Revoluția se amână

Am mai scris și înainte: dacă la guvernare era PSD-ul, am fi avut de mult un colectiv 2 (mă refer la proteste) cu guvernul dat jos în stradă deoarece corupția ucide. Dar la guvernare nu este PSD-ul. E PNL-ul sprijinit de USR.

În România, singurul grup social care știe și poate să facă revoluții (mă rog, și cu ceva sprijin de la SRI) este electoratul USR. Mai e zona național-ortodoxă cu tot cu antivacciniștii care deja a ieșit în stradă, dar astea sunt proteste de nișă care pot scoate în stradă maxim 5000 de oameni relativ pașnici. Ceilalți, populimea, nu au nici cultura protestului și nici capacitatea organizatorică. Pot doar să fie aduși cu autobuzele de PSD, dar nu așa se dă foc la guvern, iar PSD-ul cu siguranță nu și-ar asuma responsabilitatea unei astfel de operațiuni în contextul actualei pandemii.

E drept, ar putea fi antrenați într-o revoltă de clasa de mijloc, dacă aceasta ar da tonul, așa cum s-a întâmplat cu populimea aspirațională din diaspora și așa cum s-a întâmplat în multe alte revoluții de dinainte, însă, cum am spus, clasa de mijloc e deja la guvernare prin USR și nu prea are cum să protesteze USR-ul împotriva USR-ului, iar o nouă pseudomorfoză a dreptei dincolo de ultima pseudomorfoză useristă încă nu a avut loc.

Ceea ce nu înseamnă că această clasă socială nu are motive de nemulțumire. Ba tind să cred că unii dintre ei au ajuns chiar la un soi de masochism, în sensul în care deși economic au fost loviți destul de sau foarte serios, politic încă savurează marea biruință asupra corupției pentru care au luptat din 2016 încoace, dacă nu chiar de la pașopt, sau se tem de revenirea PSD-ului sau pur și simplu ar vrea să protesteze dar nu au cu ce să își înlocuiască propriul partid. Situația s-ar putea schimba dacă USR-ul ar începe să facă opoziție, dar nu există niciun indiciu că lucrurile vor evolua în această direcție.

Ca să rezum, clasa socială care ar putea protesta în România nu are niciun orizont politic dincolo de m.. Dragnea. Ea a ajuns deja la sfârșitul istoriei unde poate să și moară de foame satisfăcută că l-a băgat pe Dragnea la pușcărie. De notat că acesta este același grup social căruia i se datorează în mare măsură starea jalnică a statului român în momentul de față pentru că ei sunt cei care de-a lungul anilor au votat pentru privatizări, pentru tăieri, pentru Băsescu, pentru Macovei, pentru Năsui, pentru ca acum să constate că libertatea și prosperitatea pentru care au tăiat, au tăiat, au tăiat sunt maturate peste noapte nu de comuniști, ci de ministatul liberal devenit între timp sanitar, pentru că nu sunt medici ATI, nu sunt angajați ai DSP, sunt rachete, nu izolete ș.a.m.d.

Ceilalți, cei se sub ei, nu se mobilizează singuri. Într-un fel, le e și rușine să iasă singuri, pentru că mulți nu știu ce să spună, nu sunt creativi ca oamenii frumoși și în mare parte au internalizat propagandă oficială care îi etichetează drept proști ce trebuie călăuziți de segmentul luminat al societății. Drept urmare, nici măcar nu putem știi cât de nemulțumiți sunt (și unii, și alții) pentru că asta nu vom afla din presă. Aflăm doar doar din auzite, ca pe timpul comunismului.

Așa că pentru moment, în măsura în care există, furia socială nu poate decât să se topească în resemnare, apatie, sictir, caterincă, depresie sau băutură. Iar dacă va atinge un anumit nivel critic mă tem că nu se va putea manifesta decât sub forma unei explozii haotice fără niciun fel de potențial de restructurare instituțională. Dar probabil că încă nu am ajuns acolo.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Ce am câștigat din ce am făcut și ce am mai fi putut să facem

Sunt țări ca India, ca Peru, ca Armenia sau ca România care au impus măsuri de carantină în martie când tot Occidentul făcea la fel ca să fie și ele în rând cu lumea bună. Evident, cum nu sunt țări bogate, nu și-au permis să stea prea mult în carantină și nu și-au permis decât o carantină. Or, un principiu elementar de strategie în orice război e că dacă ai o singură opțiune nucleară, sau ,o singură back-door bazooka, ar trebui să o folosești nu pentru a trage în primul soldat care a trecut granița, ci atunci când asaltul atinge maximul de intensitate și nu mai reziști prin metode convenționale. Când de voie de nevoie au eliminat măsurile de carantină, epidemia a venit sau a revenit (și mai puternică decât în faza inițială) peste ele.

Cu alte cuvinte, nu au făcut decât să amâne, cu prețul agravării crizei economice, un deznodământ inevitabil, cu care au fost nevoite să se confrunte din nou, doar că mai sărace și în mare parte epuizate. Și alte țări, ca Israelul și Australia, se găsesc în situații similare, doar că ele își permit să impună noi măsuri de carantină mai puțin restrictive decât prima oară, atât datorită faptului că sunt țări mai bogate, cât și datorită faptului că populația pare să fie mai docilă. Serbia, spre exemplu, a încercat aceeași manevră, dar s-a oprit în fața unei revolte populare.

E adevărat, sunt și țări ca Germania sau Coreea de Sud care au reușit să conserve avantajul obținut cu lockdown în cazul Germaniei și fără lockdown în cazul Coreei de Sud. Bravo lor! Dar să vedem până când. Între timp, ar trebui studiate cu atenție.

Între timp, valul doi pare să fi atins un plafon atât în Balcani, unde nu s-a mai impus un al doilea lockdown, cât și în Australia și Israel, iar Armenia, fără lockdown, s-a înscris de ceva vreme pe panta descendentă. Așa stând lucrurile și dacă exceptăm ipoteza – nedemonstrată – conform căreia virusul însuși și-ar fi schimbat natura și comportamentul între timp, singura justificare rațională pentru lockdownul inițial a fost șansa de a pregăti sistemul sanitar și populația de impact și poate și avantajul că, din câte se pare, între timp metodele de tratament s-au perfecționat.

Dar nu e deloc clar că beneficiile umane acoperă costurile tot umane – șomajul și sărăcia, închiderea spitalelor, tulburările psihice – și nimeni nu s-a sinchisit să vină cu o estimare de acest tip, căci nici nu își avea rostul, în condițiile în care decidenții așteptau Apocalipsa. Care apocalipsă nu a venit nici după ce restricțiile au fost ridicate. Sigur, s-a agravat sau reagravat o problemă, dar diferența dintre o problemă serioasă și apocalipsă nu cred că se explică strict prin îmbunătățirea tratamentelor medicale și prin înarmarea populației și a sistemului medical.

De altfel, lăsând la o parte faptul că tot guvernanții sunt de vină pentru faptul că au fost prinși nepregătiți, nu e deloc clar nici că între timp au făcut mare brânză. Spitalul construit de societate, nu de stat, din curtea Spitalului Elias, abia acum a primit autorizare de funcționare, după un șir de bâlbâieli penibile; angajații din sistemul public care ar putea să lucreze de acasă sunt chemați în continuare la serviciu; se testează de covid în aceleași centre de recoltare a analizelor unde se fac toate celelalte analize; medicii nu sunt testați periodic și nici cei care revin în spitale din concediu nu sunt obligați să se testeze, chiar și după ce am avut cazul de la Craiova cu medicul revenit din concediu care, din câte se pare, s-ar fi aflat la originea unui focar apărut în spital; statul nu a fost în stare să găsească prin demersuri diplomatice – dacă tot suntem stat UE și contribuim la greu pentru NATO – un surplus necesar de medici ATI (că Vestul a trecut cu bine peste primul val și cu medicii formați pe banii săracului stat român pe care i-a luat de aici la pachet cu petrolul, pădurile și mult mai ieftinii culegători de sparanghel).

Dar dacă specialiști ATI nu poți să formezi peste noapte după ce ani la rând ai asistat nepăsător și iresponsabil la scurgerea de creiere către Vest, pe care ai și încurajat-o, prin vocea lui Băsescu și a tuturor teletualilor care i-au ținut isonul, îndejauns de mulți funcționari ai DSP, care să monitorizeze pacienții aflați în izolare și să facă niște anchete epidemiologice mai de Doamne ajută, puteai să angajezi. Mai ales că ai la dispoziție foarte mulți șomeri. La fel cum puteai să demarezi un program de recrutare rapidă de personal didactic tânăr în vederea reînceperii anului școlar în condiții normale la toamnă. La fel cum puteai să taxezi bogătanii pentru a-i compensa corect pe cei care au pierdut afaceri sau locuri de muncă datorită carantinei și pentru a-i pune în concediu medical pe angajații din categoriile de risc care nu pot să lucreze de acasă.

Și lista poate continua. Dar guvernul nu face decât să se plângă de poporul prost și nedisciplinat care nu merită un guvern așa de minunat. Și să ne spună povestea aia foarte puțin credibilă și oricum nedemonstrabilă din care rezultă că tot românul, păgubit sau nu, ar trebui să mulțumească iubitului guvern pentru că l-a scăpat de la o moarte sigură prin măsurile dure pe care le-a impus în martie.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Experții, decidenții, influencerii

Cred că deciziile care s-au luat se explică în bună măsură și printr-un fapt foarte simplu: unii dintre oamenii aflați în poziții de decizie sau cu influență asupra opiniei publice și indirect asupra decidenților sunt foarte labili. Pur și simplu s-au speriat groaznic de acest virus. Nu au fost prudenți și înțelepți, cum mulți dintre oponenții radicali ai ortodoxiei anticovid, cei din cealaltă extremă, nu au fost și nu sunt (din păcate). Ci pur și simplu au intrat în panică și și-au pierdut uzul rațiunii. Iar unii dintre ei nici măcar nu s-au temut că o să le sară lumea în cap dacă nu iau acum măsuri radicale, pentru a constata ulterior că a avut loc hecatomba anunțată de proorocii lui covid. Cu atât mai puțin s-au gândit la ce va face lumea ulterior când va constata că lupul n-a venit (iar asta, bineînțeles, doar datorită faptului că au ascultat de mama capră cu trei iezi și au stat ferecați în casă). Ci pur și simplu s-au temut groaznic că o să moară ei sau cineva apropiat. Au transformat societatea într-un ostatic al propriei lor nevroze individuale. Unii și-au mai revenit între timp. Alții nici până acum. După cum bine știm, panica e un sfetnic bun. Mai ales când e sfetnicul suveranului sau când însuși suveranul a făcut atac de panică.

O altă posibilă explicație a deciziilor care s-au luat, pe lângă panica animalică de care au fost cuprinși unii decidenți sau cei cu influență asupra lor, este cretinismul experților. În urmă cu mai bine de un secol, Max Weber spunea că deplina dezvoltare a capitalismului până la ultimele sale consecințe va genera o lume a „expertizei fără înțelegere” și a „voluptății fără suflet”.

Ne interesează în cazul de față prima dimensiune. Unora le vine greu să creadă, dar eu cred că mare parte din acești experți care își studiază micul lor virus sunt atât de cretini încât nu posedă nici măcar niște noțiuni elementare de epistemologie și filosofie a științei în virtutea cărora să poată face deosebirea dintre ce este și ce nu este știință sau să poată conștientiza limitele autorității științifice reale, nu închipuite, pe care o implică statutul lor de experți. Ei s-au simțit îndreptățiți sau obligați să știe pentru că sunt experți și să acționeze ca și cum ar ști.

Pe de altă parte, fiind formați de un sistem de învățământ a cărui sărăcire a fost dublată de intoxicarea cu activism, mare parte din ei își dublează ignoranța cu sentimentul generealizat conform căruia they have to make a difference, în loc să tacă din gură și să-și vadă de treaba lor, cu etica mesianic-salvaționistsă (salvați Roșia, salvați delfinii, salvați Bucureștiul, salvați România, salvați planeta) care operează cu dihotomii maniheiste (tânărul frumos și liber versus bau-baul populist și conspiraționist) și cu frica de colectivul care oricând te poate pune la zid și de teama căruia tremură ca niște moluște.

Aceste sentimente dezonorante și / sau confuze au umplut vidul lăsat în urmă de absența unei educații filosofice elementare. De știința guvernării bazată pe înțelegerea societății și a epidemiei ca fenomen social ce să mai vorbim. Partea proastă e că această educație nu le-a lipsit doar experților, care de bine de rău știu ceva, în speță micul lor fragment de natură, ci și politicienilor, care sunt la fel de tembeli ca experții minus specializarea îngustă a ălora. Adică nu știu nimic. Dar ne conduc. Iar când la toate acestea se mai adaugă și panica, de care vorbeam în postarea anterioară, dezastrul e garantat.

Plătim acum prețul unui model educațional care a înlocuit complet înțelegerea comprehensivă cu specializarea îngustă, eficiența care se măsoară în bani și activismul ideologic. Iar apoi un lider ca Iohannis, incapabil să emită vreo idee originală sau să dezvolte un raționament ceva mai complex în domeniul în care a fost propulsat, în speță politica, se plânge că guvernații umplu același vid cu teorii ale conspirației.

Mă rog, sunt doar niște ipoteze. Sper să apuc ziua când cineva va scrie istoria onestă și lucidă a acestei pandemii și a procesului decizional care a fost declanșat de ea. Până atunci, mă tem că am în mare măsură dreptate. Ceea ce ar fi foarte deprimant. Pentru că oamenii ăștia sunt încă la butoane. Și va dura cel puțin vreo douăzeci de ani ca să formezi o nouă generație de lideri, în ipoteza fericită, dar puțin probabilă, în care demarezi reforma de care sistemul de educație are nevoie acum. Din păcate, momentan rămânem blocați cu școala online și ascultăm sfaturile lui Selly. Așa că probabil că va fi nevoie de un cataclism și de mult sânge pentru ca întreg sistemul să fie refăcut din temelii.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Explicații

Înainte de a vă grăbi să spuneți ca la noi la nimeni, suntem ciuma Europei, țineți cont că se întâmplă și la case mai mari. Nu numai la noi a venit valul doi. A venit și în țări mult mai dezvoltate ca Japonia, Israel, Australia sau SUA, inclusiv în state conduse de democrați, precum California sau Illinois. Pe de altă parte, în ritmul ăsta, o să avem nevoie de vreo patru valuri pentru a ajunge din urmă alte țări mult mai dezvoltate decât România, ca Franța, Marea Britanie, Belgia sau Suedia.

Înainte de a da vina pentru valul doi pe autorități sau pe popor ar trebui să admitem:

a) că suntem în ceață, întrucât nu avem instrumentele epistemice necesare pentru a ne lămuri cu privire la cauzele situației în care ne aflăm și impactul lor relativ – epidemiologia, sociologia și chiar și presa din România sunt toate varză -, iar în absența acestor instrumente speculăm pornind de la ce știm din auzite sau ne pretăm la atacuri politice penibile, precum cele ale președintelui care scoate PSD-ul drept țap ispășitor pentru orice nu merge în țara asta;

b) că prin natura ei situația e extrem de complicată; e limpede că măsurile de carantină reduc rata infectării; dar e la fel de limpede că ele nu omoară virusul și nu sunt sustenabile pe termen lung, nici economic, nici politic, și că odată reluată viața socială normală este mult mai complicat să controlezi răspândirea virusului, control care începe cu înțelegerea cauzelor răspândirii sale, care cel puțin în cazul României este extrem de deficitară.

Omul este un animal social, economia e un proces social, izolarea oamenilor e alienantă, școala online este o aberație. Pe de altă parte, virusul se răspândește prin socializare. Din această dilemă nu puteți ieși.

Așa că ar trebui să începem prin a recunoaște situația nefericită în care ne aflăm, apoi să definim niște obiective realiste și să stabilim în mod realist raportul dintre costurile și beneficiile măsurilor menite să țină sub control epidemia, iar apoi să ne folosim de instrumentele epistemice legitime – în măsura în care le avem – pentru a lămuri unde anume s-a greșit, cine e de vină pentru ce și ce trebuie făcut de acum înainte.

Dar nu facem asta, ci ne isterizăm apocaliptic și mesianic, improvizăm urechist dar pretindem că guvernăm științific, ne transpunem fricile, frustrările și interesele personale în politici publice, care, drept consecință, nu pot fi decât proaste, căutăm țapi ispășitori și ne ascundem ignoranța în spatele unor clișee despre eterna și fascinanta fire a românilor și a unor atacuri politicianiste ieftine, al căror caragialism nici măcar nu ne mai amuză.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Presa de trei parale și guvernarea prin frică

Presa de trei parale, cu titluri înfiorătoare, cutremurătoare, îngrozitoare ș.a.m.d. ar trebui judecată și condamnată pentru terorism psihologic la adresa poporului român. Tot ea este răspunzătoare în mare măsură pentru erodarea coeziunii sociale, a încrederii în autorități și pentru înflorirea teoriilor conspirației. Desigur, o mare răspundere revine și strategiei tembele a autorităților care la rândul lor și-au întemeiat actul guvernării pe strategia înspăimântării oamenilor, utilă pe termen scurt, dar catastrofală pe termen lung, în condițiile în care de la bun început un om rațional avea toate motivele să creadă că avem de-a face cu o problemă pe termen lung care necesită o strategie pe termen lung. Și dacă tot s-au luptat cu fake newsul, trebuiau să pună cu botul pe labe toată presa toxică care pescuiește clickuri cu astfel de titluri înfiorătoare, cutremurătoare, îngrozitoare ș.a.m.d. sau care pune în titlu un fake news – exemplu de pe Antena 3, zilele trecute, care ne anunța într-un titlu că ne întoarcem la starea de urgență, pentru ca în articol să ne informeze că o anumită măsură doar ne aduce aminte de starea de urgență – tot în același scop. Dar, așa cum am spus, nici pe guvern nu l-a dus mintea mai mult.

Nu trebuie să fii mare psiholog ca să înțelegi că starea de frică e o formă de suferință psihică în care dacă rămâi prea mult timp o iei razna. Și probabil că unii au luat-o razna, cel puțin într-o anumită măsură, și tocmai din acest motiv au și acceptat fără comentarii restricțiile impuse de guvern. Însă, de la un punct încolo, la cei mai mulți se manifestă, din contră, negarea, ca mecanism de apărare. Odată declanșat acest mecanism, negarea devine și mai vehementă cu fiecare nouă încercare de a induce teama ce este resimțită ca o agresiune la adresa unui psihic deja fragilizat. Cel care încearcă „să te salveze”, „să te avertizeze pentru binele tău”, evident, prin intermediul unui titlu înfiorător, cutremurător, îngrozitor ș.a.m.d. care atrage multe clickuri și multe venituri din publicitate va fi perceput ca dușmanul care încearcă să te îngenuncheze, să te distrugă, să te bage în depresie. De aceea, omul va crede și va face fix invers decât ceea ce i se va zice. În mod paradoxal, va reacționa ca și cum i-ar tuși unul virusul fricii în față pretinzând că o face pentru sănătatea lui.

Ceea ce nu au înțeles dobitocii care ne conduc, iar psihologii, antropologii, sociologii și politologii nu și-au făcut nici ei auzită vocea prea mult, este faptul că milioane de români au purtat în această perioadă în adâncul sufletelor lor un război cu frica. Un război inegal. Și nu e vorba doar de frica față de virus. E vorba și de frica de sărăcie și precaritate, de frica față de consecințele individuale și sociale ale fricii și de frica față de un guvern incompetent și necinstit care este perceput mai mult ca parte a problemei decât ca soluție. Pe măsură ce sursele fricii se înmulțesc, iar omul se simte deja copleșit, încercarea de a induce frica de virus, de a mai turna o picătură de frică în vasul cu spaime care oricum dă pe afară, este perecpută ca o agresiune și mai mare generând, drept consecință, o negare și mai puternică. Teoretică și practică. Cu atât mai mult cu cât, în cele din urmă, virusul s-a dovedit mult mai puțin înspăimântător decât prevedeau scenariile inițiale, dar și mai rezilient, în sensul în care pe de o parte probabilitatea să te omoare e mult mai mică decât cea vehiculată inițial, iar pe de altă parte, vedem că virusul nu moare, ceea ce înseamnă că măsurile inițiale de carantină nu au făcut decât să prelungească agonia și să umfle factura economică doar pentru a amâna un deznodământ inevitabil. Într-un fel, frica de virus a ajuns să semene tot mai mult cu frica de moarte, adică frica irațională față de o realitate pe care, de la un punct încolo, chiar nu o poți controla, și care nu reușește să evite deznodământul, în speță moartea, ci doar să-ți distrugă viața.

Așadar, în timp ce frica de virus a scăzut, iar oamenii s-au simțit trași pe sfoară, frica de sărăcie și precaritate a crescut, iar în fața acestui spectru oamenii se simt complet lipsiți de apărare deoarece văd că guvernul nu face absolut nimic ca să îi protejeze de acest nou spectru amenințător. Din contră, se strofoacă să-i facă să se simtă vinovați, iar oamenilor nu le plac alți oameni care încearcă să-i facă să se simtă vinovați, îi insultă și le insultă inteligența prin insistența de a-și prezenta improvizațiile urechiste drept abordări sută la sută științifice, încearcă în continuare să-i sperie, iar oamenii care deja se luptă cu frica nu mai suportă să primească o nouă doză de la guvern și îi amenință cu noi suplicii și sancțiuni. Pe scurt, statul a ajuns să fie perceput ca o figură de autoritate (supraeu, figură paternă) a cărei prostie, rea credință și incompetență e egalată doar de sadismul cu care își tratează supușii pe care pretinde că îi protejează și îi educă. Iar presa a devenit din câinele de pază al democrației sperietoarea de ciori a guvernului întoarsă cu fața către popor. Orice critică la adresa guvernului e etichetată drept antiștiință și teorie a consiprației și orice rău sau defect este automat expulzat în afară într-o manieră cât se poate de conspiraționist-infantilă (PSD-ul e de vină, chiar dacă nu guvernează, guvernul e – și nu poate fi decât – perfect).

Așa stând lucrurile, poate că cel mai convingător lucru pe care îl mai poate face guvernul în momentul de față e să tacă. Și să pună CNA-ul să curețe presa senzaționalistă (transformată în câine de pază anticovid care păzește poporul de el însuși și guvernul de popor) de titlurile înfiorător de imbecile.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Poporul prost și despotismul luminat

De ceva vreme s-a impus o narațiune jalnică în spațiul public. Din motive lesne de înțeles, guvernul o promovează ca unică explicație a situației în care ne aflăm. Presa a devenit un organ penibil de propagandă al guvernului. În loc să pună sub semnul întrebării această narațiune, funcționează exclusiv ca mijloc de diseminare a ei. Cu câteva excepții, intelectualitatea subțire nu comentează nici ea mai nimic, ca nu care cumva să zică lumea că s-a dat cu conspiraționiștii. Pe scurt, guvernul se achită de orice responsabilitate dând vina pentru situația în care ne aflăm pe poporul care nu crede și nu păzește legea sfântă. Am ajuns, așadar, să trăim într-un soi de teocrație sau mai bine spus într-o ideocrație care asemeni tuturor ideocrațiilor moderne de până acum se revendică nu de la revelație, ci de la o presupusă știință care este, de fapt, o pseudoștiință. Astfel, regimul se vrea a fi rațiunea instituționalizată, guvernarea luminată care se luptă să impună domnia rațiunii asupra unei mase obscurantiste și recalcitrante. Aceasta din urmă se află la antipodul rațiunii instituționalizate sub forma guvernării luminate. Ea e compusă din proști care nu cred în covid – ca în orice teocrație, orice critică a puterii care guvernează în numele lui Dumnezeu e automat înfierată ca apostazie – și care nu sunt precauți. Care nu fac ce spune Preafericitul Werner, ci ce face Preafericitul Werner atunci când merge la Conciliul de la Bruxelles.

Dar regimul pretinde rațiune – de fapt, credință oarbă, adică opusul rațiunii – de la niște oameni pe care a încercat inițial să-i sperie cu profeții apocaliptice imposibil de verificat și, asemeni tuturor profețiilor, foarte neclare, strategie care nu poate să țină la nesfârșit și care, în fond, e o strategie complet imbecilă pentru orice criză de durată, cum e cea pe care o traversăm, lucru pe care îl poate înțelege oricine nu suferă de profunda imbecilitate politică ce caracterizează elitele politice, meditatice și culturale care ne păstoresc.

Tot astfel, oamenilor li se reproșează că nu cred în covid, o realitate empirică verificabilă, dar li se cere în același timp să creadă în teza necredinței în covid și a neascultării de poruncile înaltului cler anticovid care ar explica situația în care ne aflăm, adică într-o ipoteză care în absența verificării empirice rămâne o simplă speculație: nu știm în ce măsură este adevărată și în ce măsură explică situația în care ne aflăm. Dar cu toate acestea, în numele rațiunii, ni se cere să credem și suntem etichetați drept iraționali dacă nu credem. Știința poate să scoată lejer din burtă estimări matematice referitoare la ce ar urma să se întâmple, pentru a spune ulterior că nu s-au adeverit calculele tocmai pentru că guvernele au impus recomandările ei (făcând abstracție de exemplele concrete care o contrazic), dar, cel puțin în România, nu poate nici măcar să schițeze o imagine mai clară decât cifrele abstracte pe care le comunică guvernul zi de zi (chiar și actualizarea zilnică a datelor pentru fiecare județ în parte a fost întreruptă după un scurt experiment de pe Hotnews care a durat doar o zi) cu privire la ceea ce s-a întâmplat deja. Nu știm cât de greu e să faci astfel de cercetări și care e marja de eroare inevitabilă. Știm doar că un întreg județ unde avem unul din cele mai mari focare de coronavirus are un singur epidemiolog. Sociologii și antropologii plătiți din bani publici nu produc nici ei vreun studiu cu bază empirică pentru a ne ajuta să ne facem o imagine mai clară a situației de pe teren și pentru a ajuta autoritățile să-i înțeleagă mai bine pe cei cărora le reproșează lipsa de înțelegere, căci, altminteri, pentru a putea să convingi pe cineva trebuie în prealabil să-l înțelegi. În fine, nici măcar presa nu ne pune la dispoziție niște reportaje de calitate. Doar înfierări propagandistice cu valoare analitică nulă. Dar toți acești oameni de bine ne cer să ne demonstrăm rațiunea și apartenența la grupul aleșilor prin disponibilitatea de a prelua pe nemestecate o propagandă ieftină și clișee expirate despre firea românilor.

Dar nu e vorba doar despre lipsa dovezilor empirice menite să confirme sau să infirme discursul oficial. Dacă orice tratament are beneficii și costuri și dacă sub impactul unei amenințări terifiante și iminente, dar altminteri confuze, estimarea costurilor a lipsit cu desăvârșire la momentul instituirii stării de urgență, noi nici până acum nu avem o contabilitate a pierderilor sau o idee cât de vagă cu privire la costurile și beneficiile unei eventuale noi carantine. Și cică asta e strategie de guvernare rațională tocmai bună să stimuleze rațiunea guvernanților. Nu știm ce am câștigat și ce am pierdut nici ce riscăm să pierdem de acum înainte dacă alegem o soluție sau alta. Guvernanții României se pot justifica doar prin trendul european: au impus carantina toate statele din vest, normal că trebuia să fim și noi în rândul lumii. Ei doar știu să fie în rândul lumii. Când România devine un caz excepțional și nu mai pot să funcționeze în registrul papagalismului european sunt complet paralizați în primul rând de lipsa de înțelegere pe care le-o reproșează guvernaților. Cei care le reproșează oamenilor faptul că nu sunt călăuziți de lumina rațiunii și că nu se lasă călăuziți de despoții luminați nu sunt capabili să depășească în vreun fel combinația neaoșă de papagalism sincronist și improvizație urechistă.

Din masa amorfă și nediferențiată de păcătoși anatemizați la grămadă se desprind chipuri de oameni care au murit cu zile, care și-au pierdut locurile de muncă, care și-au văzut falimentate afacerile pentru care au muncit ani întregi, care au fost umiliți în spitale sau în afara lor de către zbirii Ministerului de Interne, care s-au îmbolnăvit sau s-au reîmbolnăvit de nervi pe fondul restricțiilor draconice și al climatului general de incertitudine pe care guvernul n-a făcut mai nimic ca să-l amelioreze, care se văd puși în fața riscului de a se cufunda în precaritate și sărăcie și de a fi judecați de copiii lor pentru faptul că nu au fost în stare decât să asculte de guvernul care luptă cu covidul, nu să și lupte pentru viitorul lor, al unei generații de copii private de dreptul la educație. Despre acești oameni nu știm decât din auzite, cam la fel cum aflam pe timpul comunismului despre nemulțumirile oamenilor care nu apăreau niciodată în presa oficială, presă care seamănă dezolant de mult cu presa de astăzi. Câți păgubiți de acest fel există în societatea românească, cât de mult au avut de pierdut și în ce măsură nu doar simpla lipsă a unei juste despăgubiri, ci pur și simplu absența simplei recunoașteri a situației dramatice în care se află și a sacrificiului pe care l-au făcut explică o eventuală lipsă de încredere în îndemnurile oficiale ale autorităților, a cărei legătură cu evoluția concretă a epidemiei rămâne să fie la rândul ei demonstrată? Nu știm. La fel cum nu știm nici ce ar fi putut să facă guvernanții mai bine și nu au făcut. Din discursul oficial rezultă că avem cel mai prost popor și cel mai minunat guvern.

Evident, nu mi-am propus să neg faptul că mulți dintre români cred tot felul de prostii, chiar dacă, așa cum am spus, procentajul celor care văd lucrurile astfel și impactul concret al acestor convingeri rămâne să fie stabilit prin metoda științifică care e invocată doar pentru a da vina pe popor și pentru a întreține, în același timp, ceața în care își desfășoară activitatea guvernul. Dar în ipoteza în care poporul e prost, se pune și întrebarea: ce au făcut în treizeci de ani guvernanții pentru a-l educa? Așa cum nu poți forma peste noapte îndeajuns de mulți specialiști ATI, pentru a compensa lipsa de personal cauzată de decenii de integrare europeană neoliberală, tot astfel, nu poți să educi peste noapte un popor în a cărui educație ai investit cam cele mai mici sume din Uniunea Europeană. Ce au făcut (neo)liberalii aflați acum la guvernare pentru educația, sănătatea, cercetarea, serviciile sociale și administrația din România, adică pentru instrumentele de care ai nevoie pentru a combate o epidemie? Ce au făcut pentru coeziunea socială care este invers proporțională cu nivelul de neîncredere și paranoia al unei societăți? Au tăiat și au privatizat. Iar acum dau vina pe popor. Ce au zis intelectualii lui Băsescu atunci când acesta le spunea medicilor să se care din țară? Au preamărit înțelepciunea cârmaciului, iar acum ne dau lecții de civism anticovid. Ani la rând au tăiat de la educație și sănătate în numele libertății și prosperității, ignorând mizeria, suferința și disperarea în care se zbăteau oamenii, pentru ca acum tot ei să ne spună că trebuie să falimentăm economia și să acceptăm un regim mult mai restrictiv decât cel ceaușist, pentru că după treizeci de ani de capitalism pe pâine alte instrumente de combatere a epidemiei nu avem.

Deseori, aceiași oameni care au fost sacrificați pentru economie au fost acum sacrificați din nou, cu tot cu economie, pentru sănătatea publică de la care fuseseră decuplați în numele libertății și al creșterii economice. Oameni cărora treizeci de ani li s-a spus că statul e, prin definiție, ilegitim și toxic, și că trebuie să învețe să trăiască prin forțe proprii pe piață, fără să întindă mâna la stat, trebuie dintr-odată să accepte cu voioșie scenariul în care același stat (care din păcate confirmă în mare măsură și în plină criză cele mai dure acuzații ale criticilor liberali – corporațiile au avut mai multă grijă de sănătatea angajaților lor decât a avut statul grijă de sănătatea angajaților săi) le distruge piața, adică habitatul la care au fost nevoiți să se adapteze, pentru ca apoi să-i arunce înapoi în același mediu în care datorită operațiunii opriți covidul supraviețuirea a devenit mult mai dificilă ca înainte. Un motiv în plus pentru a avea încredere în autorități și pentru a răspunde prezent și da să trăiți atunci când acestea fac apel la rațiune și pretind că își întemeiază autoritatea pe ea.

Publicat în Uncategorized | 4 comentarii

Moștenirea creștină și moștenirea kemalistă

Evident că în calitate de creștin-ortodox îmi doresc ca Sfânta Sofia să redevină biserică la fel cum e evident că, exceptând o minune, asta nu o să se întâmple niciodată. Întrebarea care se pune e alta: de ce ar trebui să fie mai pe placul lui Dumnezeu, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh și mai pe placul creștinilor un muzeu decât o moschee și de ce s-ar simți creștinii apărați și reprezentați de un Occident care singur și nesilit de nimeni și-a transformat bisericile în muzee?

Să fim serioși, atunci când se răstește la Erdogan, în măsura în care chiar o face, Occidentul nu apără moștenirea creștină, ci apără moștenirea kemalistă și indirect moștenirea Revoluției Franceze, adică aceeași moștenire din care izvorăsc și actualele demersuri de eliminare a creștinismului din sfera publică occidentală. Așa că a se scuti.

Dar ce se va întâmpla, în mod concret, cu Sfânta Sofia? Erdogan a dat asigurări că frescele bizantine din interiorul catedralei vor rămâne intacte și că aceasta va fi în continuare vizitată de turiști, doar că, din câte se pare, vor avea loc și rugăciunile zilnice ale musulmanilor (nu e clar dacă toate cinci sau doar una sau unele dintre ele).

Personal, nu cred că Erdogan va da jos / va acoperi frescele bizantine: ar fi o crimă culturală abominabilă, ar încălca convențiile UNESCO semnate de Turcia, ar urma sancțiuni internaționale, inclusiv din partea Rusiei, ar pierde milioane de turiști; de fapt, mulți dintre ei, inclusiv subsemnatul, vor boicota Turcia dacă se va întâmpla așa ceva. Dar chiar nu cred că o să se întâmple atâta timp cât la putere e Erdogan, nu ISIS.

Drept urmare, cred mai degrabă că dacă voi apuca să ajung din nou la Istanbul mă voi ruga din nou în fața icoanelor pictate pe zidurile catedralei așa cum am făcut-o în 2005. Încă ceva: țin minte că atunci când am fost la Istanbul am apreciat foarte mult un anumit aspect. La niciuna dintre moscheile vizitate de milioane de turiști, cum ar fi Moscheea Albastră sau Moscheea Suleymaniye, nu se percepea taxă de intrare. Cu alte cuvinte, turcii își tratau moscheile ca lăcașe de cult, care trebuie să rămână deschise, în mod gratuit, pentru orice om, iar asta deoarece orice om este, dacă nu un credincios, atunci un potențial credincios. Așa se raportează orice religie care (încă) se respectă la propriile ei lăcașe de cult. Din păcate, nu așa stăteau lucrurile în Italia, unde mai peste tot trebuia să plătești ca să vizitezi bisericile din patrimoniul UNESCO, nici în Grecia, la unele dintre mănăstirile de la Meteora.

Oricum ar fi, ideea e că mare parte dintre cei care au fost scandalizați de recenta măsură a lui Erdogan de a retransforma în lăcaș de cult un muzeu sunt aceiași oameni care ar vrea ca toate lăcașele de cult să fie transformate în muzee sau în spitale sau în discoteci. Creștinii își vor, în principiu, biserica înapoi. În realitate, exceptând o minune, nu o vor avea și nici nu o merită atâta timp cât își tratează bisericile pe care încă le au ca muzee. Ceilalți occidentali le-au abandonat de tot. Drept urmare, vor cu totul altceva de la Erdogan și de la toți ceilalți care încă nu s-au convertit la secularism și diversele sale metamorfoze.

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

The art of selling

Cu întârziere scriu și eu ceva despre ce a spus Selly. Mă refer strict la clipul postat pe youtube după bac. Ulterior nu l-am mai urmărit.

Să începem cu partea pozitivă.

În primul rând, băiatul trebuie luat ușor. Are doar optsprezece ani. Mai are timp să învețe chestii. Pentru vârsta lui, în măsura în care și-a scris singur discursul, prost nu e. Sigur, discursul conține o serie de clișee – e de mirare la vârsta lui? – dar băiatul are timp să se lămurească. Serios, nu îi mai dați direct peste bot unui adolescent când deschide și el gura pentru prima oară. Am văzut aceeași atitudine și față de Greta și chiar mi se pare aiurea.

În plus, Selly spune și niște lucruri corecte. Cel puțin la vremea la care am terminat eu liceul, nimeni nu mă învățase cum să ofer primul ajutor și da, la istorie erai pus să memorezi datele când au avut loc diversele bătălii, ceea ce nu e rău, însă nu ți se explica raportul de cauzalitate dintre evenimentele istorice. În fine, cum cunosc destule cazuri de oameni care au ajuns într-o situație dramatică datorită unor credite nesăbuite, tind să cred că o educație financiară, care să te învețe cum să te protejezi de rechinii financiari, chiar nu ar strica.

Acum să trecem la partea mai problematică.

Când asculți prima parte a discursului lui Selly, ai pentru un moment impresia că îl asculți pe tânărul Karl Marx: ceva de genul trăim într-o societate în care totul se măsoară în bani, totul se convertește în bani, dacă n-ai bani ești terminat.

Până aici totul e corect. Asta e lumea în care trăim și în care a fost aruncată generația lui Selly de generația de dinainte care a construit respectiva lume. Am putea să-i reproșăm, atunci, lui Selly, pragmatismul, faptul că cere de la școală să îl învețe cum să facă bani deoarece fără știința de a face bani, singura care a ajuns să conteze, ești terminat în minunata lume nouă? La cei aproape patruzeci de ani ai mei, fost șef de promoție la FSPUB, cu doctorat în Canada, articole ISI și cea mai recenzată carte din 2017, tocmai am fost retrogradat din nou de la call-center, unde în sfârșit ajunsesem să câștig un venit decent, din pricina covid-19, astfel încât m-am întors la traducerile plătite în bătaie de joc (dacă nu cumva or da faliment și editurile până predau cărțile la care lucrez). Așa stând lucrurile, pot eu să-i reproșez lui Selly că nu este idealist sau să-l îndemn să fie? Pot să-i cer să se sacrifice pe altarul umanismului, al cunoașterii de dragul cunoașterii, fără utilitate economică? Dacă aș fi un părinte responsabil, ar trebui cel puțin să-l avertizez ce îl așteaptă și cât o să-l coste idealismul și bogăția spirituală.

Până aici, toate bune și frumoase sau, mă rog, proaste și urâte, ca lumea în care intră Selly. Problema cu Selly e că spre deosebire de tânărul Karl Marx el nu se revoltă împotriva stării de fapt, nici măcar nu se resemnează cinic, înainte de vreme, ceea ce ne-ar pune în față imaginea realmente dezolantă a lumii în care intră Selly. Din contră, el pune a happy face pe întreg bullshit-ul, aduce entuziasmul său adolescentin, demn de o cauză mai bună, în sprijinul unui discurs – sigur, bine articulat, nota zece din acest punct de vedere pentru proaspătul absolvent de liceu care a luat bacul – care doar susține trendul dominant (și deprimant, cel puțin pentru mine), repoducând ceea ce oricum a zis Băsescu în urmă cu zece ani: sistemul de educație produce filosofi în loc să producă ospătari. Sigur, Selly aspiră pentru colegii lui de generație – el oricum e deja aranjat cu muzica și blogăreală – la mai mult. Nu ospătari, ci ingineri de software. Dar în esență, ideea rămâne aceeași: sistemul te vrea eficient (capabil să produci cât mai mult profit) și prost.

Problema lui Selly e că nu reușește să tragă concluzia care se impune: dominația banului e moartea pasiunii. Cel puțin a unora dintre pasiuni, cum a fost pasiunea mea de la sfârșit de liceu pentru filosofie, istorie și literatură. Și pentru muzică. De calitate (nota bene). În schimb, după ce la începutul discursului ai impresia că îl asculți pe tânărul Karl Marx, discursul se încheie cu același bullshit corporatist despre cum trebuie să îți descoperi o pasiune de tânăr ca să nu ajungi să ai un office job care nu îți place (nu zău!?); ca și cum în lumea descrisă de Selly ar fi loc pentru alte pasiuni decât alea proaste (mă rog, e loc, dar doar dacă ai șansa unei educații care să-ți cultive pasiunile care își merită numele, iar apoi ai și bani cu care să cumperi timp liber) și ca și cum obligația de a mima pasiunea nu a fost încorporată, de mult, în codul de comportament al corporatistului contemporan (am scris deja despre asta AICI).

În trecut, au existat tineri rebeli pe bune, nu din categoria celor care deja seamănă leit cu părinții care se gudură docil pe lângă manager în timp ce se revoltă ultraprogresist împotriva profesorului autoritar și „învechit”. Până în 30 de ani, unii dintre ei erau deja morți de supradoză, ceea ce nu recomand niciunui tânăr, dar ăia măcar făceau muzică, bă băiatule! Nu se spărgeau în figuri ieftine din care câștigi milioane.

Partea cea mai tristă e că în ciuda tuturor clișeelor sale – până la urmă scuzabile, dată fiind vârsta și care au timp să fie corectate – discursul lui Selly e mai bun decât muzica sa, al cărei succes – datorită căruia Selly deja s-a aranjat la vârsta majoratului – se află în strânsă legătură cu actualul model educațional care „te pregătește pentru viață”; mai exact, te pregătește pentru viața în capitalism. Dar și în cazul acesta, vina (sau meritul) nu e a lui Selly. El e doar un puști care tocmai a luat bacul și care intră într-o lume făcută de alții. O lume pe care nu își mai propune să o înțeleagă și cu atât mai puțin să o schimbe. Între știința de a face bani și înțelegerea lumii e o diferență la fel de mare ca între muzica lui Selly și muzica hipioților din anii șaizeci, iar știința de a face bani sau the art of selling oricum se afla la putere și fără sprijinul lui Selly.

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

Belgrad, apusul nesimțirii

Ceea ce se întâmplă acum la Belgrad e consecința politicii nesimțite. Deși unii au fost de la bun început Gică Contra, cea mai mare parte din oamenii a acordat credit autorităților și a acceptat sacrificii uriașe. Însă autoritățile și ciracii lor au avut impresia că acest credit e nelimitat și că disponibilitatea de a accepta sacrificii uriașe înseamnă posibilitatea de a face la nesfârșit măgării uriașe. Ei bine, acum descoperă că lucrurile nu stau așa. Și e doar începutul. Același lucru îl vor descoperi și alții care au apucat-o, cu tupeu, pe aceeași cale.

Pentru marea majoritate a oamenilor, care din fericire sunt normali, dorința de a trăi e mai puternică decât frica de a muri. Dacă oamenilor li s-ar fi spus de la bun început că trebuie să stea închiși în case până la a doua venire, ar fi refuzat de la bun început orice compromis. Cu atât mai puțin se vor lăsa duși din nou cu zăhărelul acum când au descoperit că actuala epidemie e departe de a fi marea ciumă. Și oricât de multă „știință” de mâna a patra s-ar invoca, a amâna o nenorocire doar pentru a te confrunta cu ea din nou după ce între timp ai devenit mai sărac, mai epuizat și mai sclav e pur și simplu irațional.

În același timp, pur și simplu gradul de nesimțire și orbire a establishmentului a devenit ireal. Ăștia își imaginează că acum e momentul cel mai potrivit să facă măgării, să pluseze, să te sfideze prin standarde duble. În Serbia, președintele a eliminat subit orice restricție doar ca să se vadă reales, iar ulterior să impună populației o nouă rundă de pușcărie la domiciliu.

În România, guvernul a aruncat sute de mii de români în șomaj și faliment fără justă despăgubire, a suspendat drepturi fundamentale, dar nu a fost în stare să organizeze munca de acasă pentru proprii angajați, să creeze centre de testare exclusiv pentru covid, să crească numărul de locuri la terapie intensivă sau să evite aglomerațiile din vămi și aeroporturi. Iar în timp ce românii din țară n-aveau voie să meargă nici până la colțul străzii, votanții lui Iohannis puteau să circule de la Vama Nădlac până la Constanța, iar autoritățile organizau un sparanghelion pentru doamna Merkel și consumatorul german. Nici până acum nu ni se spune câte dintre îmbolnăviri au ca origine spitalele și alte instituții gestionate (sau care ar fi trebuit să fie supervizate) de stat, nici în ce măsură actuala situație se datorează dezlegărilor liberale enumerate mai sus.

În SUA, minoritatea afroamericană din cartierele sărace a constatat și ea că deși statul te poate băga în șomaj în timp ce dă un megabailout pentru capital, nu poate, pe de altă parte, să nu te calce pe cap. În același timp, democrații, CNN-ul și hipsterimea woke care au implementat sau au susținut măsurile draconice din pricina cărora milioane de americani au rămas pe drumuri, iar unii nici nu au putut să-și îngroape cum se cuvine morții, au dat și și-au dat dezlegare nu doar de la carantină, ci și de la legile elementare ale civilizației, trecând cu vederea (atunci când nu justificau) violențele și distrugerile direcționate deseori tocmai împotriva celor care fuseseră sacrificați deja în lupta cu coronavirusul. Pentru că dintr-odată au stabilit ei că există probleme mai mari decât coronavirusul, care a dispărut subit și a reapărut de îndată ce protestele au încetat, evident, din vina lui Trump.

Lecția pe care o vor învăța tot mai mulți tupeiști aflați în poziții din care exercită putere și influență e că lumea nu mai suportă samavolniciile. Că nu poți profita la nesfârșit în timp ce alții sunt sacrificați. Că lumea acceptă să facă sacrificii, dar vrea să vadă rezultate și reciprocitate. Că nu mai merge cu atitudinea de tip eu am drepturi, tu ai responsabilități, eu fac legile, dar nu trebuie să le respect, eu iau deciziile, dar îți transfer ție responsabilitățile, eu zic azi una, mâine mă contrazic, dar am întotdeauna dreptate și dreptul să îți dau lecții, eu sunt stăpânul, tu ești sclavul, dar ne prefacem că asta e democrație.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Turnul Babel

Partea cea mai tristă este că după două luni de stat în casă și încă două de relativă libertate, pur și simplu nu mai suntem în stare, ca societate, să purtăm o dezbatere argumentată despre ce trebuie și poate fi făcut și cu atât mai puțin nu suntem capabili să negociem un compromis rezonabil. Pur și simplu s-a ajuns la situația în care fiecare își repetă solipsist poezia lui. Unii s-au obișnuit să dea lecții și ar vrea să facă din nou ordine cu pulanul chiar și după ce, cel puțin unii dintre ei, s-au sustras cu maximă nesimțire de la exigențele pe care le-au impus altora; alții nu mai au niciun pic de încredere în autorități și nu mai sunt dispuși să respecte sau să cedeze absolut nimic – unii au fost așa de la bun început, alții au devenit așa după ce au constatat că au fost duși cu zăhărelul și că li se ia, cu tupeu, toată mâna în cazul în care dau un deget; restul sunt prinși la mijloc și nu au cu cine să discute: de îndată ce deschid gura sunt asociați automat cu unii sau cu ceilalți, ajungând astfel în situația în care preferă să nu mai spună nimic. Noțiunile utilizate în discursul public sunt vagi, obiectivele nu sunt definite, explicațiile sunt speculative, cifrele sunt lipsite de conținut, acuzațiile sunt lipsite de probe, limbajul e propagandistic, confuz sau emoțional. Suspiciunea și ura sunt cote la maxime, iar finalul predictibil este o explozie de violență.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu