Știința experților și știința poporului: câteva reflecții despre dilema politică, morală și științifică a acestor zile

Atunci când se discută problema vaccinării și în mod particular a obligativității ei există trei aspecte ale discuției: un aspect politic, unul moral și unul științific.

Să le luăm pe rând.

Din punct de vedere politic, ecuația este simplă. Dacă cei care refuză vaccinarea sunt puțini, atunci nu pot avea un impact semnificativ asupra situației epidemiologice, așa că nu are rost să-i forțezi, desigur, în ipoteza în care recursul la forță ar fi motivat exclusiv de dorința sinceră și curată de a aduce epidemia sub control. Iar dacă sunt mulți, atunci nu ai ce să le faci, pentru că nu prea ai cum să trimiți armata peste ei în Europa sau America începutului de secol XXI.

Totuși, ecuația este doar aparent simplă, iar asta din două motive. Întâi de toate, granița de departajare dintre o masă critică de nevaccinați, care poate influența decisiv evoluția unei epidemii, și un procent irelevant din punct de vedere al impactului epidemiologic, nu poate fi trasată niciodată în mod clar și este influențată de o serie de variabile care, în momentul de față, nu sunt clare nici pentru experți și cu atât mai puțin pentru societate: eficacitatea vaccinului, durata pe care vaccinul își păstrează eficiența, contagiozitatea virusului, virulența sa, eventualele noi mutații, măsura în care populația se protejează benevol prin măsuri nonfarmaceutice – mască, igienă personală, distanțare socială -, starea sistemului de sănătate, evoluția tratamentelor ș.a.m.d.

Pe de altă parte, așa cum remarca Tocqueville în urmă cu aproape două secole, individualismul democratic are mai multe consecințe relevante pentru actuala situație. Întâi de toate, pasiunea egalitară a modernității se traduce deseori în ideea că la fel cum toți indivizii sunt egali, tot astfel și opiniile diferiților indivizi egali sunt, la rândul lor, egale. De aici și refuzul autorității experților și proliferarea știrilor false care îi scoate din minți pe „globaliști” (pe reprezentanții aristocrației globale). Pe de altă parte, Tocqueville subliniază că aceeași sensibilitate democratică este incompatibilă cu brutalitatea instituționalizată, de unde și imposibilitatea statelor moderne de a tranșa problema pandemiei prin metode sovietice (sigur, URSS-ul și Al Treilea Reich au apărut după Tocqueville, dar asemeni lui Fukuyama, mai târziu, acesta ar fi privit totalitarismele de secol XX ca pe niște accidente de parcurs în condițiile în care istoria intrase definitiv și irevocabil în paradigma individualismului democratic).

În fine, trebuie spus că același individualism democratic se traduce nu doar prin refuzul guvernării înțelepților și prin incapacitatea statului de a o impune în mod brutal, ci și prin atomizarea societății și singurătatea individului în fața statului, care deși nu mai poate fi strivit de acesta din urmă, prin despotismul hard, poate însă să fie hărțuit, umilit, înghesuit de stat prin diverse manifestări ale despotismului soft. Din acest punct de vedere, așa cum vedem în Europa și la noi, deși nu trimit armata sau Gestapoul după nevaccinați, statele îi sâcâie și îi înghesuie pe aceștia din urmă tot mai mult și pot face asta datorită faptului că deși sunt mulți, antivacciniștii sunt, în același timp, și izolați, revolta lor fiind aproape exclusiv una privată și centrifugă. Dacă doar un sfert dintre cei care refuză astăzi vaccinarea ar fi ieșit în stradă ca să dea foc la guvern și să se ia la bătaie cu poliția se termina demult cu dictatura sanitară (cu sau fără ghilimele). Dar nu ies în stradă, uniți, ci doar bombăne pe la colțuri și pe rețelele de socializare.

De altfel, merită notat faptul că incapacitatea acestora de a se coagula într-o forță politică eficientă înseamnă că pe de o parte pot sabota eforturile autorităților de a controla epidemia prin vaccinare (în măsura în care asta se poate face, voi reveni asupra subiectului un pic mai încolo), dar pe de altă parte nu pot să oprească un nou val de restricții pe care foarte probabil vor trebui să le suporte și nevaccinații. Dacă n-au făcut-o până acum, cu siguranță nu o vor face nici de acum înainte, dat fiind faptul că odată cu vaccinarea s-a accentuat și fragmentarea câmpului politic și confuzia generalizată în mijlocul căreia nu se mai poate coagula nimic: dacă într-o primă fază opoziția politică tradițională pesediști / useriști s-a complicat datorită apariției unei noi falii care nu se suprapune în mod uniform pe cea dintâi, în speță opoziția dintre lockdownism și antilockdownism – care și el poate fi dublat de măsuri de protecție socială sau nu, adică lockdownism socialist, marginal la noi, versus lockdownism userist – acum a mai apărut o nouă falie care nu se suprapune nici ea pe primele două, în speță opoziția dintre vacciniști și antivacciniști, ba a mai apărut și AUR, între timp, astfel încât eu unul nici nu mai știu împotriva cui și alături de cine să protestez, în condițiile în care aproape toți contribuie la dezastrul general prin mijloace specifice.

Cum am spus, ecuația politică e aparent simplă, dar dacă intrăm în detalii ea devine mult mai complicată.

Să trecem acum la cel de-al doilea aspect al problemei, cel moral.

Aici lucrurile sunt clare, în sensul în care atât argumentul provaccinare, cât și cel antivaccinare, stă sau cade odată cu cea de-a treia dimensiune a problemei, cea științifică, sau stă sau cade odată cu adevărul științific despre vaccin. Libertatea decuplată de bine și adevăr nu poate fi justificată din punct de vedere moral, lucru pe care îl tot amintește Biserica Catolică de ani buni, și e penibil să vezi cum tocmai cei care se declară creștini și proviață încearcă să-i găsească justificări. Din acest punct de vedere, în ipoteza în care vaccinul este sigur și eficient (desigur, nu 100% sigur, dar mult mai sigur decât covidul, și mult mai eficient decât ceaiul de mușețel și alte leacuri naturiste) argumentul de tip fac ce vreau cu corpul meu trădează o conștiință retardată. Pentru că dincolo de reflexele sinugicașe care te privesc doar pe tine – de fapt, nu doar pe tine, ci și pe cei apropiați, din familie și din cercul de prieteni – nevaccinarea ta îi afectează și pe ceilalți, mai puțin apropiați, pe concetățeni, inclusiv pe cei vaccinați. Lucrul care mă irită cel mai mult la antivacciniști nu este faptul că ignoră știința, asta îi irită mai mult pe useriști, ci faptul că asemeni useriștilor cu care au mult mai multe în comun decât le place să creadă, dar dintr-o altă perspectivă, ignoră societatea, ignoranța lor fiind dublată de un sentiment acut al nevinovăției ultragiate. De fapt, unii chiar nu pricep cum anume acțiunea lor individuală ar putea afecta societatea, asta și datorită faptului că de vreo treizeci de ani sunt dresați să gândească strict în termeni individualiști. La cei mai mulți, incapacitatea de a înțelege legătura individ societate se combină cu convingerea de neclintit că vaccinul ucide, pentru că așa au citit ei pe nu știu ce site, sau cu credința în infailibilitatea propriului lor ego (sau a sectei online, și ea tot o consecință a atomizării), singurul pe care se mai pot sprijini într-o societate hiperatomizată.

Mă rog, nu mai explic acum cum anume îl afectează pe vaccinat decizia concetățeanului său de a nu se vaccina odată acceptată ipoteza că vaccinul este sigur și eficient. Am făcut-o de nenumărate ori. Cred că de prea multe ori. Cine nu pricepe, e prost. Cine pricepe, dar persistă în refuzul de a se vaccina e pishopat. Cu niciuna dintre aceste două categorii de persoane nu se poate discuta. De altfel, majoritatea covârșitoare a celor care refuză vaccinul nu o fac în ciuda faptului că sunt convinși că el este, în linii mari, eficient și sigur, în timp ce amenințarea covidului e reală, ci datorită faptului că sunt convinși că lucrurile stau fix inversa (fie vaccinul e nesigur și ineficient, fie covidul e „o simplă viroză”), iar odată acceptată această ipoteză științifică opțiunea lor antivaccinistă devine logică și justificată din punct de vedere moral.

Desigur, alții refuză să privească problema cu obiectivitate pentru că au politizat subiectul sau l-au transformat, în mod infantil, într-o chestiune de orgoliu: doar n-o fi să mă vaccinez când toți tefeliștii anti-BOR și anti-linguriță mă îndeamnă să o fac, doar n-o fi să mă vaccinez când ăia care m-au închis în casă și m-au lăsat fără loc de muncă mă îndeamnă să o fac, ba chiar mă amenință, doar n-o fi să ascult eu de corporații și globaliștii deghizați în experți, doar n-o fi să îmi schimb părerea după ce am tot postat antivaccin la mine în bulă, mai bine mor „cu onoarea reperată” și îi iau și pe alții cu mine ș.a.m.d. Însă nu recunosc asta, nici față de ei, nici față de ceilalți. Mai precis, încă nu am întâlnit pe cineva care să spună „eu știu că vaccinul e sigur și eficient și conștientizez că nevaccinându-mă nu îmi fac rău doar mie, ci și celorlalți, dar cu toate astea refuz să mă vaccinez, doar așa, de-al dracu’”.

Or, ajunși la acest punct, concluzionăm că lămurirea aspectului științific al problemei îl va clarifica pe cel moral și îl va simplifica pe cel politic. Acum, unii spun că problema a fost deja lămurită pentru că experții s-au pronunțat deja pe subiect. Au făcut ei niște studii, pe niște oameni pe care nu îi cunoaștem, în niște condiții pe care nu le înțelegem, dar ni se spune de sus că studiile sunt corecte, nu măsluite, și că interesele financiare sau alte reflexe și interese obscure nu au afectat cu nimic obiectivitatea lor. Dar există lămurire și lămurire, cunoaștere și cunoaștere. Poți crede în ceea ce spun experții, în virtutea argumentului autorității, așa cum a ales să facă o mare parte din societatea românească, sau te poți lămuri pe propria piele, așa cum a ales să facă o altă parte, și mai mare. Există, așadar, o știință a experților, străină de experiența empirică a oamenilor, și o știință popularizată, care în timp se transformă în înțelepciune populară. Spre exemplu, lumea nu ia aspirină în ziua de astăzi pentru că așa au spus că e bine să faci experții de la Academia Americană de Științe, ci pentru că aspirină a luat și mama și bunica și nu vei convinge pe prea multă lume că aspirina e instrumentul demonic prin care oculta mondială vrea să reducă populația lumii sau că există o epidemie de decese cauzate de aspirină pe care de mai bine de un secol corporațiile reușesc, nu se știe cum, să o ascundă, pentru a-și securiza profiturile. Dar această popularizare necesită timp. Desigur, timp în care, din păcate, o să mai moară oameni; și nu doar timp, ci și răbdare, de care unii dintre români, în special cei care lucrează în spitale, nu pre mai dispun. Pentru că pandemia – iar acesta e deja un truism – se simte diferit în funcție de locul pe care îl ocupi în societate: într-un fel se simte pe stradă, în alt fel în spital, într-un fel se simte dacă lucrezi în HORECA, în alt fel dacă lucrezi în IT ș.a.m.d.

În definitiv, guvernarea experților și restricțiile impuse pe baza opiniei experților, oricâte avantaje obiective s-ar presupune că ar avea – salvăm vieți, salvăm economia, salvăm sistemul de sănătate ș.a.m.d. – nu este democratică și va leza sensibilitățile adânc înrădăcinate ale unei societăți democratice alimentând spiritul de frondă (ca o paranteză, trebuie spus că, în general, „populiștii” de „extremă dreaptă” sunt mult mai democrați, cu avantajele și dezavantajele pe care le implică spiritul și regimul democratic, decât „tefeliștii” care toată ziua vorbesc numai de democrație, dar vor să oprească referendumul pentru familie, vor educație sexuală obligatorie, vor poliția limbajului, vor să te închidă în casă, vor vaccinare forțată, vor interzicerea „știrilor false”, vor să le ia votul „proștilior” și se simt îndreptățiți să o facă pentru că, asemeni bolșevicilor de odinioară, ei sunt „adevărații democrați”, tineri și deștepți, frumoși și liberi). Însă odată cu trecerea timpului (și cel mai probabil odată cu pierdera evitabilă cu atât mai tragică a unor vieți omenești și cu alte neajunsuri pe care le implică o pandemie scăpată de sub control și pe care o țară amărâtă ca a noastră nu prea și le permite) știința se va populariza, oamenii se vor lămuri pe propria piele, nu vor mai trebui să asculte de autoritatea transcendentă a experților, ci va fi suficient să privească în jur, problema morală se va clarifica, ecuația politică se va simplifica.

Spre exemplu, la începutul pandemiei, foarte mulți spuneau că e „o simplă viroză”, că e o epidemie făcută din pix. Astăzi, parcă sunt tot mai puțini cei care mai susțin această teză și chiar și cei care o fac în continuare, deoarece țin morțiș să intre în analele imbecilității umane, lasă tot mai mult impresia că nu mai cred demult în ceea ce continuă să spună dat fiind imperativul consecvenței în iresponsabilitate și prostie.

Evident, ipoteza inevitabilei lămuriri a poporului are la bază o altă ipoteză, aceea că natura umană în general și poporul român în particular e, în esență și în ultimă instanță rațională / rațional, și chiar dacă poporul nu e convins din prima, e convins cu timpul și cu costuri mai mari, în timp ce prostul, așa cum spunea un filosof, repetă experimentul la nesfârșit. Momentan, încă ne aflăm într-un experiment medical pe scară largă. Odată ce se va termina / lămuri acest experiment medical – cam pe la primăvară, cred eu – vom trece, prin forța lucrurilor, la un experiment social, în urma căruia vom afla cât de rațional e poporul român din zilele noastre. Mai precis, vom vedea dacă cei care fac mișto de moaște și împărtășanie își vor injecta la nesfârșit o apă chioară sau chiar o otravă în cazul în care experimentul medical va eșua, sau, în ipoteza în care experimentul medical va reuși, pe care am pariat cu multă încredere, vom vedea dacă cei care zic că sunt proviață – și nu numai ei – vor rămâne fani moarte până la moarte, fie din incapacitatea de a dezvolta judecăți logice, de bun simț, fie dintr-o iraționalitate de profunzime, nu de suprafață, de-a dreptul demonică, întrucât dispusă să sacrifice la nesfârșit viața semenilor și a celor în cauză pe altarul unui orgoliu prostesc alimentat de rețelele de socializare.

Așa că în încheiere, zic și eu ca bătrânul Gamaliel: n-are rost să ne agităm, că dacă „lucrul acesta e de la oameni, se va nimici, iar dacă este de la Dumnezeu” (Faptele Apostolilor: 5, 38-39) în timp, inevitabil, ne vom lămuri, căci nu e cu putință să te războiești la la nesfârșit cu evidențele și cu legile naturii, pe care tot Dumnezeu le-a rânduit. Pentru moment, slavă Domnului, eu îmi permit să aștept și o fac cu conștiința împăcată, iar altceva chiar nu pot să fac. Nu forțez pe nimeni, nu (mai) încerc să conving pe nimeni, îi las pe nebuni să împartă, ei între ei, ce au de împărțit. Alții, din motive obiective, nu mai pot avea la fel de multă răbdare ca mine, iar alții de vor lămuri prea târziu, cu prețul vieții. Asta e. Dumnezeu cu mila! Cu Dumnezeu înainte!

LATER EDIT: Am postat acest text pe facebook în urmă cu două zile. Între timp, constat că guvernul României, care a reușit să convingă doar puțin peste 30% din populația acestei țări să se vaccineze, plusează, introducând pașaportul de vaccinare (acolo unde incidență e mai mare de 3 la mia de locuitori) nu doar pentru adulți, ci și pentru copii cu vârsta de peste 6 ani. În acest context, trebuie precizat că în Suedia, doar copiii cu probleme de sănătate pot fi vaccinați, în Germania, în luna iunie, experții recomandau vaccinarea copiilor doar în cazul în care aveau probleme de sănătate, dar în August au schimbat macazul, în Marea Britanie, astă-vară s-a luat decizia să nu mai fie vaccinați cu Astra Zeneca tinerii cu vârstă sub 30 de ani, deoarece în cazul lor riscul asociat nevaccinării nu era mai mare decât riscul vaccinării, nu știu dacă între timp și acolo s-au răzgândit, iar un studiu recent (încă nu e peer reviewed) realizat de Universitatea din California (știrea e din The Guardian) a ajuns la concluzia că în cazul băieților sănătoși cu vârsta între 12 și 15 ani, riscul de a dezvolta miocardită ca urmare a vaccinării e de cinci ori mai mare decât riscul de a fi spitalizat cu covid. În aceste condiții, dacă aș avea copii, în momentul de față nu i-aș vaccina împotriva covid-19 și chiar nu mi se pare normal ca statul să-i limiteze copilului meu libertatea și dreptul la o viață normală, punând presiune pe mine să-l vaccinez, în condițiile în care mare parte din vârstnicii pentru care am fost închis în casă refuză să se vaccineze, iar statul nu pare capabil sau dispus să-i oblige să o facă. Una peste alta, niște măsuri care lovesc în mod egal și nediscriminatoriu și în cei care s-au vaccinat și în cei care nu s-au vaccinat (și nu e exclus să fim din nou închiși cu toții în case), și în cei care e clar că ar trebui să se vaccineze și în cei care nu e deloc clar că ar trebui să se vaccineze, mi se par mai nedrepte decât niște măsuri bazate pe principiul că nu ar trebui să fim cu toții egali în fața restricțiilor din moment ce nu suntem cu toții egali în fața bolii. Oricum, nu mi se pare normal să-i condiționezi copilului libertatea și normalitatea de o vaccinare cât se poate de dubioasă, în cazul lui, în condițiile în care părintele lui s-a vaccinat, iar bunicul, de 80 de ani, e liber să nu se vaccineze pentru că se teme de efectele pe termen lung. Ori îi lași în pace pe toți, ori intervii cu restricții împotriva celor care chiar ar avea motiv să se vaccineze și pentru a căror sănătate, de care au grijă așa cum îi duce capul, copiii au pierdut deja aproape doi ani de școală normală, iar noi toți am pierdut drepturi și libertăți mult mai importante și mai curat constituționale decât dreptul de a nu te vaccina atunci când e clar că ar fi bine să o faci.

Personal, m-am vaccinat nu pentu că aș fi fost dispus să bag mâna în foc că vaccinul o să facă minuni, ci pentru că a) la nivel individual, nu aveam niciun motiv rațional să mă tem mai mult de vaccinare decât de nevaccinare, iar astăzi, la 4 luni de la vaccinare, am și mai puține motive să mă tem mai mult de vaccinare decât de nevaccinare b) din responsabilitate socială și c) pentru că speram totuși că odată vaccinat, guvernul o să mă lase în pace. În ceea ce privește punctul a, cunosc o grămadă de oameni vârstnici, dar și unii relativ tineri, care au ajuns la spital cu covid sau au murit de această boală (cel mai recent, Răzvan Codrescu, care se pare că nu era vaccinat), dar încă nu cunosc pe nimeni care să fi avut o reacție adversă serioasă în urma vaccinului (nu zic că nu există, dar nu trebuie să cred știrile, ci doar să mă uit în jur cu sinceritate ca să îmi dau seama care pericol e mai mare). Pe de altă parte, chiar nu cunosc niciun copil spitalizat cu covid sau mort de covid (deși și ăștia există). În ceea ce privește punctul c, e clar că m-am înșelat. Martorii lui Covid nu se dezmint. Procedează la fel cum au procedat de la începutul pandemiei: le dai un deget, îți iau toată mâna, iar în condițiile în care a reușit să convingă doar puțin peste 30% din populația țării să se vaccineze, guvernul ține morțiș să își înstrăineze și vreo 50% dintre cei vaccinați, poate chiar mai mult, căci mulți s-au vaccinat în urma presiunilor, nu din convingere, convins că va putea să guverneze poporul ăsta cu o mână de fier, deși măsurile sale radicale (și de la un punct încolo cât se poate de chestionabile) sunt susținute doar de vreo 10% din populație.

Datele disponibile în momentul de față, chiar și cele din Israel, care reprezintă mai degrabă excepția de la regulă, indică faptul că, în continuare, vaccinul reduce semnificativ riscul de deces sau de a face o formă gravă a bolii. Însă datele referitoare la impactul vaccinului asupra îmbolnăvirii și transmiterii nu mai sunt deloc clare, canalele de știri oficiale evită subiectul, dar e cât se poate de clar că promisiunile făcute inițial de marile companii farmaceutice (peste 90% eficiență împotriva îmbolnăvirii) nu mai au prea mare legătură cu realitatea. Sigur, între timp a apărut varianta Delta, și s-a spus de la bun început că nu se cunoaște eficiența vaccinului împotriva noilor variante, dar cert este că în timp ce presiunea pentru vaccinare crește, iar subiecte incomode precum situația din Israel sunt evitate de presă, informațiile referitoare la eficiența vaccinului împotriva îmbolnăvirii și transmisiei, nu împotriva dezvoltării unei forme grave și a decesului, sunt tot mai greu de găsit în presă.

Acum câteva zile, s-a îmbolnăvit de covid o rudă de-a mea (slavă Domnului, nu e o formă gravă). Era vaccinat. Soția era și ea vaccinată și mai e și cadru medical. Soția a sunat la DSP și a întrebat dacă trebuie să se izoleze. DSP-ul i-a zis că nu trebuie, pentru că e vaccinată. Peste câteva zile s-a îmbolnăvit și ea. Ca o paranteză, cum să nu crezi că vaccinul are în continuare o eficiență de peste 90%, în condițiile în care doi soți vaccinați se îmbolnăvesc unul de la altul. Sunt gata să pun pariu că ei făceau parte din cei 10% care se îmbolnăvesc chiar și vaccinați fiind! Revenind, ce face guvernul României în actualul context pentru a combate pandemia? Dacă e să limiteze libertățile, cu ce anume începe? După cum vedem, nu începe cu izolarea persoanelor de contact, ci mai întâi bagă pașaport de vaccinare pentru copii, deși nu e deloc clar ce impact are vaccinarea copiilor asupra transmisiei virusului și dacă, în cazul copiilor, riscul asociat vaccinării e mai mic decât riscul asociat nevaccinării.

De unde deduci că guvernul nu își propune, de fapt, să limiteze efectele pandemiei, prin toate mijloacele raționale pe care le are la dispoziție, ci doar să vaccineze cât mai mulți oameni cu putință, utilizând niște metode care reprezintă un afront la adresa inteligenței și care se prea poate să aibă, pe termen lung, un efect de bumerang. În fine, guvernului îi convine actuala situație pentru că poate să se spele pe mâini, dând vina pe nevaccinați, iar pe de altă parte, tema vaccinului și a pandemiei împarte societatea în diverse grupări de nebuni – unii care ar sta închiși în casă încă un secol și care și-ar vaccina și pisica, de șapte ori, dacă e nevoie, alții care încă cred că avem de-a face cu o simplă răceală, în timp ce sunt convinși că vaccinul e instrument de ucidere în masă – care practic fac imposibilă formarea unui front comun. Așa stând lucrurile, nici nu s-ar fi putut găsi un moment mai prielnic pentru „liberalizarea” pieței energetice.

Câteva rânduri despre actuala criză politică

Criza politică la care asistăm de ceva vreme nu e deloc surprinzătoare dacă ținem cont de faptul că, de la bun început, actuala majoritate a fost una extrem de fragilă. De fapt, a fost o majoritate constituită in extremis de două partide aflate în cădere liberă, în urma unui scrutin la care s-a înregistrat un minim istoric al prezenței la vot, iar dacă alegerile mai întârziau cu o lună, probabil că s-ar fi ajuns la situația în care, matematic, PNL nu ar fi putut să guverneze decât alături de PSD (în ipoteza în care ar fi refuzat, în frunte cu Klaus Iohannis, să aducă AUR la guvernare). Pe de altă parte, dacă privim lucrurile din perspectivă istorică, constatăm faptul că exceptând patrulaterului roșu din perioada 1992-1996, nicio coaliție postdecembristă nu a rezistat mai mult de doi ani. În România postcomunistă, coaliție = instabilitate politică. Drept urmare, soarta actualei coaliții de guvernare nu e deloc surprinzătoare.

Însă în spatele actualei probleme politice se află o problemă socială reflectată în faptul că 25% din electoratul activ din România nu mai votează clientelar, cu PSD și PNL, ci votează ideologic, cu cele două opțiuni antisistem, altfel aflate la cuțite: USR și AUR. Or partidele care nu se bazează pe rețele clientelare, ci pe rețete ideologice cu care își agită electoratul – o țară ca afară, o țară ca soarele sfânt de pe cer – au tendința să nu vadă în politică o artă a compromisului sau dacă ajung să o facă riscă să se compromită în ochii propriului electorat, cum s-a și întâmplat, de altfel, cu USR-ul, nu doar datorită incompetenței pe care au demonstrat-o odată ajunși în funcții publice, ci și datorită asocierii cu PNL, partid care, după cum au descoperit recent useriștii, suferă de aceleași metehne ca și PSD-ul.

Actuala criză a pornit de la faptul că USR-ul (partid care, asemeni celor de la AUR, nu pre are primari) a atacat însuși mecanismul clientelar de funcționare a PNL-ului (bani de la centru pentru primari pentru ca primarii să aducă în schimb voturi pentru partid). Or asta înseamnă că PNL-ul fie pierde voturi și la limită riscă să dispară, pentru că nu mai dă bani pentru primari, fie nu poate să guverneze decât alături de PSD, dată fiind intransigența useristă. E foarte posibil ca AUR să se poziționeze la fel de intransigent într-o eventuală coaliție de guvernare. În plus, vremurile fiind neprielnice, iar actul guvernării fiind cel mai bun mecanism de dezvrăjire a diferitelor tipuri de populism, userist sau aurist, e de înțeles și de ce aceste două partide nu vor să guverneze și preferă să joace, oportunist, cartea intransigenței politice. Or faptul că aceste două partide dețin 25% din mandatele de parlamentari complică extrem de mult ecuația politică, mai ales în condițiile în care e de neconceput ca Iohannis să numească un prim-ministru care ar aduce AUR la guvernare. În aceste condiții, teoretic, rămân trei soluții.

Prima dintre ele e soluția alegerilor anticipate. Dar dacă e să dăm crezare sondajelor, acestea nu vor modifica prea mult actuala ecuație politică. Din câte se pare, doar USR va mai pierde câteva procente în favoarea AUR. Dar chiar și dacă acceptăm ipoteza puțin probabilă conform căreia USR ar putea să își remobilizeze electoratul dezamăgit printr-o relansare a cruciadei anticorupție, de data asta îndreptată împotriva PNL, revenind la scorul maxim obținut la alegerile din 2019, tot nu va putea să guverneze fără PNL. În plus, va accepta oare un PNL umilit și fagocitat în acest mod de USR să guverneze alături de partidul lui Barna și Cioloș, în condițiile în care cel din urmă se va mări și va obține funcția de prim-ministru, iar cel dintâi se va micșora? Dacă acceptăm această ipoteză puțin plauzibilă, mult mai plauzibilă ar fi, pentru PNL, soluția unei alianțe cu PSD-ul. Celelalte soluții sunt excluse, deoarece PSD nu va guverna niciodată cu USR, iar Klaus Iohannis nu va numi niciodată (cred) un premier care ar aduce AUR la guvernare. În plus, dacă privim din nou lucrurile din perspectvivă istorică, alegerile anticipate sunt puțin probabile. Nu am avut niciodată, de la căderea comunismului, alegeri anticipate, în ciuda faptului că am avut crize politice din belșug. Iar asta datorită faptului că odată văzuți cu sacii în căruță, mai toți aleșii vor să își ducă mandatul până la sfârșit. Nimeni nu riscă pierderea mandatului și a beneficiilor aferente.

Cea de-a doua soluție teoretică ar fi soluția unui guvern minoritar PNL susținut de PSD. Dar aici se pune întrebarea: de ce ar susține PSD un guvern minoritar PNL, atrâgându-și ostilitatea electoratului față de o guvernare tot mai impopulară, fără a beneficia, în același timp, de beneficiile guvernării? Din fomism maxim (orice numai să nu își vadă mandatul periclitat de alegerile anticipate aleșii care s-au văzut cu sacii în căruță)? Sau pentru că au ordin de la statul paralel? Posibil. În cazul ăsta, PSD s-ar sinucide politic. Unii au avansat chiar soluția achiziției de parlamentari de la PSD pentru a forma o nouă majoritate după modelul brevetat de Băsescu în timpul guvernării Boc, care s-a bazat pe sprijinul UNPR. Nu e exclus. Dar cel mai probabil lehamitea provocată de o nouă soluție imorală de acest tip se va traduce într-o creștere și mai mare a absenteismului și a capitalului politic pentru AUR (poate și pentru USR, dacă vor reuși cumva să se relanseze).

În fine, cea de-a treia soluție este cea a unei alianțe fățișe între PSD și PNL, o alianță oportunistă a vechiului sistem de partide împotriva noilor partide antisistem, sau refacerea USL. Aceasta pare soluția ce mai logică și deja există, de facto, căci fără complicitatea PSD guvernul Cîțu ar fi fost deja demis de mult timp. După părerea mea, la această soluție se va ajunge în cele din urmă, nu pentru că și-ar dori PSD-ul și PNL-ul asta în mod deosebit, ci pentru că o altă soluție pur și simplu nu există. Sigur, nici ea nu este lipsită de probleme: spre exemplu, s-ar putea ca PSD să nu accepte cedarea postului de prim-ministru în condițiile în care are cele mai multe procente în parlament, la fel cum foarte probabil și această coaliție se va rupe la un moment dat, precum USL-ul și precum toate coalițiile postdecembriste. Totuși, problemele nu sunt insurmontabile și vizează două partide care încă văd în politică o artă a compromisului, iar alte soluții chiar nu se întrevăd, în condițiile în care USR-ul fie îngroapă PNL-ul, fie este îngropat de aceasta (sau alături de acesta) din urmă.

Ce va urma după? Dacă lucrurile vor merge relativ bine, nu ca acum, cel mai probabil coaliția se va rupe în prag de alegeri și cele două partide vor domina în continuare scena politică și din 2024. Dacă lucrurile vor merge prost în continuare (scumpiri, tăieri, îmbolnăviri, restricții), cel mai probabil opțiunile antisistem vor crește îndeajuns de mult pentru ca țara să devină neguvernabilă din 2024. Pentru moment, încă e guvernabilă dacă cele două mari partide acceptă soluția imorală, singura, de altfel.

Ce-i drept, e posibil ca opțiunile antisistem să crească chiar și dacă lucrurile merg relativ bine, doar în virtutea pasiunii anticorupție, așa cum s-a întâmplat în timpul lui Dragnea. Drept urmare, pe termen lung ecuația rămâne foarte complicată, mai ales că în ea intră și covidul, a cărui evoluție rămâne în continuare impredictibilă.

Știință și publicitate

CNN mă întreabă, cu tâlc, dacă știu pe cineva care suferă de poliomielită sau pe cineva care suferă de variolă pentru ca apoi să concluzioneze: vaccinurile funcționează, dar doar dacă ne vaccinăm.

Nu știu pe nimeni care să sufere de variolă, nici de polio, dar din păcate știu că în condițiile în care 78% din populația Israelului e vaccinată împotriva covid 19, 59% din persoanele spitalizate cu covid în noul val care a lovit țara sunt persoane vaccinate (de notat că cifrele din Marea Britanie sau Spania, alte țări care au trecut printr-un nou val după vaccinarea în masă, sunt mult mai încurajatoare).

A trebuit să scormonesc ceva prin cotloanele internetului pentru a găsi această știre, care chiar nu mă bucură deloc și de care presa mainstream a fugit ca dracu’ de tămâie, preferând în schimb să difuzeze știri emoționale de tip capra cu trei iezi cu nevaccinați care și-au pus cenușă în cap pe patul de moarte, fără să ne spună, în același timp, și câți dintre vaccinați au ajuns, tot pe patul de moarte, la concluzia că degeaba s-au vaccinat, ca să ne facem o idee lucidă cu privire la beneficiile reale ale vaccinului (cu privire la riscuri, chiar nu am motive să îmi fac prea mari griji, chiar nu m-au convins argumentele speriaților și mă conving tot mai puțin pe zi ce trece, dar asumarea unui risc, fie el oricât de mic, poate fi rațională doar atunci când știm în prealabil care sunt beneficiile).

Mai știu și că știința folosește limbajul cifrelor, nu pe cel al emoțiilor, și că nu de puține ori ne duce la concluzii mai degrabă deprimante, de unde și refuzul multora de a le accepta.Limbajul emoțiilor e folosit în campaniile publicitare și înțeleg perfect interesul celor de la Pfizer de a ne face să credem că vaccinul e mai bun decât este. Până la urmă, obiectivul lor nu e nici să vindece, nici să omoare, ci să vândă, iar asta înseamnă că vor încerca să dezvolte cel mai bun vaccin cu putință, deoarece calitatea se vinde, și să prezinte produsul final ca fiind mai bun decât este de fapt, pentru că acolo unde cifrele și calitatea nu conving, cel puțin nu îndeajuns de mult și nu pe îndeajuns de mulți, poate reușești să ridici cifra vânzărilor prin clipuri motivaționale și emoționale paralele cu rațiunea.

Și poate că și autoritățile cred că populația poate fi convinsă mai ușor de o religie a vaccinului decât de știința din spatele vaccinului. Însă realitatea este că încercarea simultană de a speria oamenii și de a mitologiza știința în slujba autorității experților (care mai toți sunt niște democrați globaliști, dar trecem peste) nu a făcut decât să crească scepticismul, paranoia și nihilimsul și, în general, numărul celor care nu mai cred în absolut nimic și tare mă tem (sper din suflet să greșesc) că așa cum s-a spart bula lockdownului se va sparge și bula vaccinului, după care va urma haosul (sau, în orice caz, o reconstrucție foarte dureroasă) pentru că nu se va mai putea scorni nicio nouă vrăjeală cu care să mai câștigi încă șase luni de răbdare a populației.

Și vom constata la final că timp de doi ani de la apariția covidului n-am făcut decât să ne dezbinăm, să ne anarhizăm și să ne îmbolnăvim de nervi în loc să concepem și să începem să implementăm un plan realist de conviețuire cu un virus care pare că va mai rămâne printre noi mult și bine. Cred și sper în continuare că vaccinul face și el parte din acest plan, dar s-ar putea ca beneficiile sale să fie mai puțin spectaculoase, iar situația să fie mult mai complicată decât ne place nouă, celor vaccinați, să credem și cert e că nu vom ajunge prea departe îmbătându-ne cu apă chioară.

Subconștientul contemporanilor

Dacă ne uităm la noile generații din Occident suntem uimiți de febra interdicțiilor care a cuprins o generație aflată la capătul procesului istoric de eliberare de toate interdicțiile. Atât în sens figurat, cât și în sens propriu, tinerii de astăzi sunt copiii lui Mai 68. Dar tot ei sunt cei cuprinși de o serie de valuri de isterie morală care indică nevoia de ordine și autoritate care domină subconștientul Occidentului contemporan, un fel de întoarcere a refulatului.

Mișcarea metoo și obsesia abuzurilor sexuale care trebuie scoase la iveală chiar (sau mai ales) și acolo unde nu sunt deloc evidente, corectitudinea politică și purificarea limbajului de cuvinte ce riscă să traumatizeze, Greta Thunberg și revolta morală împotriva părinților iresponsabili care se fac responsabili de distrugerea planetei, în fine, covidul cu tot alaiul său de interdicții talibane acceptate cu o surprinzătoare lejeritate de cea mai liberală societate din istoria umanității. Toate acestea par să arate că ordinea religioasă demontată în ultimii zeci de ani se întoarce din subconștient sub o nouă formă pe cât de disperată, pe atât de neputincioasă.

Nu zic că toate aceste mișcări sunt lipsite de argumente științifice sau morale, dar nu cred că știința sau coerența morală le explică succesul, ci o nevoie a omului occidental de a pune ordine în haosul individualist pe care singur l-a creat și care nu generează fericire, ci mai degrabă depresie și anxietate. Cred că aceste mișcări scot în evidență atât neputința cât și aspirațiile noastre reprimate și negate în fața consecințelor economice, culturale și ecologice ale individualismului nostru scăpat de sub control, ale unei libertăți care ajunge să se transforme, în mod paradoxal, în temniță și tiran.

E fascinant să-i vezi pe cei care au validat formula „my body my choice” asistând neputincioși și revoltați la revolta anarhică a antivaxxerilor în timp ce liderii catolici, care de ani de zile avertizează că ideologia de tip my body my choice va genera un dezastru social, îi îndeamnă pe oameni să se vaccineze.În orice caz, o privire mai atentă asupra societății seculraziate ne arată faptul că aceasta nu este imorală, ci mai degrabă hiperomarală în discurs și anomică în practică, o hipermoralitate seculară care exprimă atât aspirația către ordine, cât și neputința de a o înfăptui în practică, de a găsi un substitut efectiv la religia de care ne-am debarasat.

În mod paradoxal, e un fenomen oarecum asemănător cu cel din Afganistan, unde talibanismul a fost o reacție la anarhia generată de colapsul statului afgan și de destructurarea societății tradiționale afgane în urma războiului cu URSS-ul. În contextul respectiv și pe fondul disoluției statului, întoarcerea la Islamul pur și dur – care este întotdeauna și o ordine politică, nu doar una spirituală – este văzută ca singura soluție de stopare a anarhiei, de smulgere a răului din rădăcină și până la urmă este singura soluție la îndemână pentru o societate tradițională destructurată, cu un stat în colaps.

Dar avem și noi talibanii noștri, ce-i drept, mult mai comici și mai neputincioși, care nu se întorc la fundamentele religiei, ci încearcă, în van, să o înlocuiască cu o morală tot mai stridentă.

Idolii vechi și noi

Adrian Papahagi l-a dat în judecată pe sociologul Gelu Duminică deoarece respectivul și activistul a ajuns la concluzia că și România are talibanii ei, iar Papahagi ar fi unul dintre ei.

Acum, cum ar fi ca eu să-l dau în judecată pe Adrian Papahagi pentru faptul că la un anumit moment dat m-a făcut legionar? De ce, nu e clar. Poate pentru că nu iubesc NATO îndeajuns de mult, cel puțin nu la fel de mult ca legionarii din exil.

E penibil să te plângi într-una de inchiziția corectitudinii politice, iar apoi să faci plângere la tribunal pentru că ai fost făcut taliban de Duminică, în condițiile în care de ani de zile îi faci leniniști, staliniști, maoiști ș.a.m.d. pe Duminică, Cernea, Viski, Băluță, Miroiu, Bucurenci, Turcus și alți liberali cu vagi opțiuni stângiste ale căror concepții politice seamănă cu comunismul pur și dur cam la fel de mult cât seamănă concepțiile religioase și politice ale lui Papahagi cu concepțiile religioase și politice ale talibanilor afgani.

Dacă prețuim cu adevărat libertatea de exprimare ar trebui să cerem statului să intervină cât mai rar în sfera acestei libertăți, dacă se poate deloc, sau doar în cazuri extreme, cum ar fi amenințările cu moartea.Intelectualii conservatori din fosta gașcă băsistă se amuză pe seama minoritarilor care una două se simt ofensați pentru că ai făcut mișto de identitatea lor, dar în același timp sunt foarte sensibili la delictul de lezmajestate care îi vizează pe ei personal, adevăratele valori ale acestei țări ce trebuie apărate de egalitarismul democratic care îi permite oricărui plebeu nespălat sau activist semidoct să își dea cu părerea cu privire la adevărata valoare a sorbonarzilor.

Altminteri, am spus-o și o repet. Corectitudinea politică și „sexomarxismul” trebuie combătute cu o unică armă, căci numai ea este eficientă: umorul (sau, în cazul nostru, spiritul balcanic). Nu cu lamentații pioase sau cu indignări pudibonde, adică exact genul de reacții care dau apă la moară „sexomarxismului” și încă îl fac să pară cool, nici cu retorică bizantină și postbizantină (mare păcat Doamne!), nici cu efortul de a combate și convinge cu argumente, căci ce polemică argumentată ai putea să porți cu unii convinși că și bărbații pot să nască, și în niciun caz cu reclamații la tribunal. Ci doar cu caterincă balcanică.

De aceea, corectitudinea politică nu va putea fi niciodată combătută în mod eficient de niște personaje care și-au pierdut simțul ridicolului pentru că sunt prea pătrunse de conștiința înaltei lor valori intelectuale pe care o afirmă cu fiecare ocazie. Spre exemplu, Pleșu e bun pentru sportul ăsta. Liiceanu nu. Nici Neamțu, Baconsky sau Papahagi.Nu poate fi combătută isteria ofensaților cu niște tocilari ofensați, veșnic speriați de popor, care încearcă să își croiască drum prin mocirla politicii românești cu ajutorul lui Plotin și Augustin (vezi în acest sens comparația pe care o făcea Neamțu între gașca lui cultivată și gașca lui Barna în contextul luptei pentru… primărie), pe care îi extaziază atât muzica lui Bach cât și prezența lui Băsescu și care vor să închidă OTV și Antena 3 din pricina „excesului de vulgaritate”. Noii idoli comici ai PC-ului nu pot fi dărâmați de vechii idoli ai forului. Cu stilul său porcin, și în ciuda exceselor sale, Trump a fost mult mai eficient.

Așteptându-i pe barbari

Acum, vă dați seama cum ar arăta o întâlnire tête-à-tête între unii care au stat închiși în case douăzeci de ani, ieșind periodic doar la paradă, și talibani, Al-Shabaab, Boko-Haram, Al-Nusra, Isis, Armata lui Mahdi ș.a.m.d. Ne-am lămuri foarte repede care dintre cele două modele culturale e sortit să câștige cursa selecției naturale.

În trecut, lucrurile acestea se lămureau mult mai rapid, decadența marilor imperii fiind pedepsită și stopată prompt de invaziile barbare. Astăzi, acest proces devine mult mai complicat datorită factorului tehnologie, același care i-a permis Israelului să devină o insulă LGBTQ într-o mare de musulmani ostili (desigur, peisajul e mai complex, societatea israeliană, asemeni celei americane, fiind traversată de falii politice adânci care îi separă pe progresiști de conservatori și naționaliști). Pur și simplu, avantajul tehnologic al NATO asupra talibanilor e infinit mai mare decât distanța tehnologică ce îi separa pe goți de romani. Ceea ce înseamnă că procesul care în Antichitate se desfășura mult mai rapid, prin cucerire, va fi mult mai lent în zilele noastre, și poate tocmai de aceea mai dureros și mai spectaculos (pentru că prelungește agonia și permite dezvoltarea unor contraste culturale mult mai pronunțate), cucerirea militară fiind înlocuită cu o combinație de îmbătrânire (tristă) și de migrație semicontrolată.

Asta dacă excludem ipoteza conform căreia barbarii vor fi la rândul lor asimilați. Nu știu. Dar cert este că atâta timp cât creștinismul este înlocuit cu liberalismul sau se adaptează la liberalism până devine de nerecunoscut, iar liberalismul pseudo sau postcreștin e sinonim cu dezintegrarea socială, declinul demografic, degradarea culturală (triumful ultimului om care pretinde tot mai mult „respect”, într-un mod tot mai ridicol și mai isteric, pe măsură ce manifestările sale sunt tot mai stupide, mai de prost gust și mai degradante, adică tot mai puțin vrednice de respect), depresia generalizată și apocalipsa climatică, inevitabil, Islamul, inclusiv în formele sale radicale, își va menține forța de atracție.

E suficient să-i vezi pe penibilii în funcții publice de la USR cum se răstesc la talibanii care totuși au cucerit o țară cu arma în mână, în timp ce penibilii în funcții publice se dau înlăcrimați cu fundul de asfalt pentru că vor o țară (la fel de tristă) ca afară și se simt iarăși ofensați de un nou cuvânt intrat în vizorul corectitudinii politice, pentru ca barbarii să îți devină măcar un pic simpatici.

Ce conține vaccinul?

Oamenii frumoși care periodic încearcă să mobilizeze sau să demobilizeze partea înapoiată a societății – ba cu Dumnezeu preferă lemnul, ba cu copiii referendumului, ba cu povestea modului în care a ajuns Șora la limanul libertății de a alege din milioane de produse după ce a pătimit în comunism – au încercat recent să le explice iraționalilor care nu vor să se vaccineze ce anume conține vaccinul. Și marea majoritate nu au fost în stare să spună că ar conține și altceva în afară de libertatea de a călători. Mă rog, unii au mai adăugat libertatea de a te distra cu prietenii, dar niciunul n-a menționat restaurarea normalității vieții ecleziale, a vieții de familie, a școlii și a funcționării spitalelor, adică restaurarea a ceea s-ar putea numi, pe bună dreptate, normalitate socială.

Cu alte cuvinte, vaccinul conține doar distracțiile private ale clasei de mijloc, mai exact, ale celor care își permit, căci un lucru pe care nu l-au înțeles promotorii acestei noi campanii cu oameni frumoși e că mare parte din publicul țintă de troglodiți care nu se vaccinează oricum nu își permite să călătorească ceea ce înseamnă că pentru ei vaccinul nu conține nimic. Sau nimic din ceea ce este relevant pentru clasa de mijloc, putând astfel să pătrundă într-o reclamă cu oameni frumoși. Ceea ce înseamnă că, în cele din urmă, vaccinul rațional conține doar iraționalitatea distructivă a capitalismului consumerist. Ce conține pentru mine vaccinul? Posibilitatea de a prăji din nou planeta și de a o polua cultural prin turism de masă, că parcă prea mult am stat acasă.

Despre cretini

Realitatea e că mare parte din oameni nu au niciodată dubii, ci doar convingeri de neclintit. Și nu mă refer aici la convingerile morale de neclintit, în virtutea cărora nu faci niciodată anumite chestii, sau la o credință de neclintit, în virtutea căreia nu te lași niciodată biruit de deznădejde, pe care e bine să le ai. Mă refer la convingeri ideologice de neclintit, la convingerea că știi tu sigur și cum stă treaba cu vaccinul și cum stă treaba cu Biserica Ortodoxă și cum stă treaba cu evreii sau cu musulmanii sau cu legionarii sau cu marxismul și care e faza cu încălzirea globala ș.a.m.d.

Orice abatere a interlocutorului de la această „știință” desăvârșită te duce la concluzia că respectivul e un dușman care e cu „ceilalți’ și trebuie demascat. Orice semn de întrebare ridicat, oricât de discret, orice încercare a interlocutorului de a problematiza viziunea ta și de a te face să gândești măcar un pic mai mult e receptată ca o amenințare sau ca o jignire, iar reacția constă, invariabil, în repetarea autist-obsesivă a ideii deja existente, imună din start în fața oricărei obiecții, însă cu un plus de încrâncenare sau chiar de ură.

Pe oamenii ăștia spovedania, pe care Nietzsche o pune la originea raționalismului modern și a rigorii științifice, nu îi ajută, ci din contră, le întărește convingerea că întrucât sunt buni creștini care se spovedesc nu au cum să se înșele.

Pe scurt, unii oameni sunt pur și simplu cretini și nu ai ce să le faci. Nu îi vei clinti în veci din autosuficiența lor agresivă. Poți doar să îi blochezi atunci când nu sunt doar cretini, ci și nesimțiți.

Părintele Efrem schimbă macazul

Șoc și groază în rândurile antivacciniștilor ortodocși. După ce inițial a mers pe mâna lor (sau, mă rog, a „scepticilor” cu „rezerve”) și a ajuns la terapie intensivă scăpând cu viață ca prin minune (Slavă lui Dumnezeu pentru toate!), starețul Mănăstirii Vatopedi de la Muntele Athos, un om deosebit pe care mă bucur că am avut ocazia să-l cunosc, a întors macazul, prouncindu-le tuturor monahilor aflați sub ascultarea lui să se vaccineze. Pravoslavnicii autohtoni nu au întârziat să reacționeze: trădare, de trei ori trădare, înșelare, lepădare, au venit vremurile de pe urmă când până și cei aleși se vor pierde ș.a.m.d.

De dragul argumentării, să încerc totuși să răzbat prin logica sectantă punând întrebarea: care e, de fapt, problema?

E vaccinul noul cip, iar noi, ortodocșii care ne-am vaccinat, am apostaziat de la dreapta credință? Întreb, căci chiar sunt curios dacă ne-am întors cu aproximativ un deceniu în urmă, când un venerabil duhovnic român (Dumnezeu să-l odihnească!) declara că preoții care au primit pașaportul cu cip au pierdut harul și nu mai pot săvârși sfintele taine, iar soțiile de clerici și mireni cu pașaport cu cip trebuie „lăsate” asemeni mădularului stricat cu care nu poți intra în Împărăția Cerurilor.

Sau problema e că se încalcă „libertatea de alegere” atât de mult invocată în ultima vreme? Dar orice creștin ortodox – și cu atât mai mult unul care a îmbrățișat viața monahală – știe că în mănăstire nu există libertate de alegere, ci doar ascultare. Altminteri, dublul standard se întrezărește de la o poștă, căci e evident că aceiași oameni care îl acuză acum pe Starețul Efrem de lepădare ar fi jubilat dacă acesta din urmă le-ar fi poruncit monahilor de sub ascultarea sa să nu se vaccineze sau, mai mult, dacă trecând peste capul episcopilor, ar fi dat un comunicat antivaccinist către întreg poporul ortodox.

De fapt, ceea ce îi deranjează pe acești oameni e faptul că le fuge pământul de sub picioare, ei fiind obișnuiți să invoce autoritatea unui mare duhovnic pentru a dezminți informația științifică oficială în spatele căreia, după cum bine știm, se află un plan tenebros, dejucat periodic de marii duhovnici care veghează la mântuirea și sănătatea noastră. Iar cei care îi ascultă pe acești mari duhovnici, chiar și atunci când emit păreri în domenii în care Biserica nu e îndreptățită să se pronunțe (pentru că se întemeiază pe revelație, nu pe cercetarea științifică) sunt aleșii, cu acces privilegiat la cunoaștere, care nu se lasă ei prostiți și duși de nas precum marea masă de rătăciți.

În orice caz, se vede cât de smeriți sunt oamenii ăștia, pe care nici măcar autoritatea științifică dublată de autoritatea unui mare duhovnic pățit nu îi poate face să se îndoiască măcar, măcar un pic, de convingerile lor de nezdruncinat, preluate de pe site-uri obscure și introduse în repertoriul marilor duhovnici de niște tineri agitați și frustrați care ajung să îi controleze. Smerenia, așa cum mai spus, nu înseamnă să dai ochii peste cap invocând nenumăratele păcate care îți apasă sufletul. Înseamnă în schimb să ai puterea să spui „nu știu”, „poate că greșesc” sau „trebuie să recunosc, am fost un prost”. Ce să mai vorbesc de pildele din Pateric despre ascultare, cum e cea cu ucenicul care trei ani la rând a udat un băț înfipt în pământ la porunca starețului, până când bățul a înflorit, pilde pe hipersmeriții ultraortodocși le-au uitat complet. Poate că ascultarea poate să facă pom din băț, dar în veci nu va putea să facă izvor de sănătate, așa cum „ne mint ăștia”, vaccinul pe care oculta l-a pregătit cu scopul de a reduce populația planetei, mai ales în țările ortodoxe.

Și evident că teoretic, decizia Starețului Efrem poate fi greșită, deși chiar nu cred că este, dar chiar și dacă ar fi așa, nu e sfârșitul lumii, decât pentru cei pentru care lumea începe și se sfârșește cu orgoliul lor prostesc și care ar prefera să moară și ei și Starețul Efrem decât să fie siliți să admită că au fost proști (și cum altfel ar putea să fie dacă din start au refuzat să admită o astfel de ipoteză) și că uneori nu îți vrea nimeni răul, ci ți-l faci singur deoarece te crezi mai deștept decât ești, iar apoi dai vina pe iudei, bubuli și masoni.

Conflictul dintre vacciniști și antivacciniști: o perspectivă teologico-politică

În ultimă instanță, conflictul dintre vacciniști și antivacciniști e o reflecție teologico-politică a conflictului dintre catolici și protestanți. În timp ce primii considerau că mântuirea se dobândește prin ascultarea față de autoritatea eclezială care deține privilegiul exclusiv al interpretării Bibliei, cei din urmă considerau că fiecare credincios e liber să interpreteze Biblia după cum îl duce capul și să descopere de unul singur rețeta mântuirii. În zilele noastre, vacciniștii consideră că dobândirea sănătății e mijlocită de ascultarea față de autoritatea științifică, pe când ceilalți consideră că ei știu mai bine ce e bine pentru ei și că problema sănătății, la fel ca problema mântuirii pentru protestanți, e o chestiune ce ține strict de conștiința individuală.

Am fi tentați să extindem analogia un pic mai departe și să spunem că în timp ce pentru unii mântuirea / sănătatea e o problemă strict individuală, pentru ceilalți mântuirea / sănătatea este o problemă deopotrivă individuală și colectivă, doar că analogia istorică nu mai ține întrucât se bazează pe o interpretare mai degrabă mistificatoare a protestantismului care altminteri a persecutat și el mulți eretici.

Însă dincolo de acest aspect, la fel cum protestantul e singur cu Dumnezeul lui, tot așa și noul protestant care protestează împotriva autorității experților e singur – cel mult alături de familia lui – în fața acului amenințător. Dacă privim lucrurile dintr-un alt unghi, el trăiește, de fapt, în paradigma neoliberală (și ea tot protestantă la origini) potrivit căreia „nu există societate, există doar indivizi, cel mult familii” (așa cum spunea Margaret Thatcher). Nu e capabil sau refuză să înțeleagă și să își asume dimensiunea socială a pandemiei, adică faptul că factura nevaccinării nu o plătesc doar nevaccinații, la nivel individual, ci și vaccinații ca urmare a riscului crescut de îmbolnăvire la care sunt expuși și cei vaccinați (în ipoteza în care vaccinul scade semnificativ riscul îmbolnăvirii și transmiterii bolii, dar nu îl exclude complet) și ca urmare a presiunii puse pe sistemul de sănătate, care este o resursă socială comună, sau a impactului economic al unei epidemii scăpate de sub control, pe care îl resimt toți cetățenii, și cei vaccinați, și cei nevaccinați.

Dar chiar și în ipoteza în care ar fi în stare să recunoască existența acestei dimensiuni colective a problemei, existența unei realități definite pe bună dreptate drept „sănătate publică”, el oricum e convins că experții nu știu sau îl mint, că și dacă acceptăm că există aceste probleme, vaccinul nu e parte din soluție, ci parte din problemă, nu vindecă, ci mai degrabă ucide ș.a.m.d.

Or atunci când oamenii nu pot cădea de acord asupra adevărurilor elementare, asupra faptelor, când nu cad de acord cu privire la cât fac 2 + 2, dar sunt convinși, pe de altă parte, că aceasta nu este doar o problemă teoretică, ci una practică, de care depinde sănătatea sau viața sau mântuirea lor, inevitabil vor sfârși prin a se lua la bătaie, la fel cum s-au luat la bătaie catolicii cu protestanții.

Cred că din această perspectivă trebuie privit actualul conflict paneruopean care cel mai probabil se va acutiza dacă vom avea un val patru și dacă se va dovedi (sau cel puțin asta va crede una din tabere) că vaccinul face diferența (fără a fi, musai, un panaceu infailibil, cum de altfel nu e niciun medicament).