Sărmanul Ponta

Sărmanul Ponta se vede că se pierde cu firea. N-a învățat nimic din experiența de la prezidențiale, sau mai precis, n-a înțeles că tocmai prin astfel de ieșiri (poate chiar mai mult prin cele de acum, referitoare la dreptul la liberă întrunire, decât prin cele de atunci, referitoare la dreptul de vot) reușește să mobilizeze middle-classul proeuropean și pururi dornic să-și ia țara înapoi. Iar când ăștia se mobilizează PSD-ul e mort. Punct. Am văzut deja filmul ăsta de prea multe ori. Dar unora parcă pur și simplu nu le intră în cap. Pe de altă parte, nu poate nici să nu te amuze modul în care încep deja să se activeze agenții oranj. Și filmul ăsta l-am mai văzut.

În esență, pe Ponta ar putea să-l salveze, cel puțin temporar, doar electoratul, cu ocazia scrutinului din 2016. Cartea pe care mizează Ponta este prezentarea în fața electoratului, ca prim-ministru care a guvernat bine (cel puțin prin comparație cu alte guvernări postdecembriste, și mai ales prin comparație cu precedenta), cu argumentul: ce vreți, o guvernare mai de Doamne ajută, sau anticorupție selectivă (facem dosar cui trebuie, când trebuie), dubioasă și care, una peste alta, nu ține de foame, ba chiar vine la pachet cu politici de înfometare a populației, în special a celei mai sărace? Că Ponta a guvernat mai bine decât Boc și MRU, mi se pare evident. Că a guvernat suficient de bine, că electoratul a simțit contrastul suficient de mult încât să se mobilizeze ca să-l scape, nu mai e deloc așa de clar (mai ales într-o țară în care, pentru mulți, trasul în țeapă al mai marilor a rămas singura satisfacție). Pe de altă parte, riscurile gamblingului pontist sunt mari, căci dacă Ponta pierde, va trage și PSD-ul la fund după el, drept pentru care, nu este exclus să se confrunte cu o revoltă în propriul partid. Or, tocmai acest gambling, combinat cu ieșirile prea puțin inspirate ale primului ministru, este ceea ce ridică miza alegerilor, iar asta, după cum am spus, și după cum s-a văzut de atâtea ori până acum, nu avantajează deloc PSD-ul, partid care pierde sau câștigă în funcție de prezența la vot. Dacă pe de o parte electoratul lor tradițional este, în general, unul disciplinat, PSD-ul pierde sau câștigă în funcție de mobilizarea clasei de mijloc proeuropene și pururi anticomuniste. Când ăștia se mobilizează, PSD-ul se scufundă.

Din acest punct de vedere, dată fiind actuala situație, lucrurile nu arată deloc bine pentru Ponta. Chiar și dacă își păstrează imunitatea, omul a fost lucrat prin însuși faptul că, deja, dintr-o alegere de tip PSD vs. PNL = aceeași mizerie, scrutinul din 2016 a fost transformat, din nou, într-o alegere de tip clasa politică/corupție vs. DNA/anticorupție. Iar prin genul de reacții precum cea referitoare la mitingul opoziției, Ponta nu face decât să toarne și mai mult gaz pe foc. Și dacă mai adăugăm la asta și chestiunea votului diasporei, lucrurile arată încă și mai rău. Asta deoarece, dacă pe de o parte adoptarea votului prin corespondență ar nenoroci PSD-ul, pe de altă parte, neadoptarea votului prin corespondență iarăși va nenoroci PSD-ul, pentru simplul fapt că se va repeta circul de la prezidențiale, cu cozile de la ambasade și, previzibil, pentru Ponta, rezultatul va fi din nou același. Din nefericire pentru sărmanul Ponta, se pare că, orice ar face, nu prea are pe unde să mai scoată cămașa. Singura lui șansă ar fi o schimbare de mentalitate a electoratului anti-psdist, în sensul unei treceri de la isterizarea mesianică anticomunistă și proeuropeană la o atitudine de tip pragmatic. Prea puțin probabil să se întâmple așa ceva și, până una alta, nici Ponta nu prea favorizează o astfel de evoluție cu atitudinea sa, care, în loc să facă apel la rațiune, alimentează emoțiile atavice și negative. Asta deoarece, chiar dacă, cel puțin în contextul României postdecembriste, Ponta este un prim-ministru bun, în schimb, ca politician nu este deloc strălucit.

Posted in Uncategorized | 6 comentarii

A Frenchman in New York

Cu ceva ani în urmă, pe vremea când locuiam în Canada, am participat într-o seară la o cateheză referitoare la rugăciunea inimii. Pentru cei necunoscători, în tradiţia răsăriteană rugăciunea inimii presupune invocarea constantă a ajutorului dumnezeiesc prin rostirea cuvintelor “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul / păcătoasa!” În cadrul sesiunii de întrebări, o fată a întrebat dacă este îngăduit să săvârşim rugăciunea inimii nu doar pentru noi, personal, ci şi pentru o altă persoană. Răspunsul părintelui a fost, “da, poţi să o faci”, şi zâmbind sugestiv a adăugat: “însă, ai grijă, când zici rugăciunea inimii pentru altcineva, zici doar miluieşte-l pe respectivul, nu miluieşte-l pe respectivul păcătosul”. Răspunsul părintelui a stârnit râsul întregii audienţe, semn că toată lumea din Biserică a înţeles gluma. Cu anxietate, stau şi mă întreb dacă domnul Sorin Lavric, al cărui articol din 2011 l-a comentat recent Gheorghe Fedorovici[1], ar fi înţeles gluma în cazul în care s-ar fi aflat printre noi în acea seară, sau, altfel spus, dacă înţelege limbajul comunităţii ecleziale care pe cineva străin de ea s-ar putea să-l confuzeze, punându-l în situaţia vizitatorului/intrusului stingherit de faptul că nu pricepe gluma. Pe cale de consecinţă, cu mult mai multă anxietate stau şi mă întreb dacă editorii şi cititorii Ziarului Lumina – acolo unde, din perspectiva stingherului rătăcit în mulţimea impersonală de la metrou, domnul Lavric îşi expune viziunea cu privire la concetăţenii săi – înţeleg gluma cu pricina. La urma urmei, de ce au râs fraţii întru Hristos din parohia canadiană când preotul de acolo a făcut respectiva remarcă? Care era, în cazul respectiv, sursa comicului ? Comicul rezulta din faptul că, utilizată mot à mot într-un context atipic (rugăciunea rostită pentru altcineva), o formulă consacrată / tipică devenea, în noul context, complet aberantă, întrucât complet străină de principiul care ar trebui să guverneze utilizarea curentă / tipică (rugăciunea făcută pentru sine) a acelei formule. Fapt care, pentru un ortodox, este (sau ar trebui să fie) evident ca bună-ziua, datorită nenumăratelor istorisiri şi poveţe de prin diversele scrieri sfinte din care rezultă, cât se poate de clar că, chiar și atunci când se întâmplă să surprinzi pe cineva în flagrant delict, în niciun caz nu este îngăduit să zici chestii de gen: „vai ce păcătos e ăsta!”, „păcătos rău – se vede pe fața lui!”, ș.a.m.d. Când vorbești de „chipul desfigurat de păcat”, e cazul să vorbești în oglindă, în oglinda propriului tău suflet, nu să-i pui pe alții să se uite în oglindă, cu atât mai mult cu cât, departe de a fi niște răufăcători surprinși în flagrant delict, respectivii sunt niște bieți anonimi cu care se întâmplă să împarți același mijloc de transport în comun. Mai mult, e  posibil ca printre ei să se afle și unii care se vor fi apropiat ceva mai mult de starea către care ținteau părinții, aceea când în tine contempli înfricoșat păcatele, cele care au întunecat chipul lui Dumnezeu din tine, în timp ce în ceilalți, ca urmare a acestui mod de a te raporta la tine, ajungi să vezi doar chipul pe care strălucește lumina lui Hristos.

Este semnificativă în acest sens acea istorisire în care Sfântul Antonie cel Mare îi cere lui Dumnezeu să îi arate pe cineva care a ajuns la măsura lui. Drept răspuns, Dumnezeu îi înfățișează un simplu curelar din cosmopolita Alexandrie, om cu familie care nu ieșea în evidență prin nimic, care păstra o treime din ce câștiga pentru el și familie iar celelate două treimi le dădea Bisericii și săracilor, și care, lucrând, privea la oamenii de tot soiul care treceau prin fața casei sale și veșnic cugeta întru sine: „iată oamenii ăștia toți se vor mântui, numai eu singur voi pieri”. Mutându-ne din Alexandria de secol IV în Bucureştiul de secol XXI, altfel se vede, prin ochii domnului Sorin Lavric, peisajul urban cotidian. „De fiecare dată când merg cu metroul”, scrie acesta,

„am impresia că am nimerit într-o bolgie de dezaxaţi şi ticăloşi, nevenindu-mi să cred cât de urâte sunt fizionomiile zilnice ale bucureştenilor. O procesiune de momâi înrăite, jigărite şi sluţite de răutate, asta e impresia pe care o lasă fauna metroului din Capitală. Acestor mogâldeţe cu feţe schimonosite ar trebui să li se spună vorba părintelui Dosoftei: «Păcatul depersonalizează. Uitaţi-vă în oglindă ca să vedeţi cum arătaţi: nişte străini hidoşi, abrutizaţi, goliţi de orice amprentă de duh»”[2].

Textul domnului Lavric aminteşte de mai vechile reflecţii elitist-sociopate ale unui alt intelectual care publică la Humanitas, Horia Roman Patapievici. „Ies pe stradă”, scria acesta în Politice, „şi nu văd oameni normali. Ca într-un coşmar, aproape toţi cei pe care îi întâlnesc se bîlbîie, îşi bîţîie ochii, dau din picioare ca apucaţii, se zdrelesc între ei cu plăcere, vorbesc schimonosit, rostesc idioţenii (…) Românii”, continuă Patapievici, „au devenit un popor de oameni urâţi”, seraficul intelectual Patapievici scufundându-se într-o mocirlă umană compusă din „23 de milioane de omuleţi patibulari”[3]. Însă, din punct de vedere duhovnicesc, gluma se îngroaşă. Căci ceea ce la Patapievici rămânea totuşi doar un exerciţiu stilistico-politic se transformă, în articolul domnului Lavric, într-un exerciţiu spiritual fundamentat pe citate de la duhovnici moldoveni. Din acest punct de vedere, tulburător este faptul că, în loc să-i ofere fratelui Sorin necesara îndrumare duhovnicească, Patriarhia îi pune în schimb la dispoziţie organul de presă patriarhal ca să-şi exprime ideile şi să-i călăuzească şi pe alţii pe calea unui narcisism mizantropic maladiv cu pretenţii de vedere duhovnicească.

Merită însă remarcat altceva, şi anume faptul că, deşi am fi tentaţi să credem că domnul Lavric experimentează aceleaşi sentimente indiferent de mijlocul de transport în comun cu care circulă, în realitate însă, viziunea dantescă a autorului este circumscrisă metroului bucureştean. Cu totul altfel par să arate lucrurile „pe fundalul unui terminal de aeroport european”, mai ales atunci când zbori cu Lufthansa. Scăpat din subterana sufocantă a metroului bucureştean, domnul Lavric poate în sfârşit să respire liber şi să se delecteze cu revelaţia neamţului care „are ceva iremediabil superior în fiinţa lui”. Prin contrast, românul are „în fizionomie (…) ceva ireductibil jigărit”, adjectiv pe care îl regăsim şi în textul din Lumina în care domnul Lavric descrie (sub)oamenii din metroul bucureştean. Dacă într-un loc avem o masă de „mogâldeţe cu feţe schimonosite” de atâta răutate, de cealaltă parte, odată cu conştiinţa păcatului, dispare şi depersonalizarea, dispariție ce lasă loc epifaniei individualităţii superioare care trăieşte, precum rasa de stăpâni a lui Nietzsche, „dincolo de bine şi de rău”. De aceea, în ciuda presiunilor diferitelor organizaţii pentru drepturile omului, ce ţin în lanţ „bestia blondă”, ca nu cumva aceasta să purceadă din nou, precum odinioară, la terorizarea Europei[4], germanul nici nu poate accepta să fie judecat după aceleaşi criterii ca şi alte popoare, printre care şi românii. Nu este cu putinţă, ne înştiinţează domnul Lavric, să iei „o acvilă şi s-o preschimbi în vrabie, silind-o totodată să aibă conştiinţa egalităţii funciare care o leagă de vrabie.”[5] De aceea, în preajma pistei de pe care decolează acvilele germane, vrabia română îşi găseşte locul în peisaj cam ca nuca-n perete, sau cam ca domnul Lavric atât printre untermenschii de la metrou, cât şi într-un cadru eclezial unde lumea mai şi ştie despre ce vorbeşte.

Şi ajungem astfel la fondul problemei, anume traducerea tradiţiei ortodoxe într-un limbaj filozofic / ideologic străin de ea, proces prin care sensul cuvintelor este deturnat. Iar răstălmăcirea tradiţiei, prin deturnarea sensului cuvintelor, nu poate decât să ducă la spargerea comuniunii ecleziale într-o multitudine de singurătăţi alienate, care abia atunci încep să vorbească şi să se poarte unii cu alţii precum „omuleţii patibulari” din coşmarele lui Patapievici. Astfel, nu poţi să nu rămâi cu impresia că, pentru domnul Lavric, distincţia ortodoxă dintre drept, care îşi vede păcatele, şi păcătos, care nu şi le vede pe ale lui, ci doar pe ale altora (acesta fiind şi paradoxul relaţiei dintre smerenie, pe de o parte, şi păcat şi virtute, pe de altă parte), este înlocuită cu distincţia dintre stăpân / german / acvilă, pe de o parte, şi sclav / român / vrabie (sau eventual cârtiţă, ţinând cont de modul în care se deplasează) pe de altă parte. Dacă creştinismul cu acvile şi vrăbii al domnului Lavric ne duce inevitabil cu gândul la „îndreptăţitul ideal” al „[renaşterii] … la un spirit arian şi creştin”, promovat în perioada interbelică de un Ionel Moţa[6], din păcate, sinteza domnului Lavric nu este singura sinteză nefericită ce îşi găseşte locul pe Dealul Patriarhiei, unde se pare că tot ce zboară se mănâncă. Poate nu întâmplător, tot în 2011, an în care austeritatea de inspiraţie GEUrmană apăsa pe umerii masei de „mogâldeţe cu feţe schimonosite” (poate că de bine ce o duceau, posibilitate pe care domnul Lavric, văzător cu duhul fiind, o exclude din start), tot în Ziarul Lumina, şi tot cu citate de la Sfinţii Părinţi, Mihail Neamţu căuta să fundamenteze teologic neoliberalismul finanţat de Fundaţia Konrad Adenauer. Consecvent promovării reţetelor de slăbire – din propagandist al măsurilor de austeritate pe banii Fundaţiei Konrad Adenauer, Neamţu a devenit între timp agent Herbalife -, tânărul patrolog promova la vremea respectivă, tot prin intermediul Ziarului Lumina, o gândire teologico-economică care îi reconcilia, aşezându-i de aceeaşi parte a baricadei, pe Ronald Reagan şi pe Sfântul Ioan Casian. În cazul lui Neamțu, răstălmăcirea tradiției se face tot prin deturnarea sensului cuvintelor, de data aceasta de la figurat la propriu. Dacă Sfântul Ioan Gură de Aur îi socotește hoți, condamnându-i ca atare, pe bogații care nu își împart averea cu săracii[7], Neamțu subliniază faptul că „Evanghelia condamnă” nu acumularea de bogăție, ci, dimpotrivă „îngroparea talanților”, și implicit „logica asistențialistă” care împiedică înmulțirea lor. Altfel spus, prin contrast cu ceea ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur, conform teologiei neoliberale mihailnemțene, cu cât îl muncește pe sărac mai mult, plătindu-l în același timp cât mai puțin cu putință, cu atât mai bineplăcut Domnului se face bogatul, pe de o parte pentru că își înmulțește talanții dăruiți cu binecuvântare de Dumnezeu, iar pe de altă parte pentru că, punându-l la muncă pe sărac, bogatul / investitorul îl tămăduiește de lene și de alte vicii aferente, dăunătoare de suflet, ca de exemplu „beția”[8]. Ceea ce se urmărește în mod concret, prin popularizarea acestei inovații teologice, popularizare finanțată de Fundația Konrad Adenauer și mijlocită de Cotidianul Lumina, este ca, precum cele două vrăbii din Evanghelie, vândute pe un ban (Matei 10, 29), și românii ortodocși să fie vânduți investitorilor germani pe cât mai puțini bani. Procesul prin care tradiția este măsluită pentru a fi adaptată unei ideologii străine ce, din motive de PR, își caută și justificări teologice într-o țară majoritar ortodoxă, presupune, în cazul de față, interpretarea literală a unei pilde (sau parabole, cum îi place să zică domnului Pleșu, care nu știu ce l-a învățat pe tânărul său discipol). Căci, comentând această pildă, tot Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „prin talanți înțelegem aici puterea fiecăruia, fie în a-l sprijini pe aproapele nostru, fie în a-l ajuta cu bani” – deci a-l ajuta cu bani, nu a-l exploata pe salarii de mizerie, sau ca samsar al unor teorii dubioase, ca să-ți înmulțești tu „talanții”! – „fie în a-l învăța, fie în a face orice alt lucru asemănător”, ideea Sfântului Ioan Gură de Aur fiind aceea că nimeni nu este atât de lipsit încât să nu poată să facă ceva, oricât de puțin, pentru aproapele său, fie că e vorba doar de o vorbă bună, astfel încât nimeni nu e îndreptățit să spună, precum slujitorul osândit din Evanghelie: „Un talant am și nimic nu pot face cu el!”[9].

Dar pentru ca să fie completă operațiunea de PR din spatele samavolnicei tranzacții, ce presupune vânzarea vrăbiilor autohtone pe cât mai puțini bani, mai este necesar încă un ingredient, și anume transformarea românilor, zidiți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, într-o masă amorfă, depersonalizată, de suflete moarte, de omuleți patologici și „patibulari”, care nu își pot justifica existența decât îndeplinind funcția de „resurse umane”, plătite și tratate prost de investitorii de rasă superioară, asta în timp ce „elita” delirează cu privire la acel ceva „inconfundabil înalt”[10] care caracterizează ființa „acvilei germane”. În încheiere, gândul mă duce la niște rânduri scrise de Jacques Maritain pe vremea când acesta se afla în exil în America, acolo unde se refugiase în urma invaziei țării sale, Franța, de către acvilele germane. Nu puține au fost criticile la adresa Americii venite din spațiul francez, multe dintre ele întemeiate, altele explicabile prin prisma orgoliului rănit și a frustrărilor istorice. Însă, exliat în America în timpul războiului, Maritain a ținut să sublinieze faptul că, dincolo de orice i s-ar putea reproșa Americii, „piatra de temelie a civilizației americane” consta în ideea „demnității pe care fiecare om o are în existența sa cotidiană”[11]. De douăzeci și cinci de ani, scârba cu care „elita” românească privește poporul din care face parte nu este egalată decât de capacitatea ei de a nu-și sesiza propriile potlogării și/sau deliruri intelectuale, asta în timp ce diversele acvile de peste hotare se uită la același popor cu privirea rapace a prădătorului care vrea să se îmbogățească cât mai mult cu cât mai puține costuri. Cât despre cei care ar trebui să apere deopotrivă credința și poporul, în virtutea faptului că stau pe scaunele marilor dascăli și ierarhi din vechime, ce altceva să mai zic decât … Dumnezeu cu mila! Intelectualii cu scârba, Dumnezeu cu mila!

[1] http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2015/06/iadul-in-cultura-romana-metroul-si.html

[2] http://ziarullumina.ro/opinii/persoana-si-pacatul

[3] Horia-Roman Patapievici, Politice, Humanitas, 1996, pp. 54, 64-65.

[4] Friedrich Nietzsche, Genealogia Moralei, Humanitas, București, 2006, pp. 38-39.

[5] http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=1992Scrisori

[6] http://www.miscarea.net/mota-ion-cranii-de-lemn-iun3.htm

[7] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Săracul Lazăr, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005, p. 61.

[8] Pentru a justifica această practică economică, Neamțu face trimitere la Sfântul Ioan Casian care „spunea că omul care munceşte e luptat de un singur drac, în timp ce omul care nu munceşte e luptat de o legiune de patimi şi draci.” Din nefericire, susține Neamțu, „statul social a încurajat şi la noi trândăvia.” http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2011/11/28/cotidianul-patriarhal-lumina-rampa-de-lansare-pentru-mihail-neamtu-si-noua-republica-a-lui-traian-basescu/ Pentru o analiză detaliată a acestui tip sinistru de teologie, și a efectelor sale sociale în perioada emergenței capitalismului, vezi magistralul volum al lui R.H. Tawney, Religion and the Rise of Capitalism, Penguin Books, 1938.

[9] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 23, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 891.

[10] http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=1992Scrisori

[11] Jacques Maritain, Christianity and Democracy, Ignatius Press, San Francisco, 1986. Anticipând eventuale critici antiamericane, menționez faptul că, în ceea ce mă privește, este mai puțin important dacă Maritain a sesizat corect (eu cred că a făcut-o) natura civilizației americane. Important e că a sesizat „demnitatea pe care fiecare om o are în existența sa cotidiană”, demnitate pe care așa-zisa elită intelectuală românească, în ciuda odelor recurente pe care le înalță Americii, este funciarmente incapabilă să o sesizeze.

Posted in Uncategorized | 2 comentarii

Nici eu nu sunt de acord ca Patapievici să fie apărat de Breban invocându-i pe Nietzsche și Cioran

Am câteva observații cu privire la textul publicat pe contributors, de domnul Liiceanu, în reacție la declarația făcută de Nicolae Breban. Domnul Liiceanu spune că este inacceptabil să afirmi, fie doar și metaforic, că împușcarea cuiva este binevenită. Drept pentru care îi solicită președintelui Academiei să ia atitudine. Pe de altă parte, domnul Breban spune că n-a afirmat așa ceva, ci doar că, în Polonia, Patapievici ar fi fost împușcat dacă ar fi declarat acolo despre poporul polonez ceea ce a declarat despre poporul român în România. Independent de cum stau lucrurile, dacă pe de o parte este clar că, fie și în versiunea soft, și mai ales făcute în contextul respectiv, declarațiile domnului Breban sunt cât se poate de deplasate, pe de altă parte, ceea ce mă miră este modul în care domnul Liiceanu alege să-l apere pe Patapievici de acuzatorii săi în contextul unui articol al cărui principal obiectiv este condamnarea instigării la violență venite din partea oamenilor de cultură. Din acest punct de vedere, deși, spre deosebire de Patapievici, Nietzsche este un geniu, mi se pare cel puțin bizar ca domnul Liiceanu să-l apere pe Patapievici de acuzațiile criticilor săi, printre care și domnul Breban, citând afirmațiile făcute de Nietzsche cu privire la germani. În acest context, s-ar cuveni să menționăm că Nietzsche este departe de a fi cel mai responsabil autor din canonul occidental și, drept consecință, cea mai potrivită referință în contextul de față. Spre exemplu, dacă tot își face griji domnul Liiceanu față de relația dintre cuvinte și fapte, ar fi trebuit poate să citeze nu afirmațiile lui Nietzsche referitoare la germani, ci cele referitoare la persoanele cu dizabilități, asta în condițiile în care, prin anii 30′ ai secolului trecut, conducătorii Germaniei au găsit de cuviință să pună în practică teoriile lui Nietzsche. La fel și cu Cioran, care afirma cam în aceeași perioadă că „în România numai teroarea, brutalitatea şi o nelinişte infinită ar putea schimba ceva. Ar trebui arestaţi toţi românii şi bătuţi la sînge; numai aşa un popor superficial ar putea face istorie”. Întâmplător sau nu, la vremea respectivă Cioran simpatiza cu o mișcare politică despre ale cărei metode de guvernare nu se poate spune că nu aveau destule în comun cu ideile profesate de marele eseist. Și, din câte se pare, stilul lui Cioran încerca să-l imite Patapievici atunci când făcea, în volumul său Politice, publicat în 1996 de editura Humanitas, astfel de afirmații: „Din păcate, nu cred în violență, altfel ar fi trebuit de mult să trec la execuțiile de tip Neceav. Numai violența, numai sângele mai pot trezi acest popor de grobieni din enorma-i nesimțire” (Politice, Humanitas, 1996, pp. 62-63).

Desigur, relația dintre Nietzsche și naziștii care s-au inspirat din gândirea lui este mult mai complexă decât au pretins aceștia din urmă, tot așa cum, dacă e să-i dăm crezare domnului Breban, există o deosebire semnificativă între ceea ce a afirmat domnia sa și ceea ce afirmă domnul Liiceanu că a afirmat domnia sa. Tot așa, sunt dispus să admit și complexitățile relației dintre afirmațiile antisociale și antidemocratice făcute de „rafinatul” H.R. Patapievici de-a lungul anilor (autor care, desigur, își păstrează rafinamentul chiar și atunci când recurge la discursul scatologic sau la instrumente de luptă politică precum înregistrările porno) și expresiile grobiene de rasism social care populează tot mai mult discursul dreptei românești. Ceea ce însă am obosit deja să semnalizez este ipocrizia și lipsa oricărui criteriu, altul decât interesul de grup, ce caracterizează discursul așa-zisei elite intelectuale, care pur și simplu pare incapabilă să mai învețe și altă poezie în afară de cea pe care o repetă, ad nauseam, de douăzeci și cinci de ani încoace.

PS: Văd că dacă pe Nietzsche și Cioran domnul Liiceanu îi utilizează nu pentru a sublinia legătura funestă dintre idei și fapte, ci pentru a sublinia inconsistența acuzațiilor ce privesc lipsa de patriotism a lui Patapievici, în schimb, pe Marx și Engels îi utilizează nu pentru a arăta fața hidoasă a capitalismului, ci pentru a demonstra responsabilitatea acestora pentru crimele comunismului. A se vedea în acest sens reclama online la recenta carte despre comunism, scrisă de tripleta de la Humanitas, unde autorii citează nu doar din Lenin și Marx, inclusiv din corespondența cu Engels, ci și din Bakunin http://www.libhumanitas.ro/andrei-plesu-horia-roman-patapievici-gabriel-liiceanu-o-idee-care-ne-suceste-mintile-humanitas-2014.html. Din nefericire însă, nu citează nimic din corespondența dintre Bakunin și Neceav.

Posted in Uncategorized | 2 comentarii

Istoria tranziţiei văzută din perspectivă polanyiană – Reflecţii despre volumul Dependenţă şi dezvoltare: Economia politică a capitalismului românesc

Amintiri din copilărie

Cândva prin 2000 sau 2001, în orice caz, în timpul primului an petrecut ca student la Facultatea de Științe Politice din cadrul Universității București, o rudă de vârsta părinților mei cu profunde simpatii național-comuniste, contabilizate electoral la alegerile din 2000 de Corneliu Vadim-Tudor, m-a luat deoparte, cu ocazia unei vizite, pentru a-mi da câteva sfaturi referitoare la ce anume nu ar fi trebuit să spun în cadrul facultății la care tocmai intrasem, aparent pentru a nu avea probleme. Evident, sfatul practic referitor la lucrurile despre care, conform rudei mele, nu era înțelept să se vorbească, era implicit asociat cu o învățătură ezoterică referitoare la ceea ce se întâmpla de fapt cu noi ca societate, învățătură pe care, se înțelege, nu aveam cum să o dobândesc în facultate. Ca societate, tocmai trecuserăm prin cea mai dură perioadă a tranziției, guvernarea de dreapta din perioada 1996-2000, traumă în urma căreia a fost cât pe ce să aterizăm în brațele extremei drepte de extracție comunistă. Îmi aduc aminte că, alături de familie, ca atâţia alţii, resimţisem la modul cel mai concret-material cu putință transformările economice ale acelei perioade. Acum, tocmai ajunsesem la o instituție de învățământ superior care, parafrazându-l pe Creangă cu a sa „fabrică de popi”, putea fi descrisă pe drept cuvânt drept fabrica de neoliberali. Deși trecuserăm printr-o terapie de șoc neoliberală, înțelepciunea comună care predomina în respectiva instituție era aceea că o duceam prost pentru că nu eram suficient de neoliberali și, bineînțeles, deoarece, ca popor, nu ne împăcam deloc cu etica protestantă. Toată lumea știa cine era Karl Marx și toată lumea îl înjura, cu toate că mai nimeni nu îl citea. Ba chiar un binecunoscut profesor ne spunea de la catedră să nu ne pierdem timpul cu lectura Capitalului întrucât cartea cu pricina conținea numai prostii. În schimb, pe Karl Polanyi nu îl cunoștea absolut nimeni. Ca şi în cazul lui Cornel Ban, actualmente profesor la Boston University, a fost nevoie să treacă ani buni de la terminarea facultăţii şi să trec oceanul pentru a-l descoperi pe celălalt Karl în cadrul unui seminar de lectură facultativ ţinut la universitatea la care mi-am făcut doctoratul şi intitulat Les Classiques des Sciences Sociales. Faptul că un clasic era un arhinecunoscut în cadrul unei facultăţi de profil, unde Hayek, Mises, Rothbart şi alţi clasici ai neoliberalismului şi anarho-capitalismului făceau legea – precum în universitate, aşa şi la guvern – este cât se poate de revelator pentru coordonatele mediului ideologic din România acelor ani, mediu pe care mai toţi îl consideram ca fiind unul natural, redescoperit după patruzeci şi cinci de ani de nefirească inginerie socială. Doar că, după cum arată Cornel Ban în recentul său volum intitulat Dependenţă şi dezvoltare: Economia politică a capitalismului românesc (Tact, 2014), şi după cum vom discuta mai pe larg în cele ce urmează, la fel ca piaţa liberă, şi mediul ideologic în care ne învârteam era, la rândul lui, cât se poate de artificial, fiind practic construit de nişte indivizi cu interese şi cu bani, aflaţi la rândul lor dincolo de proaspăt căzuta cortină de fier, adică în lumea în care privilegiile economice se îmbină armonios cu privilegiile epistemice. Revenind la ruda mea cu simpatii naţional-comuniste, probabil că nici ea nu îl cunoştea pe Polanyi. Dar mă sfătuia ca în Facultate să am grijă ce spun despre Marx, care aparent înţelesese cum stăteau lucrurile de fapt, în timp ce „Nea Nicu”, continua povăţuitorul meu, fusese omorât „pentru că era cât pe-aci să demonstreze că …” – iar aici interlocutorul meu luă o pauză, trase aer în piept şi rosti apoi şoptit, apăsând pe fiecare silabă: „era cât pe-aci să demonstreze că … se poate!” În mod paradoxal, aşa cum subliniază şi Cornel Ban, tiparul mental aflat la baza experimentului ceauşist şi rezumat fidel de fraza citată din memorie este strâns înrudit cu „rigiditatea ideilor neoliberale şi [autismul] politic practicat de elitele economice şi / sau tehnocrate vizavi de drepturile economice ale cetăţenilor” şi care, „în epoca noastră … a mers mai departe ca oricând în ultimii optzeci de ani” (p. 82). Mai precis, este vorba de „[strategia] familiară a neoliberalilor occidentali” de a „[da] vina pentru eşecul terapiei de şoc pe intensitatea insuficientă a şocului”, strategie preluată şi de „neoliberalii români” atunci când, în locul prosperităţii, politicile lor nu au adus decât mizerie materială şi dezintegrare socială (p. 190).

Am simţit nevoia să încep acest articol într-o notă personală pentru a mă armoniza cu abordarea autorului a cărui carte debutează, în prefaţă, într-un registru asemănător: „Fusesem crescut într-o familie de muncitori industriali a căror etică a muncii era mai degrabă coborâtă din Etica protestantă a lui Weber decât din autocritica orientalistă despre ʻlenea levantinăʼ, care domina atunci spaţiul cultural şi jurnalistic”. Însă, în ciuda eticii protestante, „amândoi părinţii erau prinşi în drama şomajului de lungă durată, după ce lucraseră în trei schimburi la întreprinderile epocii Ceuaşescu şi îmbătrâniseră înainte de vreme încercând să supravieţuiască austerităţii ceauşiste” (p. 7). „Format în ideologia dominantă a tranziţiei postcomuniste, o ideologie care nu se preocupa de tensiunile inerente dintre societatea democratică şi societatea de piaţă” (p. 7), Cornel Ban iese din peştera tranziţiei ca urmare a experienţei academice americane. În acest sens, volumul este „expresia foarte personală a dorinţei de a înţelege ce ni s-a întâmplat” (p. 8) şi, mai mult decât atât, se vrea a fi „un pas în necesara încercare de a imagina ieşirea din cercurile vicioase în care ne aflăm, pe o cale mult mai democratică, mai egalitară şi mai opusă degradării masive a mediului decât a fost experienţa noastră de până acum” (p. 9). Cartea lui Cornel Ban reprezintă practic o istorie economică a României moderne.

Cadrul teoretic polanyian

Înainte de a rezuma pe scurt principalele etape ale acestei istorii, aşa cum sunt prezentate ele de către autor, se cuvine să ne aplecăm asupra cadrului teoretic al volumului bazat pe gândirea lui Polanyi. Teza lui Polanyi din Marea Transformare este aceea că, departe de a reprezenta o ordine naturală sau spontană, economia capitalistă este rezultatul acţiunii programatice a statului. Controlat de clasele avute ale societăţi, statul purcede în zorii modernităţii capitaliste la „dezîncastrarea” economiei din societate, răsturnând astfel, printr-un proces coercitiv ce pe drept cuvânt poate fi descris drept revoluţionar, ordinea caracteristică tuturor societăţilor premoderne, ordine ce presupune încastrarea socială a economicului. Eliberat de constrângerile sociale, economicul suveran transformă substanţa umană a societăţii şi natura ce îi serveşte drept suport celei din urmă în mărfuri a căror tranzacţionare pe piaţa liberă este ghidată strict de logica maximizării profitului. Din acest motiv, susţine Polanyi, „ideea unei pieţe autoreglate implică o utopie desăvârşită. O astfel de instituţie nu poate exista pe timp nedeterminat fără să anihileze substanţa umană şi naturală a societăţii; ea ar distruge fizic omul şi i-ar transforma mediul în pustietate. În mod inevitabil, societatea şi-a luat măsuri de protecţie”[1]. Aceste măsuri de protecţie sunt rezultatul mobilizării forţelor sociale confruntate cu spectrul eroziunii sociale generat de impactul dezîncastrării economicului. Şi deşi aceste mişcări pot fi de stânga sau de dreapta, la fel cum pot fi democratice, asemeni social-democraţiei şi creştin-democraţiei postbelice, sau totalitare, asemeni naţional-socialismului sau comunismului sovietic, în ultimă instanţă, toate împărtăşesc acelaşi obiectiv: reîncastrarea economicului în social şi, implicit, reafirmarea primatului politicului în raport cu economicul. Abia în lumina acestui fapt înţelegem la ce se referă autorul atunci când vorbeşte despre „tensiunile inerente dintre societatea democratică şi cea de piaţă”, cu toate că, întrucât contra-mişcările sociale generate de mişcarea iniţială de instituire a ordinii capitaliste nu sunt toate democratice, este poate mai potrivit să vorbim, în sens larg, despre tensiunile inerente dintre piaţă şi societate. Ocultarea acestei tensiuni, precum şi ocultarea diferenţei dintre formele democratice şi cele totalitare de reîncastrare a economiei reprezintă probabil principalele dispozitive pe baza cărora funcţionează ideologia neoliberală. Dacă în primul caz sistemul capitalist-liberal este înfăţişat ca sistemul, prin excelenţă democratic, în care poţi să faci ce vrei şi în care nu te îmbogăţeşti doar dacă nu vrei, în cel de-al doilea caz ajungem la teza conform căreia, prin impunerea de politici redistributive şi intervenţioniste, majorităţile democratice distrug, odată cu piaţa autoreglată, şi democraţia. Drumul către servitute, pentru a-l parafraza pe Hayek, începe cu opoziţia societăţii faţă de autoreglarea economiei, democraţia putând fi salvată de ea însăşi doar printr-o politică economică ce se menţine cât mai aproape de zona fundamentalismului de piaţă[2]. Înţelegem astfel felul în care contextul post-comunist al tranziţiei de la totalitarism la democraţie a favorizat deturnarea imaginarului democratic născut în zilele Revoluţiei din decembrie în favoarea proiectului neoliberal, aspect discutat de autor asupra căruia vom reveni în cele ce urmează. În fine, înţelegem şi de ce, în condiţiile în care pretenţiile iedologiei neoliberale sunt demontate de perspectiva istorică în care se înrădăcinează analizele polanyiene, diseminarea şi perpetuarea ideologiei neoliberale depinde de reprezentări mitologice ale istoriei locale şi occidentale, care altminteri nu sunt legate în mod inerent de nucleul dur şi pretins ştiinţific al neoliberalismului.

Conform analizei polanyiene, tensiunea dintre piaţă şi societate, sau raportul dintre mişcare și contra-mişcare[3], este ceea ce defineşte dinamica istorică a societăţilor moderne, a căror evoluţie este comparată de Cornel Ban cu balansul unei pendule. Asftel, dacă „la mijlocul secolului al XIX-lea pendula a bătut în direcţia” integrismului pieţei, începând cu anii ʻ70 ai secolului al XIX-lea pendula bate în sens opus: intrăm într-o perioadă de reîncastrare a economicului sub presiunea societăţii, perioadă care ia sfârşit cu revoluţia neoliberală de la finele anilor ʻ70 ai secolului trecut, „revoluţie al cărui sfârşit”, în ciuda marelui şoc financiar din 2008 şi al mobilizărilor sociale care i-au urmat, „nu se întrezăreşte degrabă” (pp. 11-12). Polanyi studiază emergenţa capitalismului concentrându-se pe cazul original britanic, însă dinamica elementară a acestui caz şcoală este reprodusă, desigur, cu variaţii locale, în toate societăţile care adoptă modelul liberal. Ceea ce este mai important, iniţiată în centrul lumii capitaliste, Marea Transformare atrage în angrenajul ei societăţile periferice prin mijloace care, la fel ca şi instituirea originară a capitalismului, au prea puţin sau nimic în comun cu autodeterminarea democratică[4], cristalizându-se astfel relaţii de tip centru-periferie. Or, societăţile de la periferie pot fi înţelese în mod corespunzător doar atunci când sunt înţelese în cadrul contextului global din care fac parte şi prin prisma evoluţiilor istorice de lungă durată, atât cele locale cât şi cele globale. Integrarea microperspectivei în macroperspectivă reprezintă unul din principalele merite epistemologice ale cărţii care corectează astfel mult răspândita eroare de optică ce sfârşeşte în poveşti deloc inocente cu ţărani leneşi şi beţivi şi occidentali harnici şi civilizaţi. Condiţia periferică, subliniază autorul, este o condiţie de dependenţă, asociată fie cu subdezvoltarea – cazul dependenţei clasice, în care o ţară importă tehnologie şi exportă produse agricole, materii prime şi hidrocarburi – fie cu dezvoltarea dependentă, cazul economiilor semiperiferice unde creşterea economică este cel mai adesea asociată cu regresul social şi ecologic, cu pierderea autonomiei decizionale şi cu expunerea crescută la şocurile financiare, aceasta fiind, conform autorului, şi situaţia în care se află România în momentul de faţă.

Ţările de la periferie, subliniază Cornel Ban, sunt puse în faţa unei alegerei: pe de o parte, adoptarea modelului liberal clasic de tip laissez-faire, pe de altă parte opţiunea dezvoltaţionistă. În cel de-al doilea caz, încălcând principiile ortodoxiei liberale printr-o politică bazată pe subvenţii, măsuri protecţioniste şi credit de stat, statul se angajează direct într-un program de industrializare menit să mute ţara de la periferia capitalismului în centrul acestuia. Dacă istoria consemnează o serie de reuşite depline sau doar parţiale ale acestor proiecte, exemplul clasic fiind Coreea de Sud, autorul subliniază că succesul proiectelor dezvolaţioniste nu este garantat, depinzând în schimb de existenţa unui aparat de stat puternic şi competent care are parte de „suficientă autonomie de gândire şi acţiune în raport cu capitaliştii” ce beneficiază de sprijinul statal. „În scenariul cu stat slab şi capitalişti puternici”, notează Ban, „tipic multor state africane şi latino-americane, după unele succese iniţiale, protecţionismul şi subvenţiile au întărit doar privilegiile capitaliştilor locali, plafonând dezvoltarea industrială şi accentuând polarizarea socială” (p. 214). Istoria economică a României prezentată în volum, pe care o voi rezuma în cele ce urmează, este practic o istorie a oscilării între cele două modele economice, cu menţiunea că anii de glorie ai dezvolaţionismului românesc s-au petrecut în contextul unei economii planificate de stat şi fundamentate oficial pe ideologia marxist-leninistă.

De la Tratatul de la Adrianopol şi până în zilele noastre

Începută odată cu liberalizarea comerţului dintre Ţările Române şi Europa Occidentală, ca urmare a Tratatului de la Adrianopol, integrarea României în sistemul capitalist internaţional se împarte, până la cel de-Al Doilea Război Mondial, într-o primă perioadă caracterizată de adoptarea modelului liberal clasic în economie şi o a doua perioadă ce debutează odată cu sfârşitul anilor ‘70 ai secolului XIX şi este caracterizată de tentativa de a ieşi din dependenţă prin proiectul dezvoltării unei industrii şi a unei burghezii naţionale. Pentru autor, sub aspect economic, rezultatele acestei prime etape a dezvoltaţionismului românesc sunt mai degrabă modeste în timp ce „dosarul dezvoltării sociale a ţării era pur şi simplu dezastruos” (pp. 33-35). Potrivit autorului, rezultate mult mai spectaculoase aveau să se obţină, atât din punct de vedere economic, cât şi din punct de vedere social, în timpul perioadei comuniste, când „decalajele de dezvoltare se reduc semnificativ pentru prima dată”. Însă dincolo de „[enormele] … [costuri] umane şi de mediu” ale „naţional-stalinismului”, mai ales cele din „[perioada incipientă] a acestui proiect” (pp. 252-253), spre sfârşitul anilor ‘70, datorită unei combinaţii de circumstanţe interne (investiţii nesustenabile în proiecte industriale cu caracter energofag) şi externe (creşterea preţului petrolului cuplată cu creşterea preţului creditării la nivel internaţional), sistemul socialist intră în criză. Cu toate acestea, trauma socială a anilor ‘80 şi, ca urmare, modul spectaculos în care avea să se prăbuşească socialismul românesc, singularizează România în contextul Europei de Est datorită încercării lui Ceauşescu, situate la intersecţia dintre eroism şi demenţă, de a salva sistemul care până atunci se bucurase de o largă susţinere socială. Mai precis, constrâns să facă apel la creditarea occidentală, pentru a-şi salva proiectul de dezvoltare industrială lovit de creşterea preţului petrolului, chiar atunci când ridicarea ratei dobânzii de către Federal Reserve a lovit toate ţările periferice debitoare, Ceauşescu a ajuns în cele din urmă în pragul intrării în incapacitate de plată, moment în care, potrivit lui Cornel Ban, în faţa lui s-au aflat trei posibile soluţii. Primele două erau negocierea unei reeşalonări a datoriei sau declararea oficială a falimentului. Prima variantă presupunea, la fel ca în cazul altor state, inclusiv din cadrul Pactului de la Varşovia, ca statul român să accepte directivele de politică economică ale FMI, fapt care contrazicea componenta naţionalist-suveranistă a ideologiei ceauşiste. Cea de-a doua variantă ar fi reprezentat recunoaşterea oficială a eşecului celei de-a doua componente a respectivei ideologii, în speţă dezvoltaţionismul. Or, dat fiind faptul că scopul său era să demonstreze că se poate, Ceauşescu a ales cea de-a treia soluţie, anume emanciparea definitivă de dependenţa faţă de Occident prin opţiunea pentru o plată accelerată a datoriei, fapt unic în fostul lagăr socialist şi posibil doar datorită unui program brutal de austeritate cu consecinţe sociale devastatoare (pp. 58-59): „între 1981 şi 1989” atât „aprovizionarea cu alimente de bază”, cât şi „producţia de bunuri de consum … [au] fost aproape [înjumătăţite]” (p. 68), răstimp în care Ceauşescu continua, în mod de-acum „[patologic]”, să dezvolte proiecte industriale din start falimentare şi să construiască edificii faraonice precum Casa Poporului (p. 73). Ban creditează pierderea sprijinului popular de către regim, ce avea să se concretizeze în mobilizarea populară din decembrie ‘89, ca factor determinant care avea să ducă la căderea regimului comunist, subevaluând astfel alte variabile precum contextul geopolitic sau interesul elitelor din cadrul aparatului de stat şi de partid, aceasta fiind una din cele câteva teze secundare ale cărţii care ar necesita probabil o argumentare mai susbtanţială.

Dat fiind faptul că perioadei dintre 1829 şi 1989 i se dedică doar două capitole, sau o treime din carte, restul fiind dedicat perioadei postdecembriste, putem concluziona că adevăratul interes al lui Cornel Ban este reprezentat de transformările economice din această perioadă, primele două capitole reprezentând practic un preambul la studiul detaliat al ultimilor douăzeci şi cinci de ani. Din analiza autorului reiese că momentul cheie al perioadei postdecembriste, ce pecetluieşte în mod irevocabil traiectoria economică şi geopolitică a României, este reprezentat de alegerile din 1996. Alegerile din 1996, care aduc la putere alianţa dintre CDR şi USD, pun capăt experimentului neodezvolaţionsit din timpul guvernării Văcăroiu şi marchează ruptura, deopotrivă definitivă şi brutală, cu combinaţia de suveranism şi (neo)dezvoltaţionism care încă menţinea România, la jumătatea anilor ‘90, în afara globalizării neoliberale, diferenţiind-o de asemenea de celelalte state din Europa de Est. În mod clar, cu toate că îi evidenţiază defectele datorită cărora avea să şi naufragieze la alegerile din 1996, Cornel Ban nu reuşeşte să-şi ascundă o anume simpatie faţă de proiectul neodezvoltaţionist pe care îl reprezintă guvernarea lui Nicolae Văcăroiu, probabil cel mai simpatic (sau hai să zicem cel mai puţin antipatic) personaj din setul de decidenţi politici ale căror acţiuni sunt analizate în carte. Fundamentată pe programul economic elaborat de o serie de economişti din vechea gardă (cine oare mai ştie astăzi ceva, dacă a ştiut vreodată, despre Comisia Postolache?), pe care Cornel Ban îi salvează de la o injustă anonimitate postumă, şi beneficiind de un sprijin politic de care fosta guvernare, debarcată ca urmare a unor tendinţe reformiste cu caracter mai radical, nu avusese parte, guvernarea Văcăroiu se bucură, potrivit autorului, de nişte reuşite destul de consistente: „[rată] de creştere a PIB … la fel de înaltă” precum „cea a statelor postcomuniste care au suferit strategii de tranziţie neoliberale (Polonia, Ungaria, Republica Cehă) …, pierderea locurilor de muncă” fiind însă „mai puţin dramatică” decât în aceste state; „calificativ relativ mare (B+)” din partea „[agenţiilor] de rating”, etc (p. 152). Reuşitele sunt cu atât mai remarcabile cu cât ele vin pe fondul presiunilor constante exercitate de FMI, inclusiv prin intermediul BNR, devenită de timpuriu o instituţie neoliberală din cadrul statului român ce fusese „recrutată” de FMI, presiuni care în ajunul alegerilor din ‘96 se transformă într-o adevărată acţiune de sabotaj financiar, menită să compromită şansele electorale ale guvernului. Eşecurile, care au dus în cele din urmă la erodarea bazei populare a regimului, ţin de insuficienta redistribuire a bogăţiei către baza piramidei, subfinanţarea şi proasta administrare a serviciilor publice (sănătate, învăţământ, etc.), incapacitatea administrativă a aparatului de stat, un adevărat blestem care a compromis diversele proiecte de dezvoltare ale României moderne şi, în fine, repetatele cazuri de corupţie, în cadrul unei economii în care, în 1996, 84% din forţa de muncă era în continuare angajată în sectorul de stat (p. 139) şi unde, încă în 1998, statul deţinea 71% din activele bancare (p. 227).

Prin contrast, măsurile guvernării de dreapta care preia puterea în 1996 generează „o tragedie socială şi … un dezastru macroeconomic”. Ca urmare a punerii în practică de către elita politică locală a terapiei de şoc solicitate de organismele financiare internaţionale, organisme controlate de marile puteri occidentale, „producţia industrială scade între 1996 şi 2000 cu 20% …, masa de şomeri lăsată în urmă de tăvălugul dezindustrializării cunoaşte o dublare a ratei sărăciei …, 60% dintre şomeri” refugiindu-se în agricultura de subzistenţă în cadrul a ceea ce avea să fie „prima migraţie urban-rural din istoria postbelică a Europei”. Cât despre personaje ceva mai romantice ce populau imaginarul dreptei naţional-ţărăniste, nici acestora nu le-a priit prea mult terapia neoliberală: „Un sfert de milion de mici afaceri”, puse pe picioare în primii ani de după Revoluţie, „au dat faliment” iar, combinaţia dintre „tăierea subvenţiilor de stat acordate agriculturii … şi deschiderea pieţei interne faţă de producători” externi „puternic subvenţionaţi şi mecanizaţi” avea să ruineze „micile gospodării agricole” şi să transforme România, „pentru prima oară în istoria ei recentă” în „importator net de alimente” (p. 162). Ca şi în cazul Marii Transformări studiate de Polanyi, revoluţia neoliberală care a pecetluit soarta dezvoltaţionismului românesc scoate în evidenţă faptul că, departe de a fi un arbitru neutru al unei competiţii ce ţine de spontaneitatea naturală, statul capitalist este agentul distrugerii programatice a formelor de economie încastrate social ce preced şi stânjenesc instituirea societăţii de piaţă. Ca atare, la fel ca şi predecesorul său studiat de Polanyi, statul neoliberal „dezvoltă, stabilizează şi reproduce forme marchetizate de viaţă socială”[5]. Recomandându-se ca stat de drept, a cărui nobleţe civilizatoare constă în garantarea faptului că nimeni nu este mai presus de lege, statul neoliberalismului de periferie tutelat de FMI nu se sfieşte însă, în timpul guvernării despre care discutăm, să interzică „sistemului judiciar” să „[investigheze vânzarea]” a „aproape 40% din întreprinderile de stat pentru mărunta sumă de 2,1 miliarde de dolari” (p. 161). Iar dacă cineva se grăbeşte să afirme că vorbim doar de un caz excepţional, cel al acumulării primitive de capital, în condiţiile în care orice nou regim normativ îşi are originea într-o stare de excepţie, este suficient să arătăm că, odată cu criza financiară din 2008, moment în care lichidarea capitalului bancar de stat şi dependenţa cvasicompletă a statului român de capitalul financiar extern este pecetluită, excepţia revine: sub presiunea conjugată a FMI şi a băncilor care ameninţă să se retragă de pe piaţa românească, după ce aderarea la Uniunea Europeană fusese condiţionată de privatizarea sectorului bancar, băncile solicită şi obţin „protecţie împotriva tribunalelor româneşti” în chestiunea clauzelor abuzive din contractele de creditare (p. 233). Astfel, putem concluziona că excepţia va reveni cu fiecare nouă criză, iar o eventuală permanentizare a crizei se va traduce într-o permanentizare a excepţiei, fapt care, în mod inevitabil, ar sfârşi în cele din urmă prin lichidarea definitivă a statului liberal.

Pe principiul identităţii dintre incendiator şi pompier, numai absorpţia maselor disponibilizate de către UE, precum şi relansarea creşterii economice determinate de încrederea investitorilor într-o ţară care demarase negocierile de aderare la UE au reuşit să salveze, în cele din urmă, statul român de la colaps. Însă, salvată de Occident după ce aplicase reţetele solicitate de Occident, România a intrat astfel în zodia capitalismului dependent, dependenţa fiind cu atât mai accentuată cu cât România se vânduse foarte ieftin. După o perioadă de creştere puternică, dar cu fundamente foarte şubrede, combinată cu radicalizarea agendei neoliberale a elitelor tehnocratice locale – din 2004 începe era cotei unice – şi adâncirea inegalităţilor sociale, România avea să resimtă, odată cu Marea Recesiune din 2008, varianta dură a efectelor unui astfel de tip de dezvoltare: volatilitate crescută, pierderea pârghiilor de decizie şi deci golirea de conţinut a democraţiei, salarii de mizerie, regres social şi ecologic şi, în fine, transformarea statului „[într-un] fel de agenţie de garantare a dreptului de a fi exploatat” (p. 217), angajată într-o race to the bottom cu alte astfel de agenţii din diferite colţuri ale lumii – China, Bangladeş, Maroc – dedicate toate dezvoltării unui mediu cât mai investor friendly – mai ales pe timp de criză când încrederea investitorilor scade –, cu costurile sociale, ecologice şi, în ultimă instanţă, politice, de rigoare. Cât despre întrebarea „ce-i de făcut?”, răspunsul, care pare (sau nu?) să rezulte din volumul lui Cornel Ban, volum ce se încheie cu o invitaţie la un exerciţiu de imaginaţie, este „nu prea multe”, sau, cum ar spune Andrei State, „o mai bună administrare a dezastrului”[6]. „Teoretic”, susţine Ban, printr-o combinaţie de atragere de investiţii în sectoare cu valoare adăugată mare şi politici redistributive, dezvoltarea în dependenţă poate evita neajunsul regresului social (p. 215). Din nefericire însă, autorul nu este prea explicit atunci când vine vorba de indicarea modalității concrete prin care se poate depăși, dacă se poate depăși, cercul vicios al dezvoltării dependente, dat fiind faptul că, în linii mari, s-ar putea obiecta că atât strategiile de atragere a investițiilor cu valoare adăugată – ce necesită la rândul lor investiții ale statului în învățământ, cercetare și infrastructură –, cât și politicile redistributive necesită cheltuieli publice, însă cheltuielile publice necesită taxe ce gonesc investitorii care, pentru moment, vin în România datorită costurilor mici de producţie pentru produse cu valoare adăugată redusă. În plus, atunci când spune că, „șubrezit de austeritate fiscală și de decenii de ideologie antistat …, statul capitalismului dependent” nu poate genera o birocrație dezvoltaționistă (p. 217), autorul nu subliniază îndeajuns de clar faptul că dezvoltaționism în UE nu se prea poate face pentru că nu-ți prea permite legislația europeană, punct de la care începe o nouă discuție.

Elită neoliberală locală fabricată pe banii Occidentului

Întrebarea care rămâne este cea care priveşte mecanismele în virtutea cărora neoliberalismul a triumfat în România. Ajungem astfel la partea cea mai interesantă a cărţii lui Ban, în care autorul suprapune cadrului analitic polanyian paradigma constructivismului, paradigmă ce insistă asupra importanţei pe care ideile şi diseminarea lor o au în modelarea realităţii sociale[7]. Simplu spus, potrivit autorului, neoliberalismul a triumfat în estul european şi în România nu datorită faptului că ar fi fost, din punct de vedere doctrinar, mai consistent decât teoriile economice alternative, ci datorită faptului că, dincolo de constrângerile exercitate de statele vestice și organizațiile internaționale controlate de ele, neoliberalismul a fost finanţat de cercurile de influenţă occidentale, fapt care, la rândul lui, se explică prin aceea că paradigma neoliberală a servit interesele geopolitice şi economice ale marilor puteri occidentale în estul european. Astfel,  generozitatea unor instituţii precum FMI, Banca Mondială, USAID, Freedom House, Heritage Foundation, American Enterprise Institute, Fundaţia Pentru o Societate Deschisă ş.a.m.d. a oferit suportul material pentru „socializarea elitelor locale în orizontul de idei neoliberale” (p. 158), această generozitate fiindu-le desigur refuzată, la pachet cu capitalul simbolic derivat din faptul de a fi „validat de Occident”, tuturor celor care, dintr-un motiv sau altul, nu s-au pretat la acest tip de socializare. Însă dacă neoliberalismul le-a fost livrat românilor drept ştiinţă incontestabilă a unei civilizaţii superioare, fapt ce transforma automat opoziţia faţă de el în manifestare a antioccidentalismului, a iraţionalităţii sau în „expresie a unor interese de grup” (p. 158), în realitate, aşa cum subliniază autorul, întreaga scamatorie avea la bază o falsificare a realităţilor economice occidentale, mult mai puţin neoliberale, chiar şi în perioada de glorie a neoliberalismului, decât cele care aveau să fie instituite de neoliberali în estul european, precum şi a locului pe care neoliberalismul, mai ales în versiunile sale fundamentaliste, l-a ocupat de fapt, de-a lungul timpului, în spaţiul academic occidental. Făcând abstracţie în scrierile lor de varietatea de modele de capitalism ce existau de fapt în lumea occidentală şi de gradul de reglementare şi încastrare socială chiar şi a celor mai neoliberale modele occidentale, recurgând la procedee precum prezentarea „[unor aspecte] controversate de la periferia economiei neoclaisce”, ca şi cum acestea ar fi reprezentat consensul „ştiinţific” al economiştilor din lumea civilizată (pp. 187-188), neoliberalii români vor deveni în cele din urmă mai radicali decât mentorii lor vestici, fapt care se va traduce, în cele din urmă, într-o agravare a dramei sociale asociate tranziţiei.

Ban îi împarte pe neoliberalii români finanţaţi şi educaţi de instituţiile occidentale responsabile cu diseminarea neoliberalismului în două categorii. Prima categorie, concentrată în jurul BNR, este cea a tehnocraţilor şi include personaje cu responsabilitate directă în elaborarea politicilor publice (Isărescu, Croitoru, Dăianu, Lăzea, etc.). Sau, altfel spus, în acest caz vorbim, cum s-ar spune, de oamenii de la butoane. De cealaltă parte, grupaţi în jurul unor instituţii precum SAR sau a unor publicaţii precum 22, se află cei care s-au ocupat cu promovarea a ceea ce Ban numeşte „neoliberalism cultural” (Alina-Mungiu Pippidi, Ioniţă, Patapievici, etc.) (p. 174). Altfel spus, în acest al doilea caz vorbim de oamenii de la gazetă. În condiţiile în care „reformele neoliberale presupuneau o nesfârşită serie de tragice dislocări sociale”, misiunea lor a constat în „a face” ca „procesul de aliniere la neoliberalism să pară mai voluntar şi mai autohton” (p. 171). În mod concret, aceasta a însemnat că orice formă de opoziţie faţă de neoliberalism a fost înfierată de „elitele intelectuale” ca mentalitate comunistă şi obstacol în drumul ţării de la noaptea totalitară la zorii reîntoarcerii în lumea civilizată. Cu menţiunea că, pentru aceşti „intelectuali transnaţionalizaţi, punctul terminus al tranziţiei nu era o formă generică de ʻeconomie occidentală de piaţăʼ”, sau altfel spus, liberalismul încastrat social ce rezultase din compromisul postbelic occidental şi rezistase, în bună măsură, asaltului neoliberal declanşat la finele anilor ‘70. În viziunea acestor intelectuali, pentru care „până şi instituţiile asistenţiale standard ale democraţiei sociale occidentale erau văzute drept patologii politice a căror implementare în Europa de Est ar” fi compromis „decomunizarea”, tranziţia ar fi trebuit să ducă nu la liberalismul încastrat al Occidentului, ci la „o societate de piaţă eliberată de solicitările populare de redistribuţie şi supusă îndrumării luminate a ʻintelectualilor civiciʼ” (p. 175).

Trebuie indicat faptul că autorul, care își asumă orientarea social-democrată, insistă asupra faptului că nu a existat nicio legătură necesară între orientarea de centru-dreapta a partidelor istorice și capturarea lor de către neoliberali care, cel puțin PNȚ-ului, avea să-i fie fatală. Cu atât mai puțin a existat o legătură între proiectul democratizării anticomuniste și neoliberalism. În acest sens, dacă pe de o parte „unele dintre cele mai puternice state ale bunăstării și dezvoltării – Franța, Japonia, Finlanda – au fost construite de forțe politice asociate cu zona de centru-dreapta” (p. 166), pe de altă parte, în primii ani de după revoluție, când procesul de cooptare la neoliberalism al intelectualilor încă nu demarase, „politica economică nu era o prioritate” pentru aceștia din urmă, ba mai mult, „imaginația economică a acestor lideri civici” se situa mai degrabă undeva în zona de centru-stânga (pp. 172-173). După cum arată Ban, fapt discutat și la începutul articolului, dincolo de puterea financiară din spatele neoliberalismului, această paradigmă economică s-a impus și datorită capacității ei de a „masca tensiunile” dintre neoliberalism și democrație, recomandându-se astfel ca tovarăș de nădejde al democratizării, ba mai mult, ca unică formulă economică compatibilă cu democrația (p. 105), în condițiile unei înțelegeri a democrației ce exclude drepturile sociale, dacă nu chiar și pe cele politice[8], limitându-se la garantarea drepturilor civile pe care regimurile comuniste nu au putut să le asigure, drepturi civile care, în ultimă istanță, și ele pot fi suspendate în situații de urgență cu scopul salvării „democrației”[9]. Dacă sub raport teoretic aici revenim la miezul polemicii dintre Hayek și Polanyi, anume măsura în care este posibilă reconcilierea dintre libertate și societate, în context românesc, se ridică întrebarea în ce măsură, atunci când discutăm convertirea la neoliberalism a elitei postdecembriste, avem de-a face cu mercenariat ordinar, și în ce măsură avem de-a face cu fanatism și orbire ideologică explicabilă, cel puțin într-o anumită măsură, prin prisma contextului istoric. Este una dintre multiplele probleme ridicate de această carte, foarte ambițioasă şi care trebuie citită, problemă ce necesită, cu siguranță, un studiu separat și detaliat de istorie intelectuală.

Dacă neoliberalismul a fost susținut de la centru prin presiuni și recompense, iar poziționarea efectivă a țărilor de la periferie în raport cu centrul este rezultanta intersectării dintre influența externă și răspunsul elitelor locale – la rândul lor influențate de gradul și modul în care societățile periferice se mobilizează –, în cazul românesc, dincolo de simplul oportunism, între posibilele motive datorită cărora elitele de dreapta au fost atât de dispuse să-și demonstreze europenitatea prin asimilarea obedientă a neoliberalismului dictat de puterile occidentale, am putea să enumerăm următoarele (după cum am spus, o analiză amănunţită a fenomenului este necesară pentru a stabili exact în ce măsură au contat aceste motive): a) Factorul geopolitic, sau ancestrala frică de ruși, datorită căreia elitele locale au fost dispuse să vândă tot și să execute orice ordine primite din Vest, numai pentru a vedea România primită sub umbrela NATO și în brațele protective ale Mamei Europa. De altfel, pornind de la observațiile autorului cu privire la varietățile de capitalism din Europa de Est, am putea spune că există în linii mari o corelație între apropierea geografică de Rusia și disponibilitatea de a accepta măsuri neoliberale radicale, ipoteză care ar trebui verificată. b) Strâns legat de primul aspect, vorbim de trauma ceaușismului decadent din anii ‘80, perioadă în care majoritatea persoanelor în discuție s-au maturizat, precum și de cea a mineriadei din iunie 1990. La acestea se adaugă intersectarea dintre frustrarea morală a vechii generații din partidele istorice, cu privire la inexistența unui proces al comunismului, și frustrarea de același tip a tinerei generații, cauzată de lipsa unor criterii meritocratice de promovare în cadrul sistemului postcomunist gestionat de partidul lui Ion Iiescu, deficit subliniat de altfel de Ban și care avea să afecteze negativ performanțele economice și sociale ale guvernărilor din prima jumătate a anilor nouăzeci, fapt sancționat la alegerile din 1996. Din nou, integrarea în NATO și UE a fost văzută ca singurul mod de tratare a acestor traume și vicii. c) Dar există probabil o legătură între aceste aspecte ale postcomunismului și construcția identității naționale moderne românești prin antagonism cu tot ceea ce înseamnă Orientul – turcesc sau rusesc, musulman sau ortodox –, fapt care și explică preluarea pe nemestecate, deseori sub forma discursului autocolonizator, a tuturor clișeelor orientaliste. În opinia mea, structura internă a neoliberalismului a contat prea puțin atunci când vine vorba de deciziile locale care au dus la acceptarea consecințelor economice ale integrării în structurile militare și politice ale lumii occidentale. Pur și simplu, cred că cei responsabili cu aceste decizii ar fi implementat orice le-ar fi cerut Occidentul.

Conservatorism atipic, revoluţie neoliberală şi stângă inexistentă

Nefiind economist sau specialist în studii referitoare la dezvoltare, nu mă voi încumeta să evaluez critic volumul lui Ban, redactat de autor în urma parcurgerii unei vaste bibliografii de specialitate care îmi este în cea mai mare parte străină. Cu siguranță, un volum de o astfel de anvergură, și care acoperă o perioadă istorică atât de lungă, e de natură să ridice probleme și să provoace dezbateri în rândurile specialiştilor cu fiecare capitol al său. E de așteptat așadar ca acest volum provocator să suscite o serie de reacții critice, și este interesant de văzut ce vor avea de spus – dacă vor binevoi să spună ceva – actorii istorici criticați de autor, care mulți dintre ei încă joacă roluri mai mult sau mai puțin însemnate în sfera publică românească. Ca atare, mă voi limita în încheiere la a sugera ce anume implică analiza polanyiană a lui Ban atunci când vine vorba de cartografia politică a spațiului românesc postdecembrist. Astfel, dacă acceptăm concluziile lui Ban, ar trebui poate întâi de toate remarcat faptul că, spre deosebire de cazul școală britanic, analizat de Polanyi în Marea Transformare, unde industrializarea și dizlocările sociale se suprapun, fiind ambele opera capitalismului, în România, în forma sa autentică, sistemul capitalist apare practic abia după jumătatea anilor ‘90. Înainte de război România nu cunoscuse o mare transformare, în sensul unei dizlocări masive de populație rurală care să alimenteze o dezvoltare industrială al cărui principiu de funcționare să fie dezîncastrarea economicului din social. Mai degrabă, în spatele unui capitalism anemic și prea puțin competitiv, se ascunde în mare parte persistența subdezvoltării și a mecanismelor de exploatare feudale, accentuate în contextul integrării României pe piața agrară mondială și combinate cu dezvoltarea, tot pe seama maselor rurale, a unui aparat de stat modern supradimensionat şi, în mare parte, corupt şi ineficient. Industrializarea și urbanizarea României este în mare parte opera PCR și, deși combinat cu represiunea politică vastă şi brutală și regresul în materie de drepturi civile și politice prin comparație cu scurtul experiment de democrație interbelică, proiectul dezvoltaționist comunist, așa cum subliniază Ban, este un proiect încastrat social, fapt ce explică și larga popularitate de care avea să se bucure până când sistemul avea să intre în criză. Ajunși la acest punct, să ne reamintim că, potrivit lui Polanyi, forțele sociale care în secolul XIX au apărat țesutul social de impactul dezintegrator al revoluției economice capitaliste au fost de două tipuri. Pe de o parte avem forțele conservatoare, în speță aristocrația funciară, care a îmbinat protejarea propriilor sale interese economice, amenințate de liberalizarea comerțului, cu o serie de măsuri paternaliste, a căror origine era corporatismul medieval precapitalist, măsuri menite să protejeze clasele populare de forțele pieței eliberate ca urmare a ascensiunii burgheziei. Prin aceasta, forțele politice conservatoare au încetinit procesul de trecere de la un sistem economic mai puțin productiv (cu toate că „mai omenos”) la un sistem economic mai productiv, făcând astfel mai suportabilă o tranziție altminteri extrem de traumatică[10]. De cealaltă parte avem forțele politice care vizează reîncastrarea socială a noii economii industriale și combaterea efectelor antisociale ale capitalismului prin emanciparea politică și mobilizarea democratică a claselor populare, logica democratică determinându-le să atace în același timp privilegiile moștenite de nobilimea funciară din vechea ordine feudală – fapt care împinge forțele conservatoare spre o alianță cu forțele liberale al cărei scop este apărarea drepturilor de proprietate în fața revendicărilor de tip socialist[11]. Acestea sunt forţele de stânga[12]. Întrebarea care se pune la acest punct este ce clivaje politice se articulează în contextul transformării româneşti postdecembriste, analizate de Cornel Ban prin grila interpretativă polanyiană, şi în ce măsură mai sunt valabile în acest context noţiunile de stânga şi dreapta? Sau, mai precis, care este relaţia dintre ceea ce se pretind a fi marii actori politici postdecembrişti şi ceea ce sunt de fapt, în lumina impactului concret al acţiunilor lor? Cu greu am putea vorbi de conservatorism la dreapta spectrului politic românesc, reprezentată de partidele istorice, în contextul în care, sub faţada unui discurs politic încărcat de nostalgii interbelice, aceste partide preiau agenda neoliberală a instituţiilor financiare internaţionale şi a agenţilor lor din teritoriu, cu consecinţe socio-economice devastatoare inclusiv pentru sectoarele sociale care s-ar fi putut constitui într-un bazin electoral conservator, ca de exemplu ţăranii. Reprezentând încă aproximativ jumătate din populaţia ţării, aceştia votează mai degrabă cu PSD-ul şi antecesorii săi, şi pe bună dreptate, dacă ţinem cont ce mesaje de eutanasiere economică au pentru ei tehnocraţii şi propagandiştii neoliberali care au redactat şi respectiv au popularizat agenda partidelor de dreapta din România[13]. Mai mult decât atât, întârziind integrarea în structurile occidentale şi efectele sociale legate de aceasta, se poate spune că PSD-ul, partid care numai anticlerical nu e, a întârziat şi transformările culturale care până nu demult au reprezentat singura preocupare a celei mai mari părţi din dreapta naţional-ortodoxă, altminteri rămasă complet opacă la problematica socio-economică şi la legătura dintre cultura tradiţională şi baza ei economică[14]. Realitatea este că, în ciuda originilor nomenclaturiste ale partidului lui Ion Iliescu, combinaţia de paternalism asistenţial şi apărare a privilegiilor baronilor face din PSD un partid care are multe în comun, dacă facem abstracţie de diferenţa de context istoric, cu modul de funcţionare a forţelor politice conservatoare descrise de Polanyi în Marea Transformare[15]. Forţa revoluţionară, în contextul postcomunismului românesc, a fost reprezentată de clasa de mijloc meritocratică şi individualistă. Văzând în capitalul transnaţional, dornic să acapareze piaţa românească, aliatul natural al propriilor sale ambiţii de ascensiune socială, aceasta a reprezentat baza de susţinere a politicilor neoliberale adoptate de partidele de centru-dreapta. Revoltându-se împotriva monstruoasei alianţe dintre baronii PSD şi votanţii „pomanagii” ai acestora, a mers pe principiul conform căruia corupţia primilor trebuie tratată prin DNA, iar presupusa lene a celor din urmă prin politici economice antisociale patronate de înaltul cler neoliberal de la BNR. În plus, tot din această zonă s-a putut auzi un discurs hibrid în care s-au suprapus mai multe componente: critica liberalilor seculariști la adresa Ortodoxiei, percepută ca forță culturală opusă europenizării și dobândirii unei etici protestante a muncii; instrumentarea împotriva „comuniștilor” din PSD, uneori pe filieră legionaroidă, a memoriei martirice a Ortodoxiei românești; manipularea sentimentelor naționaliste antirusești combinată cu denunțarea oricărei reacții naționaliste împotriva intereselor politice și financiare ale Occidentului în România; în fine, pe alocuri învățături duhovnicești sui generis (dacă nu de-a dreptul eretice) anticorupție și antilene, secretate de teologii neoliberali ai tranziției[16]. În condiţiile unei economii liberalizate, ca urmare a schimbărilor radicale de după 1996, a exodului de forţă de muncă ce a debutat cu prima parte a anilor 2000, şi a constrângerilor instituţionale exercitate de UE, PSD-ul a fost tot mai puţin capabil să-şi facă jocul politic și rămâne de văzut în ce direcție va evolua acest partid. Deşi a fost constrâns să se adapteze la exigenţele noii economii neoliberale, după eşecul electoral din 1996, şi a profitat la rândul său de „oportunităţile” oferite de noul regim economic, totuşi, paternalismul său clientelar a mai amortizat pe ici pe colo impactul social al neoliberalismului. În fine, dacă acceptăm teza că PSD „este un partid de stânga vopsit”[17], suntem forțați să concluzionăm că, limitându-se strict la un demers intelectual marginal, stânga nu există în România din punct de vedere politic. În general, spre deosebire de alte țări europene, în România nu se întrezăresc la orizont mișcări sociale capabile să genereze forțe politice anti-neoliberale cât de cât semnificative, lipsa acestei mobilizări constituind în sine un subiect de analiză. Pentru moment, nu ne rămâne decât să sperăm că, în fața presiunilor capitalului, actuala guvernare va mai face măcar câte ceva din puținul care se poate face, în condițiile în care fosta guvernare a executat ordinele primite cu exces de zel.

[1] Karl Polanyi, Marea Transformare: Originile Politice şi Economice ale Epocii Noastre, Tact, 2013, p. 54.
[2] Friedrich Hayek, The Road to Serfdom, The University Chicago Press, Chicago, 1944, pp. 70-71, 79, 205. Unul dintre intelectualii care au popularizat la noi această teză este H.R. Patapievici (vezi Omul Recent, Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 184).
[3] Karl Polanyi, Op. cit., p. 227.
[4] Ibidem, pp. 273-276.
[5] Cornel Ban, Postfaţă la Marea Transformare, p. 455.
[6] http://www.criticatac.ro/15796/ambivalena-liberalismului-politic-ideologie-romania-contemporan/
[7] În prefaţa cărţii, Cornel Ban indică faptul conform căruia cursurile de teorie politică la care a participat în cadrul studiilor doctorale de la Universitatea Maryland, cursuri susţinute de Vladimir Tismăneanu, au avut o contribuţie importantă în formarea gândirii sale. Acestea l-au făcut să ia în serios “rolul ideilor în cadrele analitice ale economiei politice” (p. 6). Nu pot să nu remarc ironia faptului conform căruia unul dintre profesorii de la care Cornel Ban a învăţat importanţa rolului ideilor este, în acelaşi timp, şi unul dintre principalii arhitecţi ai hegemoniei ideologice neoliberale exercitate asupra spaţiului românesc.
[8] A se vedea în acest sens afirmaţia unui binecunoscut intelectual neoliberal postdecembrist : „Cred cu convingere că garanţia progresului în România este votul cenzitar: România va evolua numai în măsura în care poporul, misera plebs, nu va avea acces direct la decizie” (H.-R. Patapievici, Politice, pp. 67-68). A se pune această afirmaţie în legătură cu reacţia elitelor intelectuale la masiva mobilizare populară împotriva regimului neoliberal al preşedintelui Băsescu din vara lui 2012, când „flacăra democraţiei” a fost salvată de voinţa exprimată prin referendum a 88% din electorat, doar printr-o combinaţie de boicotare a referendumului de către partizanii preşedintelui Băsescu, înlocuire a listelor electorale reale cu nişte liste lipsite de legătură cu realitatea electorală efectivă şi, în fine, intervenţie a puterilor occidentale în România, fără de care Băsescu probabil nu ar fi scăpat de furia populară cauzată, în esenţă, de măsurile de austeritate pe care le adoptase. Însă, după părerea mea, nu persoana lui Băsescu a reprezentat preocuparea principală a autorităţilor occidentale, ci contestarea democratică a neoliberalismului, care risca să dinamiteze corsetul constituţional ce garanta reproducerea acestui regim economic. Odată impusă voinţa populară împotriva dictatului pieţelor, s-ar fi produs o breşă esenţială şi drumul ar fi fost deschis către o serie de alte posibile înfrângeri ale capitalului în confruntarea cu mobilizarea populară.
[9] Vezi în acest sens afirmaţiile lui Friedrich Hayek, referitoare la situaţiile excepţionale în care este nevoie de suspendarea temporară a democraţiei de către un „dictator liberal”, pentru a se pune astfel capăt presupuselor tendinţe autodistructive ale democraţiei ce se manifestă atunci când o majoritate populară solicită măsuri de redistribuire a bogăţiei şi naţionalizarea anumitor sectoare economice. Făcute în contextul susţinerii acordate de către Hayek regimului lui Augusto Pinochet – regim responsabil de numeroase crime împotriva umanităţii (multe dintre ele de un sadism ce depăşeşte şi cel mai coşmăresc imaginar) – şi teoretizate în Capitolul 17 din Law, Legislation and Liberty, aceste afirmaţii plasează gândirea lui Hayek în vecinătatea gândirii faimosului teoretician al dictaturii şi al stării de excepţie Carl Schmitt http://crookedtimber.org/2013/06/25/the-hayek-pinochet-connection-a-second-reply-to-my-critics/. În anul 2007, la puţin timp după moartea lui Pinochet, Revista 22, cea mai importantă publicaţie de orientare neoliberală din România, a publicat un articol din care rezulta că, din nefericire, dictatura lui Pinochet, altminteri lăudabilă în opinia respectivului autor din multe puncte de vedere, a reprezentat o soluţie binevenită, cel mai probabil singura, pentru a stopa avansul statului Chile către mult mai nociva dictatură de tip castrist la care, susţine autorul, s-ar fi ajuns inevitabil dacă guvernul, ales democratic, al lui Salvador Allende, n-ar fi fost răsturnat prin lovitură de stat (Daniel Dragomirescu, Sfârşitul unei dictaturi, http://www.revista22.ro/sfarsitul-unei-dictaturi-3641.html).
[10] Karl Polanyi, Op. cit., pp. 276-277
[11] În condițiile în care, tot mai frecvent, mișcări și măsuri politice neoliberale sunt etichetate în discursul public și cel academic drept conservatoare (din nefericire, întâlnim astfel de confuzii și în limbajul autorului volumului publicat de Tact), se cuvine să subliniem faptul că, atâta timp cât conservatorismul are o consistență proprie și nu e redus la statutul de anexă a liberalismului ce se limitează la a-i ține isonul acestuia din urmă, obiectivul conservatorismului este coeziunea socială, sau conservarea liantului social, amenințat de liberalism (vezi în acest sens un foarte lămuritor text de James Matthew Wilson, intitulat Scrisoare de la un conservator tradiţional, în John Chrysostom Médaille, Ovidiu Hurduzedu (ed.), A Treia Forţă : Economia Libertăţii, Logos, 2009, pp. 180-191). Dacă acest aspect unește conservatorismul clasic și socialismul, despărțirea se produce datorită faptului că, în timp ce în general (dacă exceptăm formele atipice și hibride de conservatorism precum populismul tory, Catolicismul social sau socialismul creștin) conservatorii consideră că presupozițiile coeziunii sociale sunt ierarhia socială și cadrul cultural tradițional, socialismul, pe de altă parte, consideră că coeziunea socială poate fi menținută pe baze democratice și într-un cadru cultural modern. Evident, este vorba de socialismul democratic, socialismul totalitar înlocuind elita tradițională cu o elită formată din revoluționari de profesie emancipați de limitările tradiției și adepți ai ingineriei sociale impuse cu forța de la centru. Revenind, dacă pe de o parte conservatorul „nu se simte niciodată mai confortabil decât atunci când denunţă ordinea burgheză oligarhică şi plutocratică” (Gerard Gengembre, La Contre-Révolution ou l’histoire désespérante, Éditions Imago, Paris, 1989, p. 279), pe de altă parte, niciodată nu se simte mai inconfortabil decât atunci când, sub amenințarea radicalismului socialist, se vede constrâns să se alieze cu liberalii. În opinia mea, în condițiile în care, ceea ce-l diferențiază pe autenticul conservator de simplul privilegiat oportunist este obiectivul coeziunii sociale, pus în situația în care evoluția istorică îl constrânge să facă compromisuri în materie de scop (coeziunea socială) pentru a salva mijlocul (ierarhia), mai devreme sau mai târziu, autenticul conservator va suferi una din patru posibile mutații : a) fie optează pentru pragmatismul alegerii constante a răului celui mai mic, ceea ce în timp golește conservatorismul de orice conținut și îl târăște pe conservator în combinații din ce în ce mai umilitoare și mai caricaturale ; b) fie virează către stânga, sub forma socialismului evanghelic sau a democrației creștine (a se vedea spre exemplu cazul lui Félicité de Lamennais, al lui Pierre Simon-Ballanche sau turnura doctrinei sociale catolice începând cu Rerum Novarum și mai ales după Conciliul Vatican II) ; c) fie se retrage din istorie în estetism nostalgic sau în profetism apocaliptic (Gerard Gengembre, Op. cit, pp. 281, 295-296) ; d) în fine, există și opțiunea mai sinistră a „Revoluției Conservatoare” și, în ultimă instanță, a recompunerii fasciste a universului holist și ierarhic al tradiției. Potrivit lui Ernst Nolte, acest proces presupune îmbinarea incoerentă de elemente tradiționale cu elemente radical moderne, fapt care diferenţiază fascismul de cele mai flexibile variante ale conservatorismului. Între timp, ca orice oportunist, conservatorul oportunist se va ghida întotdeauna în funcţie de primatul interesului personal, ceea ce înseamnă că poate opta pentru oricare dintre aceste patru mutații în funcție de cum rentează sau nu, deși cel mai probabil va opta pentru tămâierea „conservatoare” și „creștinească” a neoliberalismului, un spectacol dezgustător pe care ni l-au oferit și ni-l oferă încă cea mai mare parte a așa-zișilor intelectuali conservatori și creștini de la noi.
[12] Ibidem, pp. 261, 287-288.
[13] Probabil că, în ceea ce îi privește pe țărani, exemplul cel mai extrem de gândire tehnocratică neoliberală înrădăcinată în premise ce țin de registrul darwinismului social, a fost declarația economistului șef al BNR, Valentin Lăzea, care invoca necesitatea lichidării agriculturii de subzistență, pe seama căreia trăiește cea mai mare parte din populația rurală, printr-o politică de impozitare a proprietății țărănești care i-ar fi constrâns pe micii proprietari să-și vândă terenurile marilor agrobusinessuri private, fapt care ar fi dus la o productivitate sporită a sectorului agricol http://www.criticatac.ro/19703/economistul-ef-de-la-bnr-le-declar-rzboi-deschis-ranilor-bieii-de-aur-ai-lui-isrescu/.
[14] Legătură analizată magistral de Polanyi, care insistă asupra faptului că trauma promovată de dezîncastrarea capitalistă a economicului din social este întâi de toate o traumă culturală cu efecte abrutizante (Karl Polanyi, Op. cit., pp. 224-225, 262-266). După cunoștințele mele, nu există în mediile ortodoxe românești o critică la adresa neoliberalismului înaintea publicării volumului A Treia Forță: România Profundă de către Mircea Platon și Ovidiu Hurduzeu (Editura Logos, 2008). Publicat în anul în care avea să înceapă criza, volumul, dacă e să-i dăm crezare lui Ban, a apărut la momentul în care, în ceea ce privește modelul economic românesc, jocurile erau deja făcute în favoarea neoliberalismului, teză pe care autorii, altminteri acuzați de utopism de inspirație paseistă, se încăpățânau să o respingă. Critica neoliberalismului se făcea de pe poziția conservatorismului clasic și a personalismului ortodox care, în răspăr cu depersonalizarea și masificarea de care se făceau responsabile atât comunismul, cât și neoliberalismul, ar fi trebuit să-și găsească expresia într-o „economie la scară umană” a micii proprietăți țărănești, a antreprenorilor mici și mijloci și a formelor de asociere cooperativă, toate acestea într-un cadru politic suveranist, opus față de instituțiile transnaționale ale UE. Cu înclinații ce țin de populismul tory, volumul ataca atât „noul marxism”, cât și „[dreapta] think tank” care nu reprezintă interesele niciunei categorii sociale concrete din România, ci doar pe cele ale finanțatorilor ei externi (A Treia Forță, pp. 210, 304).
[15] Într-un text ce se vrea a fi un catehism, în zece puncte, al autenticei stângi românești, publicat pe platforma Criticatac, se afirmă, destul de corect zic eu, cu privire la actualul PSD, că acesta „e un partid” al „clasei capitaliste locale, conservator social și cultural, rupt de orice bază socială concretă și neinteresat de promovarea unei agende sociale sau măcar minimal progresiste (…) Eticheta de stânga pe care acesta și-o arogă, sau pe care dreapta i-o aplică, este complet eronată. Protecția socială pe care acest partid o promovează uneori este una de tip medieval, similară celei în care baronii își protejau supușii și populația din subordine – în nici un caz o politică conștientă de stânga.  În mod normal, dacă contextul istoric ar fi fost diferit, PSD-ul ar fi fost un partid clar de dreapta.” (http://www.criticatac.ro/25025/decalogul-radio-erevan-al-criticatac/)
[16] Din acest punct de vedere, nu mă pot abține să nu comentez pe scurt două note de subsol din capitolul șase al volumului Dependență și dezvoltare, capitol intitulat „Revoluția neoliberală vine în România”. În aceste note de subsol, aflate la pagina 175, Ban face trimitere la combinația de neoliberalism și creștinism din gândirea lui H.R. Patapievici, afirmând că „marea masă a aspirațiilor neoliberale a fost grefată pe conservatorismul antebelic, inclusiv pe anti-modernismul ortodoxiei estice, puțini”, printre care și Alina Mungiu-Pippidi, fiind cei care au „[adoptat] o variantă de neoliberalism seculară” (p. 175). Voi reveni pe larg asupra acestui subiect, într-un articol care actualmente se află în pregătire. Pentru moment, mă limitez la a-mi exprima speranța că autorul sesizează natura profund dubioasă a altoirii pe trunchiul refractar la modernitate al Ortodoxiei estice, a unei ideologii pe care, pe urmele lui Polanyi, Ban o identifică pe bună dreptate, în însuși titlul capitolului, ca fiind una revoluționară, deci prin definiție modernă, și care își are rădăcinile nu în Ortodoxia estică, ci în puritanismul calvin, deficitul de etică protestantă fiind altminteri unul din principalele capete de acuzare în procesul inentat Ortodoxiei de cel puțin bună parte din intelighenția neoliberală. Altminteri, am putea să credem că toate acuzațiile referitoare la deficitul de calvinism al Ortodoxiei sunt pure aiureli, și că de fapt, tradiția ortodoxă e cât se poate de calvinistă, lucru pe care însă ortodcșii nu l-au știut până nu s-a găsit Patapievici să-i lumineze. Din acest punct de vedere, sper că autorul realizează că neoliberalismul secular al Alinei Mungiu-Pippidi are totuși meritul de a fi un produs ideologic mai coerent decât neoliberalismul „ortodox” al unora precum H.R. Patapievici sau M. Neamțu. În fine, dacă tot veni vorba, aș mai fi curios și să aflu ce anume înțelege autorul prin „pietism religios”, fenomen care, aparent, s-ar combina în România zilelor noastre cu „etnicismul” și „rasismul”, întreaga combinație fiind calificată drept o „reacție de masă” la dislocările produse de capitalism, ce se caracterizează prin „solidaritate regresivă” (p. 13). Este religiozitatea ortodoxă „pietistă”? Iar dacă da, ce presupune asta? Sau doar parte din religiozitatea ortodoxă este „pietistă”? Iar dacă da, care parte? Spun asta deoarece un binecunoscut teolog ortodox, altminteri foarte critic în raport cu capitalismul și cu modernitatea în ansamblul ei, se distinge printre altele și printr-o critică a pietismului și a influenței sale în spațiul ortodox, subliniind faptul că, asemenei capitalismului, şi pietismul este un fenomen tot de origine protestantă (pentru mai multe detalii vezi Christos Yannaras, Libertatea Moralei, Editura Anastasia, 2002, Capitolul VIII, pp. 119-134)
[17] http://www.criticatac.ro/25025/decalogul-radio-erevan-al-criticatac/

Posted in Uncategorized | 19 comentarii

De la PCR la DNA

Iată cum stau lucrurile în cazul Toni Greblă:

http://voxpublica.realitatea.net/…/dna-unde-s-strutii-lui-g…

Iată și ce declara Monica Macovei cu două luni în urmă:

“Toni Greblă trebuie să demisioneze astăzi de la Curtea Constituțională
Aducerea cu mandat la DNA a judecătorului Grebla a subminat încrederea publică în CCR. Curtea Constituțională este o instituție cheie a statului și orice acuzație de corupție la adresa unui judecător al Curții afectează grav credibilitatea acesteia (…) Prezența judecătorului Greblă, suspectat de fapte de corupție, la ședințele și deciziile Curții creează suspiciuni privind motivația votului său și neîncrederea în deciziile adoptate. De asemenea, prezumția de nevinovăție este greșit invocată pentru a-l păstra încă judecător la CCR, pentru că o persoană cu funcții publice (parlamentar, ministru, magistrat etc) trebuie să plece imediat din acea funcție pentru a reduce din răul facut prin reducerea încrederii publice în instituții.
Prezumția de nevinovăție se referă doar la sistemul judiciar: procurorii și judecătorii implicați în anchetarea sau judecarea unei persoane nu au voie să se pronunțe asupra vinovăției acelei persoane până la finalizarea procesului penal.
Dar judecătorul Greblă trebuie să plece acum, pe ușa din dos, pentru că nu exista dreptul de a fi judecător la CCR sau de a avea o alta funcție publică, dar există dreptul opiniei publice la instituții corecte și credibile, pentru că deciziile lor le afectează viața” http://www.revista22.ro/monica-macovei-toni-grebla-trebuie-…

Bun, deci conform ideologiei macoveice, credibilitatea Curții Constituționale este afectată de acuzații de corupție la adresa unuia dintre judecătorii Curții, independent dacă ele sunt fondate sau nu, fapt care explică și modul în care restrânge Macovei aria de aplicabilitate a prezumției de nevinovăție. Cu alte cuvinte, conform jurisprudenței macoveice, prezumția de nevinovăție servește doar la protejarea cetățeanului Greblă de abuzurile statului (încă mai servește, până nu ne bagă Monica Robespierre Mandela într-o fază și mai radicală a luptei anticorupție), nu și la protejarea Curții Constituționale de abuzurile DNA și SRI. Și aici nu vorbim de un primar de comună care a fost înlocuit ca urmare a unui dosar complet lipsit de substanță fabricat de DNA (nu că ar fi normal să se întâmple așa ceva inclusiv la nivelul primarilor de comune). Vorbim de un judecător al Curții Constituționale (!) care în cele din urmă a fost înlocuit, judecător care întâmplător tocmai respinsese ca neconstituționale solicitările SRI de a extinde și mai mult sfera de supraveghere a populației. Or, în mintea sucită a Monicăi Macovei, credibilitatea Curții este automat afectată de fabricarea unui dosar penal de către DNA, dar nu este afectată de restructurări executate în forță la presiunea DNA și SRI, precum cea din cazul de față. Dacă se întâmplă așa ceva, conform acestei logici staliniste, noi nu putem decât să credem că, pe viitor, de frica DNA, judecătorii Curții Constituționale vor fi și mai scrupuloși în deciziile lor. Sau mai mult, ar trebui să credem că doar de frica DNA vor începe să acționeze nu după cum le dictează interesele, ci după cum le dictează conștiința. Totul e ca DNA să intre în ei și după aia devin automat credibili. Asta deoarece, precum Partidul, DNA este infailibil iar infailibilitatea sa este fundamentul ultim al ordinii juridice a statului român. Altminteri, am putea să ne întrebăm cum rămâne cu credibilitatea DNA-ului? O să iasă din nou doamna Macovei în public ca să-i ceară de data aceasta Laurei Kovesi „plecarea pe ușa din dos”, pe motiv că a compromis credibilitatea DNA? În fine, mă întreb de câte astfel de aberații mai este nevoie pentru ca electoratul avangardist al Monicăi Macovei s-o trimită la plimbare pe aceasta din urmă.

Posted in Uncategorized | 5 comentarii

Madam Robespierre și mobilizarea împotriva ANAF

De la domnia legii, Monica Macovei a trecut la îndemnul la revoltă împotriva ANAF-ului. Așa reacționează Madam Robespierre când pierde monopolul asupra terorii legitime. Cine știe, poate pe viitor organizăm și un referendum pentru demiterea ANAF-ului. Vox populi, Vox Dei, dar doar atunci când vorbim de poporul antreprenor. Vocea (fostului) popor muncitor (actualmente popor asistat, întrucât datorită lenei nu câștigă suficient ca să-și plătească asigurare medicală privată) este vocea Diavolului. Care diavol (roșu la culoare, cum altfel) vine de la ruși. Ca atare, când acest popor (neam de demoni) deschide gura și strigă „ce ai cu noi Băsescule, fiu al zeului Neptun, vrei să ne omori cu zile”, de la Vox populi, Vox Dei trecem subit la pașol na turbinca! Arde-v-ar flacăra democrației de nemâncați care nu știți cu ce se mănâncă integrarea europeană!

Ia imaginați-vă voi ce zbierete de susținere a statului de drept ar fi emis doamna Monica Macovei dacă, în vara lui 2012, politicienii USL i-ar fi îndemnat pe țărani să picheteze (eventual cu coase și furci) sediul DNA ca urmare a anchetelor acestei instituții din dosarul referitor la organizarea referendumului din 2012. Acum Monica Macovei îi îndeamnă pe antreprenori să picheteze sediile unei alte instituții a statului, în speță ANAF. Or, din punct de vedere al teoriei politice și constituționale, prin ce anume se explică acest dublu standard? Ca să înțelegem asta trebuie să înțelegem mai întâi ce presupune de fapt regimul constituțional modern. Regimul constituțional modern presupune domnia legii și separația puterilor în stat, adică fiecare instituție își exercită atribuțiile în limitele legii și în cadrul unei sfere strict delimitate asupra căreia are autoritate. Cu alte cuvinte, dacă Băsescu nu poate fi demis decât dacă se împlinesc condițiile pentru validare a referendumului din legea referitoare la acest proces electoral, tot așa, legea prevede că parlamentarii au dreptul să aprobe sau nu ridicarea imunității colegilor lor, la fel cum aceeași lege prevede obligația întreprinzătorilor de a-și plăti taxele. În plus, deși legea referitoare la organizarea referendumului era complet idioată, întrucât se baza pe confuzia dintre lista electorală reală (de fapt) și o listă electorală fictivă (de drept), permițând de asemenea un subterfugiu corect din punct de vedere legal(ist) cu toate că în totală opoziție cu ceea ce putem numi spiritul democratic, anume boicotarea referendumului de către partea care nu se putea menține la putere decât prin neprezentarea la urne, la vremea respectivă s-a spus că legea-i lege și unde-i lege nu-i tocmeală. Acum, când agenții ANAF fac, după câte se aude, exces de zel în anumite cazuri, tot pe principiul că legea-i lege și unde-i lege nu-i tocmeală, Macovei vrea să ia cu asalt instituțiile statului.

Or aici ajungem la esența problemei, întrucât, după cum bine știm, regimul constituțional modern teoretizat de Montesquieu a înlocuit regimul absolutist al cărui principiu de organizare era rezumat de Ludovic al XIV-lea prin formula „l’etat c’est moi”. Doar că între Ludovic al XIV-lea și Franța contemporană a mai existat unul pe nume Robespierre. Robespierre a asmuțit burghezia împotriva nobilimii și a dus campanii de exterminare a țărănimii franceze, ocupând în statul francez o postură echivalentă cu cea a lui Ludovic al XIV-lea, doar că de data asta era vorba de un lider revoluționar. În plus, Robespierre venise cu o nouă invenție ce avea să facă o carieră strălucită în decursul epocii moderne, anume guvernarea prin teroare, în condițiile în care nu se aplica separația puterilor în stat ci un monopol absolut asupra terorii. Or, dacă revenim în zilele noastre, distingem două caracteristici ale filozofiei politice macoveistice: pe de o parte asmuțirea burgheziei împotriva sărăcimii de la sate și de la orașe, precum și împotriva baronilor PSD, pe de altă parte, principiul conform căruia „l’etat c’est DNA et DNA c’est moi, Madam Monica!” Aceasta explică nu doar faptul că în numele suveranității absolute a DNA sunt în mod constant atacate alte instituții ale statului, în special parlamentul, ci și faptul că dacă pe de o parte antreprenorii sunt chemați să iasă în stradă împotriva ANAF-ului, pe de altă parte țăranii sunt vânați pe câmp de DNA în timp ce Monica Mandela strigă în parlamentul european că s-au fraudat 1,5 milioane de voturi cu ocazia tentativei usliste de lovitură de stat.

Și încă ceva. Eu nu neg că ANAF-ul o da dovadă și de exces de zel. La urma urmei, Ponta o fi învățat și el meserie de la Macovei. Însă nu putem să condamnăm excesul de zel și legalismul meschin și fariseic doar atunci când ne convine nouă. În plus, chiar dacă excesul de zel e un rău, eu zic că fărădelegea care acționează nestingherită e un rău și mai mare. Iar aici, pe fondul luptei dintre oligarhia locală și mica burghezie, din peisaj dispare majoritatea tăcută și amărâtă, de care nu mai vorbește nimeni. Dacă discutăm strict în termeni legali, la urma urmei, la fel cum un condamnat penal poate să facă recurs la Înalta Curte și să se ducă, dacă e cazul, și până la CEDO cu jalba în proțap, tot așa, și un patron victimă a abuzurilor ANAF-ului poate să dea statul în judecată. La fel cum teoretic, dacă tot ne place să ne jucăm de-a statul de drept, și eu aș putea să dau în judecată editura All, care de șase luni întârzie să-mi plătească o traducere, în timp ce, în plină campanie pentru prezidențiale, directorul respectivei edituri scria articolașe pe contributors în care compara cinstea și civilizația germană cu înapoierea și neseriozitatea românească. Teoretic pot s-o fac, desigur, dacă am bani de avocat. La fel cum teoretic putea să-și dea în judecată patronul și acea femeie de serviciu din Galați care nu-și primise salariul (de mizerie) de trei luni, și care în cele din urmă (avea și o fată bolnavă la pat) s-a sinucis în urmă cu câteva săptămâni, fapt care nu a mai iscat nicio revoltă populară. Pentru că masa de săraci nu știe să se organizeze iar Macovei nu are alte mesaje pentru ea decât acela „că nu există niciun prânz gratis”. Dimpotrivă, ne-am putea aștepta mai degrabă la o revoltă „populară” împotriva inspectorilor statului care verifică dacă prevederile din contractul de muncă și cele din legislația muncii sunt respectate.

Pe de altă parte, în timp ce partidele politice se războiesc călare pe instituțiile statului iar românii cât de cât mai înstăriți sunt asmuțiți împotriva românilor săraci ca vai de ei, băncile încasează bailout-uri și se sustrag bine mersi rigorilor legii ca urmare a intervențiilor FMI-ului și ale lui Isărescu, care Isărescu rămâne liniștit în funcția din care nu păzește nimic, doar le face morală debitorilor care n-au știut să se păzească singuri, profiturile PETROM-ului sar frumos de un miliard de euro pe an, austriecii jupoaie liniștiți pădurile iar cruciații anticorupție nu iau la întrebări niciun investitor străin.

Posted in Uncategorized | 6 comentarii

Citizen Volo

Monica Macovei, 20 mai 2012:

„Da, are tot dreptul ambasadorul american sau alti ambasadori sa faca astfel de comentarii, pentru ca SUA, Departamentul de Stat, a finantat atat DIICOT, cat si DNA, adica parchetele specializate pe crima organizata si coruptie. Sigur ca-i intereseaza ce se intampla cu investitia lor, in sens de eficienta. Doi: au investitori straini. Investorii straini sunt interesati sa nu fie coruptie in Romania. Cine lupta cu coruptia din Romania, la nivel de investigatii? DNA. Deci e firesc si normal sa fie ingrijorat si sa-si spuna parerea cu privire la cum e condus DNA, daca e condus eficient impotriva coruptiei sau nu”. http://www.hotnews.ro/stiri-esential-12304315-monica-macovei-ambasadorul-gitenstein-are-dreptul-faca-aprecieri-despre-procurorul-sef-dna.htm

Monica Macovei, 29 martie 2015:

„Agresivitatea verbala a ambasadorului Oleg Malginov a depasit cu mult limitele diplomatiei si nu trebuie sa ramana nesanctionata public. Ambasadorul Rusiei insulta doi intelectuali romani, Vladimir Tismaneanu si Marius Stan, pe care ii catalogheaza drept „badarani”, si da indicatii echipei redactionale a ziarului Romania Libera, criticand-o pentru ca a preluat un articol de opinie scris de cei doi. „Republicarea despre care este vorba sa ramana pe constiinta echipei editoriale”, afirma amenintator ambasadorul lui Putin.

Prim-ministrul Victor Ponta si ministrul de Externe, Bogdan Aurescu, tac inacceptabil in timp ce cetatenii romani sunt insultati si intimidati de reprezentantul lui Vladimir Putin la Bucuresti.

Presedintele Klaus Iohannis tace si el, la fel de inacceptabil, in timp ce romanii pe care ii reprezinta indura umilinte din partea ambasadorului Rusiei (…)

Presedintele Iohannis, prim-ministrul Ponta si ministrul Aurescu au obligatia sa raspunda. Oamenii lui Putin devin tot mai agresivi. Ambasadorului Malginov trebuie sa i se spuna, fara nicio ambiguitate, ca au trecut vremurile cand Rusia dicta la Bucuresti. Oleg Malginov trebuie sa fie rechemat la Moscova si sa fie inlocuit de un „ambasador” care sa ne respecte.” http://www.hotnews.ro/stiri-politic-19775337-monica-macovei-condamna-declaratiile-ambasadorului-rus-bucuresti-ponta-aurescu-iohannis-tac-inacceptabil-timp-oamenii-lui-putin-devin-tot-mai-agresivi-oleg-malginov-trebuie-fie-rechemat-moscova.htm

Să fim clar înțeleși: Mie mi-ar fi jenă să fiu reprezentat de un ambasador care se angajează în polemici cu tismănenii ce ciripesc prin presa din țara unde acel ambasador a fost trimis de statul român. Un minim de prestanță ar presupune să lași Vocea Rusiei să se ocupe de Tismăneanu, la fel cum nu țin minte ca Gitenstein să fi intrat în polemici cu vreun editorialist de la noi. Au americanii destui oameni care să se ocupe de asta, inclusiv Tismăneanu, ceea ce înseamnă că e clar că americanii lucrează totuși la un alt nivel. Acestea fiind spuse, se impun totuși niște observații:

1. Faptul că ambasadorii americani nu își dau cu părerea despre ce a spus x sau y din presa românească arată că, spre deosebire de Rusia, America se respectă pe sine. Faptul că americanii își dau cu părerea despre instituții ale statului român care taie și spânzură în România, subliniind pe lângă aceasta faptul că acele instituții sunt de fapt creații ale statului american ce acționează în interesul investitorilor americani, arată, pe de altă parte, cât de mult îi respectă americanii, și odată cu ei și Monica Macovei, pe cetățenii României.

2. Nu înțeleg de unde ideea aceasta conform căreia o insultă la adresa lui Vladimir Tismăneanu (personaj al cărui tată a fost plantat pe aceste meleaguri de Moscova pentru ca ulterior fiul să se mute cu bagaje și arme la Washington) și a ucenicului său Marius Stan reprezintă de fapt o insultă la adresa românilor. L-au ales românii pe Vladimir Tismăneanu în vreo funcție? Sau rușii și apoi americanii au ales să-i trimită aici pe Tismăneanu tatăl și pe Tismăneanu fiul, evident, nu pe post de ambasadori, ci pe post de responsabili cu instructajul ideologic al poporului român?

3. De ani buni, Vladimir Tismăneanu insultă nu doar lideri politici de peste hotare ci și politicieni, jurnaliști și intelectuali din România, inclusiv pe subsemnatul, pe care l-a inclus în categoria „derbedeilor cu patalama doctorală”, fapt petrecut în contextul scandalului provocat de decorarea lui Octav Bjoza. La vremea respectivă, i-am luat apărarea lui Klaus Iohannis care îndura umilințe și intimidări de la Vladimir Tismăneanu. Evident, este dreptul domnului Tismăneanu să se manifeste public așa cum crede de cuviință, iar eventualele dispute se pot rezolva la tribunal. Dar să înțeleg că de acum autoritățile publice trebuie să se mobilizeze de fiecare dată când se simte domnul Tismăneanu insultat? Bine că mâna lungă a DIICOT-ului și a DNA-ului nu are autoritate și asupra ambasadorului Malginov, ținând cont de faptul că SUA au băgat bani în aceste instituții. De altfel, știm din filmele de la Hollywood cum se dau peste cap autoritățile americane atunci când se pune problema să-și salveze cetățenii (cel puțin pe cei cu importanță strategică precum domnul Tismăneanu), la fel cum știm din realitatea cotidiană a României, țară unde viața bate filmul, cât de mult se sinchisesc autoritățile române de drepturile românilor de rând, mai ales atunci când ele intră în conflict cu interesele investitorilor strategici americani. E suficient să ne aducem aminte de suprapunerea dintre declarațiile ambasadorului Gitenstein cu privire la exploatarea gazelor de șist și intimidările, umilințele și bătăile pe care le-au îndurat țăranii din Pungești. Așa că da, nu este prima oară când oficialitățile ruse dau dovadă de primitivism, dar doamna Mandela ar face bine să ne mai scutească.

Posted in Uncategorized | 7 comentarii