Rasismul rămâne sub canapea

Redau mai jos postarea de pe pagina de facebook a lui Mircea Platon, urmată de comentariul meu cu italice:

Vladimir Tismaneanu se auto-valideaza:
“Nu sunt anti-avort, nu am o pozitie categorica pe tema gay marriage (depinde de situatii, de conditii istorice, culturale etc), iar feminismul il discut nuantat, asa cum trebuie abordata orice ideologie. Exista feminism moderat, dupa cum exista si feminism radical. Dar faptul ca nu impartasesc unele din pozitiile celor de la ILD nu ma face sa le socot “extremiste” ori “radicale de dreapta”. Este dreptul lor sa sustina ideile in care cred, viziunea lor despre traditia iudeo-crestina si fundamentele morale ale Europei democratice. Este o viziune liberal-conservatoare, una care pune pret pe traditie, in niciun caz una extremista. M-am ocupat suficient, cred, de tematica radicalismelor politice pentru a sti cand e vorba de radicalism de stanga ori de dreapta.”
http://tismaneanu.wordpress.com/2014/03/29/despre-radicalisme-si-diversiuni-scrisoare-catre-anca-cernea-mihaela-barbus-gelu-trandafir-si-costin-andries/

Cu alte cuvinte, “nu conteaza ce scriu cei de ILD, conteaza ce va spun eu ca scriu cei de la ILD.” Daca dl VT a declarat ca nu extremism, atunci nu e.

Dar iata ce spunea dl Tismaneanu intr-o carte pe care si-o tot reediteaza in romaneste:

“The existence of a sinister, conspiratorial Other, constructed as an omnipotent and fully unified group, is a fantasy meant to save the members of the dominant nation from figuring out their own needs and real interests […] These neorightist movements use discourses of national self-defense to attack their liberal opponents. The evil is identified in both the weaknesses of the liberal system (decried as ‘humanitarian ethos’) and the foreigners who take advantage of the generous asylum and immigration policies. Tolerance is often presented as the main threat to the future of the country – an expression of liberal wimpishness – and pluralist values are caricatured to allow the new radicals to appear as champions of “law and order”. In the words of Italian neofascist youth leader Giuseppe Scopelitti: “The difference between us and the left is values. The left favors abortion and euthanasia, while we are opposed. The left wants to liberalize drug use,and we are against it. We believe the family should be the center of society, and we don’t like to see a Europe that authorizes homosexual marriages.” The same views have been voiced by French rightist grouped in jean-Marie le Pen’s National Front” (Vladimir Tismaneanu, Fantasies of Salvation, Princeton University Press, 94).

Sau: “The new exclusionary mythologies execrate difference and alterity. They impose a vertical, strictly masculine, indeed phallocratic vision of the good society. Parliamentary governments are criticized for their impotence, softness, and failure to deal drastically with the enemies of the nation. The persecution of sexual minorities is accompanied by a condescending, patriarchal treatment of women [...] They enjoy hatred as a most exhilarating experience” ( Vladimir Tismaneanu, Fantasies of Salvation, 32).

E dreptul dlui Tismaneanu sa creada ce vrea. E dreptul celor de la ILD sa creada ce vor. Dar e si dreptul oricarui om cu o bruma de judecata si bun-simt sa creada ca pozitia ILD nu se poate concilia cu pozitia dlui Tismaneanu.
Astazi, VT ii spune Victoriei Stoiciu ca si Papa Ioan paul II era impotriva avortului si totusi nu era radical etc. Dar cand ii vine bine asociaza toate aceste atitudini cu extremismul de dreapta. Cand insa aceste idei apar pe ILD, ele sunt excelente. E dreptul lor. Sunt un semn de democratie etc. Ca suprem argument, VT aduce propria expertiza. Care consta in dat dupa cum bate vantul.

Acest dialog stânga-dreapta între Stoiciu şi Tismăneanu e, cu sau fără intenţie, unul diversionist. Doamna Stoiciu, limitându-se la avort, feminism şi gay marriage, vorbeşte în mare pe lângă subiect. Iar domnului Tismăneanu îi convine asta. Îi convine, deoarece poate să-şi justifice opţiunea de a nu se distanţa de cei de la ILD, ca pe optiunea, moderată, de a permite prezenţa unui discurs creştin în cetate. Între timp, rasismul, care reprezintă adevărata problemă, ramâne, cu voia domnului Tismăneanu şi a stângii (care a ignorat cu desavârşire articolul tău la vremea când a apărut https://alexandruracu.wordpress.com/2012/03/05/mircea-platon-rasismul-de-sub-canapea/), sub canapea. Păstrând proportiile, diversiunea domnului Tismăneanu se aseamănă structural cu diversiunea intelectualilor neolegionari, unii dintre ei promovaţi de către VT, care denunţă atacurile la adresa ML ca pe atacuri la adresa valorilor creştine. Dar afirmaţii de gen “sînt rasismul si xenofobia rele în sine? NU. Rau este doar programul politic rasist, xenofob”, nu sunt creştine ci anticreştine. În acest caz, atacul la adresa “ideologiei drepturilor omului”, este un atac indirect la adresa creştinismului, cu toate că prin prisma fundamentării sale seculare, ideologia drepturilor omului devine la rândul ei antiumană, atunci când ajunge să includă dreptul la avort în categoria drepturilor omului. Despre chestiile astea ar trebui să se discute în România, serios, dar se preferă blaturile cu adversari confortabili. Ceea ce se construieşte pe ILD este noua versiune a rasismului duhovnicesc (sau a rasismului care pozează în duhovnicie), cu musulmanii în locul evreilor şi cu negrii şi ţiganii rămaşi pe poziţii (că vorba doamnei Cernea, or fi fost şi ei mătrăşiţi în masă, doar că ei “nu aparţineau poporului ales”). Mai trebuie menţionat şi faptul că sunt destui autori creştin-ortodocşi în ţara asta, care nu alcătuiesc “liste negre” şi în al căror discurs nu se regăseşte, ca să te citez, combinaţia de “rasism, xenofobie şi mârlănie” specifică site-ului În Linie Dreaptă. Însă chiar domnul Tismăneanu şi ai lui i-au expediat şi îi expediază pe respectivii în categoria xenofobilor necivilzaţi de fiecare dată când le convine lor, adică atunci când se opun politicilor neoliberale (vezi cazul exploatării gazelo de şist) şi camarilei băsiste care le promovează, şi care îl include şi pe domnul Tismăneanu. Adică vorba comentatorului respectiv: nu rasismul în sine e rău. Rasismul e rău doar atunci când nu este pus în slujba unui proiect politic bun, iar proiectul politic e bun atunci când de pe urma lui profităm noi. În noua orânduire neoliberală, la fel ca şi proprietatea colectivă, şi binele şi răul se privatizează, devenind din bine în sine şi rău în sine, bine pentru mine/noi şi rău pentru mine/noi. E dreptul domnului Tismăneanu să-i considere extremişti de dreapta pe cei din categoria de mai sus, invocând opoziţia faţă de avort şi faţă de activismul gay. Dar e de datoria domnului Tismăneanu (fireşte, e o datorie de onoare, aşa că nu îmi fac iluzii): a) Să-i judece cu aceeaşi măsură şi pe cei de la ILD; b) Să ne explice ce anume s-a întâmplat în cazul în care între timp s-a schimbat măsura (să ne explice evoluţia domniei sale); c) Să sublinieze nu doar asemănările dintre cele două categorii, ci şi deosebirile, care în cazul de faţă contează cel puţin la fel de mult ca şi primele. Una peste alta, domnul Tismăneanu reuşeşte performanţa de a manifesta toleranţă şi faţă de liberalismul cultural, şi faţă de rasismul cultural (termen, ce-i drept impropriu – e bine să se precizeze asta -, care nu se referă propriu zis la o teorie rasială biologică, ci la culpabilizarea prin asociere cu categoria din care cineva face parte, şi la reprezentarea respectivei categorii prin prisma unor prejudecăţi şi reducţionisme ideologice, nesusţinute de o analiză obiectivă, acesteia din urmă substituindu-i-se retorica mârlănească), în condiţiile în care manifestă maximă intoleranţă faţă de orice luare de poziţie care se opune intereselor euro-atlantice în România şi indivizilor care, tot din interes, le promovează pe acestea din urmă. Adică maximă toleranţă atunci când vine vorba de principii (evident, se poate şi mai rău, dar domnul Tismăneanu mai are încă timp să ne surprindă) şi maximă intoleranţă atunci când vine vorba de interese. Şi cam la asta se reduce liberalismul pos-totalitar de tip gândire unică, în varianta sa importată. “Să trăiţi bine” domnule Tismăneanu!

Posted in Uncategorized | 2 comentarii

Sirena cu barbă

Dacă mai poate să înţeleagă cineva ceva. Domnul Dorin Tudoran, autor pe care altminteri îl simpatizez, n-a semnat protestul împotriva linşajului de presă căruia i-a căzut victimă Andreea Pora, pe motiv că l-au semnat şi alţii care au avut prestaţii publice mizerabile. În continuarea atitudinii iniţiale, domnul Tudoran s-a lansat într-un rechizitoriu la adresa site-ului În Linie Dreaptă, scoţând în evidenţă conţinutul rasist al acestui site pe care altminteri îl recomandă revista 22. Când Antena 3 recidivează, dar de data aceasta ţinta este Andrei Pleşu, domnul Tudoran semnează protestul postat pe site-ul revistei 22, alături de Sabina Fati şi de Teodor Baconsky, cel care cu puţin timp în urmă o etichetase pe Sabina Fati drept “imaculată anticoncepţional” (la vremea respectivă doamna Pora i-a sărit în apărare iar Baconsky nu a semnat primul apel). După protest, domnul Tudoran revine scârbit şi îl face “puţoi”, “păduche” şi “legionaroid turmentat” pe cosemnatarul şi maestrul de ceremonii Mihail Neamţu, explicându-ne că a semnat apelul deoarece domnului Pleşu nu i s-a îngăduit să se apere în tribunalul-platou al Antenei 3, fie direct, fie prin avocat, în cazul în care ar găsi pe cineva dispus să se coboare în respectiva cloacă. Însă apelul postat pe site-ul revistei 22 invoca nişte obiective mult mai pretenţioase. Dacă ar fi fost vorba doar de aceste obiective deontologice modeste – să i se ofere nu doar domnului Pleşu, ci fiecărui om din ţara asta, posibilitatea de a se apăra în mediul de presă în care este atacat -, l-aş fi semnat şi eu cu cea mai mare plăcere. Semnez orice apel care vizează implementarea în spaţiul public a unor criterii universal valabile cu care sunt de acord. Revenind, apelul pe care domnul Tudoran nu l-a semnat avea în esenţă acelaşi conţinut ca şi apelul pe care domnul Tudoran l-a semnat. Doar că în primul caz era vorba de Andreea Pora, iar în cel de-al doilea caz era vorba de Andrei Pleşu. De unde deduc că între Andreea Pora şi Andrei Pleşu există o diferenţă care justifică, raportat la fenomenul insultei, o atitudine diferită în funcţie de caz, o diferenţă pe care mi-ar plăcea să o înţeleg. Măcar şi pentru atâta lucru ar trebui să mă apuc să-l citesc pe Pleşu.

Revenind, în ambele cazuri, dincolo de deontologie, s-a protestat împotriva limbajului cu caracter insultător din presă, arătându-se cu degetul către Antena 3 şi sugerându-se prin aceasta că avem de-a face cu aceeaşi veche poveste postdecembristă care împarte lumea românească în comunişti necivilizaţi (călăii – axa răului) şi intelectuali civilizaţi (victimele – axa binelui). De unde şi ideea profund pernicioasă că poziţionarea în cadrul acestui clivaj ţine loc de orice criteriu, şi mai mult, că refuzul de a te poziţiona în cadrul clivajului (cu unii sau cu alţii) echivalează cu o pactizare cu duşmanul. Or, marea problemă este că adevăratul obiectiv al tuturor mobilizărilor societăţii civile întru apărarea idealului civilităţii, vizează în ultimă instanţă perpetuarea acestui mod infantil şi deloc inocent de a vedea realitatea românească, precum şi relegitimarea unei elite al cărei unic criteriu de legitimare este, aşa cum bine observa Costi Rogozanu, raportarea la Antena 3 sau la fenomene similare. De aceea, în ciuda a ceea ce cred unii prieteni, socotesc păstrarea distanţei faţă de toate iniţiativele de gen venite din zona respectivă drept o măsură de igienă publică întru totul necesară.

Cu siguranţă, domnul Tudoran este unul dintre oamenii care se ridică cu mult peste nivelul acestor baliverne. Din nefericire, sunt forţat să constat că pentru mulţi oameni domnul Pleşu reprezintă limita distanţării. E ca un fel de totem în preajma căruia oamenii încep să lăcrimeze şi să-şi piardă coerenţa după care, inevitabil, nu mai reuşesc să se înţeleagă între ei. Ca un fel de sirenă cu barbă al cărei cântec îi zdruncină interior chiar şi pe cei mai dârji (mulţi dintre ei purtători de barbă la rândul lor). Aşa cum am mai spus, mi se pare că avem de-a face cu un fenomen de natură religioasă, pe cât de interesant (merită studiat cu calm) pe atât de periculos. Motiv în plus de a lua o distanţă critică faţă de el. Fără insulte şi fără “resort solidarizant”. Dar cred că astfel de probleme apar inevitabil atunci când se cultivă “admiraţia” fără efortul moral de a stabili criteriile “admiraţiei” şi fără efortul ascetic de a te conforma lor. Se spune că somnul raţiunii naşte monştrii. Pentru moment, slavă Domnului, nu mai naşte decât manifestări ridicole în cadrul cărora, inevitabil, ies în evidenţă personaje ridicole.

Ca să rezum, ideea este următoarea: semnăm apeluri/protestăm deoarece solicităm impunerea unor criterii clar definite şi universal valabile, străduindu-ne ca noi înşine să ne conformăm acestora şi acceptând să fim sancţionati atunci când nu o facem? Sau semnăm apeluri/protestăm pentru prieteni sau patroni şi împotriva duşmanilor, alegând varianta statului pe bară atunci când cei vizaţi nu ne sunt nici prieteni, nici duşmani? În măsura în care noi înşine funcţionăm în conformitate cu cea de-a doua variantă, nu văd cum am mai putea să fim luaţi în serios atunci când milităm pentru statul de drept/domnia legii şi împotriva clientelismului şi a nepotismului. Dacă îl apărăm pe Pleşu ca persoană (deci nu un principiu care să se aplice tuturor, inclusiv lui Pleşu) pentru că ne este prieten, patron sau pentru că este talentat, nu văd ce am putea să le reproşăm celor care adoptă o atitudine similară faţă de Gigi Becali, Dan Voiculescu sau Gică Popescu. Poate doar faptul că au alţi prieteni, alt patron şi alte gusturi. Cred că în cazul acesta, privitul la Antena 3 devine privitul în oglinda în care refuzăm să ne recunoaştem.

Posted in Uncategorized | Un comentariu

dumnezeul dreptei româneşti

Să ne aducem aminte că acelaşi Neamţu care organizează mitinguri antimojicie pentru că Pleşu a fost făcut “slugă”, l-a onorat pe Băsescu cu un elogiu al Căpitanului Bligh, atunci când Băsescu l-a făcut “slugă” pe Regele Mihai. De menţionat şi faptul că, spre deosebire de Pleşu, care l-a făcut pe Gâdea “obrăznicătură”, Regele Mihai nici nu l-a provocat pe Băsescu şi nici n-a reacţionat la insulta lui. Adică s-a purtat regeşte. În schimb, intelectualii de dreapta (nu doar Pleşu) se fac că plouă atunci când îi critici (spre exemplu, un autor de talia lui Mircea Platon i-a criticat şi pe Pleşu, şi pe Patapievici, şi pe Neamţu, şi pe Baconsky, şi pe Aligică, şi pe Papahagi, şi pe Tismăneanu, ş.a.m.d., fără să primească vreun răspuns argumentat din partea acestora, cel mult câteva ocări şi denunţuri) cu argumente şi cu bibliografie. Aparent, e sub demnitatea lor să reacţioneze, cu argumente şi bibliografie la argumente şi bibliografie. Nu consideră însă că este sub demnitatea lor să-l promoveze pe Băsescu şi să se certe cu Gâdea şi cu Badea pe motiv de Băsescu. După care se scandalizează şi strigă noli me tangere. Şi îi iau la rost pe toţi cei care nu se scandalizează împreună cu ei, pe toţi cei care asistă în mod pasiv la terfelirea publică a unui intelectual. Căci după cum ştim, intelectualul este o fiinţă, pe cât de implicată în mizeria politică, pe atât de gingaşă.

În fine, uneori intelectualii se mai ceartă şi între ei, iar uneori o fac în limbaj subantenistic. Spre exemplu, cu doar câteva luni în urmă, fostul ministru de externe (şi absolvent al Colegiului Noua Europă, ca mai toţi miniştrii de externe ai României) Teodor Baconsky, a caracterizat-o pe Sabina Fati drept “imaculată anticoncepţional”. Dacă facem abstracţie de o mârâială a lui Dan Tăpălagă (şi cam atât), la vremea respectivă a fost linişte în Piaţa Universităţii. Însă în ciuda incidentului cu pricina, astăzi Teodor Baconsky şi Sabina Fati semnează împreună apelul de solidarizare cu Andrei Pleşu. Înţeleg că lui Teodor Baconsky nu îi este jenă să semneze acest apel după ce anterior a insultat public (atenţie!) o femeie (nu un intelectual, ci o intelectuală). Dar mă întreb cum de nu îi este jenă Sabinei Fati să-şi pună semnătura alături de cel care a insultat-o. Ceva nu se leagă aici. Pe de altă parte, merită menţionat şi faptul că, din câte se pare, ofensa la adresa intelectualităţii (ca esenţă ce îşi găseşte manifestarea supremă în troica Pleşu, Liiceanu, Patapievici) a devenit mai revoltătoare decât ofensa la adresa regalităţii şi a feminităţii. Dacă nu mă înşel, în Evul Mediu – inspiraţie şi specialitate a multor cavaleri ai dreptei româneşti – doar blasfemia le depăşea în gravitate pe acestea două. Aşa că se ridică următoarea întrebare: ce putem spune despre o dreaptă a cărei valoare supremă nu este nici naţiunea, nici satul, nici familia, nici chiar Dumnezeu (intelectualii de dreapta au fost mult mai rezervaţi atunci când Alina Mungiu Pippidi l-a insultat pe Iisus Hristos, n-au ieşit totuşi în stradă), ci intelectualitatea? Şi cum se explică faptul că Pleşu a devenit dumnezeul dreptei româneşti?

Posted in Uncategorized | 5 comentarii

Eterna reîntoarcere a sinistrei comedii – Din nou despre Ucraina

Motto : Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine

Mă tem că, până să murim cu toţii într-un război nuclear ruso-american, elitele euroatlantice o să ne facă pe toţi să murim de râs. A se vedea în acest sens recentele declaraţii ale autorităţilor de la Bruxelles şi ale Administraţiei Obama cu privire la caracterul neconstituţional al referendumului din Crimeea. Declaraţii care vin după eliberarea Iuliei Timoşenko şi demiterea lui Ianukovici, precum şi a membrilor Curţii Constituţionale Ucrainene, de către legislativul de la Kiev. Toate “curat constituţionale”. Mai putem adăuga aici, dacă e să facem un mic detur, şi “salvarea democraţiei” (cum s-a referit John Kerry la respectiva iniţiativă) de către Mareşalul al-Sisi. Iar acum vine pupăza (Coana Viviana, dacă o mai ţineţi minte) şi spune că referendumul din Crimeea nu este constituţional, în timp ce, transformat peste noapte într-un  susţinător fără rezerve al parlamentarismului, Traian Băsescu îi ţine isonul: “Parlamentul Ucrainei”, zice domn preşedinte, “este legitim iar deciziile sale sunt legitime”. Doar al nostru nu e.

Păi nu este constituţional referendumul, evident. Dar asta pentru că, odată încălcată Constituţia, inevitabil, nimic nu mai este constituţional. Americano-Bruxellezii merg în schimb pe principiul “să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume” doar pe unde ne convine nouă. Însă cu siguranţă îşi dau seama că Vladimir Putin nu e un fel de Victoraş Ponta pe care să-l joace ei în picioare cu “uite Constituţia, nu e Constiuţia”, ci un fost ofiţer KGB, la cârma unui imperiu înarmat până în dinţi, aşezat pe un ocean de petrol şi gaze.

Ipoteza mea este că două sunt motivele pentru care Vestul practică acest joc periculos în Ucraina: a) Mizează pe contaminarea ideologică/revoluţionară a Moscovei prin exemplul Kievean, şi deci pe declanşarea Revoluţiei Orange în chiar inima Imperiului, care, conform viselor erotice ale liderilor euroatlantici (vise care, în treacăt fie spus, s-ar putea transforma într-un coşmar sado-maso anarho-fascist), ar urma să încapă pe mâna “civilizatoare” (ştim noi, din proprie experienţă, prin ce metode) a “staţilor de drepţi”; b) Vestul speră ca Putin să-şi prindă urechile într-un nou Afganistan, ale cărui costuri vor fi într-atât de mari încât vor submina practic capacitatea Moscovei de a crea probleme atlantiştilor în alte locuri de pe glob şi care costuri, corelate cu efectul de contaminare ideologică/revoluţionară, vor spori presiunea pe regimul putinist şi deci probabilitatea ca acesta să se prăbuşească. Evident, aşa cum o demonstrează şi recentele condamnări ale protestatarilor moscoviţi care au ieşit în stradă după alegerile parlamentare din 2012, e de aşteptat ca regimul de la Kremlin să devină în aceste condiţii tot mai autoritar şi mai represiv. Iar astfel de măsuri, care vizează intimidarea opozanţilor regimului putinist, vor duce probabil la radicalizarea cel puţin a unora dintre aceşti opozanţi. Pe de altă parte însă, iar aici este aspectul mai interesant, prin strategia agresivă în raport cu Rusia, care dă apă la moară acestui “putinism de război”, Vestul va pune umărul la unificarea şi mobilizarea forţelor antioccidentale din societatea rusă. Or, nu ştiu cum se face, că tocmai la asta se rezumă de fapt şi proiectul duhginisto-putinist. În mod paradoxal, de pe urma acestor transformări, alimentate de imperialismul liberal, cel mai mult va avea de pătimit libertatea care, aşa cum spunea George Orwell, începe cu libertatea de a spune că doi şi cu doi fac patru; nu cu libertatea de a spune adevăruri, în general (adică de a instrumenta jumătăţile de adevăr), ci cu libertatea de a spune adevărurile care nu convin nimănui, pentru că sunt întregi şi adevărate în adevăratul sens al cuvântului. Toţi ruşii care îl vor critica pe Putin (indiferent de modul de a o face, de motivaţie, sau de viziunea de ansamblu asupra politicii) vor fi acuzaţi că s-au dat cu americanii. Vor fi trataţi conform principiului “cine nu e cu noi e împotriva noastră”, acuzaţi de trădare şi trataţi ca atare.

Dar oare numai în Rusia, ca urmare a acestui conflict, se va accentua gradul de militarizare şi înregimentare? Ştiu, aşa cum e de prevăzut, militarizarea şi înregimentarea societăţii ruseşti va fi mai dură şi mai pe faţă, nu doar datorită absenţei unei tradiţii liberale ruseşti, ci şi datorită faptului că, în acest meci, Rusia este în mod clar jucătorul mai slab (din toate punctele de vedere: militar, economic, mediatic) care joacă defensiv, trage cu dinţii să obţină o remiză, şi care nu-şi poate permite aşadar luxul (să menajeze aparenţele) pe care şi-l permite, deşi cu din ce în ce mai multe excepţii, Occidentul. Iar după cum bine ştim, această stare de fapt este folosită pentru a eticheta orice critică la adresa Occidentului drept pactizare cu duşmanul şi “trădare a cauzei libertăţii”. Dincolo de creşterea chelutielilor militare, corelată cu recenta dezvoltare a infrastructurii securistice a imperiului american (după ce s-a cam domolit treaba cu vânătoarea de terorişti islamişti, urmează să reînceapă vânătoarea de “russkies”), modul în care sunt înfieraţi ca “vânduţi ruşilor” toţi cei de la noi care au încercat să se poziţioneze, în cazul crizei ucrainene (dar şi în alte situaţii mai puţin dramatice), dincolo de conflictul atlantisto-putinist[1] (adoptând o poziţie raţională, imparţială şi conciliantă), ne pune în faţa unui peisaj straniu, în care, dincolo de orice simplism conspiraţionist, observăm cum cei doi actori geopolitici angajaţi în acest joc periculos, care riscă oricând să scape de sub control (să nu uităm asta), îşi ridică practic mingea la fileu în mod reciproc. Între timp, înfometaţi, speriaţi şi captivi, cei din tribune sunt somaţi să se împartă în galerii şi eventual să se ia la bătaie, sunt bruscaţi şi înjuraţi de către şefii de galerii. Pentru că să nu ne înşelăm: renaşterea KGBismului va atrage cu sine şi renaşterea McCarthysmului, iar criticii noului McCarthysm vor risca, din ce în ce mi mult, să fie trataţi ca nişte KGBişti. Că tot e la modă starea de excepţie şi suspendarea ordinii constituţionale în funcţie de cum “o cer interesele partidului”.

Sigur, jocul este periculos şi riscă să scape de sub control. Sau nu? Să nu-şi dea seama oare de acest pericol cei care se joacă cu focul? Sau să fi ajuns la concluzia că doar jucându-se, periculos, cu focul, pot scăpa de un incendiu altfel inevitabil? Pentru că, să nu uităm, reizbucnirea războiului rece se desfăşoară pe fondul celei mai grave crize a sistemului capitalist mondial de după anii 30′, criză acompaniată de o explozie a revoltelor populare pretutindeni pe mapamond şi de o tendinţă vizibilă de radicalizare a forţelor politice, fapt care conturează la orizont perspectiva neguvernabilităţii globale şi a colapsului sistemic. Prăbuşirea Uniunii Sovietice a fost acompaniată de douăzeci de ani de pace care se voia a fi eternă şi, cum altfel decât liberală. De îndată ce criza liberalismului economic a început să atragă după sine şi criza statului liberal şi a instituţilor liberale, iată că reizbucnirea războiului rece şi reîmpărţirea lumii în blocuri geopolitice rivale i-a luat-o înainte, cum era de aşteptat, revoluţiei mondiale.

La urma urmei, dacă nu poţi să tratezi nemulţumirea, atunci cel mai bine e să canalizezi exprimarea ei în direcţia care îţi convine. Dacă nu poţi să împaci mulţimea, atunci cel mai bine e să o împarţi în galerii adverse care luptă pentru lucruri similare dar ambalate în mod diferit (ambalaj postmodern, cu curcubeu, în cazul Occidentului, ambalaj antimodern, inedit, cu seceră, ciocan şi fum de tămâie, în cazul Rusiei), transformând, de fapt şi de drept, lupta pentru schimbare într-o luptă pentru menţinerea status quoului. În acest context, cred că merită să reflectăm la cele scrise cândva de George Orwell: “The war is not meant to be won, it is meant to be continuous. Hierarchical society is only possible on the basis of poverty and ignorance. This new version is the past and no different past can ever have existed. In principle the war effort is always planned to keep society on the brink of starvation. The war is waged by the ruling group against its own subjects and its object is not the victory over either Eurasia or East Asia, but to keep the very structure of society intact”.


[1] De menţionat că mai sunt, chiar şi pe la noi, şi unii, ce-i drept mai puţini, care te acuză că eşti vândut americanilor sau doar manipulat de ei, dacă refuzi să pui botul la dughinismele lor.

Posted in Uncategorized | 8 comentarii

Extazul ce prevesteşte agonia – Reflecţii despre criza ucraineană

Iulia Timoşenko a fost eliberată printr-o decizie a parlamentului, şi tot printr-o decizie a parlamentului a fost suspendat Ianukovici. Întrebare: se prevede în Constituţia Ucrainei posibilitatea ca o majoritate parlamentară să voteze eliberarea unei persoane încarcerate în urma unei hotărâri judecătoreşti? Dacă da, înseamnă că nu se prevede separaţia puterilor în stat în Constituţia Ucraineană, sau, altfel spus, înseamnă că în Ucraina nu există stat de drept, că majoritatea parlamentară este deasupra legii şi poate orice. Dacă nu (cum cred că este cazul), înseamnă că ordinea de drept tocmai a fost abolită printr-un act revoluţionar (aşa cum cel mai probabil stau lucrurile şi cu suspendarea lui Ianukovici). Din câte se pare, în momentul de faţă Constituţia a picat, fără să fie supusă voinţei populare exprimate prin referendum o nouă Constituţie, deoarece opoziţia s-a grăbit, încălcând astfel acordul semnat aseară. Prin aceasta, răul de care mă temeam de la bun început s-a produs: s-a ieşit din cadrul instituţional şi s-a plonjat în vidul revoluţionar. Ca atare, din momentul acesta ne putem aştepta la orice.

Să remarcăm şi reacţia halucinantă a lui Barroso: „Salut eliberarea Iuliei Timosenko. O justiţie independentă este esenţială pentru o Ucraină democratică”. La noi, referendumul recunoscut ca valid de către Curtea Constituţională a fost etichetat de către înalţii oficiali ai UE drept lovitură de stat parlamentară. Acum, suspendarea statului de drept trece drept justiţie independentă. Aşa că trebuie de fapt să ne punem următoarea întrebare: justiţie independentă în raport cu cine? Şi, pe cale de consecinţă, dependentă de cine? Pentru că, aşa cum subliniază Carl Schmitt, domnia legii reprezintă iluzia în spatele căreia se ascunde realitatea suveranului care decide asupra stării de excepţie. În momentul de faţă, majoritatea parlamentară a aruncat mănuşa revendicându-şi cu de la sine putere acest statut. În realitate însă, decizia acestei majorităţi doar a dizolvat corpul politic, generând astfel starea de excepţie, ce se manifestă prin năvala la bancomate, prăbuşirea ordinii publice şi izbucnirea războiului dintre facţiunile rivale, şi din care se iese doar prin violenţa suverană care transformă anarhia într-o nouă normativitate.

În momentul de faţă, dacă e să ţinem cont şi de declaraţiile şefului armatei, aceasta din urmă, spre deosebire de criza egipteană, nu pare să reprezinte deloc terţa forţă capabilă să pacifice ţara, menţinându-i astfel unitatea. S-ar părea mai degrabă că aceasta riscă la rândul ei să se divizeze odată cu corpul politic, ceea ce, evident, este extrem de grav. Ca atare, singura alternativă la un război civil cu consecinţe catastrofale pentru întreaga regiune pare să fie pacificarea externă. Însă Ucraina, după cum bine ştim, este terenul geopolitic al luptei dintre două mari puteri, iar una dintre ele tocmai i-a dat binecuvântare facţiunii pe care o susţine să dinamiteze cadrul instituţional al ţării şi să şi-o revendice, pentru sine, printr-un act de forţă brută, tradus în limbaj eurocrat ca „justiţie independentă … pentru o Ucraină democratică”.

În esenţă, nici la noi nu s-a întâmplat altceva, în vara lui 2012, doar că, dat fiind statutul nostru geopolitc radical diferit (ne aflăm pe deplin în ograda euroatlantică), aparenţele au fost salvate şi, slavă Domnului, nu a curs sânge. În Ucraina a curs sânge iar acum, după fuga lui Ianukovici, Kievul trăieşte febra electrizantă a revoluţiei, acel sentiment sublim al democraţiei directe, al puterii restituite poporului. Experienţa istorică ne învaţă însă că acest sentiment este, la fel ca şi sentimentul sublim de dinaintea unei crize de epilepsie, pe cât de intens, pe atât de scurt şi de rău prevestitor. Pe acest fond, nu poate decât să-ţi dea fiori absenţa cvasicompletă a vocilor din mainstream care să facă apel, în aceste momente, la raţiune şi, vorba unor textieri de pe contributors, la „moderaţie”. Aparent, Occidentul a jucat cartea diplomatică brutal, punându-l pe Putin în situaţia de alege între o replică şi mai brutală (care ar ieşi probabil din sfera diplomatică, intrând, într-o formă sau alta, în cea militară) sau retragerea cu coada între picioare, fapt care nu doar că ar dăuna reputaţiei sale de mascul politic feroce, dar ar da clar de înţeles că cruciada democratică globală poate de acum să avanseze, cu aceleaşi mijloace, până la cucerirea Moscovei. Cum este prea puţin plauzibil ca Moscova să se dea bătută atât de uşor, am putea să sperăm mai degrabă că Rusia şi UE au ajuns de fapt, în prealabil, la o înţelegere politică în privinţa Ucrainei. Dar, presupunând că aşa stau lucrurile, atunci de ce au mai trebuit să se întâmple toate grozăviile care s-au întâmplat până acum? Iar dacă nu s-a ajuns în prealabil la o înţelegere, cum am mai putea spera că se va ajunge la una de acum înainte, văzând că până acum negocierile au fost într-atât de constructive încât s-a ajuns pe buza prăpastiei? Când şi cum se va termina toată această nebunie?

PS: Ideea e că, în condiţiile ascuţirii luptei geopolitice dintre două blocuri care par tot mai mult să fi revenit la logica războiului rece, un stat precum Ucraina nu poate fi viabil decât dacă există un consens naţional cu privire la procedurile prin care se iau deciziile politice (astfel încât ele să fie acceptate de fiecare parte, chiar dacă nu sunt agreate decât de una), mai puternic decât diviziunile alimentate cinic şi, aparent iresponsabil, de către cele două blocuri geopolitice rivale. Nimic din ce s-a întâmplat până acum nu ne dă motive să credem că aşa stau lucrurile de fapt. Dimpotrivă, ultimele acţiuni ale opoziţiei, binecuvântate fără rezerve de înalţi oficiali europeni, parcă par concepute special pentru a dizolva tot ceea ce rămăsese din acest consens naţional care face viabile statele. În aceste condiţii, pacea la graniţa de nord a României nu poate fi menţinută decât în trei moduri posibile: Rusia (şi nu doar ea, ci şi ucrainenii din est) se dă bătută, se cade de acord asupra unei împărţiri paşnice a ţării după model cehoslovac sau, dincolo de retorica belicoasă a zilelor acestea şi chiar de o eventuală împărţire paşnică, se constituie un bloc continental ruso-franco-german, în mijlocul căruia ar continua să existe un spaţiu ucrainean pacificat. Fapt care, aşa cum remarca într-un articol recent şi Immanuel Wallerstein, ar putea să explice acel „fuck the EU” al Victoriei Nuland.

Posted in Uncategorized | 35 comentarii

Postăm şi ne gândim la Nicadori

Până la urmă, se pare că în ciuda faptului că Mihail Neamţu a făcut pe creştinul responsabil atunci când Giurgea a scos cuţitul la Naşul TV – pentru a le arăta maselor “soluţia” -, nu există totuşi diferenţe atât de mari între cei doi. A se vedea poza postată pe facebook şi preluată de Andrei Panţu în articolul său (înainte de a fi retrasă):

http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/glumitele-lui-mihail-neamtu-102589.html

Ăsta era omul care acum cinci ani se specializase în scos dracii decemvirismului din România Profundă, consolidându-şi astfel relaţia cu elita de dreapta, altminteri conectată bine la bugetul de stat în vremurile de austeritate băsistă. Elita de dreapta care, aşa cum o arată printre altele şi recentele luări de poziţie ocazionate de criza ucraineană, îi etichetează (în cea mai pură manieră “stângistă”) drept legionari pe creştinii antineoliberali, dar nu se sfieşte să le sufle în pânze neofasciştilor situaţi “de partea bună a istoriei”.

Sunt oameni care, în funcţie de interese şi de “vântul schimbării”, se află pretutindeni. Niciodată însă nu se aşează, în mod dezinteresat, alături de adevăr, acceptând sacrificiile pe care le presupune această opţiune. Crucea lor, pe care se jertfesc întru răscumpărarea păcatelor poporului “leneş” şi “corupt”, e maşina la scară. Niciodată nu înoată împotriva curentului. Sunt totdeauna pe val, fie el şi tsunami.

Posted in Uncategorized | Un comentariu

Şapte observaţii cu privire la psihoza anticreştină de ultimă oră

1. Cum poţi să patologizezi şi să criminalizezi o practică milenară ? Asta înseamnă să demonizezi trecutul, o întreagă cultură, segmente largi de populaţie. Este o practică de tip stalinist, iar cel care se face responsabil de astfel de practici are el însuşi nevoie de un psihiatru, dacă nu chiar de un exorcist. Sunt o grămadă de copii care merg la spovedit, conform rânduielii, de la şapte ani, şi care sunt perfect normali şi cât se poate de luminoşi. Şi sunt o grămadă care nu merg şi au probleme sufleteşti cât se poate de serioase. În plus, putem spune că societăţile moderne cu toxicomaniile, dependenţele, narcisismele, antidepresivele, sinuciderile, crimele, rampage shooting-urile, divorţurile, sectele lor sunt mai sănătoase mintal decât societăţile tradiţionale ? Înmulţirea psihologilor reprezintă o modalitate de succes în abordarea acestor probleme, sau mai degrabă un fenomen simptomatic care însoţeşte dezvoltarea fenomenelor mai sus menţionate, dând mai degrabă mărturie, în general, de limitele psihologiei (sau mai bine zis psihologiilor) seculare ? Îşi pun problema progresiştii care au luat zilele astea cu asalt mass-media dacă cu cumva tocmai Biserica, atât cât poate şi ea în vremurile astea tulburi, reprezintă forţa care ţine în frâu dezvoltarea acestor fenomene, că, în încercarea lor de a ne vindeca, ne îmbolnăvesc, ucigându-ne de fapt doctorul care ne tratează ? Sau de fapt chiar asta urmăresc ? S-a făcut vreun studiu care să demonstreze faptul conform căruia copiii care se duc la duhovnic sunt mai instabili psihic decât ăia care nu se duc ? Îi trage cineva la răspundere pe psihanaliştii ai căror pacienţi ajung să se sinucidă (s-a întâmplat şi cu pacienţii fiicei lui Freud) ? Se face diferenţa între un duhovnic bun şi unul prost ? Sau duhovnicii sunt toţi proşti iar psihologii sunt toţi buni, chiar dacă şi aceştia din urmă se ceartă între ei, incapabili să ajungă la o concluzie comună cu privire la natura omului şi la ce anume îl face fericit ?

2. În cazul de faţă ai un copil dintr-o familie divorţată (divorţul fiind un fenomen la care, spre deosebire de omul religios, “omul terapeutic”, preocupat doar de autosuficienta “împlinirea de sine”, este prin definiţie mult mai predispus), ai o mamă care, conform vecinilor, nu-şi lasă fata să iasă din casă, şi ai nişte site-uri zelotist-apocaliptice (da, trebuie subliniat şi răul pe care îl fac aceste grupări, atât sufletelor tulburate cu care intră în contact, cât şi Bisericii în ansamblul ei, prin talentul cu care o expun mediatic) care i-au băgat fetei în cap idei habotnic-sectare. Şi mai ai un duhovnic care predică dragostea şi valorile familiale, libertatea şi discernământul. Ei bine, nu ştiu cum se face că, din toată povestea asta, vinovatul prinicipal este considerat tocmai duhovnicul.

3. Fireşte, prin încetăţenirea ideii că rezolvarea problemei fetei stă în înlocuirea duhovnicului cu psihologul, încearcă şi anumiţi psihologi (încă aştept reacţia psihologilor şi psihiatrilor care se delimitează de poziţiile exprimate zilele acestea de colegii lor de breaslă) să-şi îmbunătăţească poziţia pe piaţă şi să-şi consolideze capacitatea de control la nivelul societăţii româneşti. Cu privire la aceste valenţe ale psihoterapiei recomand excelentul docmentar difuzat de BBC şi intitulat “The Century of the Self”. Dar ce te faci că, aşa cum rezultă din cazul fetei plecate la Mănăstirea Tismana (pe care presa l-a scos de la naftalină în procesul intentat “duhovnicilor corupători de minori”)[1], psihologia nu te vindecă totdeauna de răul ăsta care se cheamă “fanatismul religios”. Cel puţin nu atunci când o studiezi, tu cu mintea ta (aşa cum a făcut fata cu pricina la Universitatea din Timişoara), şi eventual începi să o priveşti şi critic şi să-i înţelegi limitele. Deci studiul psihologiei se poate dovedi periculos. Mult mai bună este ascultarea, din fragedă pruncie, de un psiholog care operează cu noţiuni pe care nu le poţi înţelege şi care, profitând de “sancta simplictas”, îţi poate modela el personalitatea aşa cum e mai bine. Dacă iese prost, asta e. Oricum nu există altă alternativă la mersul la psiholog. Doar nu vrei să te duci la medievalii ăia de popi. Deci cum rămâne cu “crede şi nu cerceta”, dicton invocat de un alt jurnalist agramat[2]. Oare nu e nimic medieval în acest mod de impunere a unei instituţii responsabilă cu gestionarea comportamentelor ?

4. Mai vine şi Mândruţă[3] cu sofismele lui europenist mic-burgheze. Cică dovada că nu religia îl îmblânzeşte pe om ci codul penal este faptul că în timpul comunismului societatea era mai sigură, şi că în nordul secular societatea este mai sigură decât în sudul religios. Păi una la mână că religia creştină îi îmblânzeşte doar pe cei care se lasă îmblânziţi, adică pe cei care chiar păzesc poruncile lui Hristos pe bune, nu pe superstiţioşii care au învăţat să-şi facă cruce înainte să dea în cap ei ştiu de unde, dar numai de la Biserică nu. Pe de altă parte, statul totalitar îi îmblânzeşte pe toţi cu forţa. Ideea e următoarea: codul penal este un rău necesar (nici Biserica nu învaţă altceva), şi cu cât este mai multă nevoie de codul penal, cu atât mai rău pentru societate, deoarece creşte statul şi deci scade libertatea. De aceea, cu cât e mai multă credinţă autentică (adică autentică libertate duhovnicească, nu formalism, superstiţie sau fanatism), cu atât avem mai puţină nevoie de codul penal. Sau, altfel spus, cu atât mai bine. Pe de altă parte, nu are cum să nu te amuze felul în care indivizi precum Mândruţă profită întotdeauna de astfel de ocazii pentru a-şi legitima pe criterii culturale poziţia dominantă în societate (noi, purtătorii de lumină, care aducem din Occident advevărata moralitate care nu se sprijină decât pe autoritatea codului penal – “pe aceştia trebuie să-i ascultăm”) ocultându-şi în acelaşi timp poziţia de clasă. Nu-i aşa că diferenţa cu privire la criminalitate între statele din sudul sărac şi cele din nordul bogat, nu are nimic de-a face cu faptul că sistemele sociale ale celor din urmă se bazează, în mare parte, pe exploatarea sărăciei celor dintâi. Şi tot irelevant este şi faptul că Statele Unite ale Americii, ţară care nu urmează modelul social european, dar în care psihologii (ca şi avocaţii şi antenele NSA-ului) mişună pretutindeni, are (cu tot cu pedeapsa cu moartea – poate că şi asta o fi bună în viziunea nostalgicului Mândruţă, cel puţin pentru “călugării periculoşi”) o criminalitate cu mult mai mare decât România. Şi mai are nu doar adolescenţi psihopaţi care îşi mătrăşesc colegii de şcoală (cel puţin unii dintre ei au trecut în prealabil pe la psihiatrii şi psihologi, dar na că n-au avut ac de cojocul lor), ci chiar şi psihiatrii musulmani (probabil tocmai buni să ţină, pe viitor, loc de duhovnici) care îşi mătrăşesc colegii din armată.

5. Cât priveşte aplicarea codului penal în cazul stareţului de la Sihăstria Rarăului, este clar că aici avem de a face cu un clash cultural, dar în niciun caz sub forma în care acesta este prezentat de către onor analiştii şi psihanaliştii. Sigur, faptul că stareţul a minţit autorităţile este cel puţin discutabil, şi sunt unii care confundă un pic cam maniac o adolescentă fugită de acasă şi adăpostită la mănăstire cu un oponent al regimului comunist vânat de Securitate. Dincolo de aspectul acesta, faptele au demonstrat cât se poate de clar că părintele n-a sechestrat pe nimeni şi nici n-a călugărit-o pe minoră în mod iresponsabil. I-a luat bilet de tren şi a trimis-o acasă, frumuşel, după ce i-o fi dat un sfat înţelept. De ce a minţit autorităţile ? Păi deoarece pentru el, care face parte dintr-o lume în care fuga de timpuriu la mănăstire e un fenomen nicidecum patologic, patologică şi abuzivă e mobilizarea autorităţilor statului în vederea aducerii înapoi cu poliţia a unui adolescent fugit la mănăstire. Iar premisa nespusă a acestei mobilizări, care iniţial a fost motivată, cum era normal, de credinţa că fata fusese răpită, este că monahii care primesc, măcar şi pentru o noapte, un adolescent fugit de acasă, au acelaşi statut ca şi răpitorii de copii. Că, în ciuda evidenţelor, monahii (repet monahii, nu diverşi scrântiţi care au îmbrăcat haina monahală) îi atrag pe copii într-o reţea periculoasă şi vor să-i împingă în mod iresponsabil în viaţa monahală, profitând de frăgezimea minţii lor. Implicit, atunci când statul (pe care altminteri îl vezi prin zona aia săracă doar când vine să bată ţăranii care îşi apără glia), mânat de la spate de minţile luminate ale presei, se raportează în acest fel la biserică şi mănăstire, monahul închide poarta mănăstirii, cu convingerea că ştie mai bine să gestioneze o astfel de situaţie – adolescent cu mintea necoaptă fugit la mănăstire – decât “celula de criză” mobilizată de frica  jurnaliştilor şi psihanaliştilor care adoptă o poziţie cât se poate de anticreştină.

6. Despre remarca lui Costi[4], cu concertul de muzică punk, ce să mai zic. Nici nu-mi dau bine seama dacă vorbeşte serios sau e doar caterincă rogozană. Mă întreb totuşi dacă-l propune, ca alternativă mai sănătoasă la modelele duhovniceşti, pe sociopatul ăla de vocalist de la Sex Pistols care şi-a înjunghiat partenera după care a murit de supradoză. Bine, nici nu trebuie să-l propună, că îşi revendică el sau alţii singuri locul în sufletul copilului de îndată ce acesta râmâne pustiit. Iarăşi întreb (lăsându-l pentru moment la o parte pe simpaticul Costi), chiar şi strict din perpectivă socială, sunt conştienţi ce fac cei care lovesc în manieră neostalinistă într-o instituţie care are totuşi două mii de ani vechime? Pe de altă parte, pe pagina de facebook, Costi vine cu o remarcă un pic mai interesantă : “băi, fata aia de liceu care a fugit la mănăstire şi-a vîndut I-phone-ul. E una dintre cele mai radicale mişcări ale momentului. era un tip care se plîngea pe net că munceşte de vreo 24 de ani “cu carte de muncă” şi abia şi-a luat un I-phone 4. Şi fata asta renunţă la un Ip 5?” Poate dă Dumnezeu să se ţină de firul ăsta şi să ajungă mai aproape de adevăr. Zicea Bakunin că “îl caută pe Dumnezeu în Revoluţie”. Să sperăm că şi Costi va căuta adevărata Revoluţie (cea spirituală) în singurul loc în care poate să o găsească.

7. Este duhovnicia într-o societate urbanizată post-modernă – acolo unde adolescentul de cincisprezece ani e altul decât adolescentul de cincisprezece ani din lumea în care a copilărit părintele Cleopa -, cu presiune mediatică şi eventual concurenţă (deseori neloaială) psihanalitică o provocare? Este. Are Biserica Ortodoxă Română resursele să o înfrunte ? Să nădăjduim că da. Cert este că abilitatea de a face faţă la această problemă începe cu conştientizarea ei, cu conştientizarea faptului că Biserica trăieşte între două lumi, una a tradiţiei ce persistă şi alta, în continuă schimbare, a (post) modernităţii. Iar dacă vrea să-i mântuiască pe oamenii care trăiesc în această lume, rebranşându-i la tradiţie, trebuie întâi de toate să le înţeleagă foarte bine lumea. Dincolo de acest fapt, la baza acestui conflict se află de fapt întrebarea ce este omul şi cum anume se împlineşte el ca fiinţă. Îl înţelegem pe om, ca şi chip şi asemănare a lui Dumnezeu, în lumina învăţăturii creştine, conducându-l pe calea vieţii, prin practica terapeutică a Bisericii, spre desăvârşire ? Sau îi lăsăm lui Dumnezeu atâta loc în viaţa omului cât îi lasă paradigma antropologică seculară de ultimă oră, care, la fel ca şi precedenta, e şi ea ferm convinsă că a descoperit ce e omul, drept pentru care şi ştie cum să-l facă fericit (eventual chiar şi împotriva voinţei lui) ? Unde se află adevărul (cel puţin în deplinătatea lui, căci altminteri, sunt destui psihologii care au înţeles destul de multe despre om, şi care îl şi pot ajuta pe om în limitele acestei cunoaşteri limitate) ? În revelaţie sau în speculaţie ? În jurul acestei întrebări se conturează inevitabil şi cea mai importantă luptă care, de la Republica lui Platon încoace, se dă în toate societăţile care nu au o minte comună : lupta pentru minţile copiilor şi deci, pentru viitor. Despre această luptă e vorba şi în cazul de faţă, luptă pe care Biserica trebuie să o poarte cu smerenie pastorală şi îndrăzneală apologetică susţinută de rigoare teologică. Cu toate că, din nefericire, uneori avem mai degrabă parte de ţâfnă şi aroganţă pastorală combinată cu timorare apologetică şi sterilitate sau chiar incultură teologică.

Posted in Uncategorized | 42 comentarii