CFR

Îmi place să călătoresc cu trenul, mai ales cu trenurile de tip vechi cu compartimente și coridor și, pe de altă parte, nu îmi place să călătoresc cu autobuzul/microbuzul. În tren ai mai multă libertate de mișcare, nu ești la fel de înghesuit, eu personal pot să citesc fără să mă ia amețeala, ș.a.m.d. Dar chiar și sub raport estetic și sentimental găsesc trenul mult mai atrăgător.

Zilele acestea tocmai am fost plecat prin țară cu un prieten din Canada. De la Sighișoara am luat trenul până la Sibiu cu schimbare în Copșa Mică. În mod normal, până la Copșa Mică trebuia să facă o oră și un sfert. A făcut două ore și un sfert. Controloarea supărată îmi spune că așa se întâmplă mai tot timpul în ultima vreme și că nimeni nu face nimic, managementul își bate joc de companie. Pe de altă parte, trenul din Copșa Mică a așteptat și el o oră în gară ca să putem să schimbăm trenul noi, cei care veneam de la Sighișoara.

De la Sibiu am fost pe Valea Oltului, unde am stat peste noapte la Mănăstirea Turnu. Am luat apoi trenul de la Călimănești spre București. Ni se propusese de către un călugăr de la mănăstire să luăm microbuzul din Călimănești, însă am zis că preferăm să mergem cu trenul și, oricum, la microbuze nu mai erau bilete, ar fi trebuit făcută rezervare din timp. Altfel spus, companiile private de transport prosperă pe seama degradării CFR-ului. La fel se întâmplă și pe ruta București-Tulcea. Înainte mergeam cu trenul, care făcea patru ore (cât face microbuzul acum), dar de vreo opt ani încoace nu mai poți să ajungi până la Tulcea cu trenul decât în vreo șapte ore și ceva.

Revenind la trenul cu care am călătorit ieri, acesta era o săgeată InterRegio, deci și biletul era cel mai scump. De la bun început trebuie să spun că prefer vechile trenuri cu compartimente și coridor. Cu atât mai mult în condițiile în care, evident, climatizarea trenului funcționa foarte prost și înăuntru era saună. La fel s-a întâmplat și acum opt ani, când am călătorit cu un astfel de tren, care nu știu cât o fi costat, pe ruta Suceava-București. Controlorul mi-a spus că asta e situația, că toată lumea se plânge și îl înjură pe el, dar deși a făcut reclamație oficială din 2013, nu s-a făcut până acum absolut nimic. El câștigă 1300 și călătorește în aceeași saună, ăia de la supracontrol 3000-4000, iar șefii ăi mari nici nu mai poți să numeri.

Mă rog, a început obișnuitul război între cei care se sufocă și cei pe care îi trage curentul, eu aflându-mă în cea dintâi tabără. Lângă mine, o domnișoară cu figură de lua-mi-aș țara înapoi și mașină mai repede, care citea „Eficiența în Șapte Trepte”, avea o problemă să înțeleagă că deși pe ea o deranja curentul, mai erau și alții, inclusiv oameni bătrâni, pe care îi deranja căldura. Ergo, trebuia găsit un compromis rezonabil – îl mai închidem, îl mai deschidem – care să țină cont de toată lumea. Însă, deși nu era capabilă să argumenteze coerent, ea era convinsă că doar ea avea o problemă, pe când ceilalți făceau mofturi și că „trenul acesta nu a fost făcut să meargă cu geamul deschis”, cu toate că trenul avea geam care se deschidea (prea mic ca să funcționeze ca ieșire de urgență) și nu scria nicăieri este interzisă deschiderea geamului. Cu alte cuvinte, trenul acesta fusese făcut pentru ea, nu pentru toată lumea, iar geamul trebuia să rămână închis tot timpul. Deși nu părea interesată de vreo formă de protest colectiv împotriva celor de la CFR, inclusiv a celui de la supracontrol care și-a făcut apariția și a dat asigurări că „vom face tot ce ne stă în putință”, a simțit în schimb nevoia să mă admonesteze atunci când, din vorbă în vorbă, am ajuns să zic ceva de rău de profitul Petromului, ideea ei fiind că profitul Petromului e curat și nevinovat, de vină fiind taxele impuse de stat. Mă rog, nici aici n-a știut să argumenteze ce și cum (deși am invitat-o, cât se poate de calm, să ne lămurească), și oricum nu cu ea discutam, ci a simțit nevoia să se bage în discuția dintre mine și un om din tabăra celor pe care îi trăgea curentul, de vreo cincizeci de ani, dar care spre deosebire de ăștia mai tineri înțelegea că pe lume mai sunt și alți oameni, că trenul e un mijloc de transport în comun și că, în general, o societate nu poate funcționa dacă fiecare se crede centrul universului și în loc să încerce să demonstreze ceea ce e corect pentru toți își ia un aer de superioritate vexată atunci când ceilalți nu se conformează cu ceea ce simte și vrea el/ea.

Mă rog, atâta o ducea capul pe ea. Problema cea mare e cu nemernicii care au dus și duc țara de râpă.

Posted in Uncategorized | Un comentariu

De la lupta împotriva religiei și omagierea tovarășului prim-secretar la lupta împotriva legionarismului

Un pseudo-argument utilizat frecvent de diverse specii de neolegionari cu coeficient de bună-credință și/sau inteligență redusă este acela conform căruia condamnarea legionarismului presupune, în mod automat, o (re)legitimare a comunismului și, mai mult decât atât, un atac la adresa credinței creștin-ortodoxe a poporului român, credință ai cărei apărători legitimi și incontestabili ar fi, chipurile, legionarii. Cu alte cuvinte, după mintea acestor indivizi, cine lovește în legionarism lovește în creștinism și este comunist. Mai mult decât atât, cum există conform doctrinarilor legionari o legătură naturală între comunism și iudaism, și cum toate problemele lumii se explică prin mașinațiunile „ocultei iudeo-masonice”, cel care îi critică pe legionari nu poate, la rigoare, decât să fie el însuși „jidan” sau „jidănit”. Acest ultim pseudo-argument, ce-i drept, e utilizat în mod public doar de cei mai nespălați dintre neolegionari.

În acest context, nu pot să nu remarc că noua lege antilegionară, care conform inițiatorilor ei își propune să combată antisemitismul și propaganda legionară, nu face decât să le dea apă la moară neolegionarilor. Nu doar datorită interdicției în sine, care conferă legionarismului statutul de fruct oprit și de ideologie persecutată de un sistem altminteri prea puțin simpatic și tot mai contestat în zilele noastre, ci și datorită faptului că, la fel cum biografia multor întemnițați și luptători anticomuniști din anii 50′ conține antecedente legionare, tot așa, se pare că și principalului susținător al legii în spațiul public românesc, domnul Alexandru Florian, a făcut în tinerețe propagandă comunistă . Deci nu ar fi vorba doar de tatăl lui Alexandru Florian, pentru ale cărui păcate Florian fiul nu poate fi făcut (co)responsabil prin asociere, ci, la fel ca și în cazul Tismăneanu father&son, ar fi vorba și despre Florian fiulhttp://www.cotidianul.ro/directorul-institutului-elie-wies…/. Altfel spus, la fel ca și în cazul condamnării comunismului de către Vladimir Tismăneanu, antilegionarismul riscă să fie compromis nu doar de modul abuziv și pervers în care este promovat, ci, întâi de toate, de lipsa de consistență morală a celor care îl promovează. Drept rezultat, din toate aceste demersuri, în loc să iasă mai puternică, democrația neoliberală iese mai slăbită, într-un context socio-economic global care favorizează altminteri atacurile la adresa ei. Uităm adeseori că legionarismul s-a dezvoltat nu doar datorită contextului socio-economic favorabil unei astfel de mișcări, ci și datorită faptului că a fost alimentat de ticăloșia, prostia și represiunea deseori excesivă a autorităților de la vremea respectivă.

În fine, dacă în anii 70 tânărul Alexandru Florian propovăduia lupta împotriva religiei înarmat cu citate din operele tovarășului prim-secretar, pe care tot pe atunci îl cita elogios și Vladimir Tismăneanu, stau și mă întreb dacă, pe de altă parte, reprezentanții comunității evreiești, în special cei care se revendică de la religia iudaică ce stă la temelia poporului evreu, se simt bine ca memoria lor să fie gestionată de un personaj profund contestabil, asta în condițiile în care, după cum bine știm, comunismul a persecutat toate religiile, inclusiv pe cea iudaică. Dacă ne propunem să demontăm echivalarea perversă, stupidă și ilegitimă a comunismului cu iudaismul, pe de o parte, și cu antilegionarismul, pe de altă parte, oare nu este în interesul comunității evreiești ca să iasă în față cu alți oameni, oameni care să infirme prejudecățile? Iar dacă domnului Florian i se pot ierta păcatele tinereții, deși nu s-a remarcat ulterior prin vreo faptă de eroism, nu înțeleg de ce nu li se pot ierta aceste greșeli și unor tineri care, deși au făcut greșeala de a adera la o mișcare perfect condamnabilă la o vârstă asociată în general cu lipsa de discernământ, s-au remarcat ulterior prin acte de eroism sau alte fapte admirabile? Aș vrea să mi se explice.

De altfel, atât neolegionarii cât și adversarii lor de gen Alexandru Florian (și se merită unii pe alții), nu pot sau nu vor să înțeleagă că există o distincție între un fenomen politic cu caracter general dintr-o anumită epocă, și personalitatea lui x sau y care nu se reduce nici la acea epocă, nici la acel fenomen politic. A omagia calitățile de care respectivul a dat dovadă cândva nu înseamnă a nega aspectele condamnabile ale mișcării politice din care a făcut parte cândva, la fel cum a condamna acele aspecte ce trebuie condamnate cu privire la respectiva mișcare nu presupune denigrarea tuturor celor care au avut ceva de-a face vreodată cu ea, sau a le nega eventualele merite morale sau culturale. Nu poți reduce istoria anticomunismului, și cu atât mai mult istoriile personale ale victimelor comunismului, la legionarism, valorizat pozitiv de neolegionari, la fel cum nu poți reduce nici istoria legionarismului, și cu atât mai mult istoriile personale ale celor care au avut de-a face într-o măsură mai mare sau mai mică cu legionarismul, la antisemitism. O astfel de atitudine e semn de înregimentare mentală, care trădează fie o lipsă de substanță mentală, fie slujirea unor interese străine de căutarea onestă a adevărului, fie ambele. În orice caz, o atitudine care nu poate face dreptate istoriei reale și care, drept consecință, nu poate decât să alimenteze atitudinile pe care susține că le combate.

Astfel, s-a ajuns la situația aberantă în care, sub bagheta maestrului Florian, fost propagandist comunist fără merite dar cu remunerație considerabilă de la buget, să fie cenzurat și denigrat un erou al armatei române care a murit în lupta pentru eliberarea Cehoslovaciei de naziști! Dacă lui Alexandru Florian i se iartă ceea ce nu i se iartă lui Ion Șiugariu, și mai mult, Alexandru Florian este investit în ciuda trecutului său cu autoritatea de a judeca nuanțele și de a da verdicte în cazuri precum cel al lui Șiugariu, atunci aș vrea să știu și eu ce anume îl recomandă pe Alexandru Florian, astfel încât să i se atribuie o astfel de funcție în societatea românească, și care este CRITERIUL în baza căreia unii sunt interziși iar alții, din contră, sunt promovați în funcții de responsabilitate publică, cum ar fi funcția de responsabil cu procesul legionarismului? De fiecare dată când discuți cu oamenii înregimentați, că sunt neolegionari sau antilegionari cu năravuri inchizitoriale, nu ți se va indica CRITERIUL, aceasta deoarece pentru oamenii înregimentați criteriile sunt în mod constant instrumentate și redefinite în interesul cauzei. Așa cum arată lucrurile acum, ești forțat să rămâi cu impresia că fie a) se judecă după criteriul conform căruia comunismul e scuzabil pe când legionarismul nu, dându-li-se astfel apă la moară celor care echivalează antilegionarismul cu comunismul și democrația liberală cu (apud Codreanu) „o anexă a bolșevismului”; fie b) conform criteriului că viața evreului valorează mai mult decât viața românului, și că ceea ce i se permite evreului nu i se permite românului, ceea ce, evident, reprezintă o formă de rasism, care nu poate decât să le dea apă la moară celor care pretind că antilegionarismul este antiromânesc, și să alimenteze manifestări de un antisemitism evident (vezi spre exemplu aicihttp://www.academiacatavencu.info/…/un-gestapo-evreiesc-386…) care prosperă tocmai în condițiile unei campanii anti-antisemite lipsite de discernământ și de motivații practice reale, lipsite de criterii expuse transparent și autentic universale, lipsite de nuanțe și, drept consecință, lipsite de dreptate.

PS: Invocându-se faptul că Ion Spânu este un „caveman”, mi s-a reproșat faptul că fac trimitere la articolele sale atunci când am șeruit articolul său referitor la cazul Șiugariu. Subliniez din nou că nu mă interesează opiniile lui Ion Spânu ci informațiile furnizate în cazul de față de Ion Spânu, a căror veridicitate urmează să fie confirmată. În cazul Șiugariu, așa cum bănuiam, s-a confirmat că ceea ce spunea Ion Spânu era adevărat. Bănuiesc că la fel stau lucrurile și în cazul de față. De altfel, domnul Florian, al cărui salariu îl plătim cu toții, este dator cu o explicație, și nu are dreptul să se eschiveze invocând argumentul că Ion Spânu este un caveman iar el nu stă de vorbă cu cavemenii. Mai mult decât atât, în cazul în care se dovedește că Ion Spânu nu a măsluit sursele pe care le invocă, punând împreună coperta unei cărți și conținutul unei alte cărți, și că, într-adevăr, acel Alexandru Florian este chiar directorul Institutului Elie Wiesel (de altfel, printr-o probă de deontologie ce contrastează cu abordarea sa din alte cazuri, precum cazul Liiceanu care l-a plagiat pe Heidegger, Spânu menționează și posibilitatea ca să fie vorba de un alt Alexandru Florian) și fiul lui Radu Florian, atunci Alexandru Florian este dator nu doar cu o explicație, ci este dator și să demisioneze, fără să aștepte să fie dat la o parte de o lege similară cu cea promovată de el. Nu avem nevoie de legi care să ne pună căluș în gură. Dar ar fi bine să reușim cândva să facem curățenie în spațiul public, astfel încât să nu ne mai lovim la tot pasul de impostori, de oportuniști, de oameni care umblă cu cioara vopsită, cu criterii măsluite și cu cv-uri și istorii decupate după cum le convine, fie că sunt legionari sau antilegionari, de dreapta sau de stânga. Legi antilegionare și anticomuniste nu ne vor ajuta să scăpăm de ei. Dimpotrivă, date fiind mecanismele pe baza cărora funcționează societatea românească de astăzi, ele, din contră, îi ajută în momentul de față să își reproducă pozițiile și statutul. Doar exercițiul transparent, răbdător, lucid, responsabil, onest, argumentat și curajos al libertății de gândire ne-ar putea ajuta, în timp, să scăpăm de ei, și să minimalizăm amenințările la adresa democrației.

Posted in Uncategorized | Un comentariu

Câteva observații cu privire la așa-zisa lege antilegionară

După părerea mea, Crin Antonescu a inițiat legea antilegionară datorită presiunilor la care a fost supus în vara lui 2012, când toate trompetele proeuropene îl acuzau că este un naționalist antieuropean/antioccidental, iar liderii occidentali se temeau de replicarea modelului Orban în România. Ca atare, tind să cred că Antonescu a încercat să iasă clean prin obținerea unui certificat de bună purtare de la comunitatea evreiască. În cele din urmă, după cum s-a văzut, nu i-a folosit la nimic. Tot așa, cred că Iohannis a promulgat legea respectivă cu atâta zel și datorită faptului că, la rândul său, și el se știa cu musca pe căciulă după tăvăleala pe care i-a aplicat-o Vladimir Tismăneanu cu ocazia decorării lui Octav Bjoza.

În acest sens, este cel puțin ironic faptul că printre cei care zbiară acum cel mai tare împotriva noii legi antilegionare se numără și unii camarazi care în 2012 au pus presiune pe Crin și au aruncat cu lături în el și care, măcar și indirect, via lanțul slăbiciunilor, au întreținut o relație mai degrabă amicală cu Vladimir Tismăneanu (și o relație de prietenie foarte strânsă cu prietenii domnului Tismăneanu). În plus, este iarăși ironic să-i vezi cum se plâng de faptul că acum riști să fii condamnat ca legionar dacă zici ceva de bine de x care a fost legionar, pe aceiași oameni care spuneau că dacă zici ceva rău de legionarism automat îl denigrezi/hulești pe x care a fost intelectual sau „sfânt legionar”, și care prin faptul cu pricina legitimează retroactiv legionarismul.

Prin modificările aduse, în speță referirea explicită la legionarism, noua lege contracarează un sofism penibil (iar de acum înainte, din câte se pare, și penal) cu substrat moral infect de care făceau uz legionaroizii atunci când se punea problema incriminării Mișcării Legionare ca mișcare fascistă. Mai precis, printr-un abuz istoriografic bazat pe supralicitarea particularităților specifice fascismului românesc, se afirma că fascismul e ceva iar legionarismul altceva. Asta de parcă, în ciuda particularităților sale, Mișcarea Legionară n-ar fi împărtășit cu celelalte mișcări de extremă dreaptă din epocă acele caracteristici datorită cărora fascismul, în general, a fost condamnat sub raport politic și moral: antisemitismul (mult mai violent la legionari decât la fasciștii italieni, unde a jucat un rol mai degrabă marginal), opoziția față de democrație și regimul liberal constituțional, cultul și practica violenței politice (atât în opoziție, sub forma terorismului, cât și la guvernare, sub forma asasinatelor extrajudiciare) și, în fine, faptul că legionarii înșiși și-au asumat afinitățile ideologice cu fascismul italian și nazismul german.

Acestea fiind spuse, mai ales în condițiile în care, după cum bine știm, statul abuzează de astfel de instrumente represive și condamnă diferitele tipuri de ideologii sau episoade istorice criminale în mod selectiv și ipocrit (noua lege reprezintă și un bun instrument de presiune asupra mișcărilor de dreapta antisistem și foarte posibil să urmeze și cele de stânga întrucât cei de la dreapta vor reclama la rândul lor, și pe bună dreptate, și o lege anticomunistă), rămân la părerea că statul nu trebuie să se amestece în libertatea de exprimare decât acolo unde avem de-a face cu îndemnuri explicite la violență (e unul de-și zice „capitalism pe pâine” de care ar trebui să se ocupe autoritățile) sau cu expunerea copiilor la violență, pornografie și alte dejecții ale imaginației bolnave. Statul trebuie să faciliteze dezbaterea publică de calitate (la noi, nivelul ei, atât în universități cât și în presă e execrabil) iar cenzura și climatul de frică nu contribuie deloc la acest deziderat. Mai mult decât atât, nu trebuie să li se dea legionaroizilor oportunitatea de a se sustrage de la rigorile dezbaterii argumentate, cu cărțile pe masă, prin argumente de gen eu oricum nu pot să iau parte la dezbatere pentru că nu mi se dă voie să vorbesc. De altfel, mai toți neolegionarii pe care i-am cunoscut nu caută să reînvie legionarismul în forma politică originară, ci pur și simplu mistifică istoria mișcării legionare, iar ceața mistificării nu se răspândește prin cenzura care împinge neolegionarul în cotloanele tenebroase ale internetului, unde poate recruta adepți dispuși la ideologizare/imbecilizare, ci prin dezbaterea publică transparentă și argumentată. Desigur, statul poate și trebuie să interzică astfel de mișcări atunci când ele devin un pericol la adresa ordinii constituționale existente. După cum își dă seama orice om sănătos la cap, în momentul de față chiar nu este cazul. Interdicția statului poate fi, în anumite circumstanțe, un rău necesar. Tocmai de aceea, statul trebuie să intervină doar atunci când este absolut necesar.

În orice caz, și ca să revin de unde am pornit, ținând cont de felul în care s-a făcut până acum propagandă neolegionară pe banii ONG-urilor pro-democrație vestice, la postul public de televiziune, cu colaborarea unor instituții ale statului precum IICCMER, la edituri de lux, cu colaborarea diverșilor reprezentanți ai elitei, asta în timp ce instituțiile de monitorizare a antisemitismului se ocupau de monahul Teodot și alți deliranți din subterana internautică, tind să cred că și de pe urma actualei legi va suferi eventual vreun rocker beat care desenează svastici pe zidurile liceului. Ceilalți băieți își vor vedea în continuarea de treabă. Și oricât mi-ar fi de antipatici, atâta timp cât se limitează doar la mistificări și nu recurg la practici legionare propriu-zise, în speță politica pumnului băgat în gură, vor găsi în mine întotdeauna un susținător al libertății lor de a bate câmpii, și voi răspunde întotdeauna la minciună cu adevăr și la sofisme cu argumente lămuritoare. În ultimă instanță, opoziția mea față de legionarism, la fel ca față de orice formă de totalitarism, se traduce și într-o opoziție față de astfel de forme de poliție a gândirii.

PS: În ceea ce privește chestiunea criminalilor de război, nu pot să înțeleg cum niște sentințe ale unui regim condamnat de statul român postdecembrist ca „ilegitim și criminal” pot servi drept bază pentru condamnarea anumitor indivizi care încalcă prevederile noii legi. Nu vreau să spun prin aceasta că mulți dintre cei condamnați pentru crime de război de tribunalele comuniste nu au fost condamnați pe bună dreptate. Cel puțin în cazurile cele mai cunoscute, este evident că lucrurile stau așa. Vreau să spun că noua lege, dacă e să se aplice, reclamă rejudecarea tuturor proceselor de la vremea respectivă în condițiile noii ordini constituționale. Și chiar și așa, cum nu există tribunal infailibil sau pe deplin depolitizat, nu se poate interzice dreptul de a discuta și contesta o sentință juridică, chiar dacă ea trebuie executată. Altminteri, DNA-ul abia așteaptă să demareze și el monitorizarea internetului pentru a-i sălta pe cei are au ceva de comentat cu privire la lupta anticorupție.

Posted in Uncategorized | Lasă un comentariu

Secera, Ciocanul și Crucifixul

Redau aici, în ordine cronologică, patru postări de pe facebook din ultimele zile referitoare la cadoul inedit pe care Evo Morales i l-a făcut Papei Francisc. De la o postare la alta, pe măsură ce situația evolua și îmi veneau noi idei, am abordat situația din diferite unghiuri și, după cum probabil că cititorii înșiși vor constata, rămân în ultimă instanță eu însumi un pic confuz. Drept pentru care, discuția rămâne deschisă.

Prima postare

Când a văzut filmul lui Mel Gibson despre patimile lui Hristos a zis că nu i-a plăcut pentru că e cu prea mult sânge și nu poți să-l arăți copiilor. Cam același lucru se poate spune și despre istoria colonială și neocolonială a continentului sud-american: e cu prea mult sânge și nu poți să o arăți copiilor.

Acum, Pleșu spune că așteaptă de la Papă nu atacuri la adresa capitalismului neoliberal și neocolonial, ci „un discurs în care să se vorbească despre ce avem de făcut cu noi înşine, despre trudnica desăvîrşire lăuntrică, despre „războiul nevăzut”, despre viaţa cumpătată („austeră”)”. http://www.activenews.ro/…/Andrei-Plesu-il-critica-extrem-d…

Mă tem însă că un astfel de discurs n-o să-i pice prea bine la stomac lui Pleșu din moment ce, pe pagina de wikipedia dedicată acestui reper spiritual al lumii românești, Pleșu se descrie pe sine în felul următor: „Citesc cu plăcere, îmi plac ideile și îl caut pe Dumnezeu. Dar îmi plac și cîrnații de Pleșcoi, bufoneriile crude, brînzeturile răscoapte, cheful, hetaira, romanța. Sunt, hélas, lacom, echivoc, ușor de atras spre lejerități de tot soiul” https://ro.wikipedia.org/wiki/Andrei_Ple%C8%99u

Sau poate că Pleșu așteaptă de la papă un discurs despre viața austeră a altora, a miliardelor care, neavând ce să mănânce, nu practică austeritatea în intervalul dintre cârnații de pleșcoi și ecler, ci de dimineață până seara și din leagăn până în mormânt, unde ajung destul de devreme. Poate că așteaptă un discurs precum cel al discipolului său de la NEC, Mihail Neamțu, care, cu citate de la Sfinții Părinți, îndemna asistații și bugetarii la muncă și înfrânare a pântecelor în timp ce el se nevoia cu mașină la scară și sejururi europene la hoteluri de patru stele.

În final, câteva precizări:

1. Deși mai vocal, actualul papă nu spune, în materie de doctrină socială, lucruri diferite de predecesorii săi.

2. Dacă Pleșu chiar caută învățături referitoare la desăvârșirea interioară, le va găsi în discursul Papei, la fel cum ar fi găsit și tematica antineoliberală la Ioan Paul al II-lea și Benedict al XVI-lea. Dar Pleșu caută orice numai adevărul nu.

3. Mai mult decât atât, la fel ca predecesorii săi, actualul Papă insistă asupra faptului că schimbările exterioare nu vor avea consistență atâta timp cât nu sunt însoțite și de schimbări interioare. E adevărat, la fel cum elita locală spiritualist-neoliberală a ocolit strategic dimensiunea antineoliberală a doctrinei sociale catolice, și opinia publică și mass-media de stânga sesizează doar această componentă. Fiecare aude ce vrea să audă. Fapt care spune multe despre lumea în care trăim.

4. Se face Papa Francisc complice la un fenomen de receptare distorsionată, întrucât selectivă, a învățăturii catolice? Sau, dimpotrivă, are o abordare pastorală înțeleaptă? Numai Dumnezeu poate să răspundă la întrebarea asta.

5. Însăși componenta spirituală, după care tânjește Pleșu, diferențiază critica papalității față de neoliberalism și colonialism de alte critici a căror fundamentare este materialistă, atât în ceea ce privește explicarea fenomenelor sociale cât și în ceea ce privește finalitatea acțiunii sociale. Mai mult decât atât, predecesorii lui Francisc au denunțat sistemele politice care, în luptă cu violența structurală a capitalismului, recurg la violență politică sistematică și încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Deși atât în discursul referitor la genocidul armean, cât și în ultima sa enciclică, Papa a făcut referire la crimele comunismului, asupra subiectului nu se mai insistă precum în trecut pentru simplul motiv că „amenințarea comunistă” ține de trecut, fapt demonstrat de altfel, cu vârf și îndesat, de destinul trist al formațiunii politice Syriza care atât de mult a speriat și scandalizat intelighenția românească veșnic anticomunistă. Spre deosebire de Patapleșu și Liiceanu, Papa înțelege că lumea și problemele ei nu încep și nu se termină cu cariera de dizidenți a intelectualilor gdsiști.

6. Acesta fiind contextul, prin gestul său, scandalos pentru orice creștin cu o minimă conștiință dogmatică, dar care mă tem că la rigoare denotă doar foarte multă prostie (sau poate că e vorba de perfidie?), Morales nu a reușit decât să-l pună pe papă într-o situație foarte proastă. Situație de pe urma căreia nu profită decât trompetele de pe hotnews-foxnews.

După această primă postare au urmat lămuririle date de Papă în timp ce zbura cu avionul: http://www.orthonews.ro/iisus-rastignit-pe-simbolul-comunist-papa-da-lamuriri-pentru-mine-nu-a-fost-o-ofensa/

A doua postare

Un document lămuritor, referitor la relația dintre Catolicism și marxism, redactat de fostul papă pe vremea când era prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței (http://www.vatican.va/roman_curia/congregations/cfaith/documents/rc_con_cfaith_doc_19840806_theology-liberation_en.html). Nu stăpânesc toate tainele și nuanțele marxismului, dar ideea e că potrivit fostului papă, care pare să știe foarte bine despre ce vorbește, între marxism și Catolicism există dezacorduri fundamentale, astfel încât, cine spune că e și marxist și catolic, fie nu știe despre ce vorbește, fie știe dar induce în mod voit în eroare. Din acest punct de vedere, mă tem că actualul papă va trebui să dea mai multe lămuriri. Așa e frumos să fii de acord cu toată lumea. Dar nu e corect. Întâi de toate pentru interlocutorul tău. Pe de altă parte, dacă ești papă, nu este nici ușor, Biserica Catolică fiind mare. În 2016, Papa va vizita Polonia, iar acolo secera și ciocanul nu sunt asociate cu niște amintiri foarte frumoase.

Oricum, documentul merită citit – în contextul de ansamblu al doctrinei sociale catolice – și pentru a vedea diferența dintre o tratare serioasă a unor probleme fundamentale și urechismele sau propagandismele teologico-politice cu care ne încântă maeștrii spiritului de pe la bodegile dâmbovițene. Pe Pleșu e ușor să-l iei peste picior, atât din punct de vedere al teoriei, cât și din punct de vedere al praxisului. Pe Ratzinger e greu să-l iei peste picior, cel puțin la capitolul teorie. Iar pe Espinal, chiar dacă nu mai ești de acord cu el de la un punct încolo, este indecent să-l iei peste picior la capitolul praxis. Tu cu burta plină, el cu glontele în cap. Lucru pe care Ratzinger, spre deosebire de politrucii autohtoni, l-a înțeles.

Apoi mi-am adus aminte de un articol mai vechi al Sfintei Maria Skobtsova: http://anarchrisme.blog.free.fr/index.php?post%2F2011%2F09%2F12%2FLib%C3%A9ration și a urmat

A treia postare

Maica Maria Skobtsova despre raportul dintre cruce și seceră și ciocan:

„Le monde a un besoin vital de l’idée authentique de la faucille et du marteau, libérée de tous les dévoiements du communisme. Plus encore, non seulement le monde, mais l’Église aussi a besoin que cette idée s’incarne dans nos sociétés. Aujourd’hui, il devient de plus en plus clair que les fameuses pa roles de « l’Internationale » – « La libération, personne ne nous la donnera. Nous la gagnerons par nos propres mains » – doivent être sérieusement revues ; personne, en effet, n’arrivera à rien par lui-même. La vie actuelle est dans une impasse. La libération ne pourra venir que de là où les forces sont plus grandes que la vie, c’est-à-dire du seul li eu pouvant offrir aux problèmes de notre temps une solution qui dépasse la nature et l’histoire : l’Église.

Seule l’Église peut libérer et orienter notre vie. Mais pour cela, il faut qu’elle écoute le cri du monde, se tourne vers l’enfer social, l’injustice, les crises, le chômage ; il faut qu’elle dise les pa roles qui lui ont été confiées depuis des siècles : « Venez à moi, vous tous qui peinez et êtes accablés par le fardeau, et je vous donnerai la paix. » Seule l’Église peut effectivement donner le salut, sanctifier la voie de l’homme, transformer la faucille et le marteau en authentiques symboles du travail au nom et dans l’espace du Christ.

Ce n’est qu’au nom du Christ que nous pouvons accomplir la seule œuvre actuellement nécessaire : tirer le monde de l’impasse où il se trouve, le délivrer de la stérilité et de la médiocrité athée. Par le nom du Christ, par sa croix, nous pouvons donner à la faucille et au marteau leur sens authentique. Par la croix, nous pouvons sanctifier et bénir le travail.

Une difficulté toutefois subsiste, liée à une question bien réelle et décisive. Si la croix doit, effectivement, être associée au travail, elle ne peut l’être qu’à une condition ; qu’il soit prouvé que le symbole de la faucille et du marteau peut être purifié de toute violence et de toute contrainte. Autrement dit, le travail, dans son principe, doit pouvoir être libre, librement choisi. C’est une condition sine qua non, car ni le Christ, ni la croix, ni l’Église ne peuvent en aucune circonstance aller de pair avec la moindre parcelle de violence et d’esclavage.”

http://anarchrisme.blog.free.fr/index.php…

Provenind dintr-o familie aristocratică, Maica Maria Skobtosva a fost implicată în mișcările radicale din Rusia pre-revoluționară. La puțin timp după Revoluția Rusă a ocupat funcția de primar într-un orășel din sudul Rusiei, a fost capturată de Armata Albă, judecată și achitată, iar ulterior a emigrat în Occident stabilindu-se la Paris unde s-a călugărit dedicându-se activității filantropice în sprijinul persoanelor defavorizate. În timpul ocupației naziste, Maica Maria, alături de alți clerici și mireni din cadrul comunității ortodoxe ruse din exil, au adăpostit evrei căutați de naziști pentru a fi deportați în lagărele de exterminare. În cele din urmă, activitatea lor fiind depistată, au fost arestați de către Gestapo. Maica Maria a murit gazată în lagărul de la Ravensbruck pe 30 Martie 1945, în Sâmbăta Mare, cu doar câteva zile înainte ca lagărul să fie eliberat de aliați. Aparent s-a oferit să-i ia locul unei evreice. Pe 16 ianuarie 2004 a fost canonizată de Patriarhia din Constantinopol.

Întrebarea care se pune este următoarea: este legitim să preluăm simbolul brevetat de un stat totalitar anticreștin, responsabil de crime împotriva umanității, și, în virtutea identificării lui Hristos cu toate victimele istoriei, să-i atribuim un alt sens, acela al răstignirii săracilor exploatați de către bogații exploatatori, al răstignirii muncii de către capital pe altarul lui mamona? Sau, de fapt – odată cu sfera existenței la care face trimitere, anume munca -, simbolul ne-a aparținut nouă de la bun început, însă ne-a fost confiscat și a fost sustras sferei Logosului sfințitor pentru că am eșuat să-l valorificăm într-un mod autentic creștin? „De aceea vă spun că împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei” (Matei 21, 43). Comunismul, care nu a cerut de la Dumnezeu Împărăția – „vie Împărăția ta” -, ci a luat-o cu forța, respingându-l pe Dumnezeu, am văzut ce roade a făcut. Întrebarea care se pune este ce roade facem noi, și dacă nu cumva țarina se umple de neghină tocmai datorită faptului că, asemeni mlădiței neroditoare care se taie și se aruncă în foc (Matei 15, 2-6), bobul de grâu, din diverse motive, nu rodește așa cum ar trebui s-o facă (Matei 13, 3-8).

Sunt doar niște întrebări. În general, sunt o persoană prudentă și, cel puțin asta îmi place să cred, intransigentă în chestiunile ce țin de principii fundamentale. Pe de altă parte, nu vreau să fiu nici meschin. Pentru că meschinăria e soră cu sterilitatea.

În fine, iată și ….

A patra și ultima postare

Până la urmă, care este, la rigoare, relevanța politică concretă (că până la urmă dimensiunea asta îl interesa pe Marx) a faptului că Papa a acceptat darul cu caracter hibrid făcut de Evo Morales? Acceptarea darului de către un papă vizibil stânjenit este o dovadă a triumfului total al comunismului, care, iată, a reușit să cucerească și Vaticanul, cea din urmă și cea mai splendidă redută a reacțiunii, cu o istorie de vreo cincisprezece ori mai lungă decât cea a comunismului? Au aşadar conservatorii motive să intre în fibrilații apocaliptice? Au, dar în ciuda a ceea ce cred cea mai mare parte dintre ei (în special cei mai penibili), motivul nu este nicidecum triumful comunismului. După părerea mea, faptul că succesorul lui Pius al IX-lea, Leon al XIII-lea, Pius al XI-lea și chiar Benedict al XVI-lea acceptă diplomatic să i se pună la gât secera și ciocanul, indică, din contră, cât de inofensivă a devenit de fapt ideologia marxist-leninistă. Ceea ce nu înseamnă că Biserica Catolică a devenit puternică. Dimpotrivă, decimată de secularizare și de crize interne (iar hemoragia continuă oricât de popular ar fi Papa Francisc), aceasta încearcă la rândul ei, în mod disperat, să se salveze prin ocuparea locului lăsat vid de decesul proiectului socialist modern, răspunzând astfel frustrărilor şi anxietăţilor unei omeniri care asistă neputincioasă (vezi episodul Syriza) la apoteoza totală şi globală a neoliberalismului.

În mod paradoxal, dacă comunismul a ajuns suficient de slab încât Papa să-și permită să primească secera și ciocanul, pe de altă parte, și Papa a ajuns suficient de slab încât să nu-și mai permită, precum severii papi de odinioară, să respingă încruntat darul, sfidând astfel progresismul hipsterimii europene și sensibilitățile continentului latino-american (poate singurul loc unde atât socialismul cât și Catolicismul par să mai aibă oarecare perspective de viitor). Ultimul care a încercat să conducă Biserica Catolică în acest stil a fost Benedict al XVI-lea, un prelat prea puțin înțeles într-o lume tot mai tembelă, iar vremea sa a apus. Fireşte, poate că dacă ar fi procedat precum Benedict cu direcția marxistă a teologiei eliberării, Papa Francisc ar fi fost popular în ochii lui Pleşu şi ai discipolilor săi corporatişti. Numai că, deși le vine greu să accepte, la fel ca republicanii din SUA, şi boierii minţii din România sunt tot mai puţin populari. Noua burghezie, produsă de capitalismul neoliberal predicat de boierii minții, nu mai are timp şi chef de „valori spirituale” de larg consum marca Andrei Pleșu. Cei de dreapta simt că piața liberă funcționează oricum suficient de bine, dacă nu și mai bine, fără valorile spirituale de uz corporatist furnizate de domnul Pleșu. Cei de stânga, altminteri pe cât de liberalizați cultural pe atât de impotenți din punct de vedere politic (vezi cazul Syriza), oricum n-au fumat, de la bun început, chestii d-astea. Iar creștinii care mai au totuși o conștiință socială nu pot decât să se înfurie și mai rău pe impenitenții boieri ai minții, văzând cum valorile lor spirituale sunt folosite pentru a propti un sistem ticălos, în fața căruia mulți țipă – unii de durere, alții din revoltă sinceră, alții pentru că dă bine (eventual și în materie de finanțări) – dar nimeni nu pare să poată să facă ceva concret.

Astfel, eu unul rămân sceptic, și mă tem că de fapt comunismul și Catolicismul se îneacă împreună în mareea liberală a sfârşitului istoriei. Da, Pleșu are dreptate când spune că asistăm la un dezastru spiritual, și nu doar unul spiritual, ci și unul politic. Ceea ce uită să spună este că și el și ai lui au contribuit la acest dezastru prin spiritualitatea lor croită după gusturile și toanele micii burghezii și după exigențele neoliberalismului și ale integrării europene. Altminteri, o avea Papa Francisc mulţi fani pe facebook, dar comunitatea eclezială nu se sudează şi nu se reproduce prin citate populare, culese cu grijă din enciclice, oricât de legitim şi de bine intenţionat ar fi conţinutul lor, ci prin credinţă, înţeleasă ca angajament de a renunţa la sine şi de a-l urma pe Hristos din toate punctele de vedere, nu doar unde şi cum îţi convine ţie. De fapt, o astfel de atitudine selectivă ține de mentalitatea de consumator suveran aflată la baza actualului model economic, fapt subliniat de papalitate over and over again, dar degeaba, că partea asta nu vrea să o audă nimeni. Degeaba denunţă neoconii de la Dunăre populismul Papei şi lipsa de consistenţă a fanilor săi din moment ce şi ei i-au receptat selectiv/distorsionat, ca să nu fie deranjată sfânta piaţă liberă, pe Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea. Aşa că mă tem că fanii papalităţii, indiferent de culoarea lor, sunt precum fanii lui Iisus de pe vremea când Mântuitorul se afla printre noi muritorii : când nu le mai spui ce vor să audă, te părăsesc sau se întorc împotriva ta. Conform modelului cultural liberal în care am fost crescuți, ne considerăm fiinţe speciale, gata să ne apărăm drepturile şi reputaţia în faţa oricui îndrăznește să le conteste. Dar câți dintre noi se întreabă precum apostolii la Cina cea de Taină : „oi fi eu acela?”

crucifix_this-1024x722-1024x722

Posted in Uncategorized | Un comentariu

Din nou despre Grecia: Concluzii la capătul a două săptămâni de infarct (cel puțin pentru greci)

Așa cum am spus încă de la negocierile din februarie dintre Grecia și Troikă, în urma cărora Syriza a făcut pasul înapoi, problema cu acest partid este că, de la bun început, nu i-a pus pe greci în fața alegerii reale cu care, că le place sau nu, se confruntă. Promițând și că va pune capăt măsurilor de austeritate, și că va menține Grecia în zona euro, Syriza a candidat pe un mandat de tip la plăcinte înainte, la război înapoi. Pentru că oricât de mult și de frumos ar vorbi Syriza despre democrație, Uniunea Europeană (și în mod particular zona Euro), din care Grecia face parte și a cărei parte vrea să rămână (cel puțin asta indică sondajele), este o organizație multinațională în care deciziile se iau nu în funcție de ce decid reprezentanții aleși ai statului grec (sau poporul grec direct prin referendum), ci în funcție de ce decid și reprezentanții aleși ai celorlalte state, asta în condițiile în care este clar că anumite state, precum Germania, au o putere mult mai mare de a determina decizia finală decât alte state, precum Grecia.

Ca atare, promițându-le că vor scăpa de austeritate, rămânând în același timp în zona euro, Syriza le-a promis alegătorilor săi blana ursului din pădure (din Pădurea Neagră mai exact). Sigur, ceea ce spune Tusk, cum că Grecia ar avea o datorie morală să-și plătească datoriile, este o aberație de papagal moralisto-neoliberal din Estul sălbatic. Nicio națiune nu are datoria, ba mai mult, nu are nici dreptul să se autodistrugă pentru a plăti o datorie nesustenabilă, mai ales în condițiile în care datoria a fost contractată și prelucrată așa cum a fost datoria greacă. În același timp, neplata datoriei atrage după sine niște consecințe dureroase pe care trebuie să ți le asumi. Or, la urma urmei ce înseamnă democrația? Înseamnă autonomie colectivă sau autodeterminarea unui popor. Însă autonomia are un preț. Dacă stai în casa lui tătucu și nu-ți plac regulile lui tătucu, atunci ești liber să pleci, dar va trebui să te descurci de unul singur, iar asta va presupune sacrificii. Avem de-a face cu alegerea dintre libertate și confort – dintre eroismul rezistenței și garanția unei morți lente – iar libertatea costă. Mai mult decât atât, autonomia, și pe cale de consecință democrația, mai presupune încă ceva: este vorba de maturitate. Altfel spus, în loc să te îmbeți cu apă chioară, trebuie să privești realitatea așa cum este, limitările pe care ți le impune, și să alegi în consecință. Să alegi în limitele posibilului, nu să te iluzionezi că poți controla forțe care în realitate scapă controlului tău. Asta e gândire magică. Și e o caracteristică a infantilismului.

Ca atare, dacă liderii Syrizei chiar și-ar fi propus să reînvie democrația în Grecia, ar fi trebuit să pună poporul grec în fața alegerii reale pe care acesta o poate face. Asta ar fi însemnat ca, de la bun început, Syriza să fi candidat nu cu promisiunea că va menține Grecia în zona euro punând capăt măsurilor de austeritate, ci cu promisiunea că va încerca să renegocieze statutul Greciei în zona euro și că, în caz că acest lucru se va dovedi cu neputință (deci trebuia admisă din start această posibilitate), va scoate Grecia din zona euro, eventual consultând în prealabil electoratul printr-un referendum. Un referendum a cărui întrebare trebuia să fie formulată în mod clar în felul următor: „în urma negocierilor, guvernul elen a ajuns la concluzia că este imposibilă rămânerea în zona euro și încetarea politicilor dictate de Troikă. În aceste condiții, doriți să rămâneți în zona euro, sau preferați să părăsiți zona euro, asumându-vă riscurile de rigoare?”

Evident, aceasta ar fi presupus și ca Syriza să aibă pregătit, de la bun început, un plan B. Or, pentru mine, declarația lui Varoufakis, care a spus cu doar două zile înaintea referendumului că euro e ireversibil deoarece noi (grecii) nu mai avem matriță ca să ne tipărim proprii bani a fost, măcar și sub raport simbolic, complet halucinantă. Matriță are și Zimbabwe și orice stat suveran care își tipărește proprii bani! În plus, ce fel de încredere să inspiri electoratului, ce fel de leadership să exerciți în momentul (de maxim dramatism) în care, în loc să spui că suntem cu toții la posturi iar artileria e pregătită, tu le spui celor pe care îi îndemni să sfideze BCE-ul, care între timp te strânge de gât cu tăierea lichidităților, că tu de fapt nu poți să-ți tipărești, începând de luni, proprii bani? Despre declarația lui Tsipras – „cetățeni, stați liniștiți, banii dumneavoastră sunt în siguranță” – ce să mai vorbesc.

Și totuși, poporul grec a votat nu într-o proporție covârșitoare. Unii or fi fost inconștienți, crezând că Tsipras o să scoată vreun iepure din pălărie. Alții vor fi sperat, până în ultimul moment, că Syriza are un plan B, oricât de dureroasă ar fi fost aplicarea acestuia. În fine, alții vor fi dat frâu liber mâniei acumulate, fiind pregătiți, după ani de umilințe, să riște și să accepte orice, doar pentru satisfacția de a fi avut curajul să le arate eurocraților the middle finger. Dar să nu ne mai mirăm, și să nu ne mai plângem că avem democrație de fațadă, că poporul votează ceva dar se decide altceva, atâta timp cât poporului nu îi sunt puse în față, de către liderii politici, adevăratele opțiuni pe care le are și asupra căreia poate, în mod real, să decidă. În schimb, fie i se fac promisiuni care nu sunt respectate, fie, în cel mai bun caz, așa cum s-a întâmplat la referendumul de duminica trecută, este chemat să-și exprime frustrarea și sentimentele anti-capitaliste, dar fără ca această defulare să aibă vreo legătură cu transformările concrete pe calea cărora s-ar putea angaja, sau nu, o societate. Din acest punct de vedere, mă tem că în ciuda retoricii, Syriza nu a contribuit, în cele din urmă, la renașterea democrației, ci a perpetuat mai departe același cerc vicios în care rămânem prinși.

Cum putem interpreta, în acest context, strategia Syriza de până acum? Mi se pare destul de clar că Syriza a mizat pe faptul că, negociind dur, inclusiv prin convocarea referendumului, eurocrații, în frunte cu Merkel, vor ceda în cele din urmă. Ceea ce nu s-a întâmplat. Probabil că au și supraestimat impactul pe care spectrul unui grexit l-ar fi avut asupra piețelor financiare. Pe de altă parte, Syriza era complet nepregătită pentru alternativa în care eurocrații nu ar fi cedat, și nici în al doisprezecelea ceas nu a avut curajul să-i pună poporului adevărata întrebare: ieșim din euro sau rămânem? Cu alte cuvinte, a fost un bluff.

Dar de ce a ales Syriza, de la bun început, această strategie bazată pe promisiuni false și eludarea adevăratelor întrebări? Nu știu ce să răspund, dar din câte se pare au făcut-o fie din oportunism (au vrut să se vadă ajunși la putere iar acum poate speră că se pot reinventa, centrist, ca un nou PASOK), fie din diletantism. În orice caz, electoratul rămâne inevitabil cu impresia că sunt fie niște oportuniști, fie niște diletanți.

Presupunând că e vorba de oportunism politic, nu cred că acesta este sustenabil. Cel mai probabil va urma un reflux enorm de frustrare populară iar Grecia va deveni, în următoarea perioadă, aproape imposibil de guvernat. Cel mai probabil va crește capitalul electoral al celor de la KKE și Zorii Aurii și posibil ca aripa stângă a Syrizei, precum și Grecii Independenți, să încerce să se salveze, pe cont propriu, din naufragiul partidului. Însă mai devreme sau mai târziu, dezastrul economic oricum se va petrece. Chiar cei de la Syriza au spus-o, insistând de la bun început că este nesustenabil tratamentul aplicat Greciei, și tocmai din acest motiv au fost votați. Din nefericire, atunci când se va petrece, singura forță politică ce părea capabilă să-l gestioneze într-un mod compatibil cu valorile democratice va fi compromisă. Pe termen lung, marea pierdere este de natură politică. Dezastrul economic nu poate fi evitat decât dacă, în al doisprezecelea ceas, germanilor pur și simplu li se va face milă de greci, ceea ce aproape sigur nu se va întâmpla.

Pe de altă parte, dacă acceptăm ipoteza diletantismului, atunci trebuie să subliniem faptul că venirea prematură la putere a Syrizei, pe baza unor promisiuni nesustenabile, și modul tupeist dar în ultimă instanță falimentar în care a negociat cu creditorii, nu au făcut decât să adâncească dezastrul economic cu care se confruntă țara. Economia Greciei, și așa ca vai de ea, a fost avariată încă și mai grav în urma bluff-ului Syrizei, iar bruma de credibilitate pe care și-o recâștigase pe timpul lui Samaras s-a dus pe apa sâmbetei. Că ne place sau nu, suntem forțați să recunoaștem că decât să treacă printr-un blitzkrieg financiar doar pentru a se opri ulterior pe buza prăpastiei și a face cale întoarsă, mai bine (și mai uman) ar fi fost pentru Grecia să stea și să-și facă cuminte temele cu Samaras. Să și le facă până la momentul în care, concomitent, situația ar fi fost suficient de proastă și conștiința politică suficient de dezvoltată pentru a se conștientiza alternativa reală și a se decide în consecință. Dar, la fel ca toate partidele politice, Syriza a vrut să se vadă ajunsă la guvernare. Și, după cum am spus și într-o postare anterioară, revoluțiile premature nu ajută cu nimic. Dimpotrivă, nu fac decât să înrăutățească lucrurile. Iar democrația prematură/imatură este o contradicție în termeni.

Urmează și mai multă austeritate, inclusiv pe baza argumentului „iată ce au pățit grecii pentru că nu au strâns cureaua suficient de mult de la bun început și, mai mult, iată ce au pățit, pentru că au încercat să iasă, spre stânga, din cămașa de forță a austerității.” Inevitabil, stindardul luptei antiausteritate se va muta la dreapta, unde diverse mișcări naționaliste sau de-a dreptul fasciste abia așteaptă să-l preia. Singura parte bună a acestei aventuri este că tristul ei sfârșit aduce cu sine și lămuririle necesare care până acum au fost eludate. De acum este clar pentru oricine că alternativa este între rămânerea în zona euro cu prețul obedienței față de tehnocrația neoliberală – care, în plus, cel mai probabil va prinde și mai mult tupeu – și ieșirea din zona euro cu prețul unei traume economice al cărei impact, în materie de intensitate și durată, nimeni nu îl poate anticipa cu exactitate. Așadar, după episodul Syriza, cel puțin nu vor mai putea exista partide care să umble cu cioara vopsită. Însă partea proastă este că uneori se întâmplă să te lămurești prea târziu. Și degeaba te mai lămurești pentru că oricum nu se mai poate face nimic. Dumnezeu cu mila.

Posted in Uncategorized | 8 comentarii

Grecia spune NU/OXI

Rapid, câteva observații:

În primul rând să ne aducem aminte de toate sondajele și predicțiile de săptămâna asta. Tabăra care votează DA este în frunte și pe măsură ce se strânge tot mai mult lațul în jurul gâtului de grec vor fi tot mai mulți care se vor pleca cerând, spășit, îndurare. În realitate, e clar că în loc de institute de sondare a opiniei publice avem institute de dezinformare și înspăimântare a opiniei publice. S-a văzut încă odată, dacă mai era nevoie, cât valorează expertiza oficială, fie că vorbim de statistică, de economie, sau de altceva. În aceste condiții, să ne mirăm că oamenii nu mai au încredere de niciun fel în sistem și sunt dispuși să-și asume riscuri în maniera în care au făcut-o grecii astăzi?

O altă chestie care nu a fost înțeleasă, iar la capitolul ăsta nu e prima oară când se dovedește totala imbecilitate a celor care dețin frâiele puterii în Europa, este dimensiunea istorică și culturală. Grecia e o țară prea mică pentru o istorie atât de mare și, pe cale de consecință, grecul are un orgoliu uriaș, cu atât mai mare cu cât contrastează cu situația sa actuală (veșnic deprimantă prin comparație cu trecutul) și cu posibilitățile sale reale. Nu știu cum se va termina toată această dramă grecească, dar nu ar fi pentru prima oară când grecii preferă un dezastru politic plecării capului și deci coborârii de la înălțimea istoriei de la care se revendică. S-a văzut nu doar în 1940, când cu ultimatumul Italiei fasciste, ci și la Sinodul de la Ferrara-Florența de la mijlocul secolului XV, când grecii au zis că mai bine să îi ocupe turcii decât să se supună Romei. Din acest punct de vedere, puteam să fiu sigur că atunci când îl pui pe grec să aleagă între a se autoumili (și nu oricum, ci în fața Occidentului) și a muri cu dușmanul de gât, o să opteze pentru cea de-a doua soluție.

UE merită felicitată încă odată: după ce în Ucraina s-a dus să semneze un acord de liber schimb și a provocat în schimb un război civil, acum a încercat să se impună în fața grecilor prin amenințări și tactici teroriste și, drept rezultat, toată șandramaua europeană stă să pice.

În fine, or fi grecii nebuni, și poate că prețul acestei nebunii se va dovedi că e mai mare decât ceea ce pot suporta. Nu știu cum se va termina toată această poveste, dacă UE și Grecia se vor scufunda împreună sau dacă se vor salva împreună. Cert este că, cel puțin în această seară, contrastul dintre nebunia grecilor și slugărnicia vuvuzelelor care populează studiourile de televiziune din România este profund deprimant.

Posted in Uncategorized | 15 comentarii

Bătălia din Grecia: Context, Mize, Implicații

În principiu, dacă aș fi grec, deși am o serie de rezerve serioase față de strategia de până acum a Syrizei, aș merge înainte spunând nu. Cu sentimentul că, odată ajuns aici, nu pot decât să merg înainte. Dar asta o spun de la distanță, fără să fiu grec, împărtășind sentimentul mărturisit de un prieten de pe facebook: „în momentul de față, nu pot să spun decât că mă bucur că nu sunt grec”. Și totuși, însuși faptul că grecii au avut curajul și au reușit, în cele din urmă, să ajungă până aici, mă face în același timp să afirm că aș fi tare mândru să fiu grec. Crucea grecilor constă în faptul de a fi în prima linie, într-un război care ne privește pe toți, și pe care ei au onoarea de a-l fi început. Și sunt ferm convins că, oricare ar fi rezultatul de duminică, războiul a început iar Europa de după referendumul grec nu va mai fi (nu mai are cum să fie) aceeași lume. Aș vrea să fiu la fel de convins că va fi o lume mai bună, dar de asta nu mai sunt deloc convins.

De fapt, cred că Europa trece în aceste zile prin cel mai întunecat moment al ei de la al doilea război mondial încoace. În mod concret, Grecia este amenințată cu un blitzkrieg financiar, scopul fiind, ca și în 1941, îngenuncherea ei și a tuturor celorlalte țări care nu vor accepta noua ordine europeană ce ne este prezentată de către deținătorii hegemoniei ca o fatalitate împotriva căreia se revoltă doar nebunii cu impulsuri autodistructive. În astfel de momente întunecate, este mare lucru să poți să joci cartea curajului și a speranței. Crucea grecilor este onoarea lor iar onoarea lor este crucea lor. După șase ani în care au îndurat umilințe și sacrificii ce le-au fost impuse, acum sunt puși să aleagă, ei înșiși, între autoumilire și autosacrificiu. Nu e deloc plăcut să iei, în cunoștință de cauză, astfel de decizii. Și cinste celor care au puterea să creadă în învierea mijlocită de sacrificiu, și să-l aleagă pe acesta din urmă în locul morții lente, dar sigure, ce rezultă cu necesitate din lașitate. Însă înainte de a-i judeca pe cei din urmă, să încercăm să ne punem în locul lor și să ne întrebăm, în aceste zile în care mulți dintre noi afirmăm că suntem cu toții greci, în ce măsură putem de fapt să fim, la rândul nostru, greci. Cu atât mai mult cu cât, la felul cum arată lucrurile, se pare că mai devreme sau mai târziu ne va veni și nouă rândul.

În fine, un cuvânt și despre Uniunea Europeană. Dacă, după tot ce au îndurat și în ciuda felului în care sunt terorizați de o săptămână încoace, grecii fac totuși dovada curajului de a le striga liderilor europeni în față „NU mai putem deci NU mai acceptăm!” iar, drept răspuns, aceiași lideri europeni care au salvat băncile îi aruncă pe greci peste bord, așa cum este foarte posibil să o facă, în timp ce cetățenii Uniunii Europene asistă cu pasivitate sau chiar satisfacție la spectacol, atunci Uniunea Europeană va fi cea care va pierde, la pachet cu un capital uman de mare valoare, orice urmă de legitimitate morală. Va deveni astfel clar, pentru toată lumea, că nu merită să faci parte din Uniunea Europeană și că Uniunea Europeană nu are, în ultimă instanță, cum să dureze, indiferent dacă, pentru moment, va face sau nu față turbulențelor financiare cauzate de grexit. Acesta este poate motivul fundamental pentru care, dacă aș fi grec, aș vota nu. Ca să mă lămuresc.

În ultimă instanță, nu poți să-i unești pe oameni doar în virtutea intereselor materiale deoarece, după cum vedem chiar acum, atunci când afacerile nu mai merg, foștii „parteneri” se iau la bătaie și de la capitalism se ajunge la canibalism. Modelul politic care se prăbușește în aceste zile se bazează pe mitul pieței autoreglate care nu dă greș și ține loc de societate. Din nefericire, în locul unei reîntoarceri la adevărurile morale fundamentale, din ruinele vechii lumi pare să se nască acum un nou proiect politic, acela al unificării oamenilor prin frică și teroare. Europa s-a mai confruntat cu astfel de proiecte politice în secolul trecut dar, în cele din urmă, și cu sacrificii enorme, a reușit să le facă față. Va mai reuși și de această dată? Sau am ajuns la capătul liniei? Aceasta este miza luptei grecilor iar, pe zi ce trece, peisajul de ansamblu în care se desfășoară ea devine din ce în ce mai întunecat.

Posted in Uncategorized | Un comentariu