Islamul și terorismul – preluare de pe facebook

Că tot am pierdut vremea să-l lămuresc pe unul Dan Grunea, care tot venea la mine pe pagină să mă convingă de faptul că teroristul de la Nisa, și alții înaintea lui, au acționat în conformitate cu revelația mahomedană, dovada fiind versetul 4 din sura 47. După care, cum a insistat în a mă călca pe nervi, deși l-am avertizat ce va urma, i-am dat unfriend. Aviz amatorilor:

@ Dan Grunea – Bun, una la mână nu știu ce traducere folosiți, dar cea a lui George Grigore e ceva mai clară: „Atunci când îi întâlniți [în luptă] pe aceia care nu cred”, deci atunci când îi întâlniți în luptă, nu pe stradă. Tradiția musulmană conține diferite curente de interpretare, chestiunea care se cere interpretată aici fiind când anume și în ce condiții este de datoria musulmanului să lupte, sau doar îi este îngăduit să o facă. Întâi de toate trebuie precizat că, cel puțin în ceea ce îi privește pe creștini și evrei, Coranul precizează că poți lupta cu ei doar dacă refuză să se supună stăpânirii islamice plătind jizya. Odată plătită taxa și acceptată stăpânirea islamică îi lași în pace (vezi 9:29).

Deci a interpreta citatul de mai sus, așa cum o faceți dumneavoastră, ca justificare a deciziei unui musulman de a intra cu camionul într-o mulțime anonimă, compusă din musulmani, creștini, evrei, atei și ce-o mai fi pe-acolo denotă o conștiință exegetică perfect retardată. După cum bine știți, Islamul, ca toate religiile, interzice crima, iar a omorî pe cineva fără ca măcar să îl întrebi cine este, ce crede, ce a făcut sau ce are de gând să facă, este pur și simplu contrar ideii înseși de religie. Apoi, teologii musulmani mai liberali susțin că pasajul respectiv, ca și altele de acest tip din Coran, se referă fie doar la atitudinea față de păgânii din Arabia islamizați de Mahomed, fie doar la războiul de apărare, pe care și canoanele Bisericii îl acceptă. Această ultimă interpretare e poate un pic cam generoasă, Bernard Lewis afirmând că spre deosebire de Creștinism, Islamul tradițional a dezvoltat deopotrivă o doctrină a războiului defensiv și a celui ofensiv, menit să răspândească stăpânirea islamică (dar fără a-i obliga în mod direct pe ceilalți monoteiști să se convertească), și pe care și puterile creștine l-au practicat de la Carol cel Mare și până la creștinul George Bush care a atacat un stat, Irakul, care nu atacase niciodată SUA, iar în urma haosului lăsat în urmă de acesta au apărut tot soiul de hoarde de demenți care interpretează Coranul tot la fel de rudimentar cum o faceți și dumneavoastră (în cazul dumneavoastră cu scopul de a calomnia și denigra religia musulmană), sau cum au interpretat chiar și Biblia alte grupări demente și criminale din secolul XX, fie că vorbim de Mișcarea Legionară, de ustașii croați sau de Ku-Klux-Klan.

Revenind, și jihadul ofensiv presupune o serie de condiții: declarație de război prealabilă și oferta făcută adversarului de a se preda, distincția strictă dintre civili și combatanți, autoritate politico-religioasă legitimă care să declare războiul (nu o poate face fiecare musulman după cum îl taie capul), anume califul, care după cum bine știți, a încetat să existe de la prăbușirea Imperiului Otoman (nu că la vremea respectivă statutul sultanului de calif ar fi fost recunoscut de toți musulmanii) și până la Abu-Bakr al Bagdaddi, pe care covârșitoarea majoritate a musulmanilor și reprezentanții școlilor de teologie islamică îl consideră doar un nebun bun de legat. Că Islamul, în textul său fondator și în practica istorică a lui Mahomed, este în mod clar belicos, prin comparație cu modelul pașnic al propovăduirii lui Hristos este o realitate pe care nu poate să o nege niciun om normal la cap. Că asta s-a reflectat și în diferența dintre istoria Islamului și istoria Creștinismului (care, deși nu a pornit ca o teologie politică, devenise una la momentul apariției noii religii în Arabia) – cu toate inchizițiile, cruciadele (e drept, contra-atacuri ale Creștinătății prin care aceasta a răspuns expansionismului islamic), convertirile forțate ale păgânilor, pogromurile, naționalismele sau colaborările cu diversele mișcări rasiste și fasciste – este o teză infinit mai discutabilă.

E adevărat că religia creștină a jucat un rol determinant în nașterea modernității politice, dar asta nu înseamnă nici că s-a născut și a rămas întotdeauna modernă, nici că asta și-a propus, modernitatea fiind un ansamblu de idei și fenomene care include inclusiv individualismul liberal (pe care Biserica continuă să îl critice) cât și totalitarismul, ambele fenomene străine de istoria lumii musulmane, sau care au fost aclimatizate acolo în forme fundamentalist-patologic-postmoderne cu totul aparte. Discutând pe baza textelor fondatoare, în mod clar se poate spune despre Creștinism că este în mai mare măsură religia păcii decât Islamul. Dar ideea conform căreia Islamul ar fi religia terorismului este o calomnie ordinară. E adevărat că Islamul este și o politică (întemeiată religios). Dar nu orice fel de politică.

Cât despre măsura și modul în care vor reuși să se adapteze societățile musulmane și imigranții de religie musulmană la modernitatea democratică, ea însăși un fenomen aflat în evoluție, acesta este o chestiune pe care numai istoria o va putea lămuri. Oricum ar fi, e de reținut că în lumea musulmană nu avem doar regimuri precum cele din Arabia Saudită, Iran și Pakistan, ci și regimuri precum cele din Turcia, Indonezia sau Iordania. Cât despre musulmanii din Occident, ar trebui totuși să vă întrebați de ce insistă ISIS-ul ca aceștia să plece de la necredincioși și să vină (acasă) pe teritoriul Califatului (unde, chipurile, se trăiește adevăratul Islam, necontaminat de apostazia occidentală). Cumva pentru că, în ciuda tentativei de a-i reduce pe musulmani la un citat scos din context, mare parte de ei sunt de fapt în curs de adaptare la societatea occidentală, dacă nu sunt deja perfect adaptați, cu tot ce implică aceasta bun și rău, inclusiv pe planul vieții religioase?

Dacă renunțăm un pic la teza conform căreia toți musulmanii care vin în Occident sunt soldați ai lui Alah setați să ne ocupe, migrația asta spune unul din două lucruri, în funcție de ce model de interpretare socială adoptăm. Să fim serioși: majoritatea covârșitoare a oamenilor ălora vin aici în căutarea unei vieți mai bune. Or, dacă acceptăm teza de dreapta, conform căreia subdezvoltarea economică și socială a societăților musulmane se datorează culturii spațiului musulman, cu baza sa religioasă, atunci migrația musulmanilor aici ar trebui să o vedem exact cum o văd și fanaticii din ISIS, ca pe o recunoaștere implicită a superiorității Occidentului și deci ca pe indicator al faptului că lumea musulmană, la rândul ei, se secularizează. Invers, dacă acceptăm teza de stânga, conform căreia subdezvoltarea societăților musulmane nu se datorează culturii lor, ci raporturilor globale de putere economico-militară, atunci poate că ar trebui să terminăm cu explicația terorismului islamic pe bază de citări urechiste, și să ne uităm mai mult la finanțarea acestui gen de activitate cu petrodolari de la aliații saudiți, precum și la dizlocările sociale provocate de imperialismul economic și militar americano-israelian.

Oricum ar fi, chiar și dacă acceptăm teza unui conflict ireductibil între presupus nesecularizabila lume musulmană și lumea modernă secularizată, acreștină dacă nu explicit anticreștină, chiar nu mi-e clar până la ce punct și cum ar trebui să joace creștinii (care în multe țări din Occident oricum nici nu prea mai există) în conflictul acesta. În orice caz, Creștinismul, așa cum îl înțeleg eu, nu își sacrifică principiile fundamentale pentru a salva, de așa-zisul pericol al islamizării, o lume care oricum nu are niciun fel de gând să se salveze, prin Creștinism, ci preferă să se adâncească în mlaștina pe care singură și-a generat-o, nici nu este compatibil cu calomnia ordinară sau confundabil cu cretinismul.

Acestea fiind spuse, odată ce m-ați făcut să pierd timpul cu redactarea unui răspuns atât de elaborat, în condițiile lipsei mele de timp, vă rog ca de acum înainte să nu vă mai postați obsesiile anti-musulmane pe pagina mea de facebook, iar dacă mai aveți ceva de comentat, o faceți doar cu trimitere la studii de specialitate, nu cu trimitere la paragraful din sura 47, menit să demonstreze legătura directă și lipsită de orice nuanțe dintre Islam și terorism. Remarcă valabilă pentru orice comentator, în condițiile în care am mai eliminat zilele astea câțiva din lista de prieteni: dacă mai veniți pe pagina mea să repetați papagalicește argumente stupide, pentru a căror combatere mi-am pierdut deja ore prețioase din viața mea, în ideea că poate obțineți prin propagandă repetitivă, pe care nu am timp s-o contracarez de fiecare dată, ceea ce nu ați reușit să obțineți pe bază capacității de a argumenta, atunci vă dau unfriend. La fel vor primi unfriend și cei care mai postează pe această pagină nu idei sprijinite de argumente, ci doar grohăieli și papagalisme propagandistice.

În fine, în cazul în care au timp și chef, accept cu dragă inimă observații critice despre ceea ce am scris cu privire la Islam venite de la oameni care chiar sunt specialiști pe subiect, nu specialiști în aruncatul cu rahat.

Posted in Uncategorized | 3 comentarii

O noapte de beție sângeroasă și greața de a doua zi

Văd că oameni care cu doar 48 de ore în urmă le făceau galerie soldaților ce trăgeau în civili neînarmați ieșiți în stradă să-și apere votul cu prețul vieții au schimbat rapid registrul și denunță acum încălcarea drepturilor omului în contextul represaliilor de după puciul eșuat. Ar fi ilar dacă n-ar fi dezgustător. Căci e profund dezgustător să susții omorul iar după aia să zbieri „săriți ne omoară”, să susții omorul dacă nu ești la rândul tău pregătit să mori cu demnitate, asumându-ți, cum s-ar spune, riscurile meseriei. Nu poți să fii și cu armata care preia puterea dizolvând ordinea constituțională și omorând pe oricine se opune, și cu statul de drept și drepturile omului.

Bine știu, licuricii de la care ați învățat democrația așa au fost întotdeauna: și cu statul de drept, și cu lovitura de stat; și cu drepturile omului, și cu tortura ca metodă de guvernare. Numai că oamenii nu pot fi luați de tâmpiți. A face apel la drepturile omului înseamnă a face apel la o autoritate morală universală care este astfel opusă abuzurilor suveranității populare din cadrul statelor naționale. Nota bene, este opusă doar abuzurilor suveranității populare. Căci dacă suveranitatea e nepopulară în Turcia, dar populară în mediile activist-oengist-academice ce își revendică monopolul interpretării drepturilor omului și derogării de la ele, atunci de la omul scop și niciodată mijloc se trece instantaneu la scopul scuză mijloacele. Sau invers.

Așa stând lucrurile, cam cât credeți că valorează „principiile și valorile” voastre pentru niște turci care a) conștientizează că nu dați doi bani pe viețile lor (am auzit și argumentul halucinant de tip despoții luminați n-au putut să-și ducă la cap opera de civilizare militarizată pentru că retardații ăia de turci preferă să moară pentru bezna lor islamistă decât să se lase mânați de la spate spre o lume mai bună), b) au suficient de multă demnitate pentru a muri pentru convingerile lor, indiferent dacă sunt bune sau greșite, și c) evident, văd de la o poștă că principiile în numele cărora sunt chemați la ordine posedă tot atâta consistență câtă demnitate posedă cei care le invocă? Cât de mult credeți că servește cauzei drepturilor omului, atât în Turcia cât și în regiune, instrumentarea și comercializarea nesimțită a acestora?

Ideea e simplă: chiar dacă și asta este foarte greu, omul stăpânit de un orgoliu prostesc ar putea fi convins, în timp, să renunțe la el, și să-l urmeze pe omul care se dovedește că are mai multă dreptate. Dar cu condiția ca acest din urmă om să aibă cel puțin la fel de multă demnitate ca și primul. Însă omul demn, îndeajuns de demn încât să fie dispus să moară pentru convingerile sale, nu se va lăsa niciodată convins și condus de omul nedemn al dublei măsuri, chiar și dacă acesta din urmă are, teoretic, rațiunea și dezvoltarea de partea sa. Ci mai degrabă se va afunda în bezna propriului faliment decât să gireze farsa noastră morală. Iar aici nu e vorba numai de turci, ci de toți musulmanii, care vor continua să ne disprețuiască și să ne urască atâta timp cât, într-un fel sau altul, și în ciuda narcisismului nostru revendicativ, vom demonstra că îi putem respecta în mod real tot atât de puțin cât ne putem respecta pe noi înșine.

Posted in Uncategorized | Un comentariu

Tentativă eșuată de puci în Turcia

Sub o dictatură militară, respectul față de drepturile omului ar fi fost cel puțin la fel de scăzut ca sub Erdogan, iar soarta kurzilor cel puțin la fel de rea.

Deci diferența ar fi fost doar cea dintre un autoritarism democratic și un autoritarism nedemocratic. Ca atare, cum trebuie înțeles acest conflict dintre populismul neluminat și despotismul luminat (de licurici)?

Două aspecte esențiale trebuie reținute aici:

1. Turcia nu este, asemeni României, o țară guvernată de Ambasada SUA de la Ankara. Ci un actor regional puternic și îndărătnic, care a negociat dur și a jucat foarte abil, iar deseori complet cinic, cartea interesului național. Recent, Turcia a virat brusc spre Rusia dând semne că, forțată de realitatea neplăcută de pe teren, e gata să-și redefinească relațiile cu vecinii și să-și reconsidere rolul în cadrul războiului civil sirian. Să ne aducem aminte de surpriza pe care Erdogan le-a făcut-o americanilor chiar de ziua lor națională. O rotație de 180 de grade cam bruscă, în urma căreia toată lumea a rămas mască. Ne putem imagina fețele celor de la Washington când au aflat că Turcia intenționează să-i lase pe ruși să folosească una dintre cele mai importante baze ale NATO, dacă nu cea mai importantă. Adică, doar așa, un mizilic. Că doar n-o fi motiv de mazilire.

2. Până nu demult, în Turcia clericii aveau voie să umble pe stradă doar în haine civile, nu și în veșminte religioase, sau echivalentul islamic al sutanei (am impresia că această lege s-a abolit, pentru că azi-noapte vedeam pe stradă imami cu turban pe cap). De asemenea, femeile care ocupau funcții publice și cele care studiau în universități nu aveau voie să poarte vălul islamic. Astăzi, din contră, devine tot mai greu să te afișezi public în straiele pestrițe și multicolore ale cultului LGBTQ.

Cel mai probabil, punctul 2 nu reprezintă motivul, ci pretextul tentativei de lovitură de stat de noaptea trecută, precum și explicația valului de entuziasm cu care a fost întâmpinată respectiva manevră – soldată totuși cu moartea a peste o sută de civili neînarmați care au ieșit în stradă să-și apere votul – de unele dintre cele mai democrate și mai luminate elemente ale societăți românești și globale. Dacă excludem ipoteza diletantismului în formă pură, căruia i-au căzut pradă niște aventurieri, motivul pentru cele întâmplate aseară este reprezentat de punctul 1.

Restul e gargară.

În fine, după părerea mea, balanța a fost înclinată de ieșirea masivă și curajoasă în stradă a electoratului lui Erdogan, lucru care în România nu s-ar fi întâmplat niciodată, în caz că i-ar fi trecut cuiva prin cap să ne izbăvească prin metode similare de dictatura majorității pontocrate și homofobe. Cred că acesta a fost elementul surpriză, la care puciștii nu s-au așteptat, și care i-a făcut în cele din urmă să dea înapoi, atunci când și-au dat seama că riscă să iasă urât de tot.

Oricum ar fi, chiar și după ce s-a întrerupt tăcerea strategică a Marelui Licurici, iar jubilația inițială a campionilor despotismului luminat a început să se dezumfle, CNN-ul continua să afișeze pe prima pagină o fotografie foarte sugestivă. Nu, nu era, ca în decembrie 1989, cu protestatari cu înfățișare romantică, ce înfruntau în stradă gloanțele aparatului represiv comunist, visând la o Românie integrată în spațiul euro-atlantic. Ci era cu niște tineri militari cu chipuri dârze, care făceau de strajă în jurul unei statui a lui Mustafa Kemal Ataturk, pe care se cocoțase un cetățean cu steagul Turciei în mână.

Adică armata apără minoritatea luminată de bezna hoardelor islamiste.

Le mulțumesc anticipat tuturor celor care vor interveni prin comentarii în care mă vor acuza de simpatii față de Erdogan, cu toate că nu țin minte să fi scris în viață mea ceva de bine despre personajul respectiv. Oricum, e clar că individul va ieși mult întărit din acest puci eșuat, regimul va deveni și mai represiv, inclusiv la adresa acelor organizații democratice care au demonstrat prin ce metode înțeleg ele să sprijine democrația, și că la rigoare, aceasta a devenit o denumire goală de conținut în spatele căreia nu se mai ascunde decât conflictul dintre stăpânii planetei și niște satrapi locali mai mult sau mai puțin rezistenți la mazilire.

PS: A mai apărut și ipoteza asta. Pare cam prea cusută cu ață albă, dar Dumnezeu știe: http://www.adrianchristescu.ro/2016/07/16/erdogan-si-a-incendiat-reichstag-ul/

Posted in Uncategorized | 2 comentarii

Îmi șterg o lacrimă

Îmi șterg o lacrimă cu gândul la cât de nedrepți au fost grecii cu acești comisari, astă vară, atunci când îi acuzau de lipsă de solidaritate. Și pentru ce? Doar pentru că insistau să fie concediate niște femei de serviciu, ca astfel Grecia să-și poată achita obligațiile față de creditori? Doar pentru că solicitau, cum e și normal, să i se acorde prioritate curățeniei morale (onorează-ți datoriile) în raport cu cea propriu-zisă?

Cât de nedrepte au fost acuzațiile acelor greci leneși, dar învățați să joace zorba pe banii raselor nordice, o arată și această înduioșătoare dovadă de iubire sindicală, de solidaritate bugetară, de frățietate fără frontiere. Când șomajul face ravagii în întreaga Europă, cum să-i lași pe drumuri pe acești cetățeni ai lumii?

Cum să se reintegreze acești oameni minunați, care au trudit pentru idealurile cosmopolitismului, în mijlocul comunităților tribale de origine, consecvente în refuzul lor de a accepta lumea (mai bună) de mâine? Ce să facă pe acolo? Să dea cu mătura!? Ce suflet or fi avut acele brute rasiste atunci când, fără urmă de compasiune, toleranță și umanism, au rupt o bucată din trupul Europei?

Îmi șterg o lacrimă 😦

„Preseditele Comisiei Europene, Jean Claude Juncker, le-a transmis, vineri, cetatenilor britanici angajati in executivul comunitar ca face toate eforturile pentru a-i pastra pe acestia in cadrul institutiei, chiar daca Regatul Unit urmeaza sa paraseasca Uniunea Europena, in urma referendumului national in care alegatorii s-au exprimat pentru exit. Si sindicatul functionarilor de la Bruxelles a cerut pastrarea angajatilor britanici in Comisie.

Intr-un mail intern, intrat si in posesia HotNews.ro, Juncker le spune angajatilor britanici din Comisie ca stie ca acestia sunt „ingrijorati de viitorul lor, in urma votului” din regat.

Inteleg acest lucru pe deplin. Asa ca vreau sa transmit un mesaj clar pentru voi, colegi, si mai ales pentru colegii de nationalitate britanica. Conform Statutului functionarilor, sunteti <<functionari ai Uniunii>>. Voi lucrati pentru Europa. V-ati lasat „palariile” nationale la usa, cand v-ati alaturat acestei institutii, iar usa nu vi se inchide acum. In calitate de functionari europeni ati fost intotdeauna loiali Uniunii noastre, contribuind enorm la proiectul nostru european comun”  – spune Juncker in mesajul catre subalterni. (…) 

Stiu ca aveti asteptari legitime cu privire la drepturile si la obligatiile voastre, la familiile care poate ca v-au urmat la Bruxelles, la  copiii vostri care poate ca sunt inscrisi la scolile de aici. Permiteti-mi sa va asigur ca voi face tot ce imi sta in putere ca presedinte al Comisiei sa va ajut in acest proces dificil. Statutul nostru pentru functionari va fi citit si aplicat intr-un spirit european” – mai da asigurari Juncker. (…) 

Invitam Colegiul Comisarilor sa ia masuri urgente pentru a da asigurari pragmatice tuturor colegilor nostri care au cetatenie britanica, asigurandu-se ca, indiferent de masurile care se vor lua, acestia isi vor putea pastra locurile de munca si vor avea asigurat, de exemplu, dreptul la pensie. Vom monitoriza toate evolutiile pentru a fi siguri ca nu vor fi compromise interesele niciunui coleg de-ai nostri. Am fost, suntem si vom ramane impreuna!” – se arata intr-un mesaj al sindicatului Save the Europe.”

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-21107677-brexit-juncker-marea-britanie-referendum-sindicat-save-the-europe-comisia-europeana-vrea-pastreze-dupa-brexit-functionarii-britanici-banii-tarilor.htm

Posted in Uncategorized | Un comentariu

Începutul sfârșitului unei iluzii

Se poate discuta mult și bine despre greutățile economice care vor rezulta din actuala decizie a britanicilor, despre efectul de domino, despre forțele politice nu neapărat foarte simpatice care sunt pe cale să profite de actualul faliment al clasei politice europene. Dar un lucru este cert: Anglia a oferit lumii guvernarea reprezentativă. UE, în schimb, este o tehnocrație nereprezentativă. Anglia a optat, conservator, pentru propria ei tradiție, nu pentru un viitor (din ce în ce mai) nebulos.

Din ce ne arată istoria până acum, guvernarea reprezentativă nu a fost posibilă decât în cadrul statului național, nu și în cadrul structurilor (federațiilor) supranaționale. Abandonarea statului național, și odată cu el a reprezentativității, în favoarea UE, s-a făcut pe baza argumentului că UE, așa nereprezentativă cum e, poate rezolva problemele pe care statul național nu le poate rezolva. Nu știm cât de rău ar fi fost fără UE și cât de rău va fi fără ea, dar cert este, și nu este greu de înțeles de ce, că popoarele europene nu sunt mulțumite de felul în care UE le rezolvă problemele după ce le-a izbăvit de povara responsabilității de a se autoguverna. Una peste alta, lucrurile merg din ce în ce mai rău.

Dacă structurile transnaționale îți promit marea cu sarea, izbăvirea de vitregiile sorții și, odată cu ea, de necesitatea actului politic, avantajul statului național și al regimului reprezentativ este acela de a genera o clasă politică responsabilă în fața electoratului pentru felul în care gestionează vitregiile sorții, de care (realitate cu care trebuie să te împaci) nu te poate izbăvi nimeni printr-o soluție magică. Eventual, poți progresa, încetul cu încetul, pe baze sigure, fiind actorul propriului tău progres, atât cât este acesta posibil. Pentru a folosi o comparație, e ca și cum UE ți-ar promite că dacă devii membru al ei n-o să mai fie inundații, că are Comisa o soluție magică de transformare radicală a climei, iar atunci când vin inundațiile iar Comisia te lasă să te îneci, dacă nu cumva te afundă și mai rău, iar tu cauți responsabili pentru proasta gestionare a crizei, tot Comisia îți spune că lipsa reprezentării, și deci a responsabilității politice, e parte inerentă din procesul de transformare radicală a climei care se va desăvârși cândva, în viitor, eventual când vor prelua puterea adevărații progresiști în toate statele Uniunii Europene. Și atunci nu îți mai rămâne decât opțiunea să crezi mai departe în povestea asta, cam în același fel în care se aștepta desăvârșirea socialismului în URSS, sau să-ți faci bagajele și să pleci, așa cum au plecat în cele din urmă și popoarele din URSS, fiecare să-și vadă de viața lui, care chiar dacă nu e mai confortabilă, e, oricum ar fi, în propriile sale mâini.

Astfel, în cadrul statului național (bineînțeles, dacă acesta este democratic, lucru care nu este de la sine garantat), nu îți mai promite nimeni marea cu sarea, ci ți se dă dreptul să-i alegi și să-i dai jos pe cei mandatați să gestioneze probleme care apar, chiar să-ți faci și rău, dar să ți-o faci cu mâna ta, cu posibilitatea de a trage concluziile și de a te corecta. Uniunea Europeană este, așadar, produsul hybris-ului și expresia dorinței iluzorii de a evada în paradisul post-istoric în care politica a fost înlocuită de administrație. Acum că dezmembrarea UE a început, nu știu dacă ne vom întoarce, pas cu pas, la normalitate, sau dacă, din contră, evadarea din UE va iniția o dinamică politică de tip catastrofal, într-atât de dureroasă încât, abia din ruinele ei să se nască varianta finală a Turnului Babel. Cert este că eu, ca cetățean român, nu mai vreau la Cotroceni și Parlament aplaudaci care umblă cu sărut-mâna pe la ambasade, ci politicieni care să înceapă să gândească soarta României pe termen lung, a unei Românii pregătită să stea pe propriile picioare, așa cum o putea, luând în calcul toate vitregiile sorții, printre care și din ce în ce mai plauzibila dezmembrare a Uniunii Europene.

Posted in Uncategorized | 11 comentarii

Left behind

Problema stângii este că, de ani buni de zile, probabil cam de pe la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, nu mai are un proiect credibil de depășire a capitalismului, nici capacitatea de a-i preveni evoluția într-o direcție tot mai antisocială. În acest context, singurul obiectiv pe care stânga îl urmărește în mod real este prevenirea reapariției fascismului, a cărui definiție, în mod paradoxal, a devenit tot mai largă pe măsură ce orizontul de depășire a capitalismului neoliberal a devenit tot mai îngust. Nu e de mirare atunci că dreapta populistă (pe alocuri, e drept, vizibil neofascistă) devine tot mai populară și stânga antifascistă, cu suspiciunea și disprețul ei față de popor, tot mai nepopulară.

Atunci când s-a îndreptat spre socialism, muncitorimea n-a făcut-o din aspirația spre toleranță și multiculturalism, ci din prea greaua apăsare a jugului patronal. Nu a făcut-o dintr-o pretinsă dorință de superioritate morală, cu atât mai puțin una ce include și promiscuitatea sexuală, ci de foame. Iar atunci când ți-e foame, iar ăla care se presupune că ar trebui să te scoată din mizerie, nu face decât să-ți evidențieze inferioritatea „morală”, care paradoxal, deseori se trage de la prea multă morală (în sensul tradițional al termenului), atunci te duci la ăla care chiar dacă nu îți oferă soluții materiale, măcar îți reperează onoarea de bărbat, alb, heterosexual și creștin (mai ales în condițiile în care astăzi, oricât ar fi de greu, nu prea se mai moare de foame, dar se moare de nesiguranță, precaritate și deci umilință, condiție în care atacul la identitate e resimțit ca o lovitură în plus).

