Iubire, bibelou de porțelan

Creștinismul nu este despre o iubire manifestată ca sentimentalism confuz și difuz, lipsit de busolă și strict orizontal, a cărui unică preocupare este ca nu care cumva să se simtă cineva exclus și lezat. Este, întâi de toate, despre iubirea lui Dumnezeu față de om, revelată în Iisus Hristos, care nu a fost un hipiot „deschis la minte”, ci Fiul întrupat al lui Dumnezeu. Înainte de a fi orizontal, creștinismul este vertical. Implică iubirea omului față de semenul său doar în virtutea și lumina acestei prime iubiri fondatoare, cu toate exigențele pe care le presupune un raport cu transcendența, primă iubire fără de care cea de-a doua iubire își pierde nu doar busola, ci și sensul și rațiunea de a fi.

Spun asta în contextul în care adepții sentimentalismului difuz și confuz invocat, al cărui punct de reper nu e Dumnezeul transcendent ci Sinele imanent ce reclamă necontenit, ca semn al adevăratei iubiri, tot mai multă și necondiționată recunoaștere, simt în plus nevoia să le reformeze credința creștinilor, explicându-le ce este adevăratul creștinism. Mai mult, strategia acelorași oameni constă în explotarea sentimentelor fil-antropice concomitent cu subminarea narațiunii ce le conferă sensul și rațiunea de a fi. De parcă alternativa la a iubi păcătosul fără a-i încuviința păcatul e doar încuvințarea păcatului ca semn al adevăratei iubiri și nu și posibilitatea, aparent mult mai rațională și mai conformă cu instinctele sărmanei noastre naturi căzute, de a nu-l mai iubi deloc și a-l expedia prompt.

Ne-am obișnuit să trăim de pe urma unei moșteniri pe care o luăm de bună și o risipim cu veselă obrăznicie, uitând cât de greu a asimilat antichitatea clasică ideea iubirii lui Dumnezeu față de om, incomprehensibilă în gratuitatea ei și prin distanța incomensurabilă pe care o anula, iubire a lui Dumnezeu față de om din care rezulta exigența necondiționată a iubirii omului față de semenul său. Dar va veni și vremea decontării acestei ingratitudini, când cei care confundă iubirea cu extrasul ieftin al șantajului emoțional și fac carieră din instrumentarea unor complexe de vinovăție, altfel ininteligibile fără fondul de tradiție iudeo-creștină, vor rămâne singuri pe lume, să se iubească, ei între ei, așa cum (nu) știu. Ori cel puțin în compania unor adversari care nu vor mai fi creștini, ci indivizi pe deplin raționali sau adepți ai altor religii strict verticale, care vor încerca să găsească motive strict raționale sau conforme cu tradiția lor pentru a le iubi și tolera pe creaturile epuizate spiritual ce vor fi finalizat porcesul istoric de risipire nesimțită și inconștientă a moștenirii lor.

Reclame
Publicat în Uncategorized | 3 comentarii

Strategii de înhățare a banului public

Semnatarii Scrisorii Federației Organizațiilor Neguvernamentale pentru Copil, înaintate primului ministru Viorica Dăncilă în vederea implementării strategiei naționale de educație parentală afirmă că „își doresc să își crească copiii astfel încât să înlăture stereotipurile de gen, care influențează traseele diferite ale fetelor și băieților”, formulare care a stârnit reacțiile de ostilitate ale mediilor conservatoare ce au dus, în cele din urmă, la abandonarea proiectului de către guvern. Acum, „stereotip de gen” poate să însemne orice de la ideea că femeia n-ar trebui să aibă permis de conducere, aplicată până de curând în Arabia Saudită, până la ideea că băiatul ar trebui îmbrăcat de mic în fustiță, aplicată tot mai mult în țările cu cel mai avansat nivel de combatere a „stereotipurilor de gen”. La fel și „eliminarea violenței” din educația copiilor poate să însemne orice de la a nu îți snopi copilul în bătaie până la permisivitate absolută. În ciuda denigrărilor ordinare la care se dedau diverse cadre universitare (cică) progresiste (ba chiar, forțând un pic limbajul în conformitate cu propriile lor uzanțe, am putea să calificăm repsectivele denigrări drept „profund rasiste”), în ambele cazuri, opoziția societății civile creștine față de cea de-a doua extremă (modernistă) nu se traduce prin susținerea primului tip de extremă (autoritar-misogină).

Inevitabil însă, în spatele ambiguității limbajului ce lasă loc de multiple interpretări se ascunde o problemă fundamentală de încredere. Or, e de înțeles de ce ăștia duși la Biserică precum și reprezentanții bisericilor nu sunt dispuși să dea educația părinților și indirect pe cea a copiilor pe mâna unora de la Accept, Mozaiq, ASUR, Active Watch. Este totuși o dovadă de mult tupeu ca unii care nu doar că își retrag copii de la ora de religie (în cazurile, destul de rare, când chiar au copii), ci militează activ pentru scoaterea religiei din școală chiar și pentru copiii din familii cu convingeri religioase, să zbiere, pe de altă parte, scandalizați, la cei din urmă pe motiv că nu le acceptă „strategia de educație parentală”. Să înțeleg că membrii ASUR sau ai altor oengeuri unite cu aceștia în cuget și simțiri ar accepta să le fie educați copiii în conformitate cu o strategie educațională elaborată de ong-urile grupate sub umbrela Coaliției pentru Familie? Sau ideea, pe cât de tupeistă, pe atât de antidemocratică, de la care pornim este că în timp ce unii nu au dreptul să-și educe nici propriii copii, alții au dreptul să-i educe pe toți, inclusiv pe ai altora? Doar că este ușor de anticipat și de înțeles felul în care va fi întâmpinată o strategie de educație, ce pornește de la respectiva premisă, de oamenii care chiar cred în noțiunea de egalitate, cu care onor oengeurile defilează altminteri zi și noapte, falsificând-o la modul cel mai tupeist cu putință.

Iar dacă tot am ajuns la subiectul „ora de religie”, merită notat că atunci când ASUR&friends au reușit să impună obligativitatea înscrierii la ora de religie, în speranța că astfel vor reuși să obțină eliminarea ei, peste 90% dintre părinți au optat pentru ora de religie, nu împotriva ei. Statisticile arată că în România un sfert din populație merge săptămânal la Biserică și aproape jumătate din populație merge la Biserică cel puțin odată pe lună. Iar în timp ce Coaliția pentru Familie a strâns trei milioane de semnături pentru revizuirea Constituției, organizațiile secular-progresiste nu au fost în stare să strângă nici măcar 100000 de semnături pentru parteneriatul civil.

Așadar, dincolo de fireasca lipsă de încredere, altminteri reciprocă (insist asupra termenului „reciprocă” pentru cei convinși că lor li se cuvine totul iar celorlalți nimic, adică pentru cei care nu și-ar da în veci copiii pe mâna „fundamentaliștilor”, dar dau ochii pe spate și emit schelălăieli euro-progresiste atunci când și „fundamentaliștii” refuză să-și dea copiii pe mâna lor), aici avem și o problemă de reprezentativitate. De fapt, atâta timp cât educația parentală nu este obligatorie, singura problemă reală este cea care privește dreptul de a emite pretenții la banul public. Căci, dacă așa cum am arătat, bisericile și organizațiile creștine au în spate o largă reprezentativitate socială (chiar dacă aceasta nu se traduce fără rest în toate pozițiile respectivelor biserici și organizații creștine), dincolo de aroganța civilizatoare, oengeurile secular-seculariste stau mult mai prost la acest capitol, reprezentându-și mai degrabă și aproape exclusiv finanțatorii, preponderent externi (George Soros, Erste, BRD, etc), pe care, așa stând lucrurile, e normal să se bazeze și de acum înainte în măsura în care vor să se ocupe de „educația parentală” a maselor de troglodiți și fundamentaliști.

Altminteri, e cât se poate de fermecător să vehiculezi teza că, cel puțin cu privire la anumite teme „strategice”, poporul primitiv și homofob are doar dreptul să tacă, în timp ce bagi adânc mâna în buzunarul contribuabilului ca să-ți implementezi strategia de educație parentală, evident, scurtcircuitând „strategic” principiul consultării democratice (no taxation without representation).

În fine, s-ar putea obiecta că dincolo de ambalajul strategiei de educație parentală și de câteva puncte menite să dea naștere la conflicte, ea conține și destule aspecte pozitive, pe care orice om de bun simț, capabil să ia din când în când o pauză de la conflictele ideologice, le-ar considera ca atare. Posibil să fie așa, dar atunci când îți asociezi constant și sistematic agenda socială cu anticlericalismul și radicalismul feministo-elgebetist de ultimă generație, e cât se poate de inteligibil și de previzibil faptul că vei întâmpina reacții de respingere de acest tip.

În mod cert, capacitatea de a dialoga și de a conlucra într-un climat de respect reciproc, dincolo de diferențele de vederi, e o probă de maturitate a societății civile pe care probabil că bisericile și organizațiile creștine nu o trec, cu ușurință, întotdeauna. Dar e clar că și tabăra cealaltă, mai ales dat fiind deficitul ei de reprezentativitate, trebuie să-și facă temeinic temele sau, în caz contrar, să-și asume opțiunile. Căci, atâta timp cât nu țineți cont de cultura locală și de problemele reale ale țării din care derivă, în mod firesc, o anumită ordine a priorităților, e de așteptat să vă loviți în continuare de anticorpii societății civile majoritare.

Poate că dacă ați face asta v-ați confrunta, drept urmare, cu o problemă de finanțare. E problema voastră: voi știți cum o rezolvați. Oricum ar fi, atâta timp cât românii sunt ceea ce sunt iar în țara asta mai rămâne o brumă de democrație, nu se poate și cu banii lui Soros (și ai altora, nu e singurul) și cu banii statului român. Stiu că sentimentul că vi se cuvine e puternic impregnat în mentalitatea voastră și invers proporțional cu evidența și consistența doctrinelor de la care vă revendicați, dar din păcate aceasta este realitatea cu care va trebui să învățați să trăiți. Vă ajustați în funcție de ea sau vă dați cu capul de ea. Alegerea vă revine. În orice caz, prima variantă, în cazul în care optați pentru ea, implică, inevitabil, o strategie pe termen lung de auto-re-educare.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Elegie pentru rasa ariană

De ziua Americii, Sorin Lavric tot de mila Germaniei plânge. Ieri victimă a aliaților anglo-americani, Germania este astăzi victima unei „agresiuni” alogene prin care se urmărește „corcirea”, dacă nu chiar stârpirea, rasei ariene, agresiune care se desfășoară nu oricum, ci în conformitate cu un plan secret, monstruos și foarte bine pus la punct, în spatele căruia se află…??? Ați ghicit: un evreu. În cazul de față George Soros. „Sub umbrela filantropică a exigențelor umanitare”, planul urmărește în mod deliberat distrugerea Germaniei. Nu știu, dar parcă ideile astea nu sunt chiar așa de noi, nici așa de originale. Parcă seamănă, inclusiv la nivelul opțiunilor de vocabular, cu niște idei ale unor germani de prin anii 30′ ai secolului trecut.

În același articol, Sorin Lavric reușește și performanța curat logico-filosofică de a înfiera teza vinovăției colective a germanilor pentru ororile naziste concomitent cu validarea tezei agresiunii colective a „emigranților” (nu a „unor emigranți”) asupra băștinașilor germani. Nu știm „etnia și numele făptășilor”, deoarece poliția gândirii nu ne lasă să aflăm adevărul, acel adevăr pe care germanii nu sunt lăsați să-l spună. Dar nu-i nimic: dacă poliția gândirii ne refuză condițiile validării aposteriorice a adevărului, atunci ni-l spune Lavric aprioric, fără să mai simtă nevoia de a-l demonstra cu dovezile de rigoare. Dacă poliția germană nu ne spune câți dintre emigranți sunt violatori și câți dintre violatori sunt emigranți, vine Sorin Lavric și supra-compensează, spunând „Adevărul” cu A mare: „emigranții”, ca entitatie colectivă, nediferențiată, „agresează populația autohtonă”.

Fără să pretind că cunosc sau înțeleg, asemeni domnului Lavric, toate motivațiile ce au stat la baza controversatei decizii luate de doamna Merkel, mă întreb, totuși, dacă tot George Soros este de vină pentru faptul că Germania are, concomitent, una dintre cele mai mici rate ale natalității din Europa și cel mai mare excedent comercial (că tot veni vorba de „mediul prielnic în care se dezvoltă Germania” și care moare, periodic, odată cu ea, chipurile nu din „vina” ei, ci, bineînțeles, din „vina” invaziei auslanderilor, ieri evrei, astăzi musulmani), ergo cea mai mică rată a șomajului, cu tot cu milioanele de mini-shitty-joburi tocmai bune pentru crescut unul sau mai mulți copii (ca să-l citez din nou pe Lavric, din câte se pare, acestea sunt joburile care revin „păturii inferioare” a rasei germane), ergo deficit de forță de muncă și motive raționale, cel puțin în ceea ce privește capitalul german, de a îngroșa cu emigranți armata de rezervă care nu se prea mai reproduce la nivel autohton. Să înțeleg că moneda comună și reformele Hartz, care sufocă economiile periferiei mediului natural-european de dezvoltare a Germaniei, se datorează tot lui George Soros, iar succesul (economic al) Germaniei nu are absolut nicio legătură cu decăderea ei? Acum serios, chiar și Hitler își dădea seama că teza unei Germanii veșnic învingătoare – „și-a surclasat economic foștii învingători, ea este”, wow! ce metaforă sublimă!, „athanorul tehnic al Europei” – dar care nu mai poate / nu mai vrea să se reproducă este cât se poate de bizară și deloc convingătoare.

În fine, aș fi curios să aflu ce surse utilizează domnul Lavric, căci, din câte se pare, felul în care atât domnia sa, cât și diverse site-uri germane de extremă dreaptă (ceva îmi spune că acestea sunt de fapt sursele domnului Lavric) prezintă planul Hooton e de natură să inducă cititorii în eroare prin exagerarea dimensiunii malefice a respectivului plan. Pe scurt, planul Hooton – dement, desigur, dar nu într-atât de dement pe cât îl prezintă Lavric -, plan pe care astăzi, conform lui Lavric, ar încerca să-l pună în aplicare George Soros, nu prevedea „deportarea tuturor bărbaților germani”, ci doar a celei mai mari părți a soldaților germani de la vremea respectivă, în teritorii aliate, cu scopul de a-i căsători cu femei din respectivele țări. Tot astfel, planul presupunea și încurajarea migrației în general, inclusiv cea vest-europeană, precum și încurajarea căsătoriilor dintre germani (în special femeile germane) și reprezentanții forțelor aliate de pe teritoriul Germaniei ocupate. Altfel spus, ca să-l citez din nou pe Lavric, nu putem vorbi de „corcirea femeilor ariene” – oh, ce grai suav și străin de orice vină colectivă! – atâta timp cât, conform propagandei naziste, englezul tot arian era. Ca să redau fermecătoarea frază a autorului până la capăt, planul nu urmărea „corcirea femeilor ariene cu populație inferioară adusă din Orient” (Hooton nu spune nimic despre populație adusă din Orient, nici despre presupusa ei „inferioritate” – acestea, din câte se pare, sunt judecățile și fobiile împărtășite de Sorin Lavric și Adolf Hitler), ci amestecarea acestora cu populație adusă inclusiv (dacă nu predominant sau exclusiv) din Occident: probabil că în funcție de împărțeala ruso/anglo-franco-americană care nu era deloc clară la vremea redactării planului (1943), dar e de presupus că dorința anglo-americanilor era să ia o bucată cât mai mare din Germania, eventual pe toată, pentru bărbații lor (de rasă ariană). De altfel, scopul declarat al lui Hooton era acela de a „neutraliza naționalismul german și ideologia agresivă” aferentă, „perpetuând” în același timp „caracteristicile biologice și sociale dezirabile ale germanilor” – probabil acele calități care, în viziunea lui Lavric cel puțin, explică de ce germanii au reușit „să-și surclaseze economic foștii învingători”.

În fine, independent de sursele utilizate de domnul Lavric, care, dacă tot veni vorba de „dezvăluirea” „adevărurilor” „ascunse” de „poliția gândirii”, în mod clar nu o includ și pe cea originală (cea care contează de fapt), înțeleg de ce autorul articolului de pe activenews a ținut să puncteze exclusiv aspectele ce țin de „Orient”, „inferioritate” și „barbarie”. Așa cum spuneam la începutul postării și așa cum am clarificat pe parcursul ei, ideile domniei sale nu sunt nici noi, nici originale. În dispreț total față de adevăr, Lavric îi atribuie lui Hooton (proiectează asupra sa) idei care nu îi aparțin de fapt, dar care exprimă niște concepții și fobii pur naziste. Concepții și fobii pe care Sorin Lavric, așa cum rezultă cât se poate de clar din articolul său delirant, le împărtășește.

Aici puteți citi articolul lui Hooton.

http://fultonhistory.com/…/New%20York%20NY%20PM%20Daily%201…

http://fultonhistory.com/…/New%20York%20NY%20PM%20Daily%201…

Publicat în Uncategorized | 3 comentarii

Dragnea, Iohannis și domnia legii

Nu mă număr printre cei care îi plâng de milă lui Dragnea sau care îi vor duce dorul. Dincolo de detaliile recentei sale condamnări, pe care nu le stăpânesc, reamintesc că: 1. actualul guvern „de stânga” tocmai a votat, alături de rezistenții de la USR și demenții de la PNL o lege din registrul fascismului cu acte în regulă care lovește brutal în cei mai săraci dintre săraci; 2. că deși, în bună tradiție a egalitarismului neaoș, a mărit pensiile pe tot eșichierul, de la cel mai umil agricultor până la cel mai mare securist, pe de altă parte, atunci când le-a mărit salariile medicilor a găsit de cuviință să le scadă pe cele al infirimierelor; 3. că deși a promis marea cu sarea în campania electorală, în speță că va elimina impozitul pe toate veniturile sub două mii de lei, în realitate n-a făcut decât să dubleze contribuția la asigurările de sănătate pentru persoanele fără venit, cele plătite la negru sau prin contracte mizerabile (altminteri tot mai numeroase) ce nu includ plata contribuțiilor sociale; 4. că încă nu știm care este numărul angajaților care s-au fript ușor doar, cu noul cod fiscal, primindu-și parte din salariu prin bonusuri pentru care nu se plătește contribuția la pensii, și care este, pe de altă parte, numărul celor care s-au fript rău, primind în mână mai puțin bani; 5. că deși actuala guvernare deplânge zi și noapte statul paralel și imperialismul care nu ne lasă să ne guvernăm în conformitate cu (fărăde)legea noastră strămoșească, în mod concret și în condițiile unor politici antisociale precum cele enumerate mai sus (adoptate nu în timp de recesiune, ci într-o perioadă în care ne lăudăm cu cea mai mare creștere economică din UE) are, pe de altă parte, întotdeauna bani de rachete și servicii secrete.

Deci, din punctul meu de vedere, cu cât dispare mai repede actuala guvernare PSD, cu atât mai bine.

Acestea fiind spuse, nu văd de ce ar trebui să demisioneze Dragnea în condițiile în care același Iohannis, care în dezbaterea electorală din 2014 cu plagiatorul Ponta declara că „oriunde în lumea civilizată, cel care a copiat fie și trei rânduri, este obligat să se retragă” din funcția publică deținută, refuză pe de altă parte să o demită pe Laura Codruța Kovesi, o plagiatoare dovedită, chiar și după ce o decizie a Curții Constituționale îi impune să ia această măsură. De fapt, dincolo de politețuri de acest gen, precedentul generat de Iohannis este foarte periculos măcar și pentru faptul că atât PSD-ul, cât și orice alt partid politic, ar putea să refuze la rândul său, de acum înainte, să pună în aplicare o hotărâre judecătorească. Cum are ministerul de interne, PSD-ul ar putea foarte bine să refuze să trimită poliția cu cătușele acasă la Dragnea, sau la orice alt condamnat penal, pe motiv că însuși șeful statului refuză, la rândul său, să pună în aplicare hotărârea celei mai importante instanțe judecătorești a statului român, introducând astfel în ordinea de drept a statului român un principiu anarhic, al bunului plac, pe care orice alt actor politic îl poate replica la rândul său. Evident, odată intrați în logica asta, din ea nu ieșim decât prin dictatura instaurată de facțiunea care va reuși să câștige războiul civil pe care Iohannis îl va declanșa dacă va persista în refuzul său de a pune în aplicare hotărârea CCR.

Nesancționarea acestui precedent extrem de periculos printr-o eventuală suspendare ar reprezenta unul din posibilele scenarii nocive ce ar putea rezulta din actuala atitudine a președintelui. Cel de-al doilea scenariu nociv este cel în care o suspendare urmată de demitere prin referendum a lui Iohannis ar deschide calea către preluarea de către PSD – așa cum îl știm și așa cum (incomplet) l-am descris în primul paragraf – a întregii puteri în stat (cel puțin în cel neparalel). Deși deloc încurajator, căci oricum am da-o tot prost iese, în opinia mea acest al doilea scenariu este cel mai puțin grav.

Dar cel mai grav scenariu este cel în care, suspendat pentru o încălcare flagrantă a Constituției (cum cu siguranță va confirma și avizul CCR, negativ în cazul primei suspendări a lui Băsescu și ambiguu în cazul celei de-a doua), Iohannis este reconfirmat la urne de o majoritate populară, moment în care echilibrul fragil dintre democrație și constituționalism se rupe și se iese din regimul democrației constituționale pentru a intra în cel al prezidențialismului plebiscitar. În măsura în care chiar își iau teoriile în serios, acesta este momentul în care cei care au zbierat până acum că un referendum constituțional (conform deciziei CCR) este fascist (alimentând de altfel, prin atitudinea lor, cultura bunului plac, a lipsei de respect față de reguli, arbitru și adversar, care ne-a adus, prin Iohannis, în acest punct critic) ar trebui să înceapă să tremure în fața perspectivei unor viitoare referendumuri de acest tip (ținând cont de cum votează în cvasiunanimitate clasa politică, poate se face unul și referitor la soarta asistaților social) care, de acum înainte, se vor desfășura în cadru extra-constituțional. Deși mă număr printre cei care consideră temerile mai sus menționate nu doar exagerate (nu cred, așa cum susțin unii dintre adversarii referendumului organizat de cpf, că românii ar vota exterminarea țiganilor, dacă ar avea ocazia), dată fiind starea efectivă a opiniei publice din România la început de mileniu, ci și perverse, date fiind fondul lor demofob, totuși, nu pot să nu admit că este foarte periculos faptul că într-o cultură democratică imatură, cu instituții tinere, de import și prost croite, unde mentalitatea de clan (PSD și celelalte partide) sau de elită luminată modernizatoare care nu joacă după aceleași reguli ca proștii (rezist, patapievici&friends, antifasciștii veșnic panicați de „ce-ar putea să facă poporul”) predomină asupra respectului față de reguli, arbitru și adversari, nu pot așadar să nu admit că, date fiind circumstanțele (nu numai cele de la noi, ci inclusiv cele din țări cu democrații mult mai mature – să luăm, ca exemplu, fenomenul Trump și să ne imaginăm cum s-ar manifesta el fără limitele Constituției Americane), este foarte gravă situația în care nu ne mai putem baza pe garanțiile constituționale, ci doar pe rezervele de bun simț și omenie ale opiniei publice. Poate că până la nazism nu o să ajungem dar, mai ales pe fondul unei crize a democrației occidentale și a proiectului european, până la o dictatură de tip latino-americam nu m-ar mira deloc să ajungem.

În fine, revin și insist auspra faptului că în ciuda a ceea ce poate cred și simt fanii DNA (instituție cât se poate de credibilă prin faptul că stă, chiar și cu prețul dinamitării ordinii constituționale, într-un singur om, și ăla compromis), nimic nu garantează faptul că cel care, sutrăgându-se domniei legii, declanșează războiul civil, este și cel care îl va câștiga. Cine viseză la dictatura unei minorități luminate și se comportă în consecință prin standarde duble și etalarea ostentativă a complexelor de superioritate și a lispei de respect față de reguli, arbitru și adversarii politici (a.k.a. pensionari, știrbi, țărani, asistați, etc.), s-ar putea să se trezească în genul de dictatură pe care nu o agreează deloc.

Altminteri, nu știu cum va evolua acest conflict și cine îl va câștiga. Pentru moment, atitudinea ezitantă și timorată a PSD-ului în fața atitudinii agresive, arogante și provocatoare a președintelui s-ar putea să fie justificată nu doar de încercarea de a negocia, în culise, cu statul paralel, diverse dosare penale, ci și de faptul că Dragnea e posibil să se teamă de fapt de un referendum care, dincolo de principiile de drept ce nu interesează pe prea multă lume, din păcate, va fi tradus în ochii opiniei publice ca un referendum în care se va alege între Dragnea („politicianul corupt”) și Kovesi („eroina anticorupție care îi bagă la bulău pe politicieinii corupți”). Or, în ciuda încălcării flagrante a Constituției, se prea poate ca populismul anticorupție să câștige la urne. Sau, altfel spus, se prea poate ca Dragnea să piardă un referendum care, dincolo de încălcarea flagrantă a Constituției, va fi  interpretat ca unul în care se alege între el și Kovesi. Se prea poate ca, în cazul unui astfel de referendum, sentimentele hardlinerilor care se uită la Antena 3 și ale adversarilor statului paralel de pe facebook să fie depășite de resentimentele unei mari majorități a românilor care, frustrați de condiția lor socială și de ceea ce în percepția lor reprezintă privilegii nemeritate, se bucură, una peste alta, atunci când văd cătușe; majoritate care, cu tot cu „statul paralel”, preferă să trăiască într-un regim care măcar le oferă satisfacția încarcerării unora dintre câștigătorii tranziției, decât să trăiască într-un regim în care, ca perdanți ai tranziției, ei rămân la baza piramidei sociale, în timp ce câștigătorii tranziției huzuresc cu toții în libertate.

De fapt, cred că astfel de sentimente se regăsesc și la mare parte din electoratul PSD, fiind altminteri perfect compatibile cu atât de blamatul oportunism al alegerii unor politicieni care, spre deosebire de ăilalți, „îți dau și ție ceva”. Dar dacă acel „ceva” e suficient ca să-i votezi, nu înseamnă că e suficient și ca să-i iubești și să nu te bucuri atunci când îi vezi în cătușe pe cei de care soarta nedreaptă te face să depinzi. Cred deci că PSD-ul ezită în confruntarea cu Iohannis (și) pentru că se teme de o confruntare la urne cu tabăra celor care „votează DNA”. Dar deși nu știu cum va evolua actualul conflict și care va fi rezultatul unui eventual referendum, cert este că dacă Iohannis persistă în hotărârea sa de a nu respecta decizia CCR, pe orice cale am apuca-o ulterior, bine nu va fi.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Pro-viață, pro-familie…

După masacrul comis în urmă cu aproximativ o lună de armata israeliană împotriva protestarilor palestinieni (cei mai mulți dintre ei neînarmați – în unele cazuri înarmați cel mult cu prăștii sau cocktailuri molotov) la granița cu Fâșia Gaza, masacru în care au pierit peste șaizeci de palestinieni, inclusiv opt copii (asta în condițiile în care niciun palestinian nu a reușit să treacă gardul iar, de cealaltă parte, doar un singur militar israelian a fost rănit ușor), Nikki Haley, ambasador al SUA la ONU, a felicitat Israelul pentru modul „civilizat” în care a știut să-și apere granița de oamenii pe care tot Israelul i-a expulzat din interiorul actualelor sale granițe, afirmând în același timp că „responsabilitatea pentru violență” revine exclusiv grupării Hamas (la un raționament asemănător recurgeau și antisemiții fasciști din anii 30-40, atunci când afirmau că responsabilitatea pentru pogromurile comise sau doar susținute de ei aparținea în totalitate „iudeo-comuniștilor”, de care erau nevoiți să se apere). Oficial, Nikkey Haley, care nu are decât cuvinte de laudă pentru un stat care își apără în acest mod „civilizat” granița de presupușii invadatori, pe care tot el i-a expulzat de pe teritoriul unde locuiseră de mii de ani, este o susținătoare a „valorilor pro-viață”, iar numirea ei de către Donald Trump în funcția de ambasador al SUA la ONU a fost, inclusiv în România, întâmpinată cu entuziasm de mare parte dintre susținătorii „valorilor pro-viață”.

Mai nou, administrația Președintelui Donald Trump, cel care a numit-o pe Haley ambsador la ONU, îi ia de la părinții lor pe copiii imigranților latino-americani care încearcă să treacă ilegal frontiera americană și îi închide în cuști. Recent, Donald Trump și-a afirmat public sprijinul pentru această politică a administrației sale pe care atât el, cât și fanii săi (inclusiv unii de pe-aici), o prezintă ca pe un act de cruzime necesară pentru a stopa „invazia imigranților”. Dar dacă Trump tot pune problema în acești termeni, atunci te întrebi de ce se mai complică cu jumătăți de măsură, când ar putea să o rezolve direct și mult mai eficient prin împușcarea imigranților din America Latină cu copii cu tot. Cu atât mai mult cu cât, printr-o astfel de abordare, nu ar face decât să urmeze modelul „celui mai civilizat stat din Orientul Mijlociu”, pe care Casa Albă și reprezentanta ei pro-viață de la ONU nu ratează nicio ocazie să îl laude (nici nu mai punem la socoteală faptul că, spre deosebire de mexicani și alți imigranți din America Centrală și de Sud ce încearcă să ajungă pentru prima oară în țara în care strămoșii lui Trump au ajuns, tot ca imigranți, cu câteva generații în urmă, palestinienii vor să se întoarcă în teritoriile din care au fost expulzați părinții și bunicii lor).

La fel cum Haley este reprezentanta valorilor pro-viață la ONU, Donald Trump, om de afaceri și reality star căsătorit de trei ori, care într-o conversație privată se lăuda cum apuca femeile din vecinătatea lui de p…, suspectat de asemenea de relații sexuale contra cost cu diverse vedete porno a fost, la ultimele alegeri americane, candidatul pro-familie, susținut, în această calitate, de mare parte dintre susținătorii americani valorilor familiei amenințate de răspândirea stilului de viață homosexual. Așadar, dacă ambasadoarea pro-viață justifică politica pro moarte palestinienilor! a Israelului, președintele p(o)r(n)o-familie justifică, la rândul lui, despărțirea copiilor de părinți.

Nici dracu’ însuși, în marea sa viclenie, nu și-ar fi putut imagina un mod mai eficient de a compromite eforturile creștinilor ce apără dreptul la viață al copiilor nenăscuți și dreptul copiilor orfani de a fi adoptați de o familie normală, compusă dintr-o mamă și un tată. Evident, mă refer la acei creștini (sunt și d-ăștia, chiar dacă deseori nu se mai aud de zgomotul pe care îl fac ăilalți) care apără și dreptul la viață al copiilor născuți, indiferent de etnie sau religie, precum și dreptul oricărui copil la o familie normală, nu una în care mama, tata și copilul sunt ținuți în cuști separate.

De-a dreptul jalnic e faptul că dracu’ nici măcar nu a trebuit să recurgă la cine știe ce subterfugiu diabolic din vastul său arsenal cu care caută să-și compromită victimele. La fel ca și în alte ipostaze, răul zilelor noastre nici măcar nu mai posedă strălucirea fascinant-înfiorătoare a ceea ce poate fi numit malefic. Oricât de oribil ar fi în consecințele sale practice, în motivațiile sale ultime este doar patetic. Vorbim nu de demonizare, ci de ultimul hal de degradare. În cazul de față, cre(ș)tinismul unora care salivează entuziast după orice ofertă de compensare politică – indiferent cât de jenantă – a frustrării cauzate de faptul că, în mare parte din vina lor, își pierd relevanța socială, cre(ș)tinism care ajunge să se traducă, în mod concret, nu printr-o inferioritate morală prin raport cu marii sfinți și profeți mai vechi sau mai noi, ci printr-un strident handicap moral dacă e să raportăm această tipologie religioasă la the average liberal guy. În loc de „lumina lumii” și „sarea pământului”, noaptea conștiinței și sarea de pe numeroasele răni ale lumii. Jalnic peisaj.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Hai sictir!

Privită în context, recenta insultă rasistă a celor de la Charlie Hebdo este totuși minoră prin comparație cu mizeriile ce au vizat copilul sirian înecat pe o plajă din Turcia, rușii morți în atacul terorist comis asupra zborului 9628 sau italienii care au pierit sub ruinele lăsate în urmă de cutremurul ce le-a lovit țara.

coran-94029

Altminteri, în ceea ce privește declarațiile ambasadorului francez, mizeriile mai vechi și mai noi publicate de Charlie Hebdo nu „reprezintă sentimentul opiniei publice franceze” pentru simplul motiv că, nefiind niciodată perfect omogenă, opinia publică nu poate fi niciodată reprezentată cu fidelitate. Acestea fiind spuse, în absența unei eventuale metanoia pe care, judecând fiecare caz în parte, eu unul n-am prea întâlnit-o, mizeriile respective îi reprezintă pe milioanele de francezi care se identificau în masă cu Charlie, în urmă cu trei ani, precum și pe omologii lor români. Mai ales pe aceia care te acuzau de complicitate la fundamentalism și terorism pentru refuzul de a te identifica cu autorii unor mizerii, indiferent dacă aceștia din urmă plătiseră sau nu cu viața mizerabilele lor opțiuni publicistice.

 

Tot astfel, în condițiile în care, ca român, sunt identificat prin asociere cu vânzătorii de fier vechi, nu văd de ce n-aș răspunde la afirmația ambasadorului francez, despre caracterul sacru și inviolabil al libertății de exprimare, printr-un „hai sictir, domn ambasador!” Sper că apreciați atât gluma, cât și libertatea de exprimare rom-românească. O să vă iau în serios când Charlie Hebdo o să încalce, spre exemplu, și tabuuri anti-antisemite, sfidând însăși legea franceză (nu că aș avea vreo atracție pentru mizerii ce se încadrează în ultima categorie, dar dacă tot fac pe curajoșii, urinând comic pe toți și pe toate, pentru a le reproșa apoi, superior, „proștilor”, lipsa de subtilitate, măcar să meargă până la capăt), iar dumneavoastră, alături de venerabilul hermeneut Șora (cât de înduioșător modul în care le tălmăcește țăranilor proovinciali sensul umorului din metropolă, precum și vigilența cu care sesizează și condamnă „violența barbară” la adresa „civilizaților”, care ar reprezenta de fapt adevărata esență a bunului simț elementar pe care cei dintâi l-au păstrat, în timp ce cei din urmă, cărora domnul Șora are „onoarea” să le fie vecin de scară, au progresat pierzându-l), o să le luați, din nou, apărarea. Nu doar în România, ci și în Israel. Și, la fel ca și acum, refuzând „fundamentalismul” judecăților de valoare și riscul de a fi asociat cu „primitivii”, ca urmare a „lipsei de subtilitate”, vă veți ascunde, diplomatic, în spatele unor propoziții de tip „orice s-ar putea crede despre acel desen”, fără să spuneți, pe șleau: „acest desen este o mizerie antisemită” – cu toate acestea, printre „valorile Republicii” se numără și tolerarea mizeriilor, fie ele antisemite sau de altă natură.

 

De altfel, țin să reamintesc că la câteva zile după atentatul de la redacția revistei Charile Hebdo, un adolescent francez care a publicat online o caricatură identică din punct de vedere structural cu cea publicată de Charlie Hebdo atunci când Generalul el-Sisi, cu binecuvântarea puterilor occidentale, i-a masacrat pe membrii Frăției Musulmane (o altă mizerie marca Charlie Hebdo), a fost de îndată săltat de poliție, riscând să facă până la cinci ani de închisoare. Respectivul adolescent doar a înlocuit Coranul printr-un număr al Revistei Charlie Hebdo și pe musulmanul din caricatura inițială cu fostul redactor șef al publicației. Nu știu ce s-a mai întâmplat între timp cu puștiul, dar incidentul a evidențiat cât se poate de clar nu doar ipocrizia autorităților franceze, ci și a tuturor celor care, ipocriți fiind, se grăbesc să fie și ei Charlie dar… nu până la capăt – se opresc, spășiți, în fața tabuurilor liberalismului centrist al clasei de mijloc (deseori consființite prin lege) sau atunci când ținta umorului de tip Charlie devine însuși Charlie.

 

Iar, dacă tot veni vorba de tălmăcirile domnului Șora, abia această caricatură – dură, dar, conform principiului ochi pentru ochi, dinte pentru dinte și caricatură cinică pentru caricatură cinică, pe deplin meritată – este cea despre care putem spune că nu este charlistă, adică jegoasă, ci doar scoate în evidență atât caracterul jegos al umorului de tip Charlie Hebdo, cât și ipocrizia fundamentală ce îi caracterizează pe toți partizanii săi.

 

 

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

Huiduieli

Sunt departe de a fi un admirator al doamnei Firea, la fel cum și dumneaei este departe de a fi o prezență discretă. Pot înțelege, de asemenea, nemulțumirea oamenilor față de performanța clasei politice, precum și frustrarea și iritarea cauzate de sentimentul că reprezentanții ei încearcă să capitalizeze, ilegitim, pe seama celor câteva performanțe sportive cu care ne mai putem lăuda.

Acestea fiind spuse, întreb și eu: în condițiile în care evenimente publice precum cel de ieri sunt organizate de autoritățile publice locale, nu este normal ca reprezentanții aleși (prin vot democratic) ai autorităților publice să participe la respectivele evenimente? Și nu este normal ca, măcar în astfel de momente, să trecem peste animozitățile politice și, odată cu rezultatul votului democratic care se întâmplă să nu ne convină, să acceptăm că, antipatic sau simpatic, bun sau rău, competent sau incompetent, de ispravă sau neisprăvit, bine sau prost crescut, în fața noastră se află primarul capitalei, pe care bucureștenii l-au ales, nu politicianul x sau y?

Momentele festive de acest gen, desigur, însoțite inevitabil de o doză de penibil, sunt cele în care ar trebui să încercăm măcar să vedem funcția publică și nu pe titularul ei. Mi se pare o dovadă de maturitate și de respect față de concetățenii tăi, care asta au votat, și mai ales o dovadă de respect față de persoana sărbătorită, care este pusă în situația jenantă de a fi prinsă la mijloc între organizatoarea evenimentului și fanii care o huiduie pe aceasta din urmă. În viață, unele dintre cele mai neplăcute situații sunt cele în care ești prins la mijloc între persoane sau grupuri de persoane care te apreciază, se poartă frumos cu tine, fac ceva pentru tine, dar care încep să se înjure, presându-te practic să iei partea uneia din ele/unora dintre ele. Ceea ce, evident, ar presupune ca tu să te porți urât cu cineva care s-a purtat cu tine frumos, ceva ce numai oamenii nesimțiți fac. Sau, altfel spus, nesimțitul care declanșează conflictul te presează să fii nesimțit ca el. Situația este cu atât mai neplăcută cu cât se petrece nu oricând, ci într-unul dintre cele mai importante momente din viața ta.

Dacă Simona Halep era îndeajuns de scârbită de Gabriela Firea, ar fi putut să refuze și singură participarea la un eveniment organizat de aceasta din urmă, la fel cum ar fi putut să refuze distincția oferită de ea în calitate de primar al capitalei (așa cum a procedat Vasile Paraschiv atunci când a refuzat să primească decorația acordată de Traian Băsescu). Iar dacă Simona n-a făcut-o – poate pentru că nu împărtășește opinia tefeliștilor cu privire la primarul capitalei, până la urmă nimeni nu a întrebat-o, sau poate pentru că nu vrea să facă politică, mai ales cu ocazia unor astfel de evenimente – e dovadă de neam prost să te apuci să o faci tu pentru ea, huiduind din tribune. După, se poate perora mult și bine pe facebook sau în platourile de televiziune. Pe moment, incapacitatea de a te abține denotă doar proastă creștere, care, din nefericire, în multe cazuri, reprezintă adevăratul fond al noului val de „civism vigilent și asertiv”, care nu ratează nicio ocazie de „a lua atitudine”. Pentru unii e semn de progres. Pentru mine de degradare. Și nimic nu mă sperie mai mult decât „progresul” bazat pe degradare.

Faptul că huiduielile de ieri trădează, de fapt, o lipsă de respect pentru ceilalți români – care nu sunt mai puțin români pentru faptul că au votat cu Firea, nici nu se bucură, din același motiv, mai puțin de victoria Simonei Halep – este exemplificat, cred eu, de următoarea întrebare retorică: s-ar fi comportat la fel ăia care au huiduit-o pe Firea dacă, în locul ei, ar fi fost Klaus Iohannis? Altminteri, prezența lui la eveniment, în calitate de șef al statului, ar fi fost cât se poate de firească. Pentru că la fel cum Gabriela Firea este primarul tuturor bucureștenilor, inclusiv al celor care n-au votat-o și o detestă, tot așa și Klaus Iohannis este președintele tuturor românilor, inclusiv al celor care nu l-au votat și îl detestă. Dar cum egalitatea nu este pentru căței, doar unii dintre români (ghiciți voi care) se simt îndreptățiți să nu rateze nicio ocazie, fie ea și festivă, pentru a-și exprima „îndreptățita” aversiune față de cel în care, tocmai datorită absenței acestui sentiment (democratic) al egalității, nu pot să vadă decât politicianul pe care nu l-au votat ei, nu și funcția oficială în care, cel puțin în momente precum cel de ieri, ar trebui (să încercăm măcar) să ne regăsim cu toții.

Să fim serioși. Dincolo de orice i se poate reproșa Gabrielei Firea, lipsa de respect față de funcția publică, afișată cu tupeu la evenimentul de ieri, denotă de fapt lipsa de respect față de regulile democrației și de concetățenii care, pentru că nu votează cum trebuie, n-ar trebui să aibă de fapt dreptul de a vota, nici de a se bucura, alături de noi, „românii buni”, de performanțele sportive românești. Vorbim de fapt despre împărțirea românilor în români buni și români răi (sau subromâni) și privatizarea victoriei Simonei Halep în beneficiul exclusiv al celor dintâi. Pentru că, nu-i așa, numai ei o merită.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu