Așa cum am spus și cu o altă ocazie, la fel cum e dreptul ucrainenilor să decidă cum, ce și dacă negociază, tot astfel e și dreptul românilor și al altor popoare de a decide în ce măsură se implică în conflictul ucrainean și ce riscuri își asumă pentru susținerea Ucrainei, mai exact a strategiei pe care și-o asumă Ucraina.
Deseori, replica pe care o primesc nu e doar „cu ce drept decizi tu ce trebuie să facă Ucraina?”, la care răspund „cu ce drept decid liderii Ucrainei ce trebuie să facă restul lumii?”, ci se insistă asupra faptului că ucrainenii asta vor, să continue războiul până la capăt, fără compromisuri, indiferent de costuri sau de riscuri; că există o singură voință a poporului ucrainean și ea este ferm pro-război.
Bineînțeles, indivizii și popoarele nu știu întotdeauna ce vor, nu conștientizează adevăratele implicații ale împlinirii dorințelor lor, iar voința individuală și populară nu se formează în condiții perfecte de autonomie și maturitate, ci în interiorul unor raporturi de putere în care cel care exercită hegemonia – politică, militară și culturală – te poate face, cel puțin într-o anumită măsură, să vrei ceea ce vrea el să vrei, lăsându-ți în același timp impresia că judeci cu capul tău și faci ce vrei.
Dar chiar și dacă facem abstracție de fetișizarea voinței populare și de natura problematică a acestui concept, judecând lucrurile strict din punct de vedere formal, vom vedea că există o diferență substanțială între realitate și teza potrivit căreia ucrainenii vor mai mult armament, nu o soluție diplomatică, de compromis.
Astfel, un sondaj Gallup de la începutul lui septembrie a constatat că 70% din ucraineni vor să continue războiul până la victoria asupra Rusiei, în timp ce doar 26% susțin negocierile pentru a pune capăt războiului cât mai repede cu putință. Nu ni se spune cum rămâne cu celelalte 4 procente, așa că vom presupune că sunt oameni care nu răspund clar, nu răspund de frică, și îi vom împărți în câte două procente împărțite celor două tabere, care preferă să lupte în continuare, respectiv să negocieze. Ajungem astfel la un raport de 72% (pro-război) / 28% (pro-pace).
Ni se spune, însă, că în rândurile adepților războiului, doar 91% refuză orice formă de compromis. 9% dintre aceștia sunt dispuși să cedeze, de fapt sau de drept, fie toate teritoriile ocupate până în 24 februarie 2022, fie doar Crimeea, în schimbul păcii. 9% din 72 reprezintă vreo 7 procente care se scad din tabăra pro-război și se adaugă la tabăra celor care pledează pentru o formă sau alta de compromis (de notat că nici eu nu sunt de părere că ar fi bine pentru Ucraina să cedeze oricât și oricum, iar a susține negocierile și o formulă de compromis nu e totuna cu a susține capitularea necondiționată – sau e totuna doar în mințile vizibil afectate de Putin derangement syndrome). Ajungem așadar la un raport de 65% care vor mai multe arme, 35% care vor o formă sau alta de compromis diplomatic.
Ajunși la punctul acesta, trebuie notat că sondajul Gallup s-a realizat în toate teritoriile ucrainene, inclusiv Donbasul, însă nu și în Crimeea. Or dacă partizanii escaladării insistă că e dreptul ucrainenilor să lupte până la eliberarea ultimului petec de pământ ocupat de ruși, inclusiv Crimeea, deoarece Crimeea este Ucraina, atunci concluzionez și eu că e normal ca opinia ucrainenilor din Crimeea (care în porporție de două treimi sunt etnici ruși) să fie luată în considerare atunci când se stabilește care e opinia poporului ucrainean.
Drept urmare, trebuie să ne întrebăm în ce măsură locuitorii din Crimeea își doresc ca ororile războiului să ajungă și pe teritoriul provinciei lor, în ce măsură își doresc să fie eliberați de cei care le-au tăiat apa după ce Rusia i-a anexat (adică ceea ce face Rusia acum la o scară mai mare), în fine, în ce măsură își doresc să riște un război nuclear și distrugerea întregii planete pentru a fi guvernați din nou de acești eliberatori. Așadar, dacă luăm în considerare și Crimeea, e destul de ușor de văzut cum de la 65% vs. 35% ajungem la un raport de 60% vs. 40%.
În fine, am văzut la viața mea multe sondaje de opinie pre-electorale care au dat eroare mare. Miza politică în cazul de față e uriașă și nu e doar națională, ci globală, motiv pentru care există în mod cert motivația de a măslui un pic sau un pic mai mult rezultatul prin metode cu care statisticienii sunt bine familiarizați. Nu e clar cum au fost intervievați cei din teritoriile ocupate și e clar că și cei din teritoriile controlate de ruși, și cei din teritoriile controlate de ucraineni, aveau destule motive pentru a se gândi de două ori înainte de a spune ce cred cu adevărat. Până la urmă suntem în război; un război purtat între două țări în care nu mai există practic opoziție politică, iar mass-media e controlată aproape total de către stat; în război, după cum bine știm, societatea se militarizează, atât statul cât și grupările patriotice radicale sunt cu ochii în patru pentru a depista spionii, coloana a cincea, defetiștii și pacifiștii care sunt întotdeauna percepuți ca agenți ai dușmanului. E greu să sondezi opinia publică în astfel de condiții.
Ceea ce înseamnă că o eroare de 10% reprezintă o presupoziție mai mult decât rezonabilă și e ușor de imaginat cum de la 60 / 40 ajungem lesne la un fifty / fifty. Adică la redescoperirea unui vechi adevăr care era cunoscut încă de la Revoluția Portocalie din 2004, anume că jumătate din Ucraina voia să se rupă de Rusia cu riscul unui conflict sângeros, pe când cealaltă jumătate voia să rămână alături de Rusia sau cel puțin nu voia să riște un conflict sângeros – și cu atât mai puțin unul nuclear – pentru a se rupe de Rusia. Iar cea de-a doua jumătate e captiva primei jumătăți, care vrea conflict, în timp ce eliberatorul Putin care, fără îndoială, moare de grija civililor ruși și pro-ruși terorizați de „naziștii de la Kiev”, a transformat-o în carne de tun, spre slava Sfintei Rusii.
Nu întâmplător, ucrainenii care înclină spre soluția de compromis sunt și cei mai bombardați, sprijinul pentru război fiind invers proporțional cu expunerea la război (foarte mare în vest, mult mai mic în est). Pe lângă asta, sunt echivalentul oltenilor și moldovenilor de la noi, adică acea categorie de oameni care nu ar trebui luată în considerare atunci când se stabilește voința națională pentru că opinia lor n-ar trebui să conteze. Nu votează cum trebuie, pentru că sunt proști și comuniști, motiv pentru care ceilalți, mai apropiați geografic și sufletește de Occident, sunt îndreptățiți să modifice în stradă ceea ce au decis primii la urne, așa cum s-a întâmplat în 2014 în Ucraina și așa cum s-a întâmplat și la noi în 2015, 2017, 2018.
Dar deși sunt cetățeni de mâna a doua care nu ar trebui să voteze, pentru că sunt proști, în caz de război devin „concetățenii noștri” care nu pot fi abandonați în ghearele Rusiei. Mai mult, opțiunea de a-i transforma în carne de tun devine, fără îndoială, „opțiunea morală”, cine nu o susține e laș sau putinist deghizat, în condițiile în care țara întreagă, dar mai ales partea mai proastă a ei, are ocazia de a fi transformată într-un Afghanistan 2.0. menit să faciliteze atingerea unui măreț obiectiv global, în speță debarcarea lui Putin de la care, după cum bine știm, vine tot răul de pe toate meridianele (cât timp a îngropat Grozny sub bombe era băiat bun; acum, de când a pierdut Hillary alegerile, a devenit un pericol global care trebuie debarcat cu orice preț, iar viețile second-hand ale unor perdanți ai tranziției care nu au știut să aprecieze beneficiile terapiei de șoc cu siguranță nu reprezintă un preț prea mare).
Desigur, există și naționalism ucrainean autentic. Nu cred că sprijinul pentru război ar scădea semnificativ, în vest, dacă operațiunile militare s-ar muta din est în vest (după cum vedem, întreaga Ucraină e afectată de noua campanie militară a Rusiei care vizează distrugerea infrastructurii energetice). Cu siguranță Putin se va confrunta cu o rezistență populară și mai îndârjită, probabil și cu lupte de partizani de amploare, care în est au fost nesemnificative.
Dar așa cum există naționalism, există și tefelism. Naționalistul moare de gât cu dușmanul pentru a elibera teritorii asupra cărora revendică un drept istoric, chiar dacă între timp au fost colonizate de imperiu cu etnici ruși. Una peste alta, naționalistul luptă pentru țara lui, pentru cauza națională. În schimb, tefelistul luptă pentru cauze globale (o lume sigură pentru democrație și pentru minoritățile sexuale, fără Putin și deci fără știri false). Asemeni proletarilor, tefeliștii nu au patrie. Pentru tefeliștii din Ucraina și de pe celelalte meridiane, Ucraina de azi e ce a fost Imperiul Țarist pentru bolșevici în 1917: o trambulină pentru lansarea Revoluției Mondiale, o piesă de sacrificiu, lemn de foc tocmai bun să ardă, cu oameni cu tot, pentru un obiectiv deopotrivă utopic și global.
Incendiul de astăzi n-ar fi fost posibil fără prezența tuturor ingredientelor care în cele din urmă au declanșat explozia: globalismul occidental și reprezentanții săi din teritoriu (a.k.a. „societatea civilă”), naționalismul ucrainean, imperialismul rusesc și revanșismul putinist. Ca și în 1917, Ucraina are ghinion geografic. De fapt, nu cred că vreo altă țară din Europa să fi suferit la fel de mult pe parcursul utimului secol: Ucraina a fost teatru de război în Primul Război Mondial, a urmat devastatorul război civil, represiunea stalinistă și Holodomorul, apoi ocupația nazistă cu tot alaiul ei de atrocități, apoi, în anii 80′, dezastrul de la Cernobîl, dezastrul economic și social din anii ’90 și în fine, războiul civil declanșat în 2014 și invazia din 2022, care acum aruncă întreaga țară în frig și beznă. Un popor care a suferit cât zece (poate de aceea și opune acum o rezistență atât de dârză, pentru că e învățat cu greul și dispune de acea înverșunare a neamurilor care nu mai așteaptă nimic bun de la istorie, pentru care istoria nu oferă niciun beneficiu, ci doar ocazia unei morți eroice).
Dar cert e că pentru mulți oameni frumoși de pe alte meridiane, lesne ofensabili, obișnuiți să stea la căldură, care n-au pus în viața lor mâna pe o armă și care se tem mai mult de energia nucleară decât de războiul nuclear (cum bine nota Streeck), ucrainenii (atât cei care vor să continue războiul, cât și cei care vor să negocieze o ieșire) nu au suferit destul.
Dacă eroismul efectiv, oricât ar fi de nesăbuit, impune întotdeauna respect, eroismul de la distanță – prin interpuși, pe bază de haștag și, în plus, extrem de profitabil pentru anumite business-uri și pentru agenții lor de PR – nu poate să stârnească decât scârbă. Unii îndură un război pe care nu l-au vrut și nu îl merită. Alții, care l-au vrut, l-au stârnit și care cu siguranță îl și merită, își văd în continuare de viață, bine mersi.