Și nu ne duce pe noi întru ispită

Auzi sau citești uneori despre oameni care spun că și-au pierdut credința în Dumnezeu atunci când (lor) li s-a întâmplat nu știu ce nenorocire. Și o spun pe un ton scârbit și/sau revoltat, care lasă de înțeles că, spre desoebire de tine, ei au avut o mare revelație datorită căreia, de acum înainte, n-o să-i mai ducă nimeni cu zăhărelul. Cum să cred într-un Dumnezeu care a îngăduit să mi se întâmple asta, spun respectivii indivizi.

Sincer, exceptând situațiile în care omul efectiv clachează și-și pierde mințile, pe mine nu m-au impresionat niciodată poveștile astea și cred că ele spun multe despre calitatea credinței de dinaintea nenorocirii care a dus la surparea ei. Sau ar putea să mă impresioneze dacă persoanele în cauză măcar ar fi sincere până la capăt și dacă, dincolo de revolta împotriva unui Dumnezeu nedrept sau de dispariția credinței în El, ar fi în stare să recunoască și statutul de mic oportunist și speculant metafizic al celui care până mai ieri a fost (sau mai bine zis se credea) credincios.

La urma urmei, același om care nu mai crede după ce nenorocirea l-a lovit pe el, a crezut atâta timp cât nenorocirile îi loveau pe alții, iar asta spune multe despre credința lui de dinainte. Căci, altminteri, nimeni nu are scuza de a fi îndeajuns de prost sau orb pentru a nu vedea nenorocirile care zilnic îi doboară pe ceilalți, cu toate că sunt unii îndejuns de limitați în viziunea lor religioasă pentru a considera că povara suferinței este întotdeauna direct proporțională cu mulțimea sau gravitatea păcatelor. Adică, ăia pe care îi bate Dumnezeu în timp ce mie îmi este bine sunt în mod cert mai păcătoși decât mine, convingere care, nu-i așa, se surpă de îndată ce îmi vine și mie rândul. Dumnezeu era drept și vrednic de laudă cât timp sufereau alții, dar de îndată ce m-a ajuns și pe mine nenorocirea, mă revolt, ca și cum eu, spre deosebire de alții, nu meritam. Natura și/sau existența lui Dumnezeu se schimbă în funcție de ce mi se întâmplă mie (o aberație subiectivistă), dar rămâne constantă percepția bună față de propria persoană: înainte aveam o credință sinceră, astăzi sunt o victimă nedreptățită. Dumnezeu s-a schimbat, eu am fost și am rămas o persoană minunată.

Atât revolta lui Ivan Karamazov (care decide „să-i returneze lui Dumnezeu biletul de intrare” nu pentru că el sau alții ca el, indubitabil vinovați, suferă, nici ABIA DUPĂ ce i-a venit rândul ȘI LUI, ci pentru că suferă, aici și acum, alții care sunt indubitabil nevinovați) cât și acceptarea lui Iov („Vorbești cum ar vorbi una din femeile nebune”, îi spune el soției. „Ce? Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare și pe cele rele” (Iov 2, 10) sau, altfel spus, dacă am crezut, atunci să credem până la capăt, iar dacă am crezut doar când ne-a fost bine, înseamnă că de fapt n-am crezut, ci doar ne-am îmbătat cu apă chioară) sunt caracterizate, dincolo de orice alte aspecte, de decență și demnitate, atitudinea soției lui Iov fiind, în fond, jenantă. Și chiar dacă doar poziția lui Iov, nu și cea a lui Ivan, este mântuitoare, eu cred că Ivan este mai aproape de mântuire, în onestitatea lui chinuitoare, decât cei mai mulți dintre credincioși, care se îmbată cu iluzia credinței pentru ca în ceasul încercării această iluzie să se risipească fără ca măcar să aducă în schimb conștiința amară a lipsei de onestitate care ne-a caracterizat de la bun început.

La urma urmei, niciunul dintre noi nu poate să știe câtă credință are de fapt, deoarece adevărul credinței se arată doar în focul încercării și există întotdeauna încercări (și) mai grele decât cele prin care am trecut, la fel cum există o limită dincolo de care orice om se frânge. Dar cred că sinceritatea și demnitatea ne sunt accesibile tuturor si cred că, în cele din urmă, ele vor face diferența la Judecata lui Dumnezeu.

Reclame

Socialismul și democrația

În Drumul către Servitute, Hayek susține că „socialismul” este incompatibil cu democrația. Prin „socialism”, Hayek înțelege orice politică ce se abate de la principiile stricte ale modelului economic de tip laissez faire – sigur, cu cât te abați mai mult, cu atât e mai rău, dar ideea cărții e că mai devreme sau mai târziu, drumul care începe cu abaterea de la dogmele clasice ale economiei liberale tot la servitute te duce.

Personally, I don’t buy it. Mai pe românește, sunt departe de a fi convins de teza lui Hayek. La fel cum nu cred nici în exportul de democrație prin mijloace militare (sau combinații ale serviciilor secrete americane). Trebuie să fii foarte naiv ca să crezi în idealismul unor exportatori care exportă democrație doar acolo unde vor ei, de regulă în țările neprietene dar cu mult petrol, și care nu se ocupă doar cu exportul și consolidarea democrației, ci, în funcție de cazul particular, dar întotdeauna în conformitate cu principiul „interesul poartă fesul”, se ocupă inclusiv cu exportarea sau consolidarea dictaturilor. Din punctul meu de vedere, cred că există suficiente dovezi istorice care să contrazică, cât se poate de clar, ambele poziții ideologice ale neoliberalilor și neoconservatorilor. Ceea ce nu înseamnă că nu au existat și nu continuă să existe regimuri – pe deplin, parțial sau doar formal – socialiste fără democrație. Și, în mod evident, apariția oricărui astfel de nou regim nu face decât să întărească forța de convingere a tezei neoliberale/neoconservatoare referitoare la incompatibilitatea dintre democrație și socialism (în ce privește democratizarea prin mijloace militare sau instrumentarea unor lovituri de stat, chiar nu îmi aduc aminte de vreun model de succes de la al doilea război mondial încoace).

Aceasta ne aduce la problema contemporană ce privește Venezuela. Dincolo de situația concretă a unei țări de la celălalt capăt al lumii, există și o miză globală ce privește imaginea stângii și capacitatea acesteia de a inspira încredere atunci când, ca răspuns la problemele capitalismului neoliberal contemporan (le știm bine), aceasta propune modele socio-economice alternative mai mult sau mai puțin îndrăznețe. După părerea mea, dincolo de alte considerente, refluxul global al stângii – prin tradiție internaționalistă – se datorează în bună măsură și impactului politic al unor eșecuri particulare, cum a fost cel al Syrizei, în Grecia, și cum este cel al evoluției chavismului, sub succesorul Maduro, în Venezuela.

În primul caz, stânga „radicală” a promis blana ursului din pădure pentru ca odată ajunsă la putere să cedeze în fața presiunii creditorilor și să se transforme, în mod practic, într-un nou PASOK, disciplinat și obedient atunci când vine vorba de implementarea acelorași măsuri de austeritate (chiar mai severe). Pe scurt, oamenilor li s-a spus că votează altceva, dar în final s-au ales cu același lucru, în timp ce cei care au promis altceva s-au ales cel puțin cu un mandat de parlamentar. Inevitabil, percepția de neputință și oportunism a fost transferată, în mare măsură, și asupra tuturor susținătorilor Syrizei de peste hotare, asupra stângii internaționale în general, iar la vremea respectivă am scris că abdicarea Syrizei se va traduce prin capitalizarea de către dreapta iliberală a frustrărilor generate de consecințele politicilor neoliberale (ceea ce s-a și întâmplat).

În cazul Venezuelei, din contră, nu se poate vorbi de lipsă de cohones. Dar aici, dincolo de problema economică în sine (care, fapt important de menționat, rămâne, în contextul unui continent sud-american dominat până acum de forțele politice de stânga, o particularitate locală, venezuelană, motiv pentru care concluziile interesate și propagandiste de timp „iată ce se întâmplă când socialismul ajunge la putere” sunt total nefondate) există și problema democrației. Contrar celor afirmate de Hayek, eu sunt de părere că atâta timp cât se menține exercițiul democratic efectiv – care presupune alegeri periodice, transparente și corecte, în condițiile respectării unor reguli comune și imparțiale, care nu trebuie schimbate în timpul jocului, și fără de care democrația și votul sunt golite de conținut –, eventuala derivă a unui model economic poate fi oprită înainte de a se ajunge la o catastrofă permanentă. Pentru simplul motiv că, atunci când devine clar că lucrurile nu mai merg, oamenii, care simt asta pe propria piele și sunt cei mai susceptibili să acționeze în conformitate cu propriile lor interese (cu toată dificultatea identificării lor), vor vota altceva.

Deci, spre deosebire de Hayek, eu sunt de părere că nu de socialism trebuie să ne temem – prin socialism înțelegând experimentul practic, gradual și democratic, prin care se urmărește repunerea economicul în slujba socialului, pe cât mai mult cu putință și în condiții cât mai echitabile -, ci de socialismul fără democrație. Pe de altă parte, la fel cum refuz să iau în serios teza neoliberală/neconservatoare a exportului militarizat de democrație și a unei societăți care fie nu există (M. Thatcher), confundându-se întru totul cu piața liberă, fie este inevitabil tiranică și totalitară, nu am crezut și nu voi crede niciodată în modelul (sau mai bine zis în vrăjeala) democrației de tip bolșevic: poporul nu trebuie consultat (sau trebuie consultat doar la mișto) pentru că interesele sale sunt deja reprezentate de partid; partidul cunoaște interesele poporului mai bine decât o poate face poporul însuși și urmărește numai aceste interese, nicidecum interesele birocrației conducătoare (cine ar putea să o suspecteze de așa ceva?); pe scurt, partidul reprezintă interesele poporului (adevăratele sale interese) cu un altruism desăvârșit – adică tot la fel cum exportă americanii democrația.

Da, știu, democrația formală este imperfectă, dezbaterea publică este deseori distorsionată și opinia publică poate fi indusă în eroare. Dar dincolo de aceste aspecte și de posibilitatea reformelor graduale menite să amelioreze calitatea dezbaterii publice și, pe cale de consecință, a democrației, așa imperfectă cum este, democrația formală rămâne singurul cadru în care societatea poate să evolueze, învățând din greșeli (oamenii pot fi prostiți, dar nu cred că pot fi prostiți la nesfârșit); și singurul cadru în care răspunsul socialist la injustițiile și disfuncționalitățile capitalismului poate beneficia de credibilitatea de start fără de care nu are șanse de izbândă pentru simplul motiv că, de la bun început, nu poate fi luat în serios. Cel puțin nu în țările cu o cultură democratică avansată și sunt tot mai puține țările cu o cultură democratică suficient de rudimentară pentru a putea fi utilizate, din nou, ca exemple pedagogice de tipul celui pe care îl întâlnim în fabula lui Orwell, Ferma Animalelor – și ea destul de veche. În plus, în actuala economie globală, astfel de țări nu contează din punct de vedere economic, decât, eventual, din perspectiva resurselor, fiind cât se poate de clar că dacă n-ar fi petrolul, nu s-ar mai obosi nimeni să salveze Venezuela de ea însăși – la o adică, de ce ar distruge plutocrația globală o minunăție de model pedagogic, de tip „învățătură de minte” pentru socialiști, spre care ideologii ei de serviciu pot să arate oricând cu degetul?

Șansa socialismului depinde de credibilitatea socialiștilor, iar credibilitatea socialiștilor depinde de claritatea cu care vor ști să se poziționeze în chestiunea raportului dintre socialism și democrație, atât la modul general, cât și în contextele istorice particulare în care ea devine relevantă. Nu mai precizez cine profită de pe urma acestei crize de credibilitate pentru că istoria ne-o arată deja.

Sau poate că poleiala de social-democrație este privilegiul bogaților, în timp ce amărâții pot să spere cel mult la o Cubă a lor. Dacă așa stau lucrurile, e groaznic (iar dacă nu crezi nici în lumea de dincolo, ca mare parte din socialiști, atunci e insuportabil de groaznic). În orice caz, concluzia fiind de așa natură, ar fi de preferat să nu murim proști, înainte de a ne fi oferit realmente șansa de a ne lămuri.

Bătălia pentru Venezuela

Am eu așa o impresie că așa-zisa înfrângere a lui Trump în lupta cu Congresul dominat de democrați pe tema finanțării zidului e doar o retragere strategică ce semnalează debutul Operațiunii Venezuela, care, evident, nu se poate desfășura cu guvernul federal în shutdown. Nu știu ce va ieși din asta, dar Trump e genul de om care nu ratează nicio șansă de a-și flexa mușchii, mai ales atunci când are ocazia să o facă în fața unui adversar mai slab – ca model psihologic, Trump e un bully.

În plus, s-a spus că Putin este modelul lui Trump. Într-un fel, cred că e adevărat, în sensul în care Trump simte nevoia să compenseze eșecurile și retragerile americanilor din politica globală arătându-și mușchii în sfera tradițională de influență a Americii, așa cum și Putin a făcut-o în Ucraina. Cred că în mintea lui e ideea că dacă nici măcar la noi în fundul curții nu suntem în stare să facem ce face Putin în fundul curții sale, atunci chiar suntem varză. Sau, invers, dacă nici măcar pe continentul american nu ne iese maidanul, atunci chiar suntem de râsul lumii.

Să nu subestimăm disponibilitatea lui Trump de a acționa în Venezuela pentru că a) Venezuela e la ananghie – nu doar din punct de vedere economic, ci și regional, fostele state aliate cad ca un domino pe fondul resurgenței regionale a dreptei – altfel spus, cel puțin pare o pradă ușoară; b) Trump e un bully căruia îi place să-și arate puterea tocmai cu cei slabi sau ajunși la ananghie; c) America a acumulat multe umilințe și frustrări în materie de politică externă, pe care simte nevoia să le compenseze; d) lui Trump îi place să unească clasa politică americană (și o va uni) atunci când e el strâns cu zidul – a se vedea precedentul bombardării Siriei în urma presupusului atac cu arme chimice; e) last but not least, în Venezuela este foarte mult petrol.

Pe de altă parte, nu e deloc clar până unde va fi dispusă să meargă America și ce va ieși dintr-o astfel de operațiune. Ar putea, dimpotrivă, să rezulte o consolidare a puterii lui Maduro și trecerea decisivă și definitivă a Venezuelei la modelul cubanez, dacă americanii își fac prost calculele (și n-ar fi prima oară). De asemenea, e de urmărit cum vor juca Rusia și China. Vor trata o eventuală intervenție ca pe un acord implicit de reîmpărțire a sferelor de influență – a se ține cont în acest sens de retragerea lui Trump din Siria și de compromisul făcut, în sfera de influență a Chinei, cu micul Kim-Rachetă? Sau vor juca tare, așa cum, să nu uităm, a jucat Rusia în timpul crizei rachetelor cubaneze?

În orice caz, dincolo de consecințele interne pentru Venezuela – riscul de război civil sau posibilitatea transformării Venezuelei într-o nouă Cubă -, consecințele internaționale nu par nici ele foarte încântătoare. Fie există riscul unei escaladări foarte periculoase – în 1962, lumea a fost la un pas de războiul nuclear -, fie ordinea globală actuală, tot mai șubredă, se va sparge definitiv și decisiv în sfere de influență în cadrul cărora diverși tătuci își vor face de cap și se vor concura unii pe alții în materie de disciplinare și exploatare a sateliților.

Cel puțin pe Continentul American, cuplul Trump-Bolsonaro ar putea să semene destul de mult cu un cuplu de tristă amintire din Europa anilor ’30, cu diferența că spre deosebire de cei din urmă, cei dintâi chiar au șanse foarte mari să-și facă de cap, la ei acasă, fără să fie deranjați de nimeni.

Conștiințe gârbove

Scrupulozitatea jurnaliștilor și deontologilor de la Libertatea mă duce cu gândul la scrupulozitatea altor deontologi, de acum 2000 de ani, care denunțau binele făcut de Iisus din Nazaret celor oropsiți pe motiv că vindecările sale, săvârșite în zi de Sabat, încălcau prevederile Legii.

Ce-i drept, spre deosebire de deontologii zilelor noastre, pe care simpla posibilitate a existenței unei ilegalități îi îndreptățește să dea năvala cu mascații luptei anti-corupție și pro-transparență peste potențialul infractor și familia sa, cu bocancii statului de drept peste intimitate și viața personală călcând, deontologii de acum 2000 de an măcar aveau scuza de a-l fi prins în flagrant delict pe inculpatul Hristos Iisus, căruia i-au și întocmit, în cele din urmă, un dosar penal beton.

După cum se știe, inculpatul Hristos Iisus folosea în apărarea sa argumente vădit antieuropene și contrare principiului domniei legii, cum ar fi acela că „Dumnezeu a făcut sâmbăta pentru om, nu omul pentru sâmbătă” (Marcu 2, 27), ceea ce se traduce, în cazul de față, prin ideea că într-o țară normală, rostul reglementărilor (cunoscute și ca hățișuri) legal-birocratice ale procesului de adopție e să preîntâmpine situația în care, prin adopție, unui copil nu i se face un bine, ci mai degrabă un rău; nicidecum acela de a le oferi deontologilor – după treizeci de ani – posibilitatea să-i facă un rău fostei profesoare, între timp devenită prim-ministru, după ce s-a dovedit, dincolo de orice îndoială, că, legal sau nu, femeia a făcut bine.

Tot așa, în apărarea sa insidioasă prin care căuta să submineze principiile statului de drept, inculpatul Hristos Iisus se adresa inclusiv conștiinței acuzatorilor, pe care în general îi îndemna să-și caute mai degrabă bârna din ochi, întrebându-i dacă există vreunul dintre ei care să nu-și dezlege sâmbăta boul sau asinul însetat pentru a-l duce la adăpat (Luca 13, 15); ceea ce în cazul de față s-ar traduce prin următoarea întrebare: ar pregeta vreunul dintre deontologi să încalce litera Legii, chiar dacă nu și Spiritul ei, pentru ca astfel să-și scape copiii lor naturali de mizerie și sărăcie?

Dacă ar refuza să o facă, atunci ce fel de părinți sunt ei? Niște părinți bolnavi, pe care patologia legalismului i-a sărăcit de iubirea firească pe care ar trebui s-o resimtă față de copiii lor. Invers, dacă ei înșiși ar face-o pentru copiii lor naturali, atunci ce fel de „însetați de dreptate” (Matei 5, 6) sunt „justițiarii” de la presă și societatea civilă, atunci când speculează un act pe care ei înșiși l-ar face pentru copiii lor, pentru a lovi într-o femeie care l-a făcut pentru un copil străin, pe care l-a adoptat? Asemeni modelelor lor de acum 2000 de ani, nu de dreptate sunt însetați, ci de sânge, fiind gata să săvârșească orice mârșăvie pentru satisfacția de a-l vedea curgând.

Anticipând eventualele obiecții și proteste (prostești), țin să precizez că postarea de față nu este menită să acrediteze ideea că Viorica Dăncilă s-a ridicat la înățimea lui Iisus Hristos, chiar dacă oricine care jertfește ceva pentru a înfia (sau a naște) un copil se face părtaș, după umila sa putință, la jertfa desăvârșită prin care am primit cu toții „Duhul înfierii” (Romani 8, 15). Postarea de față nu a făcut decât să constate că detractorii ei – cei care utilizează strategii de luptă mizerabile precum cea discutată în postarea de față – s-au coborât cel puțin până la nivelul detractorilor lui Hristos.

Conștiință, înregimentare, apartenență

Întotdeauna mi-au plăcut oamenii care nu se „încadrează”. Sau, pe americănește, „people who don’t fit in”. La fel cum nu mi-au plăcut oamenii de partid, incapabili să stea pe propriile picioare, oamenii cu conștiința vândută sau doar amanetată. În general, nu îmi plac oamenii care bifează toate căsuțele din fișa ideologică și cu atât mai puțin politrucii, cei care nu doar bifează toate căsuțele din fișa ideologică, ci se și ocupă cu poliția gândirii și disciplina de partid, cu identificarea, corectarea sau sancționarea disidenților, cei care te denunță sau doar simt nevoia să te tragă de mânecă pentru că te-ai abătut de la principiile dreptei sau stângii. Unor astfel de indivizi, cei care dau semne că ar putea să se abată de la linia partidului li se par suspecți. În schimb, mie tocmai indivizii care bifează fiecare căsuță din fișa ideologică mi se par suspecți. Or fi și cazuri în care conștiința și organizația intră într-o simbioză perfectă, dar de cele mai multe ori, încadrarea perfectă denotă, de fapt, prostie, conformism, oportunism, lașitate, lipsă de sinceritate, iar în câteva cazuri ticăloșie în formă pură.

Spun asta nu în calitate de gică contra care se contrazice din principiu – dimpotrivă, am alergie la genul ăsta de atitudine, pe care o găsesc superficială și imatură -, de anarho-individualist sau de persoană care nu înțelege importanța crucială a coagulării sociale, a instituțiilor și a întrupării ideilor. Îmi dau seama că printr-o astfel de abordare individualist-centrifugă nu se poate face nimic concret și, mai important, nu se poate conserva și transmite nimic. Pe de altă parte, experiența mi-a arătat de mai multe ori cum adeziunea se transformă în conformism tâmp, cum se dezvoltă prejudecățile de grup și reacțiile colective de suprimare a criticii și disidenței, cum se sperie și se supără lumea dacă deschizi anumite subiecte, cum se impun în (și prin) tăcere reguli ale tăcerii a căror încălcare se sancționează prompt și sever, cum se transformă colectivul, concomitent, în refugiu unde ne adăpostim de propriile incertitudini, temeri, anxietăți și în temniță a conștiinței, cum se contruiesc idoli la umbra cărora ne simțim în siguranță, în fine cum se sclerozează și în cele din urmă (tocmai din această cauză) mor ideile, principiile, credințele și comunitățile care se întemeiază pe ele.

Ca să supraviețuiască, au nevoie periodică de reînnoire, iar asta nu poate veni de la revoltații de serviciu, superficiali, iresponsabili și sterili, ci de la oamenii care trăiesc, concomitent, tensiunea tragică, dureroasă și fertilă, dintre nevoia de apartenență și nevoia de autenticitate, dintre datoria față de comunitatea din care faci parte și datoria față de propria conștiință.

Soluții în stil american

A fost votat Donald Trump.

De ce?

Păi în bună parte pentru că lumea nu vă mai suportă.

Dar cum interpretează cei detestați fenomenul?

În felul următor: A fost votat Donald Trump, deci societatea trece printr-o gravă criză morală.

Soluția? Noi, cei deja detestați, trebuie să facem ceva. Trebuie să arătăm că ne pasă, trebuie să avem curajul de a lua atitudine, trebuie să ne facem auziți mai mult decât până acum.

Ce-i de făcut? Păi întrucât alegerea lui Donald Trump indică o gravă criză morală, e clar că cei care votează (sau sunt doar pasibili să voteze cu) Donald Trump au nevoie de o reformă morală.

Ce vom face? Le vom ține o prelegere morală, sub forma unui filmuleț emoțional, motivațional, însuflețitor, conceput de advertiserii noștri creativi.

Pe scurt: le vom da un exemplu bun. Le vom arăta cât de rău și urât e ceea ce fac ei acum și cum ar putea și ei să fie buni și frumoși ca noi.

Rezultatul? Ne vor iubi și mai mult.

Și vor vota în consecință.

 

Lame ascuțite și deșeuri toxice

În ultimele zile, s-a tot discutat despre bărbați, despre cum devin aceștia din urmă ținte ale unor campanii de demonizare purtate, concomitent, de Asociația Americană de Psihologie și alte instituții generatoare de expertiză, precum și de corporații precum Gillette, care după ce ani la rând a promovat ceea ce astăzi trece drept „masculinitate toxică” – după cum bine știm, reclamele la Gillette erau destul de macho -, a trecut la un fel de (falsă) mea culpa. Falsă deoarece vina capitalului, care până mai ieri a făcut bani din vânzarea „masculinității toxice”, este proiectată asupra unui terț, anume bărbatul („tradițional”), în contextul în care oricum e tot mai trendy să dai vina pe bărbat. Astfel, dacă până mai ieri reclamele Gillette aveau ca protagonist un bărbat musculos, plin de încredere în sine, care se contempla satisfăcut în oglindă, noua reclamă a Gillette începe cu un bărbat firav și temător, ce trece printr-o criză de conștiință, care se uită nesigur în oglindă în timp ce în cap aude „vocile”: vocile femeilor abuzate sexual datorită „masculinității tradiționale” și care s-au făcut auzite prin mișcarea metoo#.

Chiar dacă discuția despre atuurile și vulnerabilitățile bărbaților e un pic mai complicată, în opinia mea, decât rezultă din reacțiile comentatorilor conservatori la recenta poziționare a Asociației Americane de Psihologie[1], în mare, mesajul transmis bărbaților „tradiționali”[2] se rezumă la patologizare, pe de o parte, și culpabilizare, pe de altă parte. Comentatorii conservatori blamează tocmai această ideologie a combaterii „masculinității toxice” pentru criza familiei și a bărbatului, dar, în cele ce urmează, voi încerca să analizez, pe scurt și sumar – admit, mai degrabă pe baza intuițiilor, decât pe baza unei cercetări empirice riguroase pentru care nu dispun de resursele necesare -, condițiile de posibilitate ale acestei ideologii, care, în opinia mea, explică mult mai bine, decât ideologia în sine, ceea ce se întâmplă cu bărbatul și familia spre groaza consternaților observatori conservatori ai realității sociale contemporane. Simplu spus, teza mea este că în societățile occidentale avansate – și în tot mai mare măsură și în celelalte societăți, pe măsură ce se apropie de modelul acestora din urmă – înainte de a deveni ținta unor campanii de demonizare prin patologizare și culpabilizare, bărbații au devenit, în primul rând, tot mai inutili[3], și doar datorită acestei inutilități de fond au putut ei deveni ținta actualelor campanii îndreptate împotriva „masculinității toxice”. Înainte de a deveni toxic, bărbatul a devenit un deșeu.

Pentru a înțelege cum stau lucrurile acum și ce anume s-a schimbat, trebuie mai înti să ne uităm la cum stăteau ele înainte. Aici, cheia o reprezintă modificările ce țin de statutul femeii. Înaintea modernității liberale și a subsecventei mișcări de emancipare a femeilor, care doar a încercat să aplice principiile fundamentale ale liberalismului la sfera relațiilor domestice (terminați cu aiureala așa-zis „sexo-marxistă), femeile nu aveau drept de proprietate; nu aveau drept de divorț – nu puteau să plece cu copil (copii) și jumătate de avere; nu puteau să se întrețină singure prin participarea la o piață a muncii deschisă tuturor oamenilor, fără deosebire de sex; contracepția era o chestiune mult mai complicată decât în zilele noastre, iar avortul se putea face doar în condiții ilegale și foarte periculoase; în fine, nu puteau să se bizuie pe un stat liberal care să le protejeze de violența conjugală – stat care, din acest punct de vedere, se dovedește a fi, în societățile occidentale avansate, mult mai prompt și mai eficient decât la noi -, nici pe un stat social care să compenseze, pentru mamele singure, absența soțului/tatălui care în trecut era singurul membru al familiei care câștiga, prin muncă, venitul necesar întreținerii ei. Deși iubire a existat și în trecut și, în mod cert, au existat destui bărbați virtuoși care, pe cât posibil, au încercat și reușit să se apropie în relația cu soțiile lor de modelul propovăduit de Biserică prin vocea Apostolului Pavel – „bărbaților, iubiți pe femeile voastre, după cum și Hristos a iubit Biserica” (Efeseni 5, 25) -, în mod cert, relația dintre bărbați și femei era cel puțin inegală, fapt care se traducea, pentru foarte multe femei, în multă suferință, nu de puține ori atroce (pe cel care are dubii și întreține ficțiunea unei lumi patriarhale idilice, nu pot decât să-l invit să recitească Ion, de Liviu Rebreanu). Dar relația dintre bărbați și femei a fost de la bun început inegală, iar asta nu doar datorită forței fizice superioare a bărbaților, ci în primul rând datorită faptului că în urma unei relații sexuale, femeia rămâne cu un copil de născut și crescut. În fond, procesul civilizării are la bază transformarea masculilor în soți și tați, iar asta în virtutea unei nevoi efective a femeii-mamă, transformare care s-a realizat cu prețul instituirii unei relații, după cum am spus, inegale, sau cu prețul anumitor privilegii (enumerate un pic mai sus) pe care bărbații, până de curând, le-au avut.

Not anymore. Pentru că dacă ne uităm la toate datele fundamentale enumerate mai sus, constatăm că ele s-au modificat radical, mai ales în societățile occidentale avansate care, nu întâmplător, sunt societățile în care agenda feministă se află, la rândul ei, în cel mai avansat stagiu. Astăzi femeia poate să dețină proprietate, poate oricând să divorțeze și să plece cu copilul (copiii) și cu jumătate de avere, indiferent dacă o face din motive moralmente legitime sau pur și simplu pentru că e o scorpie care l-a lăsat pe fraier cu ochii în soare. Femeile au acces la piața muncii, se pot baza (în societățile occidentale avansate) pe un stat puternic care le garantează atât drepturile negative, cât și, în bună măsură, necesitățile materiale necesare pentru a crește un copil fără tată. În caz de divorț, custodia le revine aproape în toate cazurile. Contracepția este ieftină și foarte accesibilă, avortul este legal și sigur.

Pe scurt, femeia nu prea mai este dependentă de bărbat. În plus, liberalizarea moravurilor, inclusiv a celor femeiești – femeia, conform agendei feministe, trebuie să fie egală cu bărbatul și din perspectiva percepției sociale asupra infidelității și a traiului ușuratic, iar unul dintre lucrurile care le înfurie cel mai tare pe feministe sunt tocmai judecățile morale vizavi de comportmanetul sexual al femeilor (aceste judecăți nu pot fi decât patriarhal-ipocrite, bazate pe standarde duble, iar scopul lor nu poate fi decât dorința de a reinstitui inegalitatea și dominația masculină) – face ca femeia nici măcar să nu mai fie dependentă de bărbat din punct de vedere sexual, așa cum și bărbatul este dependent de femeie din același punct de vedere. Monogamia fiind un concept depășit și morala tradițională fiind, de fapt, o prejudecată patriarhală, satisfacția sexuală nu mai depinde de existența unui cadru reprezentat de familia monogamă. Ca să nu mai vorbim de faptul că există acum donatori de spermă și mame surogat, sau, altfel spus, o piață a reproducerii. La fel cum nu ți se mai cere să fii bărbat ca să intri pe piața muncii, tot astfel, poți achiziționa bunuri de pe piața reproducerii în calitate de individ, fără a fi nevoit să fii membru al unei familii (tradiționale sau nu).

Așa stând lucrurile, înțelegem frustrarea incelilor (cei condamnați la celibat invlountar), în condițiile în care un singur Chad se culcă cu zece Stacys, ceea ce înseamnă că, concomitent, nouă inceli rămân cu buza umflată. Dar unde rămân? Păi în lumea virtuală porno, acolo unde gratificarea este instantă și femeile sunt toate extrem de serviabile, adică într-o lume a fanteziei compensatorii care, paradoxal, este exact inversul lumii reale, tot mai frustrantă pentru incel. Nu întâmplător și scenele sexuale pe care le consumă incelul sunt tot mai brutale și mai umilitoare, iar discursul online al acestei lumi subterane, ale cărei probleme mai ies periodic la suprafață prin acțiunile câte unui psihopat, este caracterizat de un misoginsm tot mai virulent și mai agresiv. În același timp, așa cum spuneam și cu puțin timp în urmă, comentând datele prezentate într-un articol de pe The Atlantic, există și un alt paradox ale cărui componente, susțineau autorii articolului, ar explica în parte de ce scade frecvența relațiilor sexuale la noile generații: dacă pe de o parte cruciada metoo# împotriva „masculinității toxice” contribuie la o atitudine tot mai crispată a bărbaților în ceea ce privește interacțiunile sociale cu sexul opus și strategiile de seducție – nu cumva să fiu acuzat de violență sexuală și atitudine patriarhal-machistă -, pe de altă parte, statisticile arată că devin tot mai răspândite relațiile sexuale pe care, în virtutea naturii lor brutale și/sau umilitoare, femeile le resimt ca neplăcute sau de-a dreptul traumatice, iar asta în ciuda faptului că într-o epocă a luptei împotriva violenței bărbaților, vorbim de relații bazate, oficial, pe consimțământ[4]. Cu alte cuvinte, trăim într-o societate capabilă să reprime tot mai mult comportamentele sociale normale, dar care nu este capabilă să reacționeze la comportamentele patologice intime decât eventual prin dezinvestirea erotico-afectivă.

În orice caz, cert este că în noile condiții sociale, când sexualitatea, maternitatea și asigurarea traiului zilnic nu se mai află într-o relație necesară cu familia monogamă, femeile sunt tot mai puțin dispuse să suporte defectele bărbaților, adică, îngroșând un pic tușele, să rabde genul de bărbat tradițional care bea, mă bate și stă cu burta la soare. În același timp, și bărbații sunt tot mai puțin dispuși să investească – afecțiune și muncă – într-o „afacere” tot mai nesigură în condițiile în care, cum am spus, astăzi femeia poate oricând să ia copilul și jumătate din avere și să plece, soluție până nu de curând inacceptabilă din punct de vedere social (dacă nu chiar și imposibilă din punct de vedere legal). În paralel cu modificarea percepției sociale asupra moravurilor femeiești, devine tot mai acceptabil și pentru bărbat nu doar să-și înșele nevasta – asta se tolera și înainte, în ceea ce îi privea (doar_ pe bărbați – ci să nu se mai însoare deloc, să stea cu prietena la nesfârșit, în general, să-și bage picioarele și să nu se lege la cap. În condițiile în care familia monogamă nu mai este susținută nici de interdicții legale, nici de reprezentări culturale și presiunile sociale aferente,  nici bărbații nu mai sunt dispuși să tolereze defectele femeilor, adică, îngroșând un pic tușele, reproșurile, cicălelile și crizele de isterie. Cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de vremurile trecute, există tot mai multe distracții și oportunități de carieră sau dezvoltare personală care intră tot mai mult în competiție cu familia pentru resursele limitate de timp și energie.

Cum am spus, toate acestea alimentează un climat de individualism, autosuficiență, insecuritate și, la limtă, cinism, care explică, în mare, de ce relațiile se leagă tot mai greu și se rup tot mai ușor. Sigur, există în continuare dependență afectivă, nu doar la femei, ci și la bărbați, oamenii au și sentimente, dar impresia mea este că trendul este unul de cultivare a răcelii, pragmatismului și autosuficienței, poate și ca reacție de apărare în fața climatului general tot mai individualist și incert. Sigur, ca să-l citez pe poet, „totuși există iubire”, ea, știm bine, le biruie pe toate, sunt încă destui bărbați și femei care nu au nevoie de inegalități structurale și presiuni sociale pentru a forma și conserva un cuplu fericit. Într-un fel, acesta este și modelul ideal, al oamenilor care realmente se iubesc pentru că relația lor nu are la bază constrângeri de natură economică și presiuni sociale. Este iubire adevărată pentru că este cu adevărat liberă. Totuși, mă tem că lucrurile stau așa – și au stat întodeauna așa – doar pentru o minoritate (de „aleși”). Mai mult, o minoritate a cărei supraviețuire devine tot mai dificilă în actualul context, care, din punct de vedere cultural, pune în valoare o puzderie de minorități, însă nu și pe minoritatea care ar trebui să dea tonul într-o cultură care exprimă valori autentic umane și care mai are și șanse de a supraviețui pe termen lung.

În fine, dacă din punct de vedere istoric, bărbatul, în mod clar, pierde teren – își pierde din privilegii odată cu utilitatea sa socială – cum se face că tocmai acum se ascute lupta împotriva privilegiilor bărbatului? Aici, eu aș vedea două explicații, dintre care a doua mi se pare mai relevantă. Întâi de toate, este specific pseudo-revoluționarilor să atace, în numele egalității, țintele facile mai puțin importante – eventual, cum s-ar spune, chiar să tragă în ambulanțe -, pentru a-și compensa incapacitatea de a ataca adevărata inegalitate scandaloasă a vremilor noastre, cea dintre cei 1% și restul, problemă care, evident, este mult mai greu de atacat și de rezolvat. Ca să nu mai vorbesc de faptul că, indiferent dacă cei 1% finanțează strategic astfel de demersuri sau doar profită de pe urma prostiei larg răspândite din punct de vedere social, astfel de războaie culturale – bărbați vs. femei, albi vs. negri, straight vs. gay – nu pot decât să-i avantajeze întrucât țin societatea divizată prin conflicte inutile – sau care, oricum, ar trebui să ocupe un cu totul alt loc pe lista priorităților -, fapt care slăbește capacitatea de coagulare politică îndreptată împotriva lor și, astfel, nu poate decât să-i avantajeze. Ca să nu mai vorbesc de faptul că astfel de teme – drepturile femeilor, drepturile gayilor, drepturile negrilor și ale altor minorități – sunt foarte la modă în rândul celor 1% și a celor 15-20% de sub ăia 1%, adică cei care nu o duc (nici ei) chiar așa de rău. Astfel de cruciade morale au meritul de a vindeca o conștiință vinovată: ce urât din partea noastră că tragem beneficiile globalizării, la noi se mai prelinge câte ceva, în timp ce copiii din Africa mor de foame. Totuși, nu trebuie să ne judecăm prea aspru, că uite, pe de altă parte, cât de multe am făcut pentru drepturile negrilor din campusurile universitare, ale femeilor și homosexualilor etc! Uite ce frumoși suntem, de fapt! La fel cum capitalul, în cazul de față Gillette, își transferă propria culpabilitate asupra bărbaților, tot astfel nobila și extrem de morala luptă împotriva bărbaților (albi, heterosexuali și creștini) e de natură să ispășească vina morală și să ușureze conștiința celor care își spală (sau, de fapt, își ascund) păcatele, mai exact privilegiile, prin astfel de demersuri. Sunt demersuri menite să ne facă să ne putem privi satisfăcuți în oglindă, la fel ca bărbatul din vechile reclame la Gillette. În plus, trebuie precizat că genul de feminism discutat în prezentul articol nu și-l permite oricine. Până la urmă, dacă mergi înspre baza socială a piramidei, „prejudecățile patriarhale” sunt mai răspândite nu doar datorită faptului că aceste zone sociale pătsrează o legătură mai strânsă cu spațiile și instituțiile tradiționale – satul, biserica –, fie și în virtutea faptului că desprinderea de ele a avut loc mai târziu, ci și datorită faptului că, de regulă, aici încă este nevoie de două salarii pentru a putea crește un copil. Drept consecință, tot aici se concentrează și abuzurile masculine pe care deseori femeile trebuie să le suporte, iar asta nu atât din lipsă de feminism, ci din lipsă de alternativă socio-economică.

În fine, să trecem și la cea de-a doua explicație, dar înainte de a o prezenta, trebuie precizat că, în ciuda trendului istoric care indică cât se poate de clar scăderea drastică a utilității bărbatului și a privilegiilor sale aferente, feministele vor veni cu date și statistici care, spun ele, ar indica faptul că și în țările occidentale cele mai avansate, femeile continuă să fie discriminate și dezavantajate prin raport cu bărbații. Nu discut aici respectivele date, dar admit că ele sunt adevărate, ceea ce înseamnă că, da, în ciuda trendului istoric descendent și a erodării utilității sale sociale, bărbatul continuă să rămână, într-o oarecare măsură, privilegiat.

Ei bine, cred că aici asistăm la un fenomen similar celui descris de Tocqueville, în Vechiul Regim și Revoluția. Potrivit acestuia din urmă, privilegiile aristocrației au devenit insuportabile, iar contestarea lor a devenit foarte vehementă, exact în momentul istoric în care, pe de o parte, privilegiile respective fuseseră semnificativ reduse, iar, pe de altă parte, respectivelor privilegii nu le mai corespundea, ca în trecut, o funcție socială (în fața expansiunii statului centralizat al monarhiei absolutiste, aristocrația franceză își pierduse toate funcțiile administrativ-militare pe care le exercitase în trecut). Aceasta din două motive: întâi de toate datorită faptului că cel slab nu îl poate ataca pe cel puternic decât atunci când acesta a devenit, la rândul lui, suficient de slab, motiv pentru care și devine, în mod disproporționat și oarecum sinistru, ținta unor frustrări istorice acumulate care se descarcă asupra celui care e departe de a mai beneficia de privilegiile istorice care au generat acele frustrări; în al doilea rând însă, și într-un mod fundamental, datorită faptului că, așa cum spune Tocqueville, atâta timp cât privilegiilor le corespunde o funcție socială – bărbatul care oferă paternitate, protecție și cele necesare traiului -, ele sunt suportabile; dar ele devin insuportabile tocmai atunci când, odată cu dispariția funcției sociale, privilegiul devine pur și simplu scandalos întrucât nu mai are, de fapt, nicio justificare. În acel moment, pasiunea egalitară a modernității devine vehementă și, la nevoie, sângeroasă. Așa a ajuns aristocrația fanceză sub ghilotină și cred că tot asta explică de ce bărbatul din ziua de astăzi este tot mai mult împins spre tipul de ghilotină – eventual fabricată de Gillette – care ar trebui să ne scape, odată pentru totdeauna, de „sursa” „masculinității” sale „toxice”.

 

 

 

[1] Sau, aș zice, un pic mai dialectică, în sensul în care atuul bărbaților, în speță capacitatea de îndura fără să-și dea pe față vulnerabilitățile, se poate dovedi dăunător și chiar fatal în anumite situații de criză, din care ai șansa să ieși doar dacă în prealabil îți recunoști și accepți vulnerabilitatea pe care bărbaților, spre deosebire de femei, le este, în general, mult mai greu să și-o accepte și să și-o recunoască.

[2] Tradițional, adică tipologa masculină dominantă de până acum, că asta înseamnă „tradițional”, ceea ce, evident, exclude extremele sociologic minoritare reprezentate de gorilă, respectiv pămpălău, ceea ce înseamnă că fie Asociația Americană de Psihologie are grave probleme de exprimare, nu știe să găsească cuvintele potrivite, lucru grav pentru niște psihologi, fie chiar promovează o ideologie „toxică”.

[3] Inutili strict din perspectiva percepției sociale dominante asupra a ceea ce este util, percepție care poate foarte bine să fie și greșită (așa cum și consider, din punct de vedere personal, că este).

[4] https://www.theatlantic.com/magazine/archive/2018/12/the-sex-recession/573949/