Peisaj după bătălie

În România, dispare tot mai mult nu doar instinctul dreptății, ci și cel al moderației și responsabilității. Pur și simplu toată lumea vrea să câștige cu orice preț și cu orice mijloace. Iar cinismul din sferele puterii, coborât pe rețelele sociale prin intermediul agitatorilor și politrucilor de serviciu, este dublat de un infantilism de care suferă tot mai mult, atunci când nu este cumpărată, societatea civilă. Dacă cei de la putere vor să câștige cu orice preț și cu orice mijloace, mulți din oamenii de rând vor să se audă doar pe ei și să audă doar jumătățile de adevăr care le convin. Spun infantilism deoarece maturitatea presupune acceptarea faptului că este cel puțin teoretic posibil ca adevărul să nu fie ăla care ți-ar conveni ție să fie, ca dreptatea să nu fie de partea ta, că este posibil să te fi înșelat, cu sau fără bună credință.

Lăcomia, oportunismul și narcisismul ne omoară încetul cu încetul, în timp ce noile generații continuă să învețe, deseori pe pielea lor, că acestea sunt motoarele succesului, că onestitatea și lucrul bine făcut (cu excepția situației când e lucru bine furat sau bine manipulat) nu sunt deloc răsplătite. Ba din contră. Până la lipsa de iubire, ne omoară întâi de toate o teribilă lipsă de onoare care se ascunde în spatele împopoțonării noastre. Vrem nu doar să trăim bine, cu orice preț și orice mijloace, ci și să fim apreciați pentru modul josnic în care trăim. Vrem să evităm cu orice preț oglinda.

Mințim și furăm: pe cale legală sau ilegală, cu sau fără voie de la binom. Instituțiile noastre nu sunt construite pe principiul echității și interesului public ci pe impostură, servilism și deturnarea bunurilor publice spre avantajul celor mai mizerabile interese private. Conștiințele sunt subordonate intereselor individuale sau intereselor de clan, de care depinde realizarea celor dintâi. Iar din toate astea rezultă o atmosferă intoxicată cu ură, frică, suspiciune, lehamite și cinism (această din urmă atitudine fiind probabil nota definitorie a minorității din generația mea care a reușit să se sustragă, într-o oarecare măsură, celeilalte patologii de masă menționate mai sus, anume narcisismul).

Așa stând lucrurile, nu are rost să ne mai mirăm că se duce totul de râpă.

Publicat în Uncategorized | 7 comentarii

Costurile sociale ale unui partid zombi: concluzii la capătul unei săptămâni foarte agitate

Nu doar în cazul de față, ci în general, și cei de la putere și cei din stradă se înșală. Însă în moduri diferite. Iar înșelarea poate merge până la forme întru totul (tragi)comice de delir.

Cei de la putere au impresia că lucrurile sunt mai complexe decât sunt de fapt. Cei din stradă au impresia că sunt mai simple decât sunt de fapt. Ceaușescu a murit ferm convins că era victima agenturilor, nu a istoriei. La rândul lor, revoluționarii din decembrie 1989 au murit cu credința, sau cel puțin cu speranța, că, atât ca experiență subiectivă, cât și ca impact social de ansamblu, democrația și economia de piață urmau să fie mult mai ideale decât s-au dovedit în cele din urmă. După care s-a tot strigat „păcat de sângele vărsat”.

Când se spune despre cei din stradă și cei de acasă care stau și se uită la RTV că sunt, și unii și alții, manipulați, e nevoie să se facă o serie de precizări. Da, majoritatea celor din stradă sunt „manipulați”, la fel cum toți cei care iau de bună propaganda RTV sunt „manipulați”. Dar tocmai aici este deosebirea esențială, care scapă strategilor pesediști, deopotrivă penali și penibili, și care sunt ferm convinși că problema lor nu este că se află de partea proastă, întrucât învinsă, a istoriei, ci doar aceea că sunt subminați de către servicii, Soros, ș.a.m.d. De unde și convingerea tragicomică a unora, specifică tuturor elitelor muribunde, că dacă doar ar avea ei mai mult sânge în instalație, ca să pună mâna pe ciomag, chiar ar reuși să-și rezolve problema, nu să își accelereze distrugerea, conferindu-i forme mai violente. Or, ceea ce nu înțeleg ei este că în istorie formele de manipulare evoluează de la simplu la complex, nu invers, de la cele mai sofisticate înapoi spre cele mai primitive. De la RTV la Soros, nu de la Soros la RTV. Iar entitățile care nu se adaptează la noul regim al complexității dispar. Ghinion.

Pe de altă parte, când vorbim de „manipularea” celor două tabere, trebuie să sesizăm toate nuanțele. Sigur că și serviciile plus capitalul multinațional îi manipulează pe tinerii frumoși și liberi pentru a-și apăra profiturile, la fel cum și oligarhia locală pesedistă îi manipulează pe privitorii la RTV tot pentru a-și salva propria piele. Mai interesantă este însă automanipularea fiecărei categorii în parte. Pentru că atât tinerii frumoși și liberi, cât și bătrânii (inevitabil mai puțin frumoși și) „comuniști”, își reprezintă opțiunea politică drept una ce reprezintă dreptatea cu D mare, sau binele comun împărțit în manieră echitabilă întregului corp politic. În realitate, prin opțiunile lor, fals reprezentate în modul descris mai sus, atât primii cât și cei din urmă urmăresc interesele specifice grupului lor social. Tinerii frumoși și liberi vor egalitate în fața legii, ceea ce e foarte corect și frumos, numai că, din păcate, marea majoritate din ei înțeleg această egalitate în fața legii ca egalitate în fața pieței. Ceilalți, conștienți de faptul că această egalitate înseamnă moarte sigură, votează în mod inteligibil pentru forme de protecție cu caracter clientelar, că altceva PSD-ul nu oferă.

În momentul de față, asistăm la etapa finală de lichidare a feudalismului întârziat (și trecut prin fostele structuri PCR) românesc de către burghezie, atât ce mică, cât și cea mare, care se îmbogățește din munca celei dintâi și nu vrea să plătească pentru menținerea în viață a părinților ei. Dar această lichidare poate fi văzută și ca reformarea forțată, din afară, a îndărătnicului și regresivului Partid Social Democrat, care se va putea reinventa doar ca partid care va reuși să unească electoratul său tradițional cu cel urban care acum îl contestă în stradă. Lucru care de altfel a și început să se întâmple în ultimii ani, dacă ne uităm la evoluția scorurilor electorale, dar procesul a fost încetinit, cu costuri dureroase pentru România, datorită comportamentului de partid zombi al PSD-ului, sau datorită încercării disperate (întrucât asociate cu spectrul cătușelor) de a da ceasul înapoi.

Cred totuși că mare parte dintre protestatari, ei înșiși presați de rate la bancă și dificultăți economice, nu au o problemă cu politica social-democrată, pe care n-au prea avut șansa să o cunoască, ci cu politica rudimentară de tip mafiot a PSD-ului, cu care au ajuns să o confunde pe cea dintâi. Iar asta, repet, în mare parte din vina PSD-ului.

Va reuși PSD-ul să se reinventeze, după această criză, în sensul descris mai sus? Și va reuși, odată reinventat, și învestit cu legitimitatea necesară, să rezolve dosarul abuzurilor cu care, în mod cert, a fost asociată până acum lupta anticorupție, și pe care ei au încercat să-l închidă (și au eșuat) prin tentativa de renăstasizare a țării? În caz contrar, vor înțelege partidele de dreapta – care, continuă să plătească factura politicilor băsiste de austeritate, la fel cum și PSD-ul plătește factura repetatelor încercări de a pune capăt luptei anticorupție -, în al doisprezecelea ceas, că trebuie să răspundă problemelor, frustrărilor și așteptărilor electoratului pesedist, pentru care anticorupția nu ține de foame?

Sunt întrebări dramatice, prin prisma posibilelor consecințe ale unui eșec, la care nu am răspuns. Știu însă – am spus-o de la bun început, iar desfășurarea evenimentelor nu a făcut decât să-mi confirme predicțiile – că strategia regresivă a PSD-ului nu are sorți de izbândă, și că, menținându-ne mai mult decât era cazul în cleștele unei dihotomii nefericite, ea nu a făcut decât să sporească și să agraveze o serie de probleme sociale și instituționale pe care s-ar putea să fie deja prea târziu ca să le mai rezolvăm.

Să sperăm că nu. Căci alternativa este sumbră.

Publicat în Uncategorized | 8 comentarii

Dragnea și Licuriciul

Sunt unii care cred că amplificarea paranoiei securitare și islamofobe, reflectată în momentul de față în politicile interne ale Administrației Trump, nu poate să se substituie foarte bine așa-numitului imperialism cultural clintonian. Ce să mai vorbim de faptul că SUA are un președinte care exprimă fățiș idei fasciste de gen, „odată intrați în Irak, trebuia să luăm petrolul, dar nu-i nimic, poate vom avea din nou ocazia pe viitor”.

Între timp, SUA vor să mute ambasada din Israel la Ierusalim și încep să pună presiune serioasă pe Iran, care, să nu uităm, este aliatul Rusiei. Nu e deloc clar că rușii își vor lăsa din brațe aliatul alături de care au restabilit autoritatea lui Assad în Siria, iar pe de altă parte, dincolo de lobby-ul evreiesc din America și chiar de ginerele lui Trump, devotamentul acestuia din urmă față de Israel e absolut necesar pentru a-și conserva votul evanghelic datorită căruia a ajuns președinte.

Pe de altă parte, interesele de afaceri rămân același, chiar dacă imperialismul deghizat în umanitarism poate de acum să acționeze fățiș, fără mască. E ca și cum ai spune că doar Stalin, nu și Hitler, reprezenta un pericol pentru securitatea vecinilor săi, pentru că numai primul avea o ideologie universalistă pe care voia să o exporte, pe când cel din urmă nu avea decât o teorie a superiorității germane. Mai are rost să vorbesc rolul pe care îl are industria de armament, bazată pe comenzi de stat, în relansarea economică a unei națiuni, și că nu doar Germania, ci și SUA, au ieșit astfel din Marea Criză? Astea toate la un loc fac probabil superfluă discuția despre personalitatea instabilă a președintelui american și strategia de bullying prin care și-a croit drum atât în cariera de afacerist, cât și în cea de politician, deși mie unuia mi se par foarte relevante și aceste aspecte.

Or, în acest context, cu o Turcie extrem de instabilă, care virează năucitor în politica externă, și cu o Grecie care riscă să se prăbușească de la o zi la alta, situație în care va fi silită să caute ajutor la marele frate pravoslavnic de la nord, chiar crede cineva că SUA pot și vor să lase România să se scufunde în haos sau să o apuce, din punct de vedere geopolitic, încotro vrea ea? Și eventual să facă asta pentru că Dragnea este pro-familie, iar Nicusoros (spre deosebire de Clotilde) nu? Și repet: problema nu e în afară ci în țară. Sunt sigur că Trump n-ar avea nicio problemă în a se înțelege foarte bine cu un Orban de Teleorman. Doar că nu se înțelege ăla cu societatea românească. Cât timp a fost Cioloș, atmosfera din țară a fost una de cumințenie desăvârșită. La nici o lună de când a venit cuplu Dragnea-Grindeanu e haos. Sau credeți că la nevoie nu pot să mărească și Raluca și Clotilde salariul minim, pentru a evita o pagubă mai mare?

Repet, problema PSD-ului constă în tipul de electorat pe care se bazează, incapabil de mobilizare de stradă. Și nu doar că se bazează pe un astfel de electorat, ci mai mult decât atât, se bazează pe absenteismul și apatia electoratului din tabăra adversă, care de fiecare dată când s-a mobilizat a măturat PSD-ul. Cu tot cu ALDE, PSD a obținut anul trecut 50% din voturi, adică 3500000 de voturi. Iar cu doi ani urmă, Iohannis a obținut peste 6000000 de voturi. Ce s-a întâmplat cu 3000000 de oameni, în doar doi ani, în care România a fost pe creștere iar DNA-ul a fost la turație maximă (într-atât încât mulți au luat de bune și ireversibile achizițiile anticorupție, motiv pentru care nici nu s-au mai prezentat la vot, lăsând penibila dreaptă românească practic fără temă de campanie, învinsă de propria ei victorie)? Au descoperit deodată farmecul feudalismului ancestral cu gust de țuică de Teleorman?

Ca atare, aș încheia parafrazându-l pe Păstorel: Soros nu fi trist, garda (va) merge mai departe alături de noul imperialism trumpist.

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

Pariez pe tefeliști

Acum, voi ce credeți că păzește Licuriciul ăl mare? Cu Grecia gata oricând să explodeze, cu Turcia care joacă năucitor la mai multe capete și cu Orientul Mijlociu, acolo unde se află Israelul, în flăcări, poate el pierde un aliat atât de prețios? Iar aici nu e vorba doar de aliniere, ci și de stabilitate. Amintiți-vă cum a tranșat Hitler conflictul dintre Antonescu și legionari. Pe cine credeți că o să trimită la plimbare: pe popor (ăla activ din stradă, că ălălalt, pasiv, nu contează, întrucât nu e capabil să destabilizeze țara), sau pe Dragnea zis și Moțoc? Sau să reformulez. Pe cine e mai ușor să trimiți la plimbare: pe ăia frumoși și liberi (proști, întrucât manipulați de Soros, ar zice cârcotașii, bosumflații și exasperații de pe facebook) dar mulți, sau pe Dragnea care a arătat că e dispus să arunce țara în haos ca să-și scape pielea?

Iar Grindeanu, ăla trecut pe la Academia de Informații, crede cineva că a ajuns pe post fără blagoslovenie de la Licurici? Poate Dragnea o fi crezut că dacă dă o țuică de Teleorman la inaugurare o rezolvă și poate că ar fi și rezolvat-o dacă era liniște în țară. Dar eu nu prea cred. O fi acum pace și prietenie cu Putin, dar vremurile sunt schimbătoare, și nu lasă Licuriciul din mână sau în haos pe cel mai fidel aliat. Chiar așa, să-l dea moca?

Dar investitorii ăia austrieci și germani, cu miliarde băgate în economia românească, ce-or zice? Le convine așa o lichidare bruscă și violentă de capital? Am zis de la bun început: PSD-ul n-are nicio șansă în conflictul ăsta. Ca să aibă trebuia să poată să negocieze, în stradă, cu cel puțin jumătate din maidanezii ieșiți spontan din ură viscerală față de PSD, în condițiile în care numărul acestora s-a tot umflat. Și să vezi cum o să bubuie balonul dacă se apucă și garda să dea cu pulanul (ce să mai vorbesc de gloanțele democratice de care pomenea papagalul ăla de la RTV).

Ideea e simplă, chiar dacă nu neapărat democratică: cu voturile pensionarilor, țăranilor și pragmaticilor nu guvernezi o țară. Sau mă rog, o guvernezi, dar nu chiar cum vor mușchii tăi. Cel puțin nu o țară ca România. Cu capitala și sediul guvernului (plus mai toată economia) la București. Nu la Alexandria.

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

Amurgul zeilor

Ni s-a spus toți anii ăștia că într-o societate atât de coruptă precum cea românească, corupția nu poate fi combătută decât prin mijloace de forță, neconvenționale. Dar dacă societatea este atât de coruptă, cum ar putea să creadă cineva că mecanismul de supraveghere a corupției nu va fi la rândul lui corupt? Cu atât mai mult cu cât vorbim de un mecanism care nu oferă un răspuns la mai vechea întrebare a lui Marx, referitoare la educația educatorilor, și care în contextul de față este reformulată astfel: „cine îi va supraveghea pe supraveghetori?”

