumina tiparului și care a fost scurtată din motive editoriale. Astfel, într-o notă de subsol din secțiunea finală, nepublicată, a Apostolatului antisocial, încercam să răspund la întrebarea dacă un capitalist – mă refer aici la un antreprenor posesor de capital, nu la intelectualii și teologii care promovează, din motive mai mult sau mai puțin pure, ideologia pieței libere – poate fi un bun creștin, iar concluzia la care am ajuns după o reflecție destul de îndelungată era asta:

„Teoretic, un antreprenor capitalist, în calitatea sa de antreprenor, poate fi un bun creștin, atâta timp cât respectă legile menite să asigure concurența loială, atâta timp cât nu vinde produse dăunătoare din punct de vedere fizic și moral, atâta timp cât nu cultivă, prin publicitate, dorințe nenecesare sau care subminează ierarhia naturală a valorilor care ar trebui să domine viața fiecăruia, atâta timp cât respectă legislația mediului și susține, pe cale politică, o legislație de mediu cât mai responsabilă sub raport social, atâta timp cât respectă legislația socială și de protecție a muncii, si susține, pe cale politică, o legislație socială și de protecție a muncii cât mai conformă cu principiul că omul este întotdeauna scop și niciodată mijloc, atâta timp cât le plătește angajaților salariile promise, iar cuantumul acestora este stabilit în conformitate cu principiul că fiecare om are dreptul la un salariu decent (iar dacă cineva întreabă cum anume se stabilește valoarea unui salariu decent, răspund că se stabilește în conformitate cu principiul evanghelic „precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea” [Luca 6, 31], adică, dat fiind faptul că oamenii sunt toți egali ca fii ai aceluiași Părinte, ceea ce este considerat decent pentru muncitor să fie considerat decent și pentru patron – de asemenea, la fel cum condamnabilă este atitudinea patronului care plătește salarii indecente pentru a obține profit mai mare, condamnabilă este și atitudinea muncitorilor care presează în vederea obținerii unor salarii situate peste limita decenței, chiar și atunci când aceasta implică, pentru societate în ansamblu, mai mult șomaj și mai multă subdezvoltare, ca urmare a reducerii fondurilor disponibile pentru investiții).

Problema este că dacă face toate aceste lucruri, un antreprenor are toate șansele să intre în faliment, astfel încât, ajungem la concluzia că un antreprenor creștin este cel mai probabil un fost (sau un viitor fost) antreprenor care între timp a dat faliment. De aceea, un antreprenor creștin va fi nu doar cel care respectă, în activitatea sa economică, principiile mai sus menționate, chiar cu prețul falimentului, ci și cel care, pe lângă aceasta, acționează politic (de la simplul vot până la sprijinirea financiară a partidelor şi mişcărilor situate de partea bună a istoriei) pentru construirea unui cadru general economic care să-i permită să facă toate acestea fără ca asta să atragă după sine pierderea calității de antreprenor ca urmare a falimentului. În măsura în care acceptăm analiza marxistă a capitalismului, ca sistem în care inumanitatea exploatării și degradării condițiilor sociale și de mediu este condiția supraviețuirii pe piață, ajungem inevitabil la concluzia că un antreprenor creștin va fi acel antreprenor care se va angaja în construcția (sau conservarea/refacerea, în cazul în care credem încă în posibilitatea capitalismului social, cu față umană) acelui sistem economic care nu presupune, ca necesare, astfel de contradicții.”

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Joker

Înaintea oricăror discuții despre semnificația politică a filmului, vorbim despre povestea unui om care o ia razna, iar din acest punct de vedere, filmul este foarte verosimil și se remarcă printr-un rol extraordinar făcut de unul dintre actorii mei preferați: Joaquin Phoenix.
 
Trecând acum la dimensiunea social-politică a filmului, indiferent de rolul pe care îl acordăm condițiilor sociale în geneza tulburărilor psihice, filmul ne amintește un fapt fundamental: atunci când presiunea sistemului crește, ea se resimte cel mai dur asupra persoanelor cu probleme, iar dintre acestea, unele cu siguranță vor scăpa hățurile.
 
Dar filmul mai scoate în evidență un aspect subliniat recent de Slavoj Zizek: dacă potrivit vechii teorii marxiste religia reprezenta „opiul popoarelor” ce ținea în frâu instinctele revoluționare ale maselor, astăzi, spune Zizek, nu mai vorbim de opiu în termeni metaforici, ci de opiu pur și simplu, în condițiile în care astăzi nu religia, ci pastilele sunt cele care țin in frâu revoluția ce cuprinde într-un final Gotham City.
 
Într-un manifest încă și mai controversat decât recentul film, Unabomber, profetul revoltei anitehnologice, scria că atunci când omul nu mai suportă presiunea sistemului, sistemul scapă de la implozie prin intermediul medicației psihotrope, care îl face pe om să poată suporta o presiune mai mare și îi dă astfel sistemului posibilitatea să crească presiunea până când se atinge din nou plafonul suportabilității, după care urmează o creștere a dozei de medicamente în virtutea căreia omul suportă mai mult, iar sistemul poate să ceară în continuare mai mult, tot mai mult. Altfel spus, dacă nu mai poți, nu o lăsăm mai moale, ci îți dăm o pastilă că să putem să te călărim în continuare.
 
Firește, există limite: întâi de toate, cantitatea de medicație pe care o poate suporta creierul, sau limita biologică. Înainte de a o lua razna, Jokerul solicita o nouă creștere a medicației, dar asistentul social îi amintește că ia deja un cocktail de șapte medicamente. Dar deși limita maximă a fost atinsă din acest punct de vedere, sistemul continuă să pună presiune pe individ, nestânjenit, adică cu maximă nesimțire: umilințe, învinovățirea angajatului pentru lucruri ce nu țin de el și, în final, concedierea.
 
După care intervine cea de-a doua limită, cea despre care se vorbește atât de mult în aceste zile în care, pe aceste meleaguri, se pregătește preluarea puterii de către Guvernul de Halloween: este vorba despre limita bugetară. Efectul tăierii bugetare este dialectic: se taie fondurile pentru medicamente, presiunea și suferința cresc, devin insuportabile, deci e mai rău, dar așa bubuie sistemul și începe revoluția. E mai bine? E mai rău? Finalul filmului nu pare să indice nimic constructiv dincolo de anarhia care cuprinde Gotham City.
 
Lăsându-va să meditați la această întrebare, profit de ocazie pentru a atrage atenția asupra unui fenomen ce ține de reforma neoliberala bazată pe politica pașilor mici la care a fost supus, în ultimii ani, sistemul medical românesc. Exemplul, că tot veni vorba de Joker, vine din zona psihiatriei. În tratamentul depresiilor, practica medicală internațională implică suplimentarea medicației antidepresive cu doze mici de antipsihotice în cazul depresiilor severe care nu răspund sau răspund insuficient la prima rundă de tratament. Însă antipsihoticele sunt mult mai scumpe decât antidepresivele, motiv pentru care reformatorii neoliberali au introdus un sistem de coduri care limitează utilizarea antipsihoticelor la cazurile de schizofrenie și tulburare schizoafectiva, lăsând astfel pacientul să se chinuie iar pe medic în situația de a se uita la el cum se chinuie și de a-l trimite acasă nevindecat. La aceasta se adaugă și presiunea de a-l externa cât mai repede, deseori mult prea repede prin raport cu necesitățile obiective ale tratamentului și, implicit, cu riscuri, atât pentru pacient, cât și pentru concetățenii săi, iar asta deoarece capitalul refuză să plătească pentru daunele personale și sociale pe care tot el, în mare măsură, le generează.
 
În final, un cuvânt și despre violența filmului. Criticile care vizează violența filmului nimeresc pe lângă subiect. Pentru că, deși violent, filmul nu este în niciun caz cel mai violent pe care l-am văzut. De fapt, nu violența filmului este cea care provoacă frică și revoltă, ci faptul că ea izvorăște din niște frustrări și dureri reale, că avem de-a face, așadar, cu un scenariu credibil și cu responsabilități sociale pe care nu ne place să le conștientizăm. Tocmai de aceea, este adevărat că filmul poate funcționa ca factor declanșator pentru persoanele labile și alienate, aflate în căutarea notorietății și a unei cauze, sau care, pentru a folosi termenii protagonistului principal, nu mai așteaptă de la viață decât o moarte care să aibă mai mult sens decât cea dintâi.
 
Dacă ar fi fost doar show comercial ieftin, cu mult ketchup pe pereți, cum vedem în atâta filme, nu s-ar mai fi revoltat nimeni din cauza violenței filmului. Dar e mai mult decât atât. E un scenariu verosimil întrucât bazat pe niște probleme reale.
Publicat în Uncategorized | 1 comentariu