Fobie

Comic este faptul că încercând să demonstreze, spre justificarea stării de alertă a „societății civile”, continuitatea dintre extrema dreaptă interbelică și niște credincioși pașnici, penibili și perdanți, care vin să cânte cu icoana în fața gayilor (în fond, singurul tip de manifestare publică a religiei acceptabilă pentru liberalismul de ieri, nu și pentru cel de azi, dacă tot vorbim de continuități), Cioflâncă nu face decât să demonstreze diferența radicală dintre autenticul fascism și epigonii lui contemporani. Chiar și mistificarea cu „sfinții legionari”, re-prezentați, pentru a deveni canonizabili în zilele noastre, drept niște creștini pașnici care n-au fost antisemiți, ci doar au răbdat prigoana iudeo-comunistă rugându-se pentru prigonitori, demonstrează măsura în care creștinii din ziua astăzi s-au adaptat, de fapt, de bine de rău, de voie de nevoie, exigențelor democrației-liberale.

Altfel spus, dacă vrei să vezi ce este de fapt un fascist, cum acționează el și cum își justifică acțiunile, uită-te la ce făceau Codreanu și băieții în interbelic, când intelectualii de dreapta nu se distanțau la câteva minute de incident, panicați ca nu cumva să fie excluși din „lumea bună” și să trădeze vocația euro-atlantică a României post-comuniste prin asociere cu „fundamentaliștii”. Delirul referitor la iminența pericolului fascist cu care s-ar confrunta România nu demonstrează decât că indivizii care își permit luxul unui astfel de alarmism ieftin (difuzat prin intermediul principalelor canale media, asupra cărora, ca niște minoritari persecutați ce sunt, exercită un control cvasi-exclusiv) n-au avut încă ocazia să întâlnească un fascist cu cohones. Sau, în alți termeni, că nu și-au luat niciodată bătaie, cu atât mai puțin un glonț în cap, pentru convingerile politice pe care și le susțin într-un mod cel puțin la fel de agasant (agresiv e mult spus, în contextul de față) ca și oponenții lor.

Așa că, la fel ca și în alte cazuri, penibilul manifestărilor ortodoxiste anti-gay este salvat de încă și mai penibila reacție a „societății civile”, care reacționează întotdeauna în virtutea presupoziției, transformată în axiomă, că ceea ce se întâmplă acolo este mai mult, mult mai mult, decât ceea ce, așa cum poate constata orice observator obiectiv, se întâmplă de fapt:

1. că niște cântece bisericești nu sunt decât fondul sonor wagnerian care va acompania marșul forțat al homosexualilor către camerele de gazare;

2. că acțiunea, altminteri ridicol de anemică prin comparație cu o extremă dreaptă care se respectă, a câtorva indivizi care oficial se declară creștini-ortodocși, este reprezentativă pentru milioanele de ortodocși din România (că altfel, dacă n-ar fi mulți, de unde pericolul? – în paranteză fie spus, nu știu cum se face că o bună parte din aceiași indivizi care acreditează aceste prejudecăți alarmiste lipsite de orice fundament, sunt aceiași care se grăbesc să condamne „prejudecățile islamofobe” care stabilesc vreo legătură nu între întreruperea unei proiecții și majoritatea ortodoxă, ci între terorismul jihadist și majoritatea musulmanilor – altminteri, spre deosebire de turbații de ortodocși, întru totul pașnici și iubitori de democrație și mai ales de minorități sexuale – luându-ne astfel de idioți, în condițiile în care ne livrează la pachet ambele teze);

3. că lupta perdantă a câtorva indivizi de a apăra o (ultimă) instituție cu puternică încărcătură simbolică, pentru ei, și care tocmai ea (ce coincidență!) este aleasă, de fiecare dată, de activiștii pro-gay, ca loc de difuzare a propagandei lor, denotă intenția acelor indivizi, și pe cale de consecință a majorității periculoase pe care o reprezintă, de a instaura o cenzură taliban-inchizitorială pe întreg teritoriul României (în realitate, în ultimii ani, nicio altă manifestare publică a minorităților sexuale nu a fost tulburată de proteste semnificative, prin comparație cu ce se întâmpla încă la începutul anilor 2000, și mai mult ca sigur, dacă n-ar fi fost la mijloc „țăranul român” muzeificat și Horia Bernea, nu i-ar fi deranjat nimeni cu nimic pe iubitorii de filme cu tematică gay).

Așa stând lucrurile, și dată fiind definiția „fobiei”, anume o frică irațională, întrucât mult exagerată prin raport cu perciolul real, se ridică în mod automat întrebarea: cine anume suferă, de fapt, de „fobie”? Păi, din câte se pare, tocmai ăia care fac carieră din identificarea și denunțarea „fobiilor”. Cât despre mizele unei fobii care în cazul României se traduce automat prin „pravoslavnofobie” și, pe cale de consecință, prin „demofobie”, adică aceeași maladie, cu diverse mutații stânga-dreapta circumstanțiale, dar în fond irelevante, de care suferă aristocrația liberală (și, în fond, orice aristocrație) de pe întreg cuprinsul planetei, probabil că abia aici discuția începe să devină interesantă. Până la acest punct, e doar ridicolă. Ca orice fobie.

Anunțuri
Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Reflecții funerare

Ce mi s-a părut dezgustător: intelectuali care, după caz, au minimalizat, au girat printr-o tăcere complice, au justificat, cel puțin în parte, sau chiar au omagiat atacul primitiv al fostului președinte Traian Băsescu la adresa Regelui Mihai, din 2011, și care acum, odată ce Traian Băsescu a devenit un fel de cadavru viu al politicii românești iar unsul lui Dumnezeu a fost așezat în sicriu, pe principiul despre mort numai de bine, mai ales dacă este os domnesc, nu doar că s-au întrecut în elogii, ca buni conservatori ce se pretind, dar au și deplâns „clasa politică” și bineînțeles „poporul”, veșnicul vinovat de serviciu, care nu au știut să aprecieze, ba chiar au batjocorit, darul regalității, atâta timp cât acesta s-a aflat printre noi.

Unul dintre ei, care în 2011 a descris reacția publică de solidarizare cu monarhul insultat prin formula laconică „mult zgomot pentru nimic”, a mers zilele acestea până într-acolo încât, dincolo de discursul mai sus menționat – ce om minunat a fost, cât de mulți oameni minunați s-au strâns să-și ia rămas bun de la el, impresionantă victorie post-mortem asupra politicienilor corupți de extracție comunistă -, și-a exprimat speranța că mulțimea strânsă pentru a-l petrece pe ultimul drum pe Rege se va transforma într-o mulțime insurgentă care va da de pământ cu clasa politică coruptă ce caută în aceste zile să îngenuncheze justiția (adică un fel de repetare a scenariului Colectiv). Cu alte cuvinte, acum că Regele a pornit pe ultimul drum, în sfârșit se putea face zgomot pentru ceva, nu doar gargară monarhistă inutilă.

În fine, în 2011, niciunul dintre ei nu și-a dat demisia din PDL în semn de protest, nu și-a retras oficial sprijinul acordat lui Traian Băsescu, nu s-a retras din funcția publică în care a fost numit de Băsescu sau de guvernul Boc. În schimb, acum s-au transformat cu toții în baroni vasali ai Majestății Sale, verticali prin plecăciunea lor (doar) în fața autorității de drept divin care îi ridică peste filistinismul, meschinăria și „corupția” politicii republicane.

Ce mi-a lăsat un gust amar: faptul că mulțimii venite la înmormântare nu i s-a permis accesul pe Dealul Patrarhiei. Sunt curios a cui a fost ideea și care a fost justificarea. Înțeleg că erau oaspeți de seamă, dar cred că exista suficient spațiu pentru ca venirea și plecarea lor de la Patriarhie să se desfășoare în ordine și în mod civilizat și fără acest neinspirat, în ceea ce mă privește, patos al distanței. Dar mă rog, poate că pentru unii, monarhia asta înseamnă: distanța față de popor.

În fine, dincolo de discuția strict rațională referitoare la avantajele și dezavantajele monarhiei, și la oportunitatea acesteia în contextul României post-decembriste – în măsura în care se poate discuta strict rațional despre acest subiect -, mai interesantă mi se pare o anumită stare de spirit, și mă gândesc aici la cei care nu pot să treacă peste astfel de ocazii fără a rânji sau a flegma cinic, fără a-l ridiculiza în același spirit pe micul burghez „sentimental” (a se înțelege prin aceasta orice mic burghez care n-a ajuns la înțelepciunea supremă a rânjetului cinic) sau fără a se opări contestatar.

Evident, aspectele patetice nu puteau să lipsească de la un astfel de eveniment (chiar dacă unii dintre contestatarii opăriți s-au dovedit cel puțin la fel de ridicoli precum cei mai ridicoli dintre monarhiști), însă în mod cert nu au fost definitorii. Revenind, problema e că din starea de spirit cinic-opărit-dezabuzată pe care am descris-o mai sus, ce oscilează între infantilism și o decrepitudine tristă și amară, nu se va naște în veci o slujbă de frumusețea și solemnitatea celei săvârșite alaltăieri la Patriarhie (vezi înregistrarea de mai jos), frumusețe și solemnitate pe care nu trebuie să fii credincios ca să le recunoști și să le simți ca atare, ci trebuie doar să nu fii obtuz. Iar aceasta nu este doar o problemă estetică, ci și una politică, simbolistica în cauză fiind cea care generează, hrănește, conservă și reactualizează identitatea a ceea ce, pe bună dreptate, se poate numi „un popor” sau o comunitate de destin (fie ea și aflată în criză). Putem face miștouri „dăștepte” pe seama reprezentărilor sale, dar mă tem că oricât de opăriți am fi în „generozitatea” noastră cosmopolit ultra-democratică, și oricât de (auto)satisfăcuți am fi de ea, odată cu dispariția respectivelor reprezentări rămânem doar cu aporiile spiritului dizolvant care se autodizolvă. Nu doar filozofic. Ci și social. Sau mă rog, eu încă nu l-am văzut pe niciunul dintre revoltații și/sau dezabuzații de serviciu să depășească stadiul acestui exercițiu facil și steril.

Nu e neapărat nevoie să fim monarhiști. Putem, în ceea ce mă privește, să fim și republicani. Dar n-ar strica să fim un pic mai smeriți, mai înțelepți, mai senini și mai bine crescuți. Iar, orice s-ar spune, Regele Mihai a fost, din acest punct de vedere, un foarte bun exemplu. De erodarea prin compromitere a valorilor vechiului regim, după cum am scris în primul paragraf, se ocupă oricum conservatorii de operetă și lipsiți de coloană vertebrală (nu mai insist aici, pentru că nu este momentul, asupra aspectelor regretabile și mai puțin onorabile ce privesc Casa Regală a României sau alte instituții similare de peste hotare). Dacă chiar suntem deștepți, hai mai bine să ne întrebăm, lucid, ce urmează după finalizarea acestui proces. Și să lăsăm morții să se odihnească în pace!

Înainte vreme, după moartea Regelui lucrurile erau simple și clare. Se striga „trăiască Regele”! Acum, tronul a rămas gol iar locul afirmării continuității a fost luat de o interogație incomodă și deloc clară: încotro? Iar dacă soarta monarhiei în România este în mod cert pecetluită, spre disperarea, respectiv liniștea, aiuriților din ambele tabere, adevăratul obiect al interogației este reprezentat de normele, reperele, convingerile și instituțiile pe baza cărora, de bine de rău, a funcționat până acum societatea românească.

Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească pe Majestatea Sa Regele Mihai!

Publicat în Uncategorized | 9 comentarii

Mesaj către facebook

Oameni buni, încercați să nu mai fiți tembeli. Nu mai cenzurați texte pe bază de keywords. Sensul cuvintelor respective depinde de context. Ba mai mult, intenția autorului care a folosit cuvântul respectiv, ca în cazul unui text pe care mi l-ați cenzurat, poate fi nu doar complet diferită, ci chiar opusă celei pe care o presupuneți voi pe bază de keywords, luând în consecință decizia de a cenzura.

A lua decizii de acest gen pe bază de keywords denotă analfabetism funcțional, căci numai analfabeții funcțional recunosc cuvintele însă nu sunt capabili să înțeleagă ce vrea să spună autorul. Așadar, dacă nu sunteți capabili să înțelegeți un text, sau dacă nu aveți posibilitatea sau bunăvoința să angajați oameni capabili să o facă, atunci nu mai luați decizii în lipsă de probe. Principiul conform căruia un om este nevinovat până la proba contrarie ar trebui să se aplice și în cazul libertății de exprimare. Sau cu atât mai mult în cazul libertății de exprimare. Căci dacă pe de o parte se consideră că e mai grav să condamni un om nevinovat decât să-l lași pe unul vinovat să scape, pe de altă parte, textele pot deranja sau pot jigni, însă în principiu nu omoară pe nimeni.

Deci, dacă nu înțelegeți textele, nu le puneți pe foc. Dincolo de faptul că frustrările pe care le alimentați printr-o astfel de atitudine, cum am mai spus și într-o altă ocazie, distrug cultura libertății, întrucât reacția predictibilă și inteligibilă a celor cenzurați (cel puțin a multora dintre ei) va fi utilizarea aceleiași politici atunci când sau în măsura în care se vor afla într-o poziție de putere (și mulți care nu iubesc corectitudinea politică, nu doar din motive legitime, ci și din motive ilegitime sau complet mizerabile, chiar se află în poziții de putere), în mod concret, acest mod de a combate „prejudecățile” și „obscurantismul” reprezintă de fapt o cultivare a prejudecăților și a obscurantismului. Pentru că printr-o astfel de politică, mesajul pe care îl transmiteți oamenilor este că e normal să condamne, să interzică, eventual să și omoare, ceea ce nu înțeleg. Că e normal să ia decizii cu privire la semenii lor în lipsă de probe și în baza unor judecăți superficiale, sau de-a dreptul primitive, ura fiind de altfel soră bună cu prostia.

Publicat în Uncategorized | 8 comentarii

Conservatorism

Dincolo de criticile mai mult sau mai puțin întemeiate, mai mult sau mai puțin oneste, ce i se pot aduce, care este de fapt nucleul profund și nobil al conservatorismului, ce reușește să îi mențină respectabilitatea chiar și în ochii unui adversar politic onest și inteligent? Aici, după părerea mea, vorbim de o conștiință și de o sensibilitate. În primul rând, un realism, senin și tragic deopotrivă, în ceea ce privește natura/condiția umană, care reușește să evite atât utopismul naiv, diversele forme de diletantism politic și improvizațiile aferente cu caracter iresponsabil, cât și cinismul, mizantropia, machiavelismul sau nihilismul. În al doilea rând, o sensibilitate manifestată ca grijă pentru conservarea acelor spații, practici, rânduieli, tradiții și comunități asociate cu lunga durată istorică și amenințate de buldozerul voluntarist al modernității (indiferent dacă e capitalist sau comunist), spații, practici, rânduieli, tradiții și comunități datorită cărora, pentru a-l parafraza pe Russell Kirk, omul împământenit într-o astfel de lume poate afirma cu deplină convingere (care slăbește tot mai mult la omul înstrăinat dintr-o astfel de lume) că viața merită trăită.

Cum se manifestă în schimb, în cele mai multe cazuri și cu precădere în mediul online, ceea ce se vrea a fi conservatorismul autohton?

Pe de o parte, prin discursul auto-omagial al unei așa-zise elite intelectuale care nu contenește în a se plânge de poporul prost, necivilizat și ingrat, care nu o merită, nu este capabil să-i aprecieze valoarea și, pe cale de consecință, refuză resentimentar să accepte că, prin raport cu masa, respectiva elită se cuvine să fie privilegiată. Mai grav este că de multe ori aceste privilegii nu se rezumă la o catedră universitară, acordată pe criterii meritocratice circumscrise strict standardelor profesiei în cauză, plătită decent și înzestrată cu infrastuctură de cercetare de nivel occidental, ceea ce ar fi perfect legitim. Ci respectivele privilegii includ și alte elemente precum o asigurare medicală, care n-ar trebui să funcționeze pe principiul că în fața bolii și a morții suntem toți egali, o școală performantă (adică o șansă de ascensiune socială) pentru copil, măcar o săptămână de concediu printr-o stațiune autohtonă, așa, ca pe vremea răposatului, o dietă cu suficient de multe calorii, etc.

Dincolo de etalarea acestor valori „spirituale” cu scopul revendicării unor privilegii cât se poate de carnale, conservatorismul autohton se exprimă în general printr-o serie de clișee preluate pe nemestecate de prin surse americane de profil de mâna a doua, care multe dintre ele se potrivesc la noi precum nuca în perete, și care sunt repetate când în registru tâmp, când în registru agresiv, mai ceva ca la al XIV-lea congres: piața liberă, cultura libertății, Europa creștină, corectitudinea politică, valorile familiei, elitele intelectuale, elogiul moderației, valorile atlantismului, amenințarea Rusiei, veșnica amenințare comunistă, pericolul musulman, statul minimal, perversiunea asistențialistă, anticorupția, toate tratate în mod reducționist, lozincard, autosuficient, nenuanțat, autist și nedocumentat.

Pe scurt, dacă conservatorismul, așa cum l-am descris în primul paragraf, poate fi definit ca o conștiință și o sensibilitate manifestată ca grijă pentru conservarea coordonatelor ce fac posibilă o existență autentic umană, în mare parte, conservatorismul autohton poate fi definit mai degrabă drept cap pătrat și inimă de piatră absorbită complet de grija față de sine (ungerea cu creme) și față de grupul de prieteni.

Am avea cu toții de câștigat de pe urma unui conservatorism mai sobru, mai inteligent și mai autentic, un conservatorism al cărui vector să nu fie grija de sine, ci sacrificiul de sine din grijă față de celălalt, față de noi, noi toți cei care, dincolo de diferențele noastre, și indiferent că ne place sau nu, continuăm să împărtășim, la nivele mai adânci sau mai superficiale de identificare, o istorie, o cultură, o limbă (chiar și un fel al nostru de a ne certa), un spațiu cu reperele sale, o țară.

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

Jandarmii de altădată

Dar, vorba poetului, unde sunt jandarmii de altădată?

Prin comparație cu ce se întâmpla acum patru ani pe vremea asta, la Pungești, a se vedea cum acționează brațul armat al statului atunci când o face nu împotriva activiștilor ecologiști și anticapitaliști, a preoților și a țăranilor care își apără glia strămoșească ce le aparține de drept, ci împotriva protestatarilor corporatiști – Raiffeisen e cu noi! – care „își iau piața înapoi” (deși, de drept, cea din urmă nu le aparține, fiind un loc public a cărui administrare revine, pe cale de consecință, autorităților publice – de aici și stupizenia acuzației de abuz în serviciu ce ar viza restricționarea dreptului la liberă întrunire și liberă exprimare, în condițiile în care legea garantează dreptul la liberă exprimare și liberă întrunire, dar nu și dreptul de a exercita respectivele drepturi oriunde și oricând, inidiferent de desfășurararea altor demersuri și proiecte ale altor actori ai societății civile sau ale autorităților publice). FIREȘTE, intențiile sfidător-obstrucționiste ale Gabrielei Firea au fost pe cât de clare pe atât de penibile, dată fiind ușurința cu care au fost dejucate de tefeliști, care au reușit încă odată să demonstreze cine conduce România chiar și atunci când PSD-ul guvernează – and, make no mistake, guverna și în 2013, pe vremea asaltului de la Pungești, și tot cu lozinci anticolonialiste, goale de conținut, venise la putere. Atunci, jandarmeria avea ordin să apere infrastructura extractivă a unei corporații americane, și a făcut-o, acum avea ordin să apere o infrastructură festivist consumistă plasată strategic, cică, adică să apere spiritul Crăciunului în versiunea Gabi Firea, și n-a făcut-o. Ghici ciupercă de ce? Sau, altfel spus, statul este un instrument, iar dacă vrei să afli al cui instrument este, atunci trebuie să răspunzi la următoarea întrebare: pe cine, cât și în ce condiții bate? De ce dau (sau de ce nu dau) cu pulanele Mitică?

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Moralismul libertinilor

Civilizația noastră nu mai recunoaște nicio altă divinitate decât autodeterminarea și libera alegere a individului. A se vedea în acest sens giganticul ritual colectiv, de acum câțiva ani, numit Charlie Hebdo.

Pe scurt, nimic nu e condamnabil, reprobabil sau patologic atâta timp cât se petrece între doi adulți care își dau consimțământul, în condițiile în care, pe măsură ce liberalismul se afundă tot mai mult în traiectoria sa autodistructiv-nihilistă, limitele moralei (sau ale patologiei) sunt extinse tot mai mult, pentru a crea tot mai mult spațiu pentru libera alegere a individului, în timp ce vârsta consimțământului este împinsă în jos, pentru a crea tot mai mulți indivizi. Încearcă doar să-ți exprimi rezervele vizavi de modul în care contemporani de-ai tăi (tot mai mulți) aleg să-și exercite libertatea în cadru contractual liberal (ce să mai vorbesc de judecăți morale tranșante, sau, ferească Dumnezeu, de sugestii referitoare la eventuale interdicții) și ai să vezi ce te așteaptă, ce-ți rezervă „lumea bună”, pe facebook, pe forumuri, prin platourile de televiziune și prin universități, sau chiar pe la diversele tribunale de profil.

În lumina acestui fapt, intensa scandalizare morală care îi apucă pe aceiași oameni din „lumea bună” atunci când descoperă (ce surpriză!) că supralicitarea libertății individuale, înțeleasă ca drept sacru și inviolabil de satisfacere a poftelor, sfârșește prin indiferența cinic-nesimțită față de libertatea, demnitatea și suferința celui/celei de lângă tine, de care ajungi să abuzezi (cel puțin atâta timp cât poți scăpa basma curată datorită vidului legislativ sau lipsei de probe), mi se pare un fenomen de defulare compensatorie pe cât de isterică pe atât de ridicolă. În fond, individul care înțelege libertatea ca libertate de a-și satisface poftele (fără să se sinchisească de eventualele responsabilități) devine sclavul acelor pofte, iar odată devenit sclav al poftelor, caută să și-l facă sclav pe cel/cea de lângă el și să-l/să o transforme în instrument al poftelor sale.

Nu caut să le găsesc scuze libidinoșilor de tot soiul și sunt perfect de acord că sunt necesare legi care să-i sancționeze drastic atunci când încalcă regula consimțământului sau abuzează de poziția lor instituțională pentru a extrage favoruri sexuale. Dar aș prefera, dacă se poate, să discutăm despre necesitatea acestor soluții legislative practice (în fond, atunci când într-o cultură indivizii nu se mai pot controla, forța exterioară a autorității statale crește inevitabil pentru a gestiona anomia) și fără circ prost aferent și puritanisme care nu își au locul în context.

Poate că nu mai suntem în stare să ne schimbăm, dar în mod cert am fi mai puțin ridicoli și mai puțin dezgustători dacă măcar am încerca să ne asumăm ceea ce suntem. Sau poate că ar fi un prim pas spre schimbare.

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

Scrisul și cititul: câteva recomandări

Chestia care mă irită, plictisește și deprimă în mod deosebit, în ultima vreme, indiferent de zona religioasă, culturală sau politică din care vine: gândirea rudimentar-repetitiv-propagandistă, care îmbină militantismul și disciplina de partid cu clișeele și simplismul, și se descarcă periodic pe facebook contra cuiva sau împotriva a ceva, cunoscut în mod superficial, în cel mai bun caz prin intermediul a cel mult două surse de literatură secundară partizană, dar deseori tot prin intermediul altor postări de pe facebook. Și verdictele partizan-moralizatoare aferente (care ne consolidează rolul public de apărători ai… și luptători împotriva…) lipsite altminteri de o minimă fundamentare teoretică și bibliografică (sau de conștiința lipsei acestei fundamentări). Semn de analfabetism, provincialism și minorat cultural.

Astfel, unii se luptă cu marxismul, alții se luptă cu creștinsimul ortodox, lipesc etichete și emit sentințe, fără să înțeleagă de fapt cu ce anume se luptă. Că dacă le iei bibliografia la puricat vezi că este foarte subțire, subțirime care este direct proporțională cu fermitatea „convingerilor” și vehemența cu care sunt exprimate.

Așa că sfatul meu este următorul: scrieți mai puțin (dar mai consistent), nu vă mai excitați onanist auditoriul (în timp ce pe mine mă plictisiți) cu aceleași lozinci, și puneți mâna pe carte (nu doar pe cărțile publicate la editura de partid, ci și pe cele publicate de editura partidului rival, încercând de asemenea să ieșiți, pe cât se poate, și în zona internațională, dincolo de limitele pieței de carte românești), aplicând o nouă rețetă, aceea a excitării curiozității și onestității intelectuale.

Și încă ceva: atunci când vă certați cu x sau y din social media, nu deduceți automat din aceasta că vă certați cu Marx sau cu sfinții părinți, sau invers, că Marx, sau sfinții părinți, sau Iisus, sau Papa Francisc, etc. sunt de partea voastră. Nu îi mai integrați aprioric pe toți aceștia în clivajele voastre înguste, ci puneți mâna pe carte ca să vedeți ce au zis de fapt Iisus, sfinții părinți, Marx, Papa Francisc, etc. și cât de multă legătură există de fapt între gândirea/viziunea lor și universul vostru mental. Vă puteți răfui cu adversarii zilei de astăzi, în limitele mai restrânse ale dezbaterii cotidiene, și fără să-i înrolați sau lapidați ilegitim pe toți aceștia (pe care nu i-ați citit sau i-ați citit după metoda decupajului incult, infantil și confortabil).

Și învățați-vă să vă pronunțați cu rezervele de rigoare: în limitele cunoașterii mele referitoare la subiect, care cuprinde doar aceste lecturi (a, b, c), eu consider că… Asta nu înseamnă că unele lucruri nu sunt suficient de clare pentru a permite judecăți morale tranșante de care nu trebuie să ne ferim atunci când situația o impune. Dar multe chiar nu sunt. Și oricum, chiar și o judecată morală tranșantă nu ne scutește de necesitatea înțelegerii unui fenomen în profunzimea sa. Căci fără o înțelegere de profunzime, critica este anemică, ineficientă, neconvingătoare și sterilă, rezumându-se la repetarea unor locuri comune pentru oameni care sunt deja convinși, în îngustimea minții lor, și care oricum nu vor să mai audă și altceva. Sau, cum se spune, preaching for the choir.

Mai multă cunoaștere, mai puțină infatuare. Mai multe lecturi, mai puțină cerneală risipită (sau tastatură frecată) aiurea pe facebook.

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii