O nouă listă neagră cu ‘oamenii rușilor’

Totuși, ce o fi așa de greu să acceptăm că alți oameni au idei diferite de ale noastre fără să fie plătiți sau tocmiți de cineva, că bune sau proaste, alea sunt ideile lor, atât îi duce pe ei capul? Sau ce o fi așa de greu ca, în lipsă de probe, să ne abținem de la acuzații și insinuări referitoare la astfel de motivații obscure? Sunt ideile lui x sau y mai puțin nocive (în ipoteza în care chiar sunt nocive) dacă sunt sincere? Sau ce o fi așa greu de crezut că, în mod sincer, alții gândesc altfel decât gândim noi?

De altfel, dacă facem abstracție de operațiunile securiste (desigur, există și d-astea, doar că prin natura profesiei și a fenomenului, rareori pot fi dovedite), mă tem că cel mai adesea astfel de acuzații și denunțuri nici măcar nu denotă atât ticăloșie, cât mai degrabă prostie. Cel mai ușor îl recunoști pe prost prin intoleranța la incertitudine și incapacitatea de a spune nu știu (că n-am cum și n-am de unde). Și prin faptul că nu ratează nicio ocazie pentru a da în vileag nu știu ce manevră tenebroasă, firește, fără dovezile de rigoare, în condițiile în care explicația mult mai simplă (nu e nicio uneltire la mijloc, e doar o părere diferită de a ta) e cel puțin la fel de plauzibilă.

În fine, e deja mult să ceri să mai fi și citit și citat înainte de a fi acuzat de nu știu ce atentat la adresa securității naționale. De aceea, nu mă scandalizează și nu mă afectează recenta listă neagră care îl include și pe subsemnatul, alcătuită, dacă am înțeles eu bine, sub coordonarea unui rector universitar și inclusă într-un volum colectiv la care, sincer, mi-ar fi jenă să contribui, dar în care semnează „nume grele” ale științelor politice autohtone, dintre care unii mi-au fost și profesori. Mă limitez doar la a constata, parțial amuzat și parțial deprimat, starea jalnică a mediului academic autohton.

Când scrii alături de Cristian Preda, Ioan Stanomir și Radu Carp ca oricare alt retard care mă trolează la rubrica de comentarii a paginii mele de Facebook, nu se mai miră nimeni de ce n-avem nicio universitate în top 1000, deși suntem pe locul 1 în topul fidelității canine față de partenerul strategic.

LATER EDIT: Văzând că anumiți ‘prieteni’ (private friendship, public shaming – relația mea preferată) simt nevoia să se solidarizeze nu cu mine, nu că aș avea nevoie, ci cu demersul eminențelor cenușii de la Universitatea Petre Andrei din Iași, considerând că îmi merit cu prisosință locul pe lista neagră alcătuită de domnii Bocancea și Ilaș, revin cu o serie de precizări:

Dacă tu mă consideri un „vector al propagandei ruse”, adică un individ care scrie cu scopul asumat de a contribui, prin cuvânt, la realizarea obiectivelor militare și geopolitice ale Rusiei, atunci înseamnă că:

a) fie n-ai citit ce am scris și te-ai luat după ce au scris despre mine Papahagi și alți idioți

b) fie ai citit ce am scris, dar nu ai înțeles, pentru că ești idiot

c) fie ești paranoic, în sensul în care vezi agenți și acoperiți ruși pretutindeni

d) fie consideri propagandă rusă concepția potrivit căreia deși invazia Ucrainei e ilegală și criminală, a reduce cauzele războiului la vinovăția exclusivă a lui Putin e infantil, iar a apăsa în continuare pe pedala escaladării e foarte periculos și la limită iresponsabil, căci altminteri eu altceva nu am spus despre subiect; altfel spus, consideri că orice abatere de la linia oficială a liderilor UE și NATO e propagandă rusă, teză care, din nou, e cât se poate de tembelă și nu doar tembelă, ci și complet iliberală.

Mă rog, e bine de știut ce fel de „democrație” trebuie apărată de Putin; vorba lui Caragiale, o democrație „ca-n Rusia”, o democrație care seamănă destul de mult cu regimul de care se zice că ar trebui apărată.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Cea mai bună dintre lumile posibile

Trecut-au anii și am ajuns și eu la concluzia amară că antisistemul românesc nu poate furniza o alternativă mai bună la actuala clasă politică, ci eventual doar una și mai proastă. Pur și simplu nu ai ce să scoți dintr-o cloacă de răutate, prostie, incultură agresivă, infantilism politic, sectarism ranchiunos și tembel, diletantism cu sau fără fițe, fripturism, probleme cu capul netratate sau netratabile, la care se adaugă și o doză sănătoasă (chiar dacă nu știu cât de mare, că n-am de unde) de securism prezent în toți și în toate.

Trăsăturile enumerate diferă ca dozaj în funcție de culoarea politică a diverselor forme de antisistem: de dreapta, de stânga, sau de dreapta în economie și de stânga în cultură, precum USR-Plus. Dar la final, când tragem linie, ne confruntăm cu aceeași realitate deprimantă ale cărei date fundamentale nu se schimbă datorită celor câțiva intelectuali onești și lucizi – cel puțin cea mai mare parte din timp – care au renunțat de mult la carnetul de partid, în cazul în care au avut vreodată. Pur și simplu, societatea românească, în momentul de față, nu poate să producă o alternativă mai bună la actuala clasă politică, pe care altfel o înjură toată lumea și nu fără motiv. Căci loc de mai bine teoretic ar fi, dar practic nu sunt resurse.

Românii au conducătorii pe care îi merită pentru că nu sunt în stare să producă alții mai buni. Simplu. În ciuda ineficienței, corupției și slugărniciei ei, altfel evidente, „aceeași mizerie” care ne guvernează de treizeci de ani (când prin alternanță la guvernare, când în alianță, ca acum) e tot ce poate produce mai bun societatea aceasta ca ofertă politică (nu mă refer la virtuțile individuale). Puținele calități care se mai regăsesc la actuala clasă politică pesedisto-penelistă – ceva mai multă pricepere în administrarea treburilor publice, un minim sau rest de pragmatism, omenie și conservatorism sănătos de extracție țărănească – se regăsesc în mult mai mică măsură sau deloc la lupii tineri care ar vrea să le ia locul ca să schimbe, într-un fel sau altul, România la față. Ba s-ar putea ca judecându-i peste ani, cu calmul și obiectivitatea pe care le facilitează distanța istorică, să constatăm că cei care ne guvernează acum și pe care îi înjurăm zi de zi, nu au făcut, de fapt, o treabă chiar atât de proastă, dat fiind contextul local și global în care au guvernat.

Repet, nu știu cum vor sta lucrurile peste treizeci de ani. Dar acum mai mult nu se poate, că nu ai de unde, nu ai cu cine, nu ai cu ce. Chiar și dacă ar pune mâna niște antisistemici pe putere, singura lor șansă (și singura noastră șansă) ar fi tot migrarea oportunistă a actualei elite politice și birocratic-administrative către noua guvernare antisistem cu „oameni noi”.

De aceea, dacă ar fi să le dau un sfat altor intelectuali care încă nu s-au trezit la realitate, i-aș sfătui să nu mai spere și să nu își mai piardă timpul aiurea construind castele de nisip. De altfel, orice șansă de a construi ceva în viitor nu poate porni decât de la conștientizarea faptului că în momentul de față nu se poate construi nimic. Se va putea construi ceva doar dacă se vor produce niște transformări fundamentale în societate și nu avem niciun motiv să sperăm că asta se va întâmpla prea curând, dacă se va întâmpla vreodată.

Drept urmare, dacă aveți resurse de timp și talent ca să scrieți, faceți-o pentru voi, pentru cei câțiva care vă înțeleg și care se vor simți mai puțin singuri dacă vor avea cu cine să împărtășească căutarea și mărturisirea adevărului, scrieți eventual pentru posteritate și, desigur, ca să nu se stingă lumina de tot în momentul de față; dar nu vă mai faceți iluzii că prin scris veți schimba ceva la nivel politic și mai ales nu vă mai pierdeți timpul cu inițiative și proiecte politice.

În rest, cel mai bun lucru pe care îl puteți face în momentul de față e să vă faceți meseria cât mai bine și cât mai corect, indiferent de domeniul în care lucrați, să aveți grijă de familiile și prietenii voștri, să investiți timpul liber în autoeducare, să dați o mână de ajutor acolo unde puteți și să vă împăcați cu Dumnezeu.

Poate că va veni și vremea când veți putea să faceți ceva bun și în politică sau poate va veni o astfel de vreme pentru o altă generație, dacă nu va fi prea târziu. Momentan, mai mult nu se poate. Știu, această neputință ne costă. Ne costă mult. La limită, e posibil să ne fie chiar fatală. Dar iluziile nu ne ajută la nimic.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Criterii de judecată

Recent, postul de televiziune Antena 3 a difuzat o emisiune despre persecuția la care sunt supuși clerici români din Biserica Ortodoxă Ucraineană căreia guvernul Zelenski i-a declarat război cu scopul protejării „independenței spirituale” a ucrainenilor. În fruntea lor se află Episcopul Mihail (Longhin) Jar, cunoscut atât pentru activitatea sa filantropică, cât și pentru criticile dure adresate cu câteva luni în urmă Patriarhului Kiril. De altfel, Biserica Ortodoxă Ucraineană a ieșit oficial din subordinea Patriarhiei Moscovei, cu câteva luni în urmă, refuzând însă să fuzioneze cu Biserica Ortodoxă a Ucrainei a cărei autocefalie a fost recunoscută de Patriarhul Ecumenic în 2019, mutare care a provocat o schismă între Moscova și Constantinopol. Pentru guvernul Zelenski, în ciuda rupturii de Moscova, Biserica Ortodoxă Ucraineană rămâne un focar de influență rusească ce trebuie combătută ca atare. Aceeași opinie pare să fie împărtășită și de mulți comentatori autohtoni din zona „Ortodoxiei educate” care s-au repezit să denunțe duplicitatea și complicitatea rusofilă a Episcopului Mihail (Longhin) Jar, precum și victimizarea interesată și lipsită de temei de care s-ar face vinovat acesta din urmă. Printre aceștia se numără și Profesorul de Drept Radu Carp, el însuși intrat recent în atenția publică pentru complicitate la plagiat cu ministrul de interne, Lucian Bode.

Mărturisesc din start că nu știu ce hram poartă Episcopul Mihail (Longhin) Jar, nici de ce uneltiri se face sau nu vinovat. Constat însă cu ce criterii operează domnul Carp. În opinia acestuia din urmă, Biserica Ortodoxă Ucraineană nu este curat ortodoxă (sau dacă e, și nu asta vrea să spună domnul Carp, nu înțeleg ce anume i se reproșează) pentru că în loc să comemoreze „martirii de la Euromaidan”, celebrează „sfinți din calendarul rus” (altfel spus, canonizați cu acte în regulă și drept urmare sfinți în întreaga Biserică Ortodoxă, unde nu există sfinți naționali, sau cel puțin nu naționalizați, la fel cum nu există nici dogme și canoane naționalizate).

Altminteri, constat, de asemenea, că guvernul Zelenski beneficiază de încrederea nelimitată a domnului Carp. Tot ce face e curat liberal. Înțeleg că e război și că lucrurile se complică, mai mult, problema teologico-politică e în sine complicată, dar cel puțin în teorie un stat liberal (carevasăzică o țară ca afară, că am înțeles că pentru asta se luptă în Ucraina) trebuie să fie neutru din punct de vedere religios, cum statul ucrainean nu mai este nici măcar în aparență.

Dar, în ochii domnului Carp, tot ce face guvernul Zelenski nu e doar curat liberal, ci și curat ortodox. Unicul scop al intervenției brutale în viața Bisericii Ortodoxe Ucrainene e curățarea acesteia de necurăția ereziei Russiky Mir, altfel vag definită și niciodată atribuită unor texte și autori clar identificabili (ca în cazul ereziilor din vechime sau al altor erezii mai noi de care m-am ocupat și eu în timpul liber) ca să se poată lămuri tot ortodoxul care e problema, de fapt (chiar vă rog să mă luminați și pe mine dacă sunteți mai bine documentați, explicându-mi, cu trimiteri, în ce constă respectiva erezie și cine anume – autor, volum, editură, an, pagină – o propagă).

Pe de altă parte, dacă guvernul Zelenski e învestit cu încredere nelimitată, creștinii ortodocși din Ucraina, de diferite etnii, care nu rezonează cu politica religioasă a guvernului Zelenski nu beneficiază, din partea domnului Carp, decât de prezumția de vinovăție (și slavoputinodughinofilie). Deși a condamnat invazia lui Putin și a criticat dur slugărnicia lui Kiril, cel puțin prin vocea Episcopului de Bănceni, despărțindu-se oficial de Patriarhia Moscovei, Biserica Ortodoxă Ucraineană, ne spune domnul Carp, nu s-a despărțit, de fapt. E doar o diversiune. A Moscovei, firește. Victor Ianukovici nu avea și el dreptul la un duhovnic. Dacă nu făcea stânga împrejur, răzgândindu-se cu privire la Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană și stârnind astfel Euromaidanul, poate că ar fi avut dreptul și la un acatist. Acatistul Sfântului Victor Euroatlanticul. Multilingvismul ecumenic și tolerant al Patriarhiei Moscovei într-o țară cu probleme destul de grave în materie de respect al drepturilor minorităților naționale, sesizate de altfel și de înalți oficiali ai statului român, e doar o strategie perfidă a Moscovei. La fel și filantropia Episcopului Jar, al cărei unic scop este menținerea unui „avanpost bisericesc”, deci „politic” – păi ce, nu știm noi cu merge treaba ! – la granița cu NATO. În treacăt fie spus, cam cu aceleași argumente a fost desființată și Biserica Greco-Catolică în timpul comunismului. La vremea respectivă era considerată un avanpost al NATO pe teritoriul Tratatului de la Varșovia.

În rest, românii sunt bine. The kids are alright, ce atâta agitație! Au drepturi, adică dreptul de a lupta și de a muri pentru Ucraina, și așa cum ne explica un alt vânător de fantome și pokemoni, Cristian Pârvulescu de la Pro-Democrația, nu li se acordă drepturi la standarde europene acum pentru că dacă li s-ar acorda s-ar supăra cei care luptă cu Rusia, le scade moralul și riscă astfel să piardă războiul. Ce nu ne mai explică domnul Pârvulescu e de ce s-ar supăra niște luptători pentru democrație, drepturile omului și integrare europeană (că pentru asta se luptă în Ucraina, conform Digi 24) că li se acordă concetățenilor lor de altă etnie drepturi la standarde europene? La fel cum nici profesorul de drept, Radu Carp, nu ne explică pe baza căror criterii îi refuză lui Mihail Jar prezumția de nevinovăție (sau măcar prezumția că o avea și el partea lui de dreptate, că e totul alb-negru în textul domnului Carp) la care are dreptul tot omul.

Repet, nu cunosc detaliile cazului, dar din ce știu despre situația politică și religioasă din Ucraina mi-e greu să înțeleg de ce n-ar putea să existe și motive mai puțin impure pentru care Episcopul de Bănceni se simte mai apropiat de Biserica Ortodoxă Ucraineană decât de Biserica Ortodoxă din Ucraina, iar credincioșii români din Bucovina se simt mai apropiați de episcopul lor decât de Zelenski Inchizitorul. De ce se exclude aprioric posibilitatea ca în Biserica Ortodoxă Ucraineană să existe și ortodocși care se opun politicii religioase a lui Zelenski nu pentru că ar fi cu Putin, ci doar sunt prinși la mijloc între Zelenski și Putin? De ce i se închide gura omului ăstuia care își strigă durerea cu argumentul că e omul rușilor (așa cum m-au acuzat și pe mine diverși papagali și politruci) și cu asta am încheiat discuția? Pe baza căror probe?

Mă rog, poate o ști domnul Carp mai multe (dar nu ne spune). Nu pot decât să sper că domnul Profesor de Drept Radu Carp nu investește în Zelenski aceeași înceredere prost plasată pe care a investit-o și în studentul său, Lucian Bode, și că tratează dreptul canonic și secular cu mai multă acrivie decât a tratat regulile referitoare la citare și principiile integrității academice (că tot veni vorba de diferența dintre complicități prezumate și complicități dovedite).

https://adevarul.ro/…/un-narativ-complex-al-propagandei…

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Estul sălbatic: de la marele jaf la marele război

După căderea comunismului, în Europa de Est a început marele jaf al avutului public. Nu a fost doar luptă de clasă, în urma căreia clasa muncitoare de la sate și orașe a fost învinsă, deposedată, abandonată de stat și umilită de noii stăpâni, ci și luptă în interiorul clasei dominante. Mai exact, noua oligarhie locală, sprijinită de cei mai săraci dintre săraci la schimb pe un minim de protecție socială, s-a bătut pentru pradă cu marea oligarhie globală, sprijinită de o clasă de mijloc mai degrabă aspirațională, cea mai mare parte din ea lăudându-se cu faptul că ea nu e săracă, nici nu votează ca săracii; e doar precară (o treaptă mai sus în ierarhia naturală).

Spre deosebire de prima categorie de sclavi care s-au ales doar cu un șut în fund, o flegmă în gură și o mică pomană electorală periodică, cea din urmă s-a ales cu o vacanță peste hotare și un credit imobiliar pentru care să sclăvăgească o viață întreagă la corporație. Taximetriști vs. Teambuilding. Elitele globale s-au luptat cu elitele locale pentru privilegiul de a prăda avutul public și bunurile comune (cu valorile – europene sau național-ancestrale – în suflet și în plisc) iar cei mai săraci dintre săraci s-au luptat și ei, pentru resturi, cu cei cu ceva mai mulți bani în buzunar și cu mult mai multe figuri în cap.

Din 24 februarie 2022, acest proces, definit de la bun început de violența deprivării și a luptei pentru supraviețuire care o însoțește a intrat în faza cu gloanțe și bombe. Catastrofa nu putea să se întâmple decât într-unul din statele care au experimentat în cel mai înalt grad patologiile comune ale Estului.

După ce au fost muncite pe bani puțini o viață întreagă și deseori și-au dus în spate soții aruncați în șomaj, depresie și alcoolism, băbuțele din Ucraina care își drămuiesc bănuții de pensie sunt bombardate acum cu rachete de milioane de oligarhia securistă de la Moscova care a acumulat miliarde în timp ce ele au tot exersat tehnici de supraviețuire la limita subzistenței; bombardate în numele luptei cu sexomarxismul, cu naziști în mare măsură imaginari, ba chiar în numele învățăturilor Mântuitorului Iisus Hristos (aduceți-vă aminte de discursul vomitiv al lui Putin despre pilda evanghelică a iubirii jertfelnice pentru aproapele, rostit pe stadionul din Moscova, la începutul războiului, în intervalul dintre două amenințări cu folosirea armelor nucleare). Cu greu poți concepe ceva mai obscen; sau ceva mai penibil decât discursul unor criptocomuniști, altfel complet paraleli cu marxismul, care continuă să îi încredințeze lui Putin nu știu ce mare misiune anti-imperialistă și anti-capitalistă (în realitate, doar anti-americană) care ar fi aparținut cândva Uniunii Sovietice.

De partea cealaltă, cu sprijinul oligarhilor buni (corupții noștri) și al extremiștilor kușer (cu dezlegare de la marii ayatollahi globali ai democrației și drepturilor omului), partenerul strategic a transformat Estul Sălbatic într-o mare piață de desfacere pentru industria americană de armament, după ce UE, care tocmai și-a luat și ea o mare țeapă energetică de la același partener strategic, îl transformase în prealabil într-o mare piață de sclavi ieftini și credite pentru nevoi personale; demers justificat cum altfel decât prin nevoia de a proteja „bieții civili” de agresiunea rusă și prin noul discurs al inevitabilității istorice (o escrocherie intelectuală) în care lupta de clasă a fost înlocuită de lupta cu știrile false (care de la Moscova vin).

După ce li s-au luat toate drepturile pozitive – dreptul la muncă, la educație, la asistență medicală, la un trai decent -, transformate în profituri și transferate în conturile celor două oligarhii rivale – globală și regional-locală -, sărăciților li se mai ia și ce le mai rămăsese: acoperișul de deasupra capului, un suflet de om sau de câine alături de care să își ducă greul zilelor rămase sau pur și simplu viața, singura care a mai rămas și care oricum n-a contat, războiul nefiind decât expresia ultimă și desăvârșită a disprețului față de om și viață care a stat la baza marelui jaf post-comunist.

O istorie cu atât mai tragică și mai obscenă în condițiile în care mare parte din victime internalizează limba elitelor care le-au dus la pieire, nefiind capabile să evadeze din lumea minciunilor tot mai primitive și a falselor dihotomii nici măcar pe buza prăpastiei, când falimentul celor care i-au mânat aiurea, i-au prostit și i-au călcat în picioare în timp ce se luptau pentru pradă a devenit limpede ca bună ziua; iar în cazul în care au altceva de spus, oricum nu ajunge în presă, unde nu încap decât știrile despre naziști sau eroi kamikaze care nu își doresc decât o nouă escaladare; nici în social media nu prea se aude, dat fiind zgomotul de fond.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Trei teorii ale victoriei (și o concluzie amară)

Marius Ghincea scrie că Ucraina (alături de Polonia și statele baltice), SUA (alături de Marea Britanie) și Germania operează cu trei „teorii ale victoriei diferite”. Astfel, pentru Ucraina (și aliații ei estici) victoria e definită ca eliberare a tuturor teritoriilor ucrainene, pentru SUA (și Marea Britanie) victoria e definită ca slăbire militară a Rusiei care să ducă în cele din urmă la eliberarea tuturor teritoriilor ocupate după 24 februarie 2023, evitându-se în același timp scenariul unei escaladări nucleare, iar pentru Germania victoria e o simplă înghețare a conflictului (pe baza actualului status quo) printr-un armistițiu. Marius spune că în timp ce o victorie așa cum își dorește Ucraina sau Germania e puțin probabilă, teoria anglo-americană a victoriei e singura fezabilă.

Poate că așa o fi, dar ce uită să spună autorul e că această victorie e orice numai nu o victorie pentru Ucraina. Să obții cu prețul distrugerii țării ceea ce ai fi putut să obții de la bun început cu prețul unui compromis (sau măcar ai fi putut să încerci să obții, iar dacă nu mergea oricum se ajungea la război, deci nu era mai rău decât acum) e orice numai o victorie nu. Așadar, a spune că doar teoria anglo-americană a victoriei e fezabilă e totuna cu a spune că doar victoria anglo-americanilor, decontată de ucraineni, e fezabilă, ceea ce înseamnă că Ucraina și-a luat o mare țeapă. Desigur, dacă ar fi acceptat de la bun început o înfrângere mult mai puțin usturătoare, sub forma compromisului cu Rusia, SUA rămânea fără victorie (slăbirea Rusiei), iar industria de armament fără (o parte semnificativă din) profituri.

Iar dacă strategia anglo-americană a fost de la bun început slăbirea Rusiei sau umilirea ei, în condițiile conștientizării faptului că singura alternativă pentru Rusia la umilință era un război care ar fi slăbit-o pe ea, dar ar fi distrus în același timp și Ucraina, sporind riscul de război Rusia-NATO și de dezastru nuclear, atunci strategia anglo-americană a fost deopotrivă criminală și complet iresponsabilă sau, în caz contrar, diletantă și imbecilă, căci în cazul în care SUA chiar nu aveau nimic de câștigat pe seama Ucrainei, iar Ucraina nu putea spera la nimic mai mult decât status quo ante, atunci strategia confruntării chiar nu avea nicio logică. Ori cinism, ori cretinism. Sau poate o combinație între cele două, specifică vremurilor noastre.

Nu te iei la bătaie dacă nu ai motive întemeiate să speri că vei putea obține prin război mai mult decât prin diplomație și în orice caz, nu te iei la bătaie pentru a atinge un obiectiv pe care n-ai încercat să-l atingi mai întâi prin mijloace diplomatice, în condițiile în care îți rămâne întotdeauna posibilitatea să te iei la bătaie DUPĂ ce ai încercat soluția diplomatică și ai constatat că a eșuat (nefiind deloc clar că această constatare era inevitabilă sau chiar probabilă). Asta dacă nu lupți, ca prostul, pentru alții.

Un război fără obiectiv realist (mă refer la războiul ucrainenilor, nu la cel al americanilor) e o formă de cruzime inutilă. Iar unii dintre noi au spus de la bun început că obiectivul ucrainenilor era lipsit de realism, că puteau cel mult să câștige titlul de eroi și niște like-uri efemere de la tefeliști cu prețul transformării țării în moloz, ba chiar și în cel mai bun scenariu, în care își eliberează toate teritoriile, nu în cel mai realist scenariu în care revine la situația de dinainte de invazie, Ucraina tot pe minus iese. Să se recunoască măcar că unii dintre noi, puțini și luați la rost de lumea bună, au calculat de la bun început mai realist și mai uman. Alții i-au încurajat de la bun început „to stand up for democracy and against Putin’s regime”, fără să-i tragă de o parte pentru a le explica, lucid și sincer, cât o să-i coste.

Ucraina și-a atins obiectivul doar în ipoteza în care și-a propus doar să moară de gât cu dușmanul. Asta, ce-i drept, a reușit. Dar asta nu mai e strategie. E doar nebunie. Și cum demenți sunt puțini pe lume, fenomenele sociale nu prin nebunie se explică, ci mai degrabă prin naivitate și inconștiență. În fine, teoria conform căreia tot ceea ce s-a întâmplat a fost nu doar profitabil (pentru SUA), ci și inevitabil, nu denotă decât fuga de responsabilitate a emitentului.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Necrolog

Era prin 2004, dacă țin bine minte, când Radu mi-a zis consternat: „n-ai să ghicești de unde vin”. „De unde”, l-am întrebat nedumerit. „De la Obregia, unde l-au internat pe Cip”. Inițial nu puteam – sau refuzam – să înțelegem de ce, prima noastră reacție a fost aceea de a crede că era vorba de un abuz medical, cu timpul am ajuns însă să conștientizăm diagnosticul crunt și ireversibil care a marcat trecerea lui Cip de la adolescență la maturitate, separându-l de acum înainte de noi ceilalți. Schizofrenie.

Pentru noi au urmat anii în care ne-am întemeiat familii și ne-am făcut un rost în viață. Pentru el au urmat ani de revoltă, izolare și alcool. Un pustnic de secol XXI, închinoviat într-un apartament de la etajul 8 din Berceni, de la a cărui înălțime contempla detașat marele furnicar dâmbovițean animat de milioanele de furnici ce aleargă zilnic și se stresează pentru atingerea unui scop care cel mai adesea e deșert sau nici nu le aparține de fapt (aleargă nu după ce vor ei, ci după ce vor alții de la ei să vrea). Spre deosebire de ei, Cip nu avea niciun scop. Pentru el, viața era prezentul continuu trăit în chilia lui de la etajul 8, într-o combinație de cinism și stoicism antic și contemplare și acedie călugărească.

Dar în ciuda puseelor de izolare, acele perioade în care închidea telefonul și nu mai aveai cum să dai de el sau să-l scoți din casă, Cip a rămas, până la sfârșit, un om de bază al găștii noastre care nu va mai fi niciodată la fel fără el. Simțul umorului, o ironie cinic-amară rafinată și zâmbetul nu l-au părăsit niciodată. În ciuda faptului că viața lui era cu totul altfel decât a noastră, nu a fost niciodată inadecvat când ne reuneam și în ciuda lucidității depresive și a stilului sictirit, nu transmitea niciodată o stare proastă. Din contră. Alături de el, bucuria petrecerii și a împreună petrecerii era și mai mare. O recepta și o retransmitea înmulțită. Comunica. Dumnezeu l-a lipsit de multe: de job, de soție și copii, de sănătate, dar nu și de prieteni, de capacitatea de a fi și de a rămâne prieten.

Spre sfârșitul vieții căpătase și o oarecare seninătate a împăcării cu sine, cu destinul. Îmi place și tind să cred că, în felul lui, și cu Dumnezeu (penultima lui postare a fost un scurt documentar despre viața într-o mănăstire, fără comentariu, fără interviuri, doar liniște, rânduiala treburilor zilnice săvârșite în liniște, o liniște pe care o înțelegea mult mai bine decât noi, întreruptă doar de rugăciunile de obște din biserică). Căpătase o seninătate și o detașare nobilă cu atât mai impresionantă cu cât, în ultimii ani, și organismul începuse să cedeze și drumurile la spital să se înmulțească: ciroză, sângerări gastrice, un diabet galopant din pricina căruia a trebuit să i se amputeze, în urmă cu câteva luni, un deget de la picior.

Sincer, m-am rugat la Dumnezeu să nu apuce să se taie mai mult din el, până la punctul la care i-ar fi pierit zâmbetul de tot, căci rezistența oricui are o limită. Deși aprind lumânări destul de rar la biserică, am aprins câte una pentrul el atât vineri, pe 6, de Bobotează, cât și sâmbătă, pe 7, de Sf. Ion. Luasem special pentru morți, ca să-l pomenesc pe domnul Constantin Gheroghe, plecat și el dintre noi în aceste zile de început de an, așa că am zis să aprind și pentru vii, neștiind că aprind o lumânare pentru ultimele clipe din viața lui. Sâmbătă seara, tot Radu m-a sunat să-mi spună că Cip a făcut ultimul său drum spre spital, unde inima i s-a oprit. Era cu un an mai tânăr decât mine.

Ultima oară ne văzuserăm toți trei – eu cu soția, Radu cu soția și copiii, Cip singur – la mine acasă, la colindat, ca în vremurile bune din facultate, chiar înainte de Crăciun.

Drum bun, frate Ciprian! Dumnezeu să-ți dăruiască învierea vieții celei adevărate și veșnice. Crucea de aici a fost tare grea și tare greu de înțeles.

Cip, în centru, la nunta noastră, în 2008.

  

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

Argentina, campioană mondială

S-a făcut dreptate! Cel mai mare jucător pe care am avut șansa să-l văd jucând de când mă uit la meciuri de fotbal (în 1986, când Argentina lui Maradona câștiga Cupa Mondială eram prea mic) și poate cel mai mare din toate, timpurile își încheie cariera așa cum merita, după patru încercări ratate (2006, 2010, 2014 și 2018) și după cea mai frumoasă finală de campionat mondial pe care am văzut-o vreodată și cel mai probabil cea mai frumoasă din toate timpurile. Respect pentru Franța și Kylian Mbappé! Dacă n-ar fi rezistat și n-ar fi revenit eroic de două ori prin efortul colectiv al echipei și talentul fenomenal al lui Mbappé, victoria Argentinei n-ar fi fost de poveste și de povestit pentru generații de acum înainte, ci ar fi fost un meci fără istorie, încheiat cu un 2-0 sec, scorul din minutul 80, când Franța a întors meciul. Or Messi și Argentina meritau o astfel de victorie și jucătorii ambelor echipe ne-au oferit un spectacol sportiv de neuitat.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Respect

Cică nu ne respectă. Păi și ce, voiați să vă respecte după ce le-ați vândut totul pe nimic? Cum să-l respecți pe unul pe care îl defrișezi de ani buni fără ca el să schițeze vreo reacție de apărare? Cum să respecți locuitorii unui sat fără câini în care de ani buni îți faci de cap? Cum să respecți un fraier care îți subvenționează profituri de cinci ori mai mari ca anul trecut, dar cică e criză? Cum să respecți o țară a cărei elită intelectuală, culturală și diplomatică și-a afișat constant jena, scârba, rușinea de-a fi român, nevoia de a se distanța de „mahalaua ineptă” (Baconsky, fost ministru de externe), de poporul român cu „o inimă ca un cur” (Patapievici, fost director al Institutului Cultural Român), ortodocșii leneși lipsiți de etică protestantă (Avramescu, fost ambasador al României), toți asistații social care nu știu să aprecieze beneficiile integrării prin terapie de șoc, identificându-se bovaric cu lumea bună de afară?

Cum să respecți o țară dominată de ura de sine și discursul autocolonizator? Cum să respecți o țară al cărei unic proiect de țară e exportul de forță de muncă ieftină, a cărei unică onoare constă în șansa de-a sluji prin casele oamenilor civilizați din Europa? Cum să respecți un popor care de ani buni votează tot felul de escroci sau papagali, doar pentru că sunt nemți sau francezi și pentru că românilor le-a intrat în cap că doar oamenii cinstiți și competenți din vest îi pot izbăvi de corupția care îi definește ca neam? Cum să-i respecți pe unii care sunt convinși că nu sunt buni de nimic și că singura lor șansă e să fie salvați de ei înșiși de către oamenii mișto și investitorii din vest? Uitați-vă la mai toate filmele din noul val și încercați să găsiți un singur motiv de a-i respecta pe locuitorii acestei țări. Cum să-l respecți pe unul care nu se respectă?

Cică nu merităm să fim tratați așa. Serios? Cum ar putea alții să aibă o părere bună despre noi dacă noi înșine avem o părere atât de proastă despre noi, cum ar putea vesticii să ne vadă calitățile dacă noi vedem numai defectele noastre și numai calitățile lor, cum ar putea să pună preț pe noi unii care știu că ne vindem atât de ieftin? Din două una: ori chiar așa suntem și atunci merităm să fim tratați ca niște europeni de mâna a doua, ori nu suntem așa și atunci tot ca niște europeni de mâna a doua merităm să fim tratați, pentru că suntem tâmpiți și așa ne percepem, cum nu suntem, punând botul la vrăjeala lor și a politrucilor lor din teritoriu.

În orice caz, eu zic că merităm ce ni se întâmplă și nu e neapărat rău ce ni se întâmplă. E un duș rece care reprezintă o oportunitate de a regândi clișeele în care ne-am obișnuit să gândim. Dacă rămânem la aceleași tipare mentale, nici să nu ne așteptăm la altceva. E o șansă să începem să gândim critic și realist integrarea europeană, ce câștigăm și ce pierdem de pe urma acestui proiect de țară, ce am fi putut să câștigăm dar n-am reușit pentru că n-am știut să negociem. Austriecii ne-au arătat că principiile, valorile și angajamentele europene sunt negociabile și se opresc acolo unde începe interesul național, iar dacă ei și-au luat țara înapoi, așa cum i-a dus capul, poate că ar trebui să o facem și noi, începând cu petrolul și pădurile.

Nu spun să ieșim din UE, chiar nu cred că ar fi o idee bună, dar ar fi timpul să pricepem că nu putem să negociem nimic atâta timp cât negociem cu căciula în mână și suntem ferm convinși că e cât se poate de firesc ca noi să fim sub lege, boierii europeni deasupra ei. De asemenea, nu cred că ar fi bine să cădem nici în capcana fructului oprit – ne dorim să fim în Schengen pentru că ni se interzice să fim în Schengen. Dacă vrem să fim cu adevărat europeni, nu doar niște papagali proști ai Occidentului, ar trebui să discutăm cu cifre și argumente și despre Schengen, și despre Euro, despre avantajele și dezavantajele diferitelor forme ale integrării europene.

Naționalismul opărit și aiurit nu reprezintă o alternativă viabilă la europenismul tâmp și slugarnic. Alternativa la ambele e realismul și naționalismul luminat, identificarea lucidă a interesului național, a problemelor pe care trebuie să le rezolvăm și a pârghiilor de care dispunem pentru a ne atinge obiectivele și pe care poate că nu le-am folosit până acum pentru că în loc să gândim critic, să ne vedem nu doar defectele, ci și calitățile, nu doar defectele noastre, ci și ale altora, am preluat și repetat ca papagalii tot felul de clișee stupide.

PS: Pentru această postare Facebook mi-a blocat contul timp de o lună. Din câte se pare, iar am încălcat standardele comunității.

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

Claritatea morală în vreme de război

Recent, s-a încins o polemică între reprezentanți ai dreptei intelectuale autohtone pe tema clarității morale în vreme de război. „Dreapta pură”, al cărei portdrapel pare să fie domnul Adrian Papahagi, acuză lipsa de claritate morală a „dreptei impure”.

Dacă e să discutăm serios despre „claritate morală” în contextul războiului din Ucraina ar trebui, întâi de toate, să le explicăm celor care ne reproșează lipsa de claritate morală că solicită claritate morală într-o problemă care nu e deloc clară, iar a solicita claritate morală într-o astfel de situație nu e doar imatur, ci în ultimă instanță imoral, pentru că vorbim de o solicitare care nu este, așa cum se pretinde, principală, ci mai degrabă narcisistă și oportunistă.

Pe scurt, partizanii clarității morale susțin că se fac vinovați de duplicitate (neclaritate) morală toți cei care nu împărtășesc teza potrivit căreia există un singur vinovat pentru acest război, în speță Rusia, iar recunoașterea faptului cu pricina trebuie să se traducă într-un sprijin necondiționat pentru Ucraina, oricare ar fi strategia și obiectivele acesteia din urmă, oricât de nerealiste și de periculoase ar fi obiectivele și strategia Ucrainei.

De ce spun că se solicită claritate morală într-o problemă care nu este deloc clară?

Întâi de toate, pentru că nu există un singur tip de moralitate: există o etică a convingerii, ce implică evaluarea morală a acțiunilor în funcție de natura lor intrinsecă, și o etică a responsabilității, ce implică o evaluare morală a acțiunilor în funcție de consecințele lor. În cazul de față, revendicarea clarității morale se traduce printr-o respingere fără rest a eticii responsabilității, ceea ce din perspectiva eticii responsabilității nu e moral, ci doar iresponsabil.

De notat că cei care aruncă cu anatema asupra celor care se revendică pe deplin sau doar parțial de la etica responsabilității sunt ei înșiși ipocriți, adică lipsiți de claritate morală, căci ei înșiși își asumă în mod implicit și o etică a responsabilității. Spre exemplu, dacă ar merge până la capăt cu etica convingerii, atunci ar trebui să solicite intervenția directă a NATO în conflict pentru a pune capăt agresiunii ruse, în conformitate cu principiile morale clare care ne cer să sărim în ajutorul unei victime a unei agresiuni indiferent de consecințele intervenției noastre. De ce nu o fac? Pentru că se tem de o escaladare nucleară.

Dar dacă și ei se tem de o escaladare nucleară și, drept urmare, acționează la rândul lor în conformitate cu etica responsabilității, fără să își asume faptul cu pricina, nu e clar, pe de altă parte, ce îi îndreptățește să creadă că riscul de escaladare nucleară e neutralizat atâta timp cât NATO nu intervine direct în război, iar asta datorită faptului că situația e neclară nu doar din punct de vedere moral, ci și din punct de vedere strategic.

Dacă admitem că acțiunile nu trebuie să se judece doar în funcție de natura lor intrinsecă, ci și în funcție de consecințele lor – așa cum de altfel fac și preopinenții noștri, după cum am arătat – atunci claritatea strategică devine o datorie morală. Mai exact, e o datorie morală să fim îndeajuns de lucizi pentru a recunoaște că nu știm cu siguranță care vor fi consecințele acțiunilor noastre, nici cât de mare e riscul ca acțiunile noastre să ducă la consecințe nedorite, la limită catastrofale.

Heirupismul e simplu și atrăgător pentru mințile infantile și ușor manipulabile, dar realitatea e că nu e deloc clar în ce măsură sprijinul necondiționat pentru strategia maximalistă a Ucrainei e moral întrucât chiar e bun pentru Ucraina, pentru vecinii ei și pentru lumea întreagă, la fel cum nu e deloc clar că nu există și alte soluții, mai puțin rele.

Dacă am ști cu siguranță că această strategie ar duce la eliberarea Ucrainei, minimizând în același timp pierderile de vieți omenești, atunci, fără îndoială, ar fi moral să alegem această cale. Lucrurile nu mai sunt însă la fel de clare, din punct de vedere moral, în condițiile în care aceeași strategie poate să ducă: a) la schimbarea regimului Putin cu un regim mult mai agresiv; b) la o criză economică în Europa cu consecințe sociale foarte grave și care ar putea avea asupra democrațiilor occidentale un efect mult mai nociv decât cel pe care l-ar putea provoca vreodată trolii lui Putin; c) la un război nuclear; d) sau la concluzia amară că Putin a reușit să supraviețuiască războiului, în timp ce Ucraina a supraviețuit și ea, dar cu pierderi teritoriale, concluzie la care vom fi ajuns abia după ce țara respectivă a fost transformată în moloz; asta poate și datorită faptului că tuturor celor care ne-au avertizat că mai devreme sau mai târziu tot acolo se va ajunge (iar dacă așa stau lucrurile, e mai bine să se ajungă mai devreme, nu mai târziu, că între timp mor oameni) li s-a închis gura în numele clarității morale.

În orice caz, a revendica claritate morală într-un context definit de absența clarității strategice – sau de informație imperfectă, dacă e să folosim terminologia folosită în studiile de specialitate – nu e moral, ci imatur sau, în ultimă instanță, imoral. A-i acuza, de-a valma, de duplicitate morală pe toți cei care își exprimă rezerve față de o anumită doctrină etică și față de o anumită strategie, altminteri cât se poate de discutabilă, nu e semn de claritate morală, ci de infantilism sau ticăloșie, opusul a ceea ce îndeobște numim moralitate.

Mai trebuie discutat și despre cauza declanșării și continuării acestui război. Dintr-un singur punct de vedere lucrurile sunt clare: din punct de vedere legal. Ucraina e un stat suveran a cărui suveranitate a fost încălcată de un alt stat. Din punct de vedere legal, lucrurile sunt clare: Ucraina e victima, Rusia e agresorul. Însă din punct de vedere politic, lucrurile sunt mai puțin clare. Rusia a intervenit într-un război civil declanșat în urma unei insurecții susținute de Occident, care a răsturnat un președinte democratic ales ce fusese considerat îndeajuns de legitim de către același Occident până când s-a răzgândit cu privire la semnarea unui acord de asociere cu UE, ceea ce Constituția Ucrainei îi permitea să facă. De asemena, Rusia invocă tratamentul discriminatoriu al minorităților ruse, rusofone și rusofile din Ucraina. E clar că exagerează și că acțiunile ei au transformat un conflict semi-înghețat într-o catastrofă umanitară de proporții care i-a afectat cel mai mult pe acei ucraineni pe care pretinde că îi apără, dar nu e deloc clar că, în ciuda acestui fapt, nu are și ea partea ei de dreptate.

În fine, mai avem și problema motivației. În Evul Mediu, Toma d’Aquino spunea că pentru a fi drept, un război trebuie să fie inițiat de autoritatea politică legitimă și trebuie să aibă o cauză justă. Dar pe lângă asta mai trebuie să aibă și o motivație justă, în condițiile în care există cazuri de războaie purtate în virtutea unor motivații ticăloase, chiar dacă acestea se pot ascunde în spatele unei cauze juste. Primele două condiții sunt, fără îndoială, îndeplinite. Zelenski e președintele legitim al Ucrainei care poartă un război defensiv împotriva agresiunii unui alt stat (indiferent de motivațiile politice, adică non-legale, ale acestei agresiuni, unde discuția devine mai complicată, așa cum am arătat mai sus). Lucrurile sunt însă mai puțin clare în cazul celei de-a treia condiții. După cum bine știm, războiul ăsta nu ar fi posibil fără sprijinul Occidentului, și până la urmă despre asta discutăm, în calitate de vecini ai Ucrainei și membri ai UE și NATO, căci altminteri nu avem nici dreptul, nici posibilitatea să decidem ce anume fac ucrainenii. Dar putem să ne întrebăm dacă ce face Occidentul – și implicit noi, ca parte a acestui Occident – e moral (și rațional) sau nu.

Susține Occidentul acest război doar în virtutea datoriei morale de a se solidariza cu victima? Sau o face mai degrabă din rațiuni economice și geopolitice? Vorbim realmente de un război motivat doar de dorința legitimă de libertate și independență? Sau interesele industriei de armament și cele ale producătorilor de gaz de peste ocean joacă și ele un rol mai mic sau mai mare? Sunt ucrainenii tratați de către occidentali doar ca scop, nicidecum ca mijloc, așa cum ne învață maestrul clarității morale, Immanuel Kant? Sau, din contră, au fost și sunt transformați în carne de tun cu scopul slăbirii unui adversar geopolitic? Ce au de spus partizanii „clarității morale” despre o astfel de abordare cinică, mai ales atunci când ea e justificată invocând claritatea morală, ca pretext? Ce poate fi mai imoral decât să acționezi imoral în numele „clarității morale”? Acționează ucrainenii de capul lor? Au autonomie decizională? Sau au devenit mai degrabă instrumentele altora, mai puternici și mai abili decât ei, ale căror obiective sunt cel puțin ambigue din punct de vedere moral? Se suprapune voința poporului ucrainean, fără rest, pe voința liderilor ucraineni și occidentali? Ne putem încrede în limpezimea judecății strategice a liderilor ucraineni și occidentali? Estimează toți aceștia în mod corect raportul dintre riscurile și beneficiile colective atunci când își definesc strategia? Sau avem motive să ne temem că soarta lumii întregi a încăput pe mâna unor diletanți, a căror miopie s-ar putea explica și prin faptul că sunt la fel de maturi precum unii dintre cei care reduc o ecuație hipercomplexă la argumentul clarității morale sau prin faptul că sunt suficient de slabi pentru a fi manipulați de cei care se folosesc, pervers sau isteric, de arma „clarității morale”?

Iată, așadar, o serie de întrebări cu răspunsuri nu foarte clare, cel puțin la o primă vedere, la care ar trebui să încercăm să răspundem, pe cât ne stă în putință, înainte de a le da „dușmanilor”, „trădătorilor” și „duplicitarilor” cu „claritatea morală” în cap.

În absența acestui demers de limpezire a ambiguităților de natură morală, strategică și politică și în absența smereniei responsabile care ne face să recunoaștem că pur și simplu nu avem un răspuns îndeajuns de clar la o serie de întrebări îndeajuns de importante, invocarea „clarității morale” e în cel mai bun caz descalificantă din punct de vedere intelectual, dacă nu cumva e chiar profund imorală, întrucât ticăloșia cu consecințe criminale reușește să se ascundă în spatele „clarității morale” și să se justifice prin invocarea aceleiași presupuse „clarități morale”.

Necesitatea de a-i explica cuiva diferența dintre aceste nuanțe și argumente, pe de o parte, și a spune că ce face Putin e justificat din punct de vedere moral, pe de altă parte, nu e semn de claritate morală în cazul celui care acuză și mă pune pe mine în situația de a explica lucruri simple și cât se poate de clare. E doar semn că interlocutorul e ori prost, ori ticălos.

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

Voința (și suferința) poporului ucrainean

Așa cum am spus și cu o altă ocazie, la fel cum e dreptul ucrainenilor să decidă cum, ce și dacă negociază, tot astfel e și dreptul românilor și al altor popoare de a decide în ce măsură se implică în conflictul ucrainean și ce riscuri își asumă pentru susținerea Ucrainei, mai exact a strategiei pe care și-o asumă Ucraina.

Deseori, replica pe care o primesc nu e doar „cu ce drept decizi tu ce trebuie să facă Ucraina?”, la care răspund „cu ce drept decid liderii Ucrainei ce trebuie să facă restul lumii?”, ci se insistă asupra faptului că ucrainenii asta vor, să continue războiul până la capăt, fără compromisuri, indiferent de costuri sau de riscuri; că există o singură voință a poporului ucrainean și ea este ferm pro-război.

Bineînțeles, indivizii și popoarele nu știu întotdeauna ce vor, nu conștientizează adevăratele implicații ale împlinirii dorințelor lor, iar voința individuală și populară nu se formează în condiții perfecte de autonomie și maturitate, ci în interiorul unor raporturi de putere în care cel care exercită hegemonia – politică, militară și culturală – te poate face, cel puțin într-o anumită măsură, să vrei ceea ce vrea el să vrei, lăsându-ți în același timp impresia că judeci cu capul tău și faci ce vrei.

Dar chiar și dacă facem abstracție de fetișizarea voinței populare și de natura problematică a acestui concept, judecând lucrurile strict din punct de vedere formal, vom vedea că există o diferență substanțială între realitate și teza potrivit căreia ucrainenii vor mai mult armament, nu o soluție diplomatică, de compromis.

Astfel, un sondaj Gallup de la începutul lui septembrie a constatat că 70% din ucraineni vor să continue războiul până la victoria asupra Rusiei, în timp ce doar 26% susțin negocierile pentru a pune capăt războiului cât mai repede cu putință. Nu ni se spune cum rămâne cu celelalte 4 procente, așa că vom presupune că sunt oameni care nu răspund clar, nu răspund de frică, și îi vom împărți în câte două procente împărțite celor două tabere, care preferă să lupte în continuare, respectiv să negocieze. Ajungem astfel la un raport de 72% (pro-război) / 28% (pro-pace).

Ni se spune, însă, că în rândurile adepților războiului, doar 91% refuză orice formă de compromis. 9% dintre aceștia sunt dispuși să cedeze, de fapt sau de drept, fie toate teritoriile ocupate până în 24 februarie 2022, fie doar Crimeea, în schimbul păcii. 9% din 72 reprezintă vreo 7 procente care se scad din tabăra pro-război și se adaugă la tabăra celor care pledează pentru o formă sau alta de compromis (de notat că nici eu nu sunt de părere că ar fi bine pentru Ucraina să cedeze oricât și oricum, iar a susține negocierile și o formulă de compromis nu e totuna cu a susține capitularea necondiționată – sau e totuna doar în mințile vizibil afectate de Putin derangement syndrome). Ajungem așadar la un raport de 65% care vor mai multe arme, 35% care vor o formă sau alta de compromis diplomatic.

Ajunși la punctul acesta, trebuie notat că sondajul Gallup s-a realizat în toate teritoriile ucrainene, inclusiv Donbasul, însă nu și în Crimeea. Or dacă partizanii escaladării insistă că e dreptul ucrainenilor să lupte până la eliberarea ultimului petec de pământ ocupat de ruși, inclusiv Crimeea, deoarece Crimeea este Ucraina, atunci concluzionez și eu că e normal ca opinia ucrainenilor din Crimeea (care în porporție de două treimi sunt etnici ruși) să fie luată în considerare atunci când se stabilește care e opinia poporului ucrainean.

Drept urmare, trebuie să ne întrebăm în ce măsură locuitorii din Crimeea își doresc ca ororile războiului să ajungă și pe teritoriul provinciei lor, în ce măsură își doresc să fie eliberați de cei care le-au tăiat apa după ce Rusia i-a anexat (adică ceea ce face Rusia acum la o scară mai mare), în fine, în ce măsură își doresc să riște un război nuclear și distrugerea întregii planete pentru a fi guvernați din nou de acești eliberatori. Așadar, dacă luăm în considerare și Crimeea, e destul de ușor de văzut cum de la 65% vs. 35% ajungem la un raport de 60% vs. 40%.

În fine, am văzut la viața mea multe sondaje de opinie pre-electorale care au dat eroare mare. Miza politică în cazul de față e uriașă și nu e doar națională, ci globală, motiv pentru care există în mod cert motivația de a măslui un pic sau un pic mai mult rezultatul prin metode cu care statisticienii sunt bine familiarizați. Nu e clar cum au fost intervievați cei din teritoriile ocupate și e clar că și cei din teritoriile controlate de ruși, și cei din teritoriile controlate de ucraineni, aveau destule motive pentru a se gândi de două ori înainte de a spune ce cred cu adevărat. Până la urmă suntem în război; un război purtat între două țări în care nu mai există practic opoziție politică, iar mass-media e controlată aproape total de către stat; în război, după cum bine știm, societatea se militarizează, atât statul cât și grupările patriotice radicale sunt cu ochii în patru pentru a depista spionii, coloana a cincea, defetiștii și pacifiștii care sunt întotdeauna percepuți ca agenți ai dușmanului. E greu să sondezi opinia publică în astfel de condiții.

Ceea ce înseamnă că o eroare de 10% reprezintă o presupoziție mai mult decât rezonabilă și e ușor de imaginat cum de la 60 / 40 ajungem lesne la un fifty / fifty. Adică la redescoperirea unui vechi adevăr care era cunoscut încă de la Revoluția Portocalie din 2004, anume că jumătate din Ucraina voia să se rupă de Rusia cu riscul unui conflict sângeros, pe când cealaltă jumătate voia să rămână alături de Rusia sau cel puțin nu voia să riște un conflict sângeros – și cu atât mai puțin unul nuclear – pentru a se rupe de Rusia. Iar cea de-a doua jumătate e captiva primei jumătăți, care vrea conflict, în timp ce eliberatorul Putin care, fără îndoială, moare de grija civililor ruși și pro-ruși terorizați de „naziștii de la Kiev”, a transformat-o în carne de tun, spre slava Sfintei Rusii.

Nu întâmplător, ucrainenii care înclină spre soluția de compromis sunt și cei mai bombardați, sprijinul pentru război fiind invers proporțional cu expunerea la război (foarte mare în vest, mult mai mic în est). Pe lângă asta, sunt echivalentul oltenilor și moldovenilor de la noi, adică acea categorie de oameni care nu ar trebui luată în considerare atunci când se stabilește voința națională pentru că opinia lor n-ar trebui să conteze. Nu votează cum trebuie, pentru că sunt proști și comuniști, motiv pentru care ceilalți, mai apropiați geografic și sufletește de Occident, sunt îndreptățiți să modifice în stradă ceea ce au decis primii la urne, așa cum s-a întâmplat în 2014 în Ucraina și așa cum s-a întâmplat și la noi în 2015, 2017, 2018.

Dar deși sunt cetățeni de mâna a doua care nu ar trebui să voteze, pentru că sunt proști, în caz de război devin „concetățenii noștri” care nu pot fi abandonați în ghearele Rusiei. Mai mult, opțiunea de a-i transforma în carne de tun devine, fără îndoială, „opțiunea morală”, cine nu o susține e laș sau putinist deghizat, în condițiile în care țara întreagă, dar mai ales partea mai proastă a ei, are ocazia de a fi transformată într-un Afghanistan 2.0. menit să faciliteze atingerea unui măreț obiectiv global, în speță debarcarea lui Putin de la care, după cum bine știm, vine tot răul de pe toate meridianele (cât timp a îngropat Grozny sub bombe era băiat bun; acum, de când a pierdut Hillary alegerile, a devenit un pericol global care trebuie debarcat cu orice preț, iar viețile second-hand ale unor perdanți ai tranziției care nu au știut să aprecieze beneficiile terapiei de șoc cu siguranță nu reprezintă un preț prea mare).

Desigur, există și naționalism ucrainean autentic. Nu cred că sprijinul pentru război ar scădea semnificativ, în vest, dacă operațiunile militare s-ar muta din est în vest (după cum vedem, întreaga Ucraină e afectată de noua campanie militară a Rusiei care vizează distrugerea infrastructurii energetice). Cu siguranță Putin se va confrunta cu o rezistență populară și mai îndârjită, probabil și cu lupte de partizani de amploare, care în est au fost nesemnificative.

Dar așa cum există naționalism, există și tefelism. Naționalistul moare de gât cu dușmanul pentru a elibera teritorii asupra cărora revendică un drept istoric, chiar dacă între timp au fost colonizate de imperiu cu etnici ruși. Una peste alta, naționalistul luptă pentru țara lui, pentru cauza națională. În schimb, tefelistul luptă pentru cauze globale (o lume sigură pentru democrație și pentru minoritățile sexuale, fără Putin și deci fără știri false). Asemeni proletarilor, tefeliștii nu au patrie. Pentru tefeliștii din Ucraina și de pe celelalte meridiane, Ucraina de azi e ce a fost Imperiul Țarist pentru bolșevici în 1917: o trambulină pentru lansarea Revoluției Mondiale, o piesă de sacrificiu, lemn de foc tocmai bun să ardă, cu oameni cu tot, pentru un obiectiv deopotrivă utopic și global.

Incendiul de astăzi n-ar fi fost posibil fără prezența tuturor ingredientelor care în cele din urmă au declanșat explozia: globalismul occidental și reprezentanții săi din teritoriu (a.k.a. „societatea civilă”), naționalismul ucrainean, imperialismul rusesc și revanșismul putinist. Ca și în 1917, Ucraina are ghinion geografic. De fapt, nu cred că vreo altă țară din Europa să fi suferit la fel de mult pe parcursul utimului secol: Ucraina a fost teatru de război în Primul Război Mondial, a urmat devastatorul război civil, represiunea stalinistă și Holodomorul, apoi ocupația nazistă cu tot alaiul ei de atrocități, apoi, în anii 80′, dezastrul de la Cernobîl, dezastrul economic și social din anii ’90 și în fine, războiul civil declanșat în 2014 și invazia din 2022, care acum aruncă întreaga țară în frig și beznă. Un popor care a suferit cât zece (poate de aceea și opune acum o rezistență atât de dârză, pentru că e învățat cu greul și dispune de acea înverșunare a neamurilor care nu mai așteaptă nimic bun de la istorie, pentru care istoria nu oferă niciun beneficiu, ci doar ocazia unei morți eroice).

Dar cert e că pentru mulți oameni frumoși de pe alte meridiane, lesne ofensabili, obișnuiți să stea la căldură, care n-au pus în viața lor mâna pe o armă și care se tem mai mult de energia nucleară decât de războiul nuclear (cum bine nota Streeck), ucrainenii (atât cei care vor să continue războiul, cât și cei care vor să negocieze o ieșire) nu au suferit destul.

Dacă eroismul efectiv, oricât ar fi de nesăbuit, impune întotdeauna respect, eroismul de la distanță – prin interpuși, pe bază de haștag și, în plus, extrem de profitabil pentru anumite business-uri și pentru agenții lor de PR – nu poate să stârnească decât scârbă. Unii îndură un război pe care nu l-au vrut și nu îl merită. Alții, care l-au vrut, l-au stârnit și care cu siguranță îl și merită, își văd în continuare de viață, bine mersi.

Publicat în Uncategorized | 3 comentarii