Și îți mai oferă dreapta și țapi ispășitori pe care să-ți verși frustrările. Da, știu că sună cinic (și este, așa cum și Trump este cinic, acel cinism tipic american), dar nu e mai reconfortant să-ți verși ura și disprețul pe altul decât să te autoflagelezi pe baza unui inepuizabil, întrucât veșnic întreținut, complex de vinovăție? În cele mai multe cazuri, oamenilor nu le place să fie criticați nici pe bună dreptate, deci cu atât mai puțin sunt dispuși să înghită critici bazate pe niște patologii culpabilizatoare, de pe urma cărora se fac altminteri cariere frumușele.

Că ne place sau nu, indiferent că vorbim de incapacitate sau lipsă de interes, nici dreapta, care se distanțează tot mai mult de discursul neoliberal, nici stânga, nu rezolvă problemele economice ale oamenilor (cel mult mai cârpesc pe ici pe colo). Cu deosebirea că stânga face majoritatea să se simtă prost, în timp ce dreapta o face să se simtă bine, cu show-uri de revigorare a self-esteem-ului de tip Donald Trump. Iar uneori oamenii nici n-au nevoie de mai mult, poate fi îndeajuns ca să o duci până la următorul salariu, mai ales când ajungi să te împaci cu ideea că mai mult oricum n-are cine să-ți ofere.

Posted in Uncategorized | Lasă un comentariu

Sfântul şi Marele Sinod al Ortodoxiei – Opinia Mea

Soarta viitorului Sfânt şi Mare Sinod al Ortodoxiei, ce ar trebui să înceapă peste patru zile în Creta, a devenit din ce în ce mai neclară, odată cu anunţarea deciziilor bisericilor din Serbia, Bulgaria şi Antiohia de a nu mai participa. În cele ce urmează, îmi voi exprima umila mea părere referitoare la cauza directă a actualelor tulburări de natură organizatorică precum şi la modul în care, cred eu, ar trebui să procedeze Biserica noastră. Este doar simpla opinie a unui simplu laic, nicidecum a vreunui stâlp al Ortodoxiei.

Întâi de toate, mă bucură faptul că Biserica noastră, spre deosebire de alte biserici, e hotărâtă să dea dovadă de maturitate, curaj şi consecvenţă, onorând cu prezenţa aşa cum a promis. Prezenţa, chiar dacă ea implică refuzul de a semna hotărârile finale, impune respect. Răzgândirea pe ultima sută de metri denotă fie imaturitate, fie laşitate, fie nepăsare faţă de destinul comun al Ortodoxiei. În orice caz, reprezintă un mod de a te face de râs.

Apoi, deşi în urma publicării celor şase documente pregătitoare, au venit, din partea diferitor persoane şi grupuri, unele mai cunoscute, altele perfect obscure, o serie de reacţii critice, eu consider că tabăra tradiţionalistă, în ansamblul ei, nu va respinge deciziile sinodului atâta timp cât acestea vor ţine cont de observaţiile formulate în scrisoarea trimisă Patriarhului Ecumenic de către Sfânta Chinotită a Sfântului Munte Athos[1]. Documentul cu pricina, deşi consecvent cu o abordare conservatoare care era de aşteptat, este pe de altă parte unul echilibrat şi irenic, fiind vizibilă pentru orice cititor diferenţa dintre duhul sobornicesc şi stilul duhovnicesc al Sfântului Munte, pe de o parte, şi duhul sectar şi panicat al altor intervenţii pe această temă (de gen, însuşi faptul că aduceţi în discuţie postul, e semn că vreţi să-l aboliţi după model papistaş)[2].

Acestea fiind spuse, dacă citim cu atenţie scrisoarea Sfintei Chinotite vom vedea că aproape toate obiecţiile acesteia vizează doar unul dintre cele şase texte, în speţă cel referitor la relaţia Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine şi participarea ei la mişcarea ecumenică. Altfel spus, e important să identificăm şi să izolăm problema majoră, iar problema majoră este reprezentată de acest document. Obiecţiile Sfântului Munte referitoare la alte texte, pe care eu personal le găsesc corecte, nu sunt, după părerea mea, de natură să blocheze dezbaterea şi adoptarea unor documente finale, mai ales întrucât nu se obiectează la ceea ce se spune ci se recomandă să se spună nişte lucruri în plus – precizarea mai detaliată a relaţiei dintre natură şi har într-un text (care totuşi este un simplu text) de doctrină socială, altminteri socotit ca fiind foarte inspirat de către părinţii sin Sfântul Munte, şi recunoaşterea a două sinoade de după cel de-al şaptelea ca ecumenice, în speţă sinodul în care a fost condamnat filioque şi sinodul care a afirmat învăţătura Sfântului Grigorie Palama despre har. Alte chestiuni, precum ontologia trinitară a Mitropolitului Ioan Zizioulas, criticată de tot mai mulţi teologi, nu vor fi dezbătute de sinod (pur şi simplu se discută despre altceva – că e rău sau e bine e o altă poveste), iar obiecţia terminologică formulată de Mitropolitul Hierotheos Vlachos, referitoare la utilizarea termenului de „persoană umană”, obiecţie care nu a fost preluată şi în documentul Sfintei Chinotite, iarăşi nu cred că va avea cum să blocheze o hotărâre comună sinodală sau să creeze probleme ulterioare în sensul respingerii sinodului de către pliroma Bisericii.

Ajungem astfel la singura şi adevărata problemă, care nu văd cum ar putea fi rezolvată în decurs de 11 zile, atât cât va ţine sinodul, cea a documentului referitor la relaţia cu restul lumii creştine. Aici sunt două obiecţii majore:

  1.  Documentul respectiv menţionează în mod clar că Biserica Ortodoxă este deţinătoarea deplinătăţii adevărului, că ea nu subscrie la ideea unei egalităţi a confesiunilor, nu acceptă ideea că reunificarea creştinilor s-ar putea face pe baza unui compromis dogmatic sau că ar putea exista intercomuniune euharistică în afara unei mărturisiri de credinţă comune. Cu toate acestea, i se reproşează documentului cultivarea unei ambiguităţi/duplicităţi ecleziologice, prin aceea că foloseşte termenul de biserici şi pentru comunităţile heterodoxe, refuzând să identifice deplinătatea Adevărului drept graniţă care separă, în mod lipsit de echivoc, ortodoxia de erezie şi realitatea eclezială de realitatea extraeclezială.
  2.  Este respinsă teza, afirmată în articolul 22 al textului în cauză, conform căreia în Biserica Ortodoxă, sinodul ar reprezenta „judecătorul desemnat şi ultim în materie de credinţă”[3]. Situarea sinodului deasupra Bisericii este socotită drept neconformă cu tradiţia ortodoxă pentru care, din contră, „judecătorul ultim în materie de credinţă” este „pliroma Bisericii, care se exprimă câteodată de către persoane individuale, sau de sinoade ale ierarhilor, sau de către poporul credincios, şi care este validată prin decizii sinodale.[4]

Să discutăm pe rând cele două obiecţii, începând cu cea de-a doua, care priveşte relaţia dintre sinod şi biserică. Aici, din câtă ecleziologie cunosc eu, şi mă gândesc în special la Alexei Homiakov, la ceea ce a scris părintele Florovsky[5], dar şi la scrisoarea patriarhilor răsăriteni de la 1848[6], obiecţia Sfintei Chinotite este cât se poate de justificată. Mai mult, cred că această obiecţie explică în mare parte şi reacţiile contestatare, mulţi dintre cei îngrijoraţi având cumva sentimentul că deciziile s-au luat în spatele uşilor închise, de către o birocraţie eclezială care se gândeşte pe sine ca separată de popor şi suverană peste el, care, mai mult, vrea prin actualul sinod să arate cine-i şeful, iar acum, dată fiind foarte scurta perioadă dintre publicarea documentelor pregătitoare şi reuniunea din Creta, aceiaşi oameni îngrijorați simt că sunt, într-un fel sau altul, puşi în faţa faptului împlinit. Cu alte cuvinte, ar exista o legătură intrinsecă între conţinutul deciziilor şi modalitatea în care sunt luate ele. Problema e că dacă modul în care este organizat sinodul pare într-adevăr să reflecte concepţia conform căreia nici măcar sinodul, ci de fapt sinaxa întâistătătorilor, este (se autoproclamă)  „judecător ultim în materie de credinţă”, pe de altă parte, recentul reflux, cu anunţul retragerii a trei (până acum) biserici autocefale, se explică, cred eu, în bună parte prin faptul că mulţi ierarhi s-au speriat de confruntarea cu Biserica de jos, care ar urma să înceapă după finalul unui sinod ce caută să valideze, atât în practică cât şi în teorie, o ecleziologie conciliară care, situând sinodul deasupra Bisericii, reprezintă la rigoare un pas hotărât către altminteri mult mai coerentul sistem papal. De altfel, atunci când analizau dinamica religioasă a lumii occidentale, slavofilii insistau întotdeuana asupra faptului că unitatea impusă de sus (catolică) provoacă reacţia anarhică a bazei (protestantă).

În cazul de faţă, dacă citim cu atenţie documentul în cauză, afirmarea unei autorităţi conciliare supra-ecleziale este ea însăşi o reacţie alimentată de atitudini de tip sectar precum cele menţionate în acelaşi punct 22, prin care „persoane individuale sau grupuri, caută să dezbine unitatea Ortodoxiei, sub pretextul unei presupuse apărări a Ortodoxiei pure”. După cum bine ştim, este vorba de acele persoane şi grupuri care susţin că participarea la dialogul interconfesional şi/sau doar formele în care are loc acest dialog reprezintă o abdicare de la adevărata Ortodoxie. Or, aici e important să se sesizeze o distincţie esenţială: participarea Bisericii Ortodoxe la dialogul interconfesional nu implică, prin sine, niciun fel de nouă dogmă, care să mai fie în plus şi obligatorie pentru întreaga Biserică, inclusiv pentru acea parte din Biserică lipsită în mod vădit de apetitul dialogului interconfesional la care nu o obligă nimeni să participe. Nu este o chestiune care ţine de credinţă, ci una care ţine de misiune, cel mult de disciplina canonică. Or, în ceea ce priveşte organizarea misiunii Bisericii în lume, inclusiv faţă de creştinii separaţi, cât şi în ceea ce priveşte rigoarea sau flexibilitatea cu care se aplică canoanele bisericeşti, aici, indiscutabil, ne aflăm în sfera de autoritate a episcopatului. Ca atare, dacă episcopii vor doar să afirme legitimitatea acestui tip de autoritate, contra contestărilor de tip sectar, nu trebuie să transforme, contrar tradiţiei ortodoxe, sindoul în „judecător ultim în materie de credinţă”, ci e suficient să afirme că episcopii, reuniţi în sinod, decid dacă dialogăm cu heterodocşii şi modalitatea în care o facem, şi, deşi astfel de decizii pot fi criticate, nimeni din rândul turmei nu are însă dreptul să-i declare, din acest motiv, apostaţi (aşa cum se obişnuieşte să se facă, în mod curent, pe anumite bloguri). Dar asta nu înseamnă că episcopii reuniţi în sinod pot formula dogme pe care Biserica, în totalitatea ei, este obligată să le accepte. Iar dogma conform căreia sinodul este „judecător ultim în materie de credinţă” pare să fie, într-adevăr, o nouă dogmă ecleziologică. Deci, ca să închei, trebuie făcută distincţia dintre autoritatea misionară şi disciplinară a episcopilor şi autoritatea în materie de credinţă care aparţine întregii Biserici.

Să trecem acum la cea de-a doua problemă, anume utilizarea termenului de biserică pentru alte confesiuni creştine. Aici, au fost unii care au subliniat că sfinţii părinţi folosesc noţiunea de biserică în foarte multe sensuri, nu doar în sensul care desemnează Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească[7]. Dar, bineînţeles, cei care contestă utilizarea termenului, nu vor fi satisfăcuţi cu eschive terminologice, ci vor eliminarea ambiguităţii din documentele oficiale şi un limbaj clar şi lipsit de echivoc. Acestea fiind spuse, mai mulţi teologi ortodocşi, printre care şi părinţii Florovsky sau Stăniloae, au afirmat că bisericile separate, chiar dacă rupte de deplinătatea Adevărului, nu se pot rupe pe deplin de Biserică, ci rămân într-o oarecare, imperfectă şi misterioasă, comuniune cu ea. Spre exemplu, părintele Stăniloae foloseşte noţiunea de „biserici nedepline” pentru a descrie natura comunităţilor heterodoxe[8]. Eu personal consider această viziune echilibrată şi corectă. Mai mult, chiar dacă unitatea Bisericii nu poate fi una strict sentimentală, ci adevărata şi deplina unitate trebuie să fie una atât de simţire cât şi de cuget, atât de trăire cât şi de mărturisire, cred că, dacă suntem în comuniune cu Hristos, simţim această nedeplină comuniune cu creştinii de alte confesiuni atunci când, spre exemplu, sunt martirizaţi pentru credinţa lor. Şi da, în astfel de cazuri, ceea ce simţim este mai mult decât simpla compasiune pe care o simţim pentru orice fiinţă ucisă şi chinuită. Simţim, până la un punct, o mărturisire comună, un destin comun, chiar dacă, din nefericire, unitatea este nedeplină întrucât ne separă deplinătatea Adevărului.

Problema este că, deşi regăsim această viziune referitoare la fraţii separaţi la mai mulţi teologi ortodocşi, inclusiv unii sfinţi, ea nu este, pe de altă parte, validată la nivel sinodal, şi nu prea văd, omeneşte vorbind, cum s-ar putea ajunge la un consens pe această temă în doar unsprezece zile, atât cât va ţine sinodul, un consens care să reflecte, bineînţeles, consensul sobornicesc al pliromei Bisericii. Căci altminteri, o repet, încercarea de a impune ceva împotriva conştiinţei comune a Bisericii (despre care Duhul Sfânt mărturiseşte pentru cine are urechi de auzit) este o idee foarte, foarte neinsipirată. Ca atare, socotesc că, în cazul în care Duhul Sfânt nu va face o minune pentru care mă rog, discernământul ierarhilor ar trebui să acţioneze în aşa fel încât să nu caute să impună Bisericii un adevăr exterior şi artificial, la care nu consimte, pentru că atunci, ca şi în alte dăţi din istorie, vor fi repercursiuni nefericite. Pe de altă parte, dacă nu se va putea ajunge la un consens cu privire la documentul despre relaţia Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine, nu văd de ce faptul cu pricina ar trebui să împiedice adoptarea celorlalte cinci documente. Soluţia de bun simţ, în cazul în care nu se ajunge la consensul dorit cu privire la documentul despre relaţia cu restul lumii creştine, ar fi ca documentul cu pricina (doar acesta) să se reîntoarcă pentru a fi dezbătut la comisiile teologice, fiind de dorit ca, odată trezit interesul pentru această dezbatere, ea să fie mai transparentă şi mai ecumenică, implicând într-o mai mare măsură pliroma Bisericii.

În fine, dacă ideea unui text panortodox de doctrină socială (altminteri rămas la nivelul generalităţilor) mi se pare o ideea bună pentru aceste vremuri în care bântuie tot soiul de ideologii îmbrăcate în straie creştine, iar rezolvarea la nivel panortodox a chestiunilor referitoare la autonomia bisericească şi suprapunerea jurisdicţiilor din diaspora (chestiune care este departe de a fi rezolvată, făcându-se, din câte se pare, doar un pas – pe cât de mic, pe atât de binevenit – înainte) este în mod clar o necesitate (aşa cum vor trebui să se rezolve pe viitor chestiunile ce privesc autocefalia şi calendarul), mărturisesc că nu am înţeles care este rostul adoptării unor texte panortodoxe cu privire la post şi căsătorie (în ultimul caz, am impresia că singurul rezultat e acela că îi mai zgândărim un pic pe zelotişti, ţinând să precizăm la nivel panortodox un pogorământ care oricum se aplică acolo unde este cazul, în special în diaspora, fără ca niciunui „purist” să-i treacă prin cap să rupă comuniunea cu bisericile ortodoxe care îngăduie, în practică, astfel de pogorăminte).

Nu ştiu dacă sinodul se va mai desfăşura până la urmă, şi dacă da cum, dar îmi exprim nădejdea că vom reuşi să nu ne facem de râs – lumea e cu ochii pe noi – şi să avem înţelepciunea de a nu transforma un dezacord încă nelămurit într-un circ jenant. Pe de altă parte, atât cobitorilor de alte confesiuni, cât şi ortodocşilor exasperaţi de dificultăţile pe care le întâmpină, în Biserica noastră, exerciţiul sinodalităţii, le-aş spune că, în măsura în care acesta este autentic, incluzând deplinătatea Bisericii, acesta nu are cum să fie decât deficil, deseori penibil, şi inevitabil lent. După cum scrie părintele John Meyendorff,

„Absenţa din Biserica Bizantină a unui criteriu permanent şi infailibil al adevărului” se datorează unei „înţelegeri a creştinismului ca trăire vie, pentru a cărui integritate şi autenticitate este răspunzătoare, cu siguranţă, sturctura sacramentală a Bisericii, dar al cărei conţinut viu este purtat din generaţie în generaţie, de întreaga comunitate a Bisericii (…) Aceleaşi elemente au făcut ca evoluţia teologiei din Biserica Bizantină să fie doar un proces organic şi lent, cerând o aprobare tacită a întregului corp de ierarhie şi credincioşi. Nici un fel de schimbări importante ale teologiei sau ale atitudinii bisericeşti nu s-au putut impune vreodată doar de autoritatea bisericească; iar când se întreprindeau astfel de încercări, acestea sfârşeau fie în insucces, fie în opoziţie îndelungată sau chiar în schismă.[9]

În concluzie, e mai bine ca lucrurile să meargă lent şi bine, decât să meargă repede şi prost (cum, din multe puncte de vedere, deşi nu din toate, s-a întâmplat la Conciliul Vatican II). De aceea, e destul de greu de înţeles graba de a adopta nişte documente la a căror redactare se lucrează de zeci de ani (sau, mai precis, un document anume care a generat controverse). Dacă ţinem morţiş să ne rezolvăm problemele fără tergiversări şi certuri epuizante, atunci ne punem un papă, „ca judecător ultim în materie de credinţă”, sau, de ce nu, paisprezece papi, care, în spiritul poruncii Mântuitorului de la Matei 20, 26-27 („Nu tot aşa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru, şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă”), nu reuşesc, pe de altă parte, să se pună de acord asupra ierarhiei cinstirii, aşa cum este ea reflectată în diptice, aşa că ne putem imagina şi cât de credibili vor fi, pentru pliroma Biserici, în calitate de „judecători ultimi în materie de credinţă”. Dacă, din dorinţa de a imita eficienţa insituţională a altora, vom proceda astfel, atunci, acordând prioritate organizării în raport cu comuniunea şi reducând problema adevărului la un simplu mecanism juridic menit să asigure unitatea organizaţională, vom sfârşi prin a falsifica realitatea Bisercii şi a ne iluziona cu o falsă unitate, la care nu participăm efectiv, întrucât este artificială şi impusă de sus. Pe când aşa, conştientizând în mod dureros cât suntem de divizaţi, suntem mai uniţi de fapt, în certurile noastre penibile, decât cei care sunt uniţi artificial (acesta este de fapt şi farmecul dulce-amar al culturilor răsăritene). Şi, cu perseverenţă, răbdare şi rugăciune, putem lucra, în ritmul rânduit de Dumnezeu, la cimentarea unei tot mai depline unităţi, cu toate greutăţile pe care le presupune aceasta.

Altminteri, şi celelalte sinoade, inclusiv cele la care a participat Papa, au avut parte de tămbălăul şi penibilul aferent, mult mai intens şi mai violent decât cel de-acum. Şi totuşi, Biserica a rămas unită, iar porţile iadului nu au biruit-o, suferind pe de altă parte cel mai tragic divorţ din istoria ei abia atunci când, din motive de eficienţă organizatorică, cuiva i-a venit ideea inspirată de a modifica natura unităţii bisericeşti. Or, deşi are norme canonice, Biserica nu este o organizaţie ci un organism viu, Trupul lui Hristos, în care, cât suntem încă aici, se poartă lupta dintre păcat şi sfinţenie, dintre unitatea pe care o zideşte Duhul Sfânt şi diviziunea pe care o seamănă dracu’, fie că ea se manifestă ca spirit sectar sau, din contră, ca spirit autoritar, menit să ne scape, chipurile, de răul diviziunii prin aruncarea în abisul unităţii artificiale. Cât despre unitatea nevăzută a Bisericii, care, aşa cum spunea Homiakov, îi include şi „pe cei uniţi cu ea prin legături pe care Dumnezeu nu a voit să le reveleze”[10], cred că, la fel cum aceasta s-a manifestat, inclusiv prin intercomuniune, în noaptea de dinaintea căderii Constantinopolului, atunci când, la ultima Liturghie din Catedrala Sfânta Sofia, cele câteva mii de voluntari catolici, veniţi să moară în apărarea unei cauze pierdute, s-au împărtăşit alături de greci din acelaşi potir, tot aşa, cred că se va manifesta din nou când va avea loc bătălia finală dintre Fiară şi Biserică, a cărei oştire numai Dumnezeu ştie de unde şi cum va fi recrutată, dar cu siguranţă nu din rândurile celor care se luptă, noapte de noapte, cu iudeo-masoneria şi noua ordine mondială pe bloguri. Până atunci, cred că risipim multă energie fie încercând să reparăm ceva ce oamenii au stricat dar doar Dumnezeu poate să repare, fie încercând să prevenim ceva ce, după cum a arătat-o istoria de atâtea ori, oricum nu se poate întâmpla, cel puţin nu în forma caricaturală pe care se străduiesc să o promoveze unii la fel de rupţi de realitate ca ăia care se mobilizează în reacţie la apocalipse care au loc doar în bezna minţii lor.

 

[1]http://www.activenews.ro/documente/Sf%C3%AEnta%20Chinotit%C4%83%20a%20Sf%C3%AEntului%20Munte%20Athos.pdf

[2] http://www.rostonline.ro/2016/06/parintii-din-sfintul-munte-ii-avertizeaza-pe-ierarhii-care-vor-participa-la-sinodul-panortodox/

[3] http://basilica.ro/relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine/

[4] http://corortodox.blogspot.ro/2016/06/scrisoarea-oficiala-si-integrala.html

[5] „There was no “Conciliar theory” in the Ancient Church, no elaborate “theology of the Councils,” and even no fixed canonical regulations. The Councils of the Early Church, in the first three centuries, were occasional meetings, convened for special purposes, usually in the situation of urgency, to discuss particular items of common concern. They were events, rather than an institution (…) The Councils of the fourth century were still occasional meetings, or individual events, and their ultimate authority was still grounded in their conformity with the “Apostolic Tradition.” It is significant that no attempt to develop a legal or canonical theory of “General Councils,” as a seat of ultimate authority, with specific competence and models of procedure, was made at that time, in the fourth century, or later, although they were de facto acknowledged as a proper instance to deal with the questions of faith and doctrine and as an authority on these matters. It will be no exaggeration to suggest that Councils were never regarded as a canonical institution, but rather as occasional charismatic events. Councils were not regarded as periodical gatherings which had to be convened at certain fixed dates. And no Council was accepted as valid in advance, and many Councils were actually disavowed, in spite of their formal regularity. It is enough to mention the notorious Robber Council of 449. Indeed, those Councils which were actually recognized as “Ecumenical,” in the sense of their binding and infallible authority, were recognized, immediately or after a delay, not because of their formal canonical competence, but because of their charismatic character: under the guidance of the Holy Spirit they have witnessed to the Truth, in conformity with the Scripture as handed down in Apostolic Tradition. There is no space now to discuss the theory of reception. In fact, there was no theory. There was simply an insight into the matters of faith. Hans Küng, in his recent book, Strukturen der Kirche, has suggested a helpful avenue of approach to this very problem. Indeed, Dr. Küng is not a historian, but his theological scheme can be fruitfully applied by historians. Küng suggested that we should regard the Church herself as a “Council,” an Assembly, and as a Council convened by God Himself, aus göttlicher Berufung, and the historic Councils, that is, the Ecumenical or General Councils, as Councils aus menschlicher Berufung, as a “representation” of the Church, indeed, a “true representation,” but yet no more than a representation. It is interesting to note that a similar conception had been made already many years ago by the great Russian Church historian, V. V. Bolotov, in his Lectures on the History of the Ancient Church. Church is ecclesia, an assembly, which is never adjourned. In other words, the ultimate authority and the ability to discern the truth in faith is vested in the Church which is indeed a “Divine institution,” in the proper and strict sense of the word, whereas no Council, and no “Conciliar institution,” is de jure Divino, except in so far as it happens to be a true image or manifestation of the Church herself. We may seem to be involved here in a vicious circle. We may be actually involved in it, if we insist on formal guarantees in doctrinal matters. But, obviously, such “guarantees” do not exist and cannot be produced, especially in advance. Certain “Councils” were actually failures, no more than conciliabula, and did err. And for that reason they were subsequently disavowed. The story of the Councils in the fourth century is, in this respect, very instructive. The claims of the Councils were accepted or rejected in the Church not on formal or “canonical” ground. And the verdict of the Church has been highly selective. The Council is not above the Church; this was the attitude of the Ancient Church. The Council is precisely a “representation.” This explains why the Ancient Church never appealed to “Conciliar authority” in general or in abstracto, but always to particular Councils, or rather to their “faith” and witness. Pere Yves Congar has recently published an excellent article on the “Primacy of the first four Ecumenical Councils,” and the evidence he has collected is highly instructive. In fact, it was precisely the normative priority of Nicea, Ephesus, and Chalcedon, that is, of their dogmatic ruling, which was felt to be a faithful and adequate expression of the perennial commitment of faith as once delivered unto the Church. Again the stress was not so much on “canonical” authority, but on the truth.” (…) The teaching authority of the Ecumenical Councils is grounded in the infallibility of the Church. The ultimate “authority” is vested in the Church which is for ever the Pillar and the Foundation of Truth. It is not primarily a canonical authority, in the formal and specific sense of the term, although canonical strictures or sanctions may be appended to conciliar decisions on matters of faith. It is a charismatic authority, grounded in the assistance of the Spirit: for it seemed good to the Holy Spirit, and to us.” http://jbburnett.com/resources/florovsky/1/florovsky_1-6-auth-councils.pdf

[6] “La noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut vreodată a aduce lucruri noi, căci păzitorul Credinţei este însuşi trupul Bisericii, adică poporul însuşi, care voieşte ca veşnic neschimbată să-i fie credinţa, şi la fel cu a Părinţilor săi, cum au experiat în fapt după schismă mulţi dintre Papi şi dintre Patriarhii cu cugetul latinilor, nimic izbândind în încercările lor” http://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/enciclica_1848.htm

[7] https://www.youtube.com/watch?v=V5x3IEi1C7w

[8] Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Eidtura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003, p. 275.

[9] John Meyendorff, Teologia Bizantină, Nemira, Bucureşti, 2011, p. 23.

[10] https://blogs.ancientfaith.com/orthodoxyandheterodoxy/2012/06/28/the-limits-of-the-church-by-fr-georges-florovsky/

Posted in Uncategorized | Un comentariu