Dezvăluirile recente nu fac decât să confirme ceea ce toată lumea, care mai poseda un dram de luciditate, bănuia de la bun început. Că atunci când acoperiții luptă cu corupția, pe piață supraviețuiesc doar corupții care beneficiază de acoperirea acoperiților. Șpaga se mută de la suveranul vizibil la suveranul invizibil, a cărui omnipotență, la fel ca în cazul atributelor divine, e protejată tocmai de misterul ființei sale, inaccesibil cunoașterii muritorilor, constrânși, prin forța lucrurilor, să militeze doar împotriva corupției vizibile, declasificate. Iar când acoperiții din servicii și corupții cu acoperire încep să se certe pe resursele rămase, după ce corupții neacoperiți au fost îndepărtați de la festin, sau când un zeu încă și mai mare decide că a sosit timpul să-i lichideze pe zeii inferiori, începe descoperirea, sau revelația, în urma căreia muritorii mai surprind și ei câte un instantaneu numinos din lumea zeilor.

Benjamin Franklin spunea cândva că cei care sunt dispuși să renunțe la libertate pentru siguranță nu o merită pe niciuna dintre ele și le vor pierde pe ambele. Or libertatea presupune cunoaștere. Din punct de vedere filozofic, noi nu putem ști dacă suntem cu adevărat liberi prin raport cu posibile cauze metafizice, ce pot exista dincolo de sfera de acces a rațiunii noastre. Tot așa, atâta timp cât construim zei tereștri, meniți să ne protejeze, dar a căror putere de a ne proteja depinde de incapacitatea noastră de a ști cum anume o fac, nu vom ști niciodată dacă nu trăim de fapt cu iluzia libertății și a dreptății, dacă chiar ne revoltăm împotriva celor care ne mulg în interesul lor, sau dacă doar ne revoltăm împotriva unora care ne mulg, pentru a le face loc altora care și ei ne vor mulge, eventual chiar mai mult decât cei care o făceau la vedere.

Până la urmă, cum prin raport cu cele invizibile ne aflăm în situația de pariu al lui Pascal, problema care se pune este ce anume suntem dispuși să riscăm: libertatea sau siguranța. În orice caz, eu la mitinguri în care se solicită doar transparența guvernării, nu și pe cea a metaguvernării, nu mă mai duc (și asta nu pentru că aș avea încredere în PSD – din contră, n-am absolut deloc încredere în PSD). Cu atât mai mult cu cât în fruntea mitingului vine și se așează, fără să stârnească niciun fel de behăieli indignate, un prezident care altminteri, într-un mod foarte sugestiv, îi avertizează „să nu se joace cu securitatea națională” pe cei care „au impresia că ei conduc” (de unde rezultă că de fapt conduc alții). Iar asta în plin scandal al dezvăluirilor legate de SRI, în țara cu cei mai mulți agenți pe cap de locuitor dintre țările NATO.

Dubito, ergo cogito.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Putin bau-bau

Unul din principalele argumente ale lui Trump din campanie a fost că politicienii establishment-ului american, spre deosebire de Putin, sunt slabi, iar eu (Trump) sunt „a strong man”, care seamănă mai degrabă cu Putin decât cu Obama. Sau altfel spus, in order for America to be great again, it needs a strong man like Putin / Trump. Iar acum, dând vina pe Putin pentru propriile lor eșecuri, frustrații și penibilii ăștia de democrați (plus mulți republicani) nu fac decât să confirme, cu vârf și îndesat, the Trump campaign narrative: nu doar că suntem slabi, dar suntem de-a dreptul varză, iar Putin, cu un PIB de zece ori mai mic și cheltuieli militare de zece ori mai mici, e cel mai tare din parcare.

Imaginați-vă atunci ce poate face un Putin american cu resursele Americii. Tot așa, imaginați-vă ce mișto e, ca țară mică, cel puțin prin comparație cu SUA, să ai un șef de stat care în loc să fie marioneta americanilor e, din contră, puppet master-ul care își pune el omul lui la Washington. Așa că fie Putin învârte planeta pe degetul lui mic, în interesul Rusiei, drept care Putin e bun pentru Rusia, fie o învârte în interes personal, dar atunci Putin e atât de tare, și adversarii lui atât de varză, încât ar fi mai bine să nu te pui cu el ci să stai cuminte la locul tău.

La astfel de concluzii aberante se ajunge atunci când, vorba lui Putin, nu știi să pierzi cu demnitate. Adică, asta e băieți, împăcați-vă cu faptul că you’ve been beaten at your own game. Așa că în loc să spuneți că voi ați jucat minunat, însă ați pierdut pentru că Putin a încălcat regula sfântă a neamestecului în treburile interne (când de fapt încălcarea acestei reguli este part of the game – your game), mai bine începeți prin a recunoaște că ați fost varză, căci doar așa aveți șansa de a reveni în joc. Altminteri o să retrogradați definitiv, cum de altfel și meritați.

Realitatea e că, inevitabil, în paralel cu creșterea aberantă a inegalităților, și infatuarea nulităților care ne conduc a atins cote alarmante. De unde și infantilismul politic și efectele sale potențial catastrofale. De fapt, în forul lor interior, politicienii de carton (și tot aparatul aferent) care au făcut carieră pe bază de servilism lobbystic și conformism ideologic propriu papagalismului cu patalama universitară, nici nu pot să conceapă că de fapt lor nu li se cuvine poziția pe care o ocupă, că întreaga lor carieră de mimi ai democrației s-a construit pe baza falsei imagini pe care și-au făcut-o atât cu privire la ei înșiși, cât și cu privire la sistemul din care au făcut parte. Iar acum sunt scandalizați că proștii de alegători nu mai cred în imaginea respectivă. Și dau vina pe Putin. Și pe fake news.

Așa stând lucrurile, nu e de mirare că în condiții de criză interminabilă, masele nereprezentate, deopotrivă zdrobite și fascinate de puterea care nu este de fapt acolo unde li se spune că este, optează pentru îndepărtarea cabotinilor politici și înlocuirea democrației de fațadă cu puterea directă a capitalului (Trump) sau a structurilor securist-militarizate (Putin). Decât cu politicieni care dau vina pe bau-bau, atunci când nu sunt în stare să-și respecte promisiunile și să satisfacă așteptările legitime ale alegătorilor, măcar așa știm o treabă. Până la urmă, abolirea iluziei democrației precede în mod inevitabil orice eventuală speranță de restabilire a ei.

„The CIA has accused Russia of interfering in the 2016 presidential election (with absolutely zero evidence) by hacking into Democratic and Republican computer networks and selectively releasing emails.

But critics might point out the U.S. has done similar things.

The U.S. has a long history of attempting to influence presidential elections in other countries – it’s done so as many as 81 times between 1946 and 2000, according to a database amassed by political scientist Dov Levin of Carnegie Mellon University

That number doesn’t include military coups and regime change efforts following the election of candidates the U.S. didn’t like, notably those in Iran, Guatemala and Chile (…)

The U.S. also attempted to sway Russian elections. In 1996, with the presidency of Boris Yeltsin and the Russian economy flailing, President Clinton endorsed a $10.2-billion loan from the International Monetary Fund linked to privatization, trade liberalization and other measures that would move Russia toward a capitalist economy.

Yeltsin used the loan to bolster his popular support, telling voters that only he had the reformist credentials to secure such loans, according to media reports at the time.

He used the money, in part, for social spending before the election, including payment of back wages and pensions.”

http://humansarefree.com/2017/01/cia-has-interfered-with-over-81-foreign.html

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Prejudecăți

Mărturisesc că nu am prea urmărit campania electorală. De altfel, nici nu am votat. Și oricum, în măsura în care m-am mai interesat de subiect, atenția mea s-a concentrat prea puțin asupra forțelor politice consacrate, PSD și PNL, și mai mult asupra noilor oferte politice: USR, PRU, ANR. Așa stând lucrurile, aș aprecia dacă cei ce sunt mai bine informați cu privire la subiect îmi vor indica și mie, cu surse, care dintre politicienii PSD au făcut, în timpul campaniei, afirmații cu caracter denigrator la adresa etniei oponenților politici, sau au afirmat că aceștia nu sunt buni pentru a ocupa funcții în stat datorită faptului că sunt francezi, germani, ș.a.m.d.

Spun asta deoarece văd că, în ceea ce privește PSD-ul, se tot aruncă cu termeni de gen ultraconservatorism, ultranaționalism, dacă nu chiar fascism, și aș vrea să înțeleg ce anume se înțelege de fapt prin termenii respectivi. Una peste alta, singurul lucru concret care, pentru practicanții acestui tip de discurs, pare să probeze acuzațiile enumerate în propoziția precedentă, este faptul că PSD-ul a semnat acel protocol cu Coaliția pentru Familie, prin care, la fel ca PNL-ul, s-a angajat să facă demersurile necesare în vederea organizării referendumului pentru care s-au strâns trei milioane de semnături.

Nu neg faptul că, în anumite cazuri, prestația publică a respectivei Coaliții s-a dovedit a fi mai degrabă deplorabilă, lucru pe care de altfel l-am și semnalat pe această pagină de facebook, dar care cred că dăunează cel mai mult Coaliției însăși, nu oponenților ei. Las la o parte și faptul că, judecând pragmatic, nu prea văd ce ar fi putut face Dragnea (care altminteri sunt sigur că nu poate să doarmă noaptea de grija unor astfel de subiecte arzătoare) față cu „reacțiunea” Coaliției? Să se ia după unii care abia dacă reușesc să strângă trei mii de semnături, lăsând PNL-ul, sau mai rău, PUR-ul și ANR-ul, să contabilizeze cele trei milioane de opțiuni pro-familie tradițională? A inventat PSD-ul societatea românească, cu bune și cu rele? Sau, întrucât vrea să mai și câștige alegerile, PSD-ul este forțat de circumstanțe să se conformeze imperativului reprezentativității, așa cum se definește el în contextul local al României de început de secol XXI? Revenind, ceea ce nu înțeleg este pe baza căror date și argumente se face automat conexiunea între alegătorul care refuză modificarea definiției familiei și partidul politic care ține cont de această sensibilitate a alegătorului, pe de o parte, și, pe de altă parte, alegătorul care refuză (cu spume la gură) alternativa unui prim-ministru musulman (sau de altă religie decât cea majoritară – ba, la o adică, chiar și unul homosexual), simțindu-se, drept consecință, trădat de partidul pe care l-a votat.

Nu neg posibilitatea unei astfel de suprapuneri a opțiunilor, la nivelul electoratului pesedist, probabil că într-o anumită măsură ea chiar există. Însă neg necesitatea acestei suprapuneri, pe care o văd dedusă aprioric, și mi-ar plăcea să văd mai puține speculații și mai multe analize bazate pe date concrete. O astfel de abordare este fie necinstită, fie neserioasă, adică imatură. Și este regretabil să vezi oameni, care altminteri critică presupusul fundamentalism al homofobilor în numele unei presupuse rațiuni, cum practică și ei, la rândul lor, un soi de obscurantism sectar servit pe post de conștientizare luminată a realităților politice și sociale. Pentru că dincolo de judecățile de valoare de natură morală, mi se pare că acest gen de discurs nu are prea multă legătură cu realitatea. Sau în orice caz, în măsura în care această legătură există, ea rămâne să fie demonstrată.

De altfel, am văzut după alegeri tot soiul de reacții ilare: unii care au asimilat aprioric receptivitatea față de solicitările democratice și constituționale cu islamofobia rudimentară se declară acum șocați de întoarcerea lui Dragnea la 180 de grade, fără să mai precizeze cu ce instrumente au măsurat de fapt unghiul inițial; alții, care au interpretat demersul Coaliției pentru Familie după metoda reductio ad Munteanum / Diaconum (și la rigoare ad Hitlerum), au juisat post-electoral, în chip delirant, pe tema presupusei irealități a celor trei milioane de semnături care a fost dovedită, nu-i așa, de faptul, că ANR și PUR au luat împreună puțin peste trei procente! Ce mai contează că PSD și PNL semnaseră protocoale cu CPF! Noi știm că, în lipsă de NSDAP, bestiile fasciste care au semnat se regăsesc, ca opțiune electorală, doar în ANR și PUR. Iar dacă ANR și PUR nu au intrat în parlament, asta nu înseamnă că oamenii ăia sunt de fapt altfel decât credeam noi că sunt, ci înseamnă că oamenii ăia de fapt nu există. Când percepția din capul nostru nu corespunde cu realitatea din afara lui, asta nu înseamnă că percepția din capul nostru e greșită, ci că nu există realitate în afara capului nostru. Logic, nu?

Dar dincolo de faptul că este ridicol, acest gen de discurs bazat pe prejudecăți, este – ca să folosesc terminologia celor care îl condamnă atunci când vine vorba de alte categorii sociale – „rasist”. Chiar nu reușesc să văd diferența între echivalarea automată a homosexualității cu pedofilia sau a Islamului cu terorismul, pe de o parte, și, pe de altă parte, echivalarea automată a opoziției față de agenda activiștilor gay cu formele cele mai rudimentare de xenofobie. Mai mult, îndrăznesc să-i avertizez pe cei care recurg astfel la practica dublului standard că denigrarea care ține loc de argumentație, chiar dacă cei vizați de ea sunt „dușmanii de identitate”, adică „homofobii” reali sau închipuiți, nu îi marginalizează social pe aceștia din urmă, ci din contră, contribuie la intoxicarea generală a climatului social, la generalizarea socială a unei atitudini care nu se bazează pe reflecție și onestitate, ci pe lipsa de respect (poți să nu fi de acord cu cineva fără să-l calomniezi, acuzându-l fără dovezi de toate ororile care îți trec ție prin cap) și instrumentarea lipsită de scrupule a prejudecăților. Din acest punct de vedere, la fel ca în cazul actualei drame prin care trece America, s-ar putea să existe mai multe legături între execuțiile sumare și pseudoștiința socială produse de oameni subțiri, atunci când vine vorba de poporul ortodox și/sau pesedist, și naționalismul de grotă, care se exprimă, în termeni ultra-abjecți, pe pagina de facebook a recent nominalizatului prim-ministru.

În altă ordine de idei, și cu asta închei, nu am vreo simpatie anume pentru Liviu Dragnea, dar nu reușesc să înțeleg nici acuzația că a nominalizat ca prim-ministru un om fidel și ca atare lipsit de anvergură. În condițiile în care și-a condus partidul spre o victorie zdrobitoare, ce era să facă Dragnea? Să dea partidul pe mâna unui rival, eventual un vechi tovarăș de drum al dreptei băsiste și post-băsiste precum Dâncu? Sau poate că era mai bine să-l numească prim-ministru pe Cioloș, că, deși n-a câștigat alegerile, e singurul curat, singurul european, singurul care merită cu adevărat, nu? Este guvernarea prin interpuși maleabili o problemă? Probabil că da. Cum probabil că este și o problemă inevitabilă, în condițiile în care pe de o parte, inclusiv prin condamnări dubioase precum condamnarea lui Dragnea, campania anticorupție, susținută cu atâta intransigență, rade elita politică a partidelor (în special a PSD-ului), iar pe de altă parte, poporul, ce să vezi, nu vrea să voteze nicușordani, ci tot cu PSD-ul vrea să voteze. Prietenii știu de ce.

Sau poate că ar trebui să ducem logica anticorupție până la capăt, eliminând dreptul de vot al poporului. Iată în sfârșit un punct în care anticorupția și „antihomofobia” (și ea tot o formă de anticorupție, întrucât vizează purificarea morală a maselor) converg.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu