Religia domnului Gabriel Liiceanu

 

Domnul Gabriel Liiceanu se întreabă pe contributors ce fel de mântuire e mântuirea neamului, mântuirea care se limitează la neam şi/sau derivă automat din apartenenţa la el, concluzionând cu acribie de doctor al Bisericii că avem de-a face cu o erezie pe care BOR ar promova-o fără niciun fel de jenă[1].

Mărturisesc că, într-un timp, şi eu mi-am pus problemele pe care continuă să le atace domnul Liiceanu şi, dacă memoria nu mă înşeală, am avut în urmă cu ceva ani şi unele intervenţii publice care reluau unele din argumentele domniei sale. În realitate însă, asemeni lui Don Quijote, domnul Liiceanu mai degrabă se bate cu inamici plăsmuiţi de propria sa imaginaţie, cu deosebirea că, dacă Don Quijote era splendid în desuetudinea sa, domnul Liiceanu e la modă, e pe val, cum s-ar spune (sau cel puțin se vrea a fi), făcând rating din critica unor mentalităţi şi instituţii care, aparent, nu reuşesc să ţină pasul cu moda. Astfel, în măsura în care domnul Liiceanu are un argument, argumentul său nu depăşeşte acest nivel, mai degrabă estetic. Că aşa stau lucrurile o demonstrează textul unei comunicări de acum opt ani a Patriarhului Daniel, disponibilă pe basilica.ro, care lămureşte ce implică de fapt denumirea de Catedrală a Mântuirii Neamului :

„Numele de Catedrala Mântuirii Neamului a fost sugerat după ce românii au trecut prin experiența Războiului pentru independență (1877), iar apoi, după experiența Primului Război Mondial și după Unirea cea mare din 1918, acest nume fiind, de fapt, o manifestare de recunoștință sau de mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru izbăvirea neamului românesc de asuprire și înstrăinare. Mântuirea în expresia „Catedrala Mântuirii Neamului” nu se referă la mântuirea ontologică a omului în Hristos, pentru că această mântuire nu depinde de locul unde este amplasată o biserică ortodoxă. Mai precis, când vorbim de „Catedrala Mântuirii Neamului” nu înseamnă că ea este singurul loc în care se mântuiesc românii, ci ea este simbol al recunoștinței pentru mântuirea sau izbăvirea românilor de mari și multe primejdii și necazuri. Mântuirea, în limba greacă „soteria”, înseamnă izbăvire sau eliberare dintr-o situație dificilă, dar și vindecare de o boală. Când spunem că Iisus Hristos este Mântuitorul sau Eliberatorul omului de păcat și de moarte, înseamnă că El este și vindecător de păcat și de moarte. Iar în limba latină cuvântul „salvator” poate fi înțeles și ca vindecător, pentru că salus, salutis înseamnă, în același timp, sănătate și mântuire. Deci când vorbim despre Mântuirea Neamului, ne referim la izbăvirea poporului de dominație străină și dobândirea libertății de-a trăi în comuniune națională exprimată mai ales în unirea tuturor provinciilor românești într-un singur Stat național. Aceasta era, în mod constant, gândirea Patriarhului Miron și a contemporanilor săi care doreau o Catedrală nouă.[2] 

Cu alte cuvinte, dacă dublul sens al termenului lasă loc de vreo ambiguitate teologică, atunci aceasta nu se referă la mântuirea colectivă a unui unic neam în lumea de dincolo, ci pur şi simplu la o mântuire politică a românilor, limitată la cadrul acestei lumi. Vorbim aşadar de o potenţială, cu toate că nu necesară, derivă care pândeşte orice teologie a eliberării (în Biserica Romano-Catolică au fost dezbateri detaliate şi foarte interesante pe această temă), fie ea şi în versiunea naţionalistă a Balcanilor de secol XIX, anume răsturnarea ierarhiei teologico-politice. Într-o atare situație, creştinul nu mai este întâi de toate cetăţean al cerului şi abia apoi, şi în limitele pe care i le impune prima apartenenţă, cetăţean al patriei sale terestre, ci invers. Este bine de precizat acest lucru pentru că de obicei aici se alunecă în două erori: în primul caz, cel deja menţionat, prioritatea creştinului devine patria lumească, iar în cel de-al doilea caz, preocuparea prioritară pentru patria de dincolo se traduce în indiferenţă faţă de cea de-aici.

Revenind la domnul Liiceanu, în măsura în care conceptul de mântuire a neamului alunecă în erezie, în sensul indicat mai sus, mă tem că vorbim de acelaşi tip de erezie întru care şi domnul Liiceanu şi prietenii domniei sale şi-au investit, în perioada post-decembristă, fervoarea religioasă. Pentru că dacă la 1877 mântuirea neamului însemna izbăvire de turco-fanaro-craţie, în 2016, odată cu divizarea neamului în societatea civilă (tinerii frumoşi şi liberi) destinată mântuirii întru euro-atlantism şi masa damnată a asistaţilor destinată măsurilor de austeritate, mântuirea se identifică cu izbăvirea de Rusia, corupţie şi comunism.

Din acest punct de vedere, sugestive sunt observaţiile finale din articolul domnului Liiceanu, domnia sa plângându-se de faptul că, în loc să-i ameninţe pe politicienii corupţi cu flăcările iadului, preoţii şi profesorii de religie i-ar ameninţa în acest mod (conform unor surse ASUR) pe adolescenţii care, duminică dimineaţa, în loc să fie prezenţi la Liturghie pentru a se hrăni cu pâinea vieţii, stau acasă pentru a consuma produsele culturale ale Hollywood-ului. Departe de mine gândul că astfel de admonestări la adresa liderilor politici n-ar fi deseori binevenite, sau că propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu în rândul adolescenţilor n-ar trebui să se facă cu tact şi blândeţe pastorală (cu toate că, personal, n-am prea auzit de cazuri precum cele care par să-l îngrozească pe domnul Liiceanu). Acestea fiind spuse, mă tem că în cazul religiei domnului Liiceanu, lupta împotriva corupţiei, în sensul de prăduire a banului public, se substituie sensului autentic creştin al acestei lupte, anume lupta cu stricăciunea (corupția) la care sunt condamnate trupurile noastre ca urmare a căderii, luptă care trece prin lupta cu păcatul -indiferent dacă acesta presupune sau nu şi încălcarea legii- și, evident, prin împărtășirea cu Sfintele Taine.

Că aşa stau lucrurile în cazul domnului Liiceanu o demonstrează un alt text al domniei sale, al cărui subiect este paralela dintre Iisus Hristos şi Prinţul Mîşkin, cu toate că, în mod simptomatic, chiar şi în această atmosferă de transfigurare nepământeană, domnul Liiceanu simte nevoia să aducă în discuţie statul de drept şi lupta anticorupţie. Așadar, după ce afirmă că „Isus n-a mântuit omenirea, iar în carte, Mîșkin nu poate elibera societatea petersburgheză de propriii ei demoni (…) pentru că atât Isus cât și Mîșkin propuneau lumii o stare de spirit care, pentru a ajunge să o izbăvească, presupunea o insuportabilă schimbare la față”, domnul Liiceanu face următoarea mărturisire:

„După ce am publicat Dragul meu turnător, am întâlnit cititori tineri care m-au întrebat: „Dar cum se putea supraviețui într-o lume atât de urâtă?” Am răspuns: Prin câteva personaje-reper, prin acei oameni (nu mulți), pe care i-am iubit fără rest și din care s-a alcătuit edificiul afectiv al ființei mele, stratul meu uman de protecție care m-a ajutat să trec prin viață. Dacă ura celorlalți, invidia lor, mârșăvia lor au fost neputincioase, este pentru că am avut șansa să-i întâlnesc – și să-i recunosc – pe acei oameni a căror frumusețe a făcut ca lumea să țină. La un moment dat, pe măsură ce plecau de aici și îi pierdeam unul câte unul, am început să mă gândesc că sunt printre noi ființe care n-ar trebui să moară. Apoi mi-am dat seama că ele continuă să facă parte din edificiul meu afectiv chiar și după ce au încetat să fie. Și atunci mi s-a părut că înțeleg și ce înseamnă de fapt a reînvia și a nu mai muri: a fi purtat la nesfârșit în memoria celor care te-au integrat, ca să poată traversa viața, în edificiul lor afectiv.[3]

Dincolo de delicateţea impusă de astfel de mărturisiri, nu pot totuşi, în condiţiile în care domnul Liiceanu se întreabă ce fel de mântuire e aia al cărei subiect e neamul, să nu mă întreb şi eu, la rândul meu, ce fel de înviere e aia care se reduce, în fond, la o neveşnică pomenire care, asemeni oricărui proiect politic, este inevitabil sortită extincţiei generale către care s-ar îndrepta universul nostru, evident, în ipoteza în care Învierea lui Iisus chiar s-ar fi rezumat la persistenţa amintirii sale în rândul ucenicilor.

Aici, dacă tot veni vorba de Dostoievski, ar mai trebui spus ceva. Prinţul Mîşkin, după cum bine a observat domnul Liiceanu, este un eşec. Un eșec nu doar sublim, ci și deosebit de sumbru. Frumuseţea, în sensul în care este reprezentată de Mîşkin, transfigurează lumea, așa cum o transfigurează și arta, dar nu o mântuie, nu doar pentru că nu o poate sustrage domniei păcatului, ci, mai important – a se vedea meditaţia referitoare la tabloul lui Holbein din Idiotul -, pentru că nu o poate sustrage domniei morţii, care consumă şi fiinţa cea mai deosebită care a existat vreodată (tema revine în discursul lui Kirilov, din Demonii, rostit înainte ca acesta să se sinucidă[4]). Eşecul lui Mîşkin este eşecul idealului romantic al „sufletului frumos”, dar mai important de precizat este faptul că Dostoievski, aşa cum precizează A. Boyce Gibson, nu s-a oprit la acest eşec. În ordinea cronologică a operei dostoievskiene, Mîşkin este de fapt o etapă a strădaniei lui Dostoievski de a găsi un personaj care să întrupeze ideea de frumuseţe absolută, capabilă să biruie nu doar răul din lume, ci, mai presus de toate, biruind moartea, să biruie religia ateistă a Occidentului modern. Iar Mîşkin, conform aceluiaşi comentator, eşuează ca icoană a lui Hristos pentru că este insuficient de întrupat. Dezrădăcinat din solul Rusiei şi pribeag, el vine dintr-un sanatoriu elveţian, simbol al putreziciunii (corupţiei) Occidentului ateu, şi, în ciuda nobleţei, sincerităţii şi empatiei sale nepământene, tot acolo sfârşeşte. Șatov, din Demonii, reprezintă al doilea răspuns al romancierului rus la provocarea care l-a doborât pe Mîșkin. Dar dacă acesta sesizează corect că cine se rupe de popor îl pierde și pe Dumnezeu, pe de altă parte, în nevoia sa de a venera o zeitate palpabilă, care indică mai degrabă nevoia de a crede decât o credință autentică -a se vedea dialogul cu Stavroghin-, Șatov îmbină idolatrizarea lui Stavroghin cu etnolatria. Poporul devine Dumnezeu, Creștinismul regresează în tribalism, Șatov fiind, spre deosebire de insuficient de întrupatul Mîșkin, excesiv de întrupat. Așadar, eșecul lui Șatov este eșecul mântuirii neamului în sens strict și exclusiv, a mântuirii limitate la coordonatele lumii de aici. Răspunsul final al lui Dostoievski la eșecul inițial al lui Mîșkin, care indică și adevărata natură a credinței lui Dostoievski, este Alioșa, din Frații Karamazov, cel care rezistă la ispita care îl dărâmă pe Mîșkin, cel care îmbină forța telurică cu transfigurarea angelică, rădăcina rusească cu misiunea de a binevesti tuturor neamurilor reconcilierea universală în Hristos.

Revenind, după acest scurt excurs exegetic, la domnul Liiceanu, trebuie spus că, în definitiv, departe de a apăra dreapta credință de erezie, așa cum ar vrea să ne facă să credem, domnia sa nu face decât să înlocuiască, la nivel strict estetic, un ideal romantic, cel al destinului colectiv al națiunii, cu un alt ideal romantic, cel al sufletului frumos. Ieșind din sfera rigorii teologice, cel din urmă ar prevala asupra celui dintâi pentru că cel din urmă e sublim, pe când cel dintâi ar fi, aparent, de prost gust, și pe deasupra și desuet. Dar dacă teologia domnului Liiceanu este o fraudă, întrucât este doar o estetică, mă tem că și estetica domnului Liiceanu este tot o fraudă, întrucât este de fapt o politică, prea puțin estetică dacă o privim mai îndeaproape. Astfel, dacă pentru Dostoievski, sanatoriul elvețian, azi clinică destinată eutanasierii, simboliza Apusul întunecat care aștepta lumina Învierii de la Răsărit, mă tem că atunci când definește „Elveția sanatorială” în care sfârșește Mîșkin drept „rezervație destinată tuturor celor ce nu pot fi iertați tocmai pentru că sunt altceva, ceva diferit de turmă, ceva teribil de specific, de individual, de neasemănător cu nimic și cu nimeni[5]”, domnul Liiceanu se gândește mai degrabă la locul unde minoritatea aleșilor -cei care se disting de turmă prin frumusețea și unicitatea lor- se poate trata, eventual fără să contacteze bacteriile care fac ravagii prin spitalele românești. Cu alte cuvinte, cred că antiteza dintre sufletul frumos și destinul colectiv se traduce de fapt, în actualul context românesc, prin conflictul dintre tinerii frumoși și liberi (adică individualiști) și poporul înapoiat, habotnic și colectivist-asistat. Nu neg faptul că există suficient naționalism ridicol și/sau de prost gust în lumea ortodoxă contemporană. Pe de altă parte, dacă Mîșkin este o copie eșuată a lui Hristos, și, în același timp, o pecetluire a eșecului la care este condamnată orice Imitatio Christi (pentru a se dovedi mântuitoare, raportarea la Hristos nu trebuie să fie imitarea, ci cuminecarea), în narcisismul, infatuarea și lipsa sa de empatie, tânărul frumos și liber este o caricatură a lui Mîșkin. De altfel, spre deosebire de domnul Liiceanu, care e destul de în vârstă, mă îndoiesc că noua generație s-ar mai raporta (și) la Mîșkin, icoana lor fiind mai degrabă Sfânta Monica Macovei.

În fond, spiritualitatea domnului Liiceanu este similară cu cea a unui alt intelectual și prieten al domniei sale, anume Horia-Roman Patapievici, care după ce a defecat pe destinul colectiv al neamului și și-a trimis conaționalii în purgatoriul statului minimal, sustrăgându-se pe sine de la astfel de cazne, și făcând acestea toate, chipurile, în numele adevăratului creștinism, a ajuns în cele din urmă la concluzia că singurul mod de a mărturisi creștinismul în fața adversității lumii contemporane este leșinul lui Pascal[6]. 

Altminteri, nu cred că ereziile domnului Liiceanu reprezintă o mare problemă. La urma urmei, datorită unor profesiuni de credință mult mai puțin ambigue decât cea a domniei sale, care e mai degrabă o profesiune de necredință, prieteni și/sau discipoli ai domniei sale au reușit să câștige, în mediile bisericești, suficientă credibilitate încât să poată semăna acolo tot felul de aberații teologice: de la identificarea providenței secularizate a lui Adam Smith cu providența lui Dumnezeu și identificarea pieței libere cu ordinea naturală, așa cum, chipurile, ar vedea-o Ortodoxia, în cazul unora ca Patapievici și Mihail Neamțu, până la ereziile legionaroide, altminteri asumate, ale lui Sorin Lavric, care nu demult scria următoarele: „Aici sunt iarăşi eretic: pentru mine, un creştin fără pecete etnică nu înseamnă mare lucru (…) Când mă duc în biserică, merg să mă întâlnesc mai întâi cu înaintaşii, adică cu ecclesia mea, şi abia apoi cu Dumnezeu. Pe Dumnezeu îl presimt şi singur, în clipele de panică, dar pe înaintaşi, doar în biserică.[7]” Deci, dacă domnul Liiceanu și-a găsit o nouă vocație de inchizitor, ar putea să înceapă curățenia chiar din propria sa ogradă, Editura Humanitas. Altminteri, e ridicol faptul că în ciuda profesiunii sale de credință, al cărei tragism, potențial fertil, e din păcate sabotat de narcisism, domnul Liiceanu se simte îndreptățit să călăuzească Biserica Ortodoxă Română, cu ierarhie cu tot, pe calea dreptei credințe.

P.S. În ceea ce privește denumirea viitoarei Catedrale Naționale consider că denumirea este, într-adevăr, cam triumfalist-desuetă, și în plus, din motivele menționate mai sus, susceptibilă de a genera confuzii teologice, mai ales într-un context precum cel al Ortodoxiei românești, unde orice spirit care adulmecă o vagă transcendență se simte îndreptățit să apere dreapta credință, și unde orice aberație teologică ce zboară se mănâncă, atâta timp cât beneficiază de girul reperelor dreptei anticomuniste de rit neolegionar sau neoliberal. Cred că denumirea Catedrala Națională Înălțarea Domnului, dedicată memoriei soldaților români, care s-au jertfit pentru independența și integritatea României, ar fi mai potrivită. Este doar o părere, iar actuala titulatură nu m-a împiedicat să donez o modestă sumă pentru terminarea catedralei, în speranța că se va termina cât mai repede, și că, odată cu ea, se va termina și bâlciul tembel care a însoțit construirea ei. E o părere pe care o emit în calitate de român, care nici nu se rușinează că este român, nici nu se mândrește că este român (nu văd de ce m-aș rușina sau m-aș mândri cu ceva care, în fond, nu ține de mine), ci își asumă condiția ca fiind rânduită de Pronie, și, în limitele lumii acesteia, altminteri plină pretutindeni de locuri frumoase cu potențial de îmbogățire spirituală, trăiește cu sentimentul că doar țara în care s-a născut și a copilărit este acasă.

[1] http://www.contributors.ro/…/exista-catedrale-ale-%E2%80%9…/.

[2] http://basilica.ro/catedrala-mantuirii-neamului-spatiu-sac…/

[3] http://www.contributors.ro/…/ce-inseamna-frumuse%C8%9Bea-v…/

[4]  „Întreaga planetă, cu tot ce există pe suprafața ei, fără acest om (Hristos) nu este decât o nebunie. N-a existat nici înainte, nici după el unul asemenea lui … Iar dacă este așa, dacă legile naturii nu l-au cruțat nici pe acesta, nefiindu-le milă nici de propria lor minune, ci l-au obligat și pe dânsul să trăiască în mijlocul minciunii și să moară pentru minciună, înseamnă că întreaga planetă este o minciună, se întemeiază pe minciună și pe o ironie stupidă. Înseamnă că înseși legile planetei sunt o minciună și o farsă diavolească. Ce rost are atunci să trăiești, răspunde, dacă ești om?” (F. M. Dostoievski, Demonii, traducere de Nicolae Gane, Polirom, 2003, p. 768).

[5] http://www.contributors.ro/fara-categorie/ce-inseamna-frumuse%C8%9Bea-va-salva-lumea/

[6] http://convorbiri-literare.dntis.ro/PLATONmar7.html

[7] http://www.jc.md/sorin-lavric-cine-nu-dispera-nu-l-descope…/

Posted in Uncategorized | 5 comentarii

Un sondaj recent și tâlcuirea lui

„Un sondaj prezentat zilele trecute de Avantgarde, arată că, pentru prima dată de la Revoluție, Biserica a scăzut în încrederea românilor (e vorba de fapt nu de români, ci de bucureștenti – nota mea) sub 50%.”

Comentând rezultatele sondajului, domnul Teodor Baconschi refuză să creadă că fenomenul s-ar datora și Patriarhului Daniel, mai ales în condițiile în care, „fiind un teolog cu studii apusene”, acesta din urmă „a practicat o metodă pastorală urbană, consistentă și totodată atentă la toată gama de probleme spirituale ale omului contemporan.”

Acum, știu și eu, poate că în ciuda melodiei care i-a fost dedicată recent, PF Daniel e de fapt foarte smerit, atât de smerit încât numai apropiații preafericirii sale au remarcat virtuțile pastorale indicate mai sus, care mie unuia mi-au scăpat.

Mie personal, PF Daniel mi-a lăsat impresia unui spirit pragmatic și echilibrat, și, tot așa, deși nu am acces la datele relevante, pare într-adevăr să fie un bun manager, calitate pe baza căreia ne-a și fost recomandat de elita intelectuală atunci când a fost ales ca Patriarh (plus ecumensimul, deschiderea către apus, nu e „omul rușilor”, ș.a.m.d.).

Dar dacă tot dăm vina pe egalitarism și alergia la privilegii, senzația pe care mi-a transmis-o în materie de comunicare e tocmai aceea de om care nu e capabil să comunice de la egal la egal (nu zic că ar trebui să o facă oricând, oricum și cu oricine) și, în general, nu e capabil să comunice cu cineva care nu îi recunoaște privilegiile care i se cuvin. Un om închis în sine și în înalta sa funcție. Din acest punct de vedere, al comunicării, mi se pare că reprezintă antiteza modelului Francisc, care face furori în zilele noastre.

În fine, dacă tot vorbim de comunicare, pastorație și cateheză, cred că ierarhia BOR ar putea începe prin a le explica, celor din Biserică și celor din afara ei, care este diferența dintre veșmântul arhieresc și merțanul arhieresc, și de ce primul își are rostul său în Biserică, pe când cel din urmă nu.

Posted in Uncategorized | 6 comentarii

Marfa și eticheta

Ce îmi plac mie neoconii ăștia, în cazul de față soțul doamnei Nuland, a cărui pagină de wikipedia ne indică faptul că face parte din acel segment al elitei americane care de ani buni se tot ocupă cu „the promotion of American-style liberty and democracy in other countries”https://en.wikipedia.org/wiki/Robert_Kagan

Altfel spus, din motive de PR lesne de înțeles, atunci când pun la cale debarcarea vreunui autocrat populist și egomaniac de pe alte meleaguri, neoconii se justifică prin imperativul moral al exportării democrației, negând că manevra ar avea vreo legătură cu mult mai impurele interese economice ale SUA. Pe de altă parte, când un astfel de specimen se dezvoltă în propria lor ogradă, sau mai precis în ograda partidului republican, de blamat nu se blamează modelul economic promovat acasă de aceiași neoconi, ci democrația, cu ale ei vicii străvechi, pe care aceiași neoconi o exportă pretutindeni pe glob.

Or, la fel cum e foarte greu să înțelegem de ce, în condițiile în care problema ar fi democrația, nu economia, tocmai acum, pe timp de criză, are loc metamorfoza fascistă a democrației americane, tot așa, devine tot mai greu să înțelegem imperativul moral care justifică exportarea unui astfel de bacil, numit democrație, pretutindeni în lume. Asta dacă nu cumva, sub masca democrației, americanii exportă de fapt altceva, ceva ce produce profituri la centru pe seama exportării mizeriei în periferii. Și dacă nu cumva -în condițiile în care profiturile capitalului sunt pretutindeni și nicăieri, adică prin paradisuri fiscale, iar mizeria se acumulează pretutindeni unde sunt oameni, și mai puțin cifre, adică și la periferie și în centru – tocmai din această mizerie se dezvoltă, în mod firesc, genul de regimuri politice a căror apariție Kagan o explică prin viciile inerente democrației.

Realitatea este că neoconii au legitimat globalizarea, în termeni morali chipurile, prin teza conform căreia exportul de piață liberă va aduce cu sine, în mod inevitabil, și democrația. Nu numai că nu a fost așa, dar, ca o ironie a sorții, se poate observa că, în cele din urmă, globalizarea neoliberală s-a dovedit a fi un proces cu dublu sens. Ca atare, departe de a atrage după sine și exportul de democrație tot din centru spre periferie, în mod din ce în ce mai vizibil, exportul de capitalism e urmat, din contră, de importul de autoritarism populist din periferie către centru. Dincolo de coloratura specific locală a fiecărui model de autoritarism populist, s-ar putea să asistăm la victoria paradoxală a lui Putin asupra celor care, precum cuplul Kagan&Nuland, se tot străduiesc de ani buni să-l dea jos, evident, în numele valorilor democratice.

Asta clarifică întrucâtva și paranoia infantilă a elitelor occidentale, care tot mai des dau vina pe Putin pentru erodarea progresivă a sistemului lor domestic. Ca în orice delir paranoic al unor elite decrepite aflate în cădere liberă, și în acesta există o doză de adevăr. Dar evident, nu în sensul tezei oficiale, în care agenții Moscovei ar distruge, din interior, democrațiile occidentale. Ci în sensul în care același proces global promovat de la centru, și care, contrar teoriei, l-a produs pe Putin la periferie, produce acum putinizarea centrului. Cred că asta explică de fapt și agresivitatea sporită a cuplului Kagan-Nuland din ultimii ani, mai precis, forțarea notei în cazul episodului ucrainean, în speranța că printr-un plus de voluntarism, și cu riscul unei escaladări catastrofale, practica ar putea fi forțată să se conformeze teoriei (teorie de a cărei validare depinde și supraviețuirea elitei care s-a legitimat prin ea). Și mă tem că, cel puțin în cazul în care Hillary va fi aleasă președinte, vom mai avea parte și pe viitor de astfel de episoade.

Revenind la Trump, contrar celor afirmate de Kagan, responsabilitatea pentru fenomenul în cauză revine establishment-ului american și Partidului Republican în mod deosebit. Iar asta nu doar datorită faptului că neoconii și neoliberalii au promovat modelul economic care i-a dat naștere lui Trump. Ci și datorită faptului că, pentru a-l apăra, neoconii și neoliberalii au cultivat în mod sistematic ideea că, pentru a nu deveni totalitară, democrația trebuie să se limiteze la validarea electorală periodică a personalului administrativ care se ocupă de gestionarea pașnică a procesului de globalizare neoliberală. În vederea apărării acestei teorii, precum și a decredibilizării celor care, în mod mai mult sau mai puțin inspirat o contestau, neoconii și neoliberalii au recurs deseori la cele mai rudimentare mistificări, diversiuni, sofisme, manipulări, reducționisme și calomnii. Prin aceasta au exploatat, iar exploatând au alimentat, prostia, incultura, agresivitatea, lipsa de empatie, lipsa de măsură, paranoia securitară și goana după țapi ispășitori – adică exact acele apucături contingente pe care vor să ni le prezinte acum ca pe niște apucături inerente naturii omului de rând căruia democrația, din nefericire, îi dă posibilitatea să își exprime convingerile prin vot.

Iar acum, ceea ce au cultivat în propria ogradă, cu scopul anihilării unora ca Bernie Sanders (alții de-ai lor, caracterizați de exces de zel, precum TRU, continuă să semene – a se vedea recenta afirmație a acestuia că nu Trump reprezintă adevăratul scandal, ci Sanders, care nu s-a sfiit să pronunțe cuvântul socialism), a crescut mare și a scăpat de sub control. Or, în acest context, establishment-ului neoconservator nu-i mai rămâne decât să lase de înțeles că, dată fiind starea de urgență, America nu poate fi salvată decât dacă este salvată de democrație. Poate că o să se facă și asta, în cazul în care instituțiile americane și cultura democratică a Americii se vor dovedi insuficient de rezistente. Dar dacă se va face, nu cred că se va face de către cei mult prea compromiși pentru a mai putea guverna, ci de cel care, între timp, a devenit prea puternic pentru a mai putea fi oprit sau controlat – și în niciun caz nu poate fi oprit sau controlat de establishment-ul republican pe care tocmai l-a spulberat.

Abia de la acest punct Kagan începe să aibă dreptate. Însă cum s-ar spune, s-ar putea să fie too little too late. Și cam seamănă cu un film pe care l-am mai văzut odată. Prin anii 30′.

Posted in Uncategorized | Lasă un comentariu

La un pas de colaps

Ideea e simplă: Atâta timp cât în țara asta iei șase ani de pușcărie pentru că ai luat șpagă 1000 de euro la bac, dar scapi cu maxim doi ani pentru că ai păgubit banul public cu zeci de milioane de euro, cei care fură mult vor fi încurajați să o facă în continuare, iar cei care trăiesc cinstit vor fi în continuare scuipați în față. Iar mai devreme sau mai târziu, frustrarea cauzată de sfidarea celor mai elementare norme de justiție va izbucni în violență populară necontrolată.

Deci, din acest punct de vedere, unul din lucrurile care trebuie solicitate zilele acestea, dacă se va ieși în stradă, este o legislație mult mai aspră, chiar dacă încadrată de rigori procedurale. Nu dizolvarea parlamentului și alte forme de delir populist, ci instituții mai dure cu marii infractori, legi care să reflecte într-o mai mare măsură egalitatea reală în fața legii, care ar trebui să fie și egalitate în fața pedepsei.

După părerea mea, un sistem de justiție echitabil ar trebui să aibă la bază teoria valorii-muncă. Mai precis, se calculează prejudiciul adus statului în numărul de ore de muncă necesare pentru a-l acoperi, și numărul respectiv de ore de muncă urmează ca infractorul să le presteze la pușcărie. Și cum suntem republicani, calculul se va face la nivelul salariului mediu, care, după cum știm, în România este foarte scăzut.

Nu zic că asta ne va rezolva toate problemele, dar este un demers necesar de igienă publică, în absența căruia lucrurile vor scăpa de sub control. Gândiți-vă doar cum anume ar mai putea autoritățile, după aceste revelații sinistre, să-i convingă pe cei care refuză să-și vaccineze copiii că fricile lor sunt iraționale (și chiar ajungi să te întrebi dacă, nu raportat la ideea de vaccin în general, ci la contextul românesc unde se întâmplă asemenea orori, chiar sunt). Și la ce psihoză socială se va ajunge dacă, din pricina prăbușirii încrederii în sistem, vom ajunge fie la vreo epidemie, fie la campanie de vaccinare forțată.

Cât despre Condrea și toți complicii săi din administrația de stat, în condițiile în care valoarea unei vieți omenești este incalculabilă, dacă ar fi să fim corecți, al trebui să-i condamnăm nu după teoria valorii-muncă, ci după teoria talionului, adică să le dăm să bea câțiva litri de dezinfectant, nediluat. Dar cum sper totuși să reușim să rămânem creștini, e cazul cred să-i trimitem la muncă până la sfârșitul vieții, și să ne rugăm la Dumnezeu să-i ierte și să-i izbăvească de muncile cele veșnice.

Dar partea cea mai proastă este cercul vicios, faptul că pentru a rezolva această criză, care este o criză de încredere – și care te poate duce în cele din urmă la anarhie din care dai în dictatură – este nevoie de oameni în care să ai încredere. Or, din acest punct de vedere, sistemul pare să-și fi epuizat resursele de încredere sau, altfel spus, resursele de autocorecție. Faptul că cel mai mare partid de dreapta din țară a propus patru candidați la primăria capitalei, care mai de care mai ridicoli sau mai siniștri, este cât se poate de simptomatic.

În fine, Dumnezeu cu mila. Căci altminteri, în clipele de față, noi părem cu totul depășiți de provocarea de a construi și menține o societate cât de cât echitabilă și funcțională.

Posted in Uncategorized | 2 comentarii

Reforma continuă: Se vede bezna de la capătul tunelului

Acum zece ani, domnul Cătălin Avramescu scria un articol, intitulat România Reformată, în care afirma că vom avea parte de progres și bunăstare doar atunci când o reformă protestantă ne va scoate din noaptea Ortodoxiei http://www.revista22.ro/romania-reformata-2988.html.

În replică la articolul domnului Avramescu, Mircea Platon a scris și el un articol, intitulat Între Calvin și Pangloss, în care se întreba dacă domnul Avramescu n-ar trebui el însuși să evolueze, prinzând astfel din urmă, în mod paradoxal, o Românie profundă care, conform logicii domnului Avramescu de la vremea respectivă, era de fapt, din punct de vedere practic, „ateistă”:

„Dacă protestantismul ne-a adus modernitatea, ateismul ne-a adus postmodernitatea. Căile ferate si sistemul mecanicii celeste al lui Newton sînt depăsite, si protestantismul odată cu ele, după cum o dovedesc băncile goale din catedralele muzeu. Descoperirea si decriptarea genomului uman, cea mai mare izbîndă stiintifică de la Newton încoace, ne-au adus-o si o duc la îndeplinire atei precum James D. Watson, Francis Crick sau cei 93% dintre membrii Academiei Nationale Americane de Stiinte care se declară „necredinciosi”. Poate că, în spiritul proverbialei noastre capacităti de a „arde etapele”, am luat-o deja înaintea Occidentului, de vreme ce dl. Avramescu e convins că: „Din punct de vedere practic, România este oricum o tară ateistă”. Sîntem deci în avangardă! Poate că actuala stare a României nu se datorează Ortodoxiei, ci ateismului prin care ne bransăm la „noua ordine mondială”. Poate că actuala mizerie românească promite lucruri mari, poate că nu e decît echivalentul dezolării Angliei Revolutiei Industriale. Trăim în plin Dickens: orice anglofil autentic ar trebui să jubileze.

În această lumină, proiectul reformator al dlui Avramescu ne apare doar ca mostră a paseismului unui intelectual pe care dragostea de Hobbes, Oldenburg si Reform Club l-a făcut să se piardă cu firea. Oricui i se poate întîmpla, o dată. Singurul mod de a evita repetarea acestor momente ne e indicat tot de dl. Avramescu atunci cînd ne îndeamnă să „interiorizăm si să practicăm” reforma în „interior”. Pornind de la acest principiu, mi-e teamă că, în conformitate cu logica precipitată a domniei-sale, dlui Avramescu nu îi rămîne altceva de făcut decît să se reformeze si să tacă.”http://convorbiri-literare.dntis.ro/PLATONsep6.html

Or iată că în acești zece ani, din care mulți petrecuți cu „prietenii” domnului Avramescu din „dreapta intelectuală” la cârmă, reformând statul prin tăieri de salarii, privatizări și închideri de școli și spitale, domnul Avramescu chiar asta a făcut: s-a reformat, trecând de la proiectul României Reformate la proiectul României Ateiste, o Românie care – curată inversare a marxismului – ar trebui să nu mai fie ateistă din punct de vedere practic, ci din punct de vedere teoretic:

„Evidenţa continuă să se acumuleze. Ateii sunt mai inteligenţi, în medie, decât credincioşii (…) Să mai amintim că un raport (World Happiness Index) asupra corelaţiei dintre „fericire” şi religiozitate stabileşte că cele mai „fericite” ţări (grupul ţărilor nordice, în esenţă) sunt şi cele mai puţin religioase.” În concluzie, dacă „vrem să progresăm, atunci ar fi de dorit, statistic, să avem cât mai mulţi atei.”

http://www.bursa.ro/romania-ateista-297267&s=print&sr=artic…

În altă ordine de idei, cred că fenomenul Avramescu ne arată unde duc de fapt criticile la adresa Ortodoxiei articulate în numele „adevăratului creștinism”, care, bineînțeles, asemenea trenurilor și avioanelor, nu poate să vină decât din Occident. Și, după cum se vede, odată suiți în trenul acesta, nici nu ne ia mult timp să ajungem la destinație, destinația fiind, evident, ateismul, că dezvoltarea mai poate să aștepte, aceasta din urmă mergând cam la fel de bine și de repede cum a ajuns să meargă CFR-ul postcomunist.

Pe de altă parte, în replică la cele afirmate de domnul Avramescu, aș menționa faptul că țările scandinave nu se află doar în topul fericirii, ci și în topul social-democrației, formulă politică agreată de liber-cugetătorul Ion Iliescu, nu de fostul protestant, actualmente ateu, domn Avramescu și de prietenii domniei sale, care au denunțat-o în mod constant drept o racilă de sorginte comunistă. Apoi, mai trebuie spus și că țările scandinave nu se situează doar în topul fericirii, ci și în topul consumului de antidepresive, deci, la fel ca în cazul ateismului practic al României ortodoxe, pe care îl blama nu cu mult timp în urmă domnul Avramescu, vorbim de o fericire destul de bizară, pe care eu unul n-am prea reușit să o înțeleg – probabil că din pricina Ortodoxiei care îmi inhibă dezvoltarea cognitivă.

Partea bună este că, odată definitivată, evoluția domnului Avramescu are meritul de a ne clarifica, în sfârșit, opțiunile, și de a ne imuniza în raport cu diversiunile pe care încă ni le livrează mare parte din prietenii domniei sale, cei care continuă să ne spună că doar prinzând trenul modernității prin catolicism, protestantism, discurs motivațional și eutanasiere a Mioriței, vom reuși să ajungem, în cele din urmă, și la adevăratul Dumnezeu. Partea bună (sau proastă – depinde dacă te situezi pe poziția celui care înțelege ateismul sau pe poziția celui care îl trăiește, fie că-l înțelege sau nu) e că ateismul e ultima stație. Dincolo de ateism nu mai poți să evoluezi. Poți doar să putrezești.

Posted in Uncategorized | 4 comentarii

Sadiq Khan și dreapta grețoasă

Ce-mi plac mie ăștia care atunci când mai are loc câte un atentat terorist se grăbesc să blameze întreaga comunitate musulmană din Occident pe motiv că nu e în stare să se integreze, dar când un musulman reușește să se integreze suficient de bine încât să devină primar al Londrei, fiind evident că niciun ratat lumpenproletar sau fanatic religios n-ar putea să realizeze vreodată o astfel de performanță, atunci încep să se plângă că de ce s-a integrat atât de bine. Și dă-i cu denunțul corectitudinii politice și cu suspinul după vechea Anglie creștină, aia de acum sute de ani, când nici un evreu precum Miliband (și ateu pe deasupra), nici un catolic precum Blair, n-ar fi putut să ocupe în veci o funcție publică. Indivizii ăștia se grăbesc cu fiecare ocazie să proclame eșecul multiculturalismului dar uită să ne spună că, în măsura în care eșuează, multiculturalismul o face, măcar în parte, și datorită celor ca ei, care oricum ar fi vrut să-l omoare în fașă, și căruia nu doar că nu-i dau din start nicio șansă, dar se grăbesc să-i denunțe eșecul chiar și atunci când mai raportează câte un succes.

De fapt, ceea ce deranjează la acești așa-ziși creștini, este ceea ce îl deranja foarte mult și pe Hristos, în speță ipocrizia. Faptul că fac pe toleranții și generoșii de a căror toleranță și generozitate se abuzează (nu zic că nu există și fenomene din acestea, dar cu siguranță nu ei sunt victimele unor astfel de abuzuri), când de fapt, cinstit ar fi să recunoască faptul că, în cel mai bun caz, sunt din start dispuși să le ofere oamenilor ăstora cel mult un loc de sclav la marginea societății, unde ar trebui să rămână fără să facă nazuri, și un șut în fund atunci când nu mai au nevoie de munca lor. Și ar mai trebui să recunoască faptul că această atitudine mizerabilă a lor, care n-are nimic în comun cu Creștinismul, se integrează într-o descendență deloc onorabilă. Își permit să facă asta acum cu musulmanii nu doar pentru că islamiștii radicali le furnizează pretextul iar ei furnizează răspunsul blamării colective menit să creeze exact genul de polarizare pe care islamiștii radicali și-o doresc de fapt. Căci nu doar ai noștri semănători de vrajbă, ci și radicalii islamiști, se tem tocmai de conviețuirea normală dintre musulmani, creștini și agnostici/atei, de posibilitatea unui Islam integrat în cadrul teologico-politic al modernității liberale. Revenind, își permit să facă asta cu musulmanii și pentru că după Holocaust nu își mai permit să o facă cu evreii, după Martin Luther King și Nelson Mandela nu își mai permit să o facă (cel puțin nu la fel de pe față) cu negrii, în condițiile în care în fiecare epocă au trebuit să o facă cu unii sau cu alții, scornind în același timp justificări presupus nobile pentru niște atitudini și politici perfect jegoase.

Faptul este cu atât mai comic, în cazul de față, întrucât așa-zisa amenințare musulmană și așa-zisa amenințare a corectitudinii politice par să se anuleze reciproc în cazul noului primar al Londrei care este deopotrivă musulman și susținător al căsătoriei între persoane de același sex. Eu sunt creștin, și creștin fiind, văd căsătoria dintre persoanele de același sex ca pe oficializarea unei relații păcătoase, iar Islamul ca pe o concepție religioasă care, la fel ca și alte concepții religioase altminteri perfect integrate în societatea liberală actuală, este marcată de niște erori teologice fundamentale. Însă asta nu mă împiedică să îmi fie scârbă de tot felul de specimene vechi și noi care îmi compromit credința pretinzând că o apără de imigranți care n-ar putea să o „distrugă” dacă n-ar găsi-o deja (auto)distrusă, în bună parte tocmai de aceiași presupuși apărători ai ei.

În fine, se spune că noul primar al Londrei nici măcar nu e cine știe ce radical socialist. Dar în condițiile în care un studiu recent arăta că între londonezii din cartierele bogate și cei din cartierele sărace s-a ajuns la o diferență a duratei medii de viață de aproape douăzeci și cinci de ani, mă gândesc că, în ciuda numărului mare de musulmani și a dificultăților reale pe care deseori le întâmpină integrarea lor, sunt destui oameni în societatea respectivă care preferă să voteze un musulman de stânga, fie și din „new labour-ul” pe care se lăuda Thatcher că a reușit să-l producă, decât să voteze o „elită de dreapta” ca a noastră care vine să mai aplice creștinește o nouă rundă de tăieri și privatizări. Numai pe noi ne arde grija de islamizarea Occidentului în condițiile în care, în numele imperativului occidentalizării, și cu „elita de dreapta” la cârmă, am transformat țara asta într-un pământ pârjolit de unde pleacă toți și unde oricum n-are de gând să vină nimeni.

Posted in Uncategorized | Un comentariu

O Replică și o Confesiune

În ultima mea postare de pe facebook, în care depănam și niște amintiri mai puțin plăcute de pe vremea când eram student la FSPUB, am abordat tema veniturilor bugetare obscene ale unor profesori care, cumulând venituri academice şi extra-academice, acordă prea puţin (sau deloc) din timpul lor activităţii universitare propriu-zise. Ca urmare a postării mele, doamna Ruxandra Ivan, profesoară la FSPUB, s-a simțit nevoită să reacționeze luând apărarea instituției pe care chipurile eu aș denigra-o. Redau mai jos postarea doamnei Ivan:

Se pare că facultatea noastră e foarte eficientă în a produce autodidacți. Altfel nu-mi explic de ce mulți dintre foștii noștri studenți, care fac doctorate în mari universități de prestigiu din Vest, se apucă și critică în public facultatea (ce prost merge), profesorii (ce rar vin la curs și ce mulți bani câștigă) și asistenții (ce plictisitori sunt). Probabil își închipuie că au ajuns la doctorat în Vest exclusiv pe baza propriului material genetic. Eu cred că ar merita totuși reflectat și la întrebarea dacă nu cumva oamenii care ne critică au ajuns așa de inteligenți și de culți tocmai pentru că au terminat la noi și nu la vreo universitate privată din Caracal.

Țin să precizez, de la bun început, că deși au trecut aproape doisprezece ani de când am absolvit Facultatea de Științe Politice, doamna Ivan reacționează exact la fel cum o făceau la vremea când eram student eminențele cenușii ce cârmuiau destinele FSP-ului. Dacă încercai să te aperi de abuzurile instituționale făcându-le publice, imediat ți se reproșa că denigrezi instituția în sine, nu pe cei care abuzează de poziția lor în cadrul ei, și că nu apreciezi ce au făcut cei mai iubiți fii ai poporului pentru tine. În fine, ți se spunea că dacă vrei să continui relația cu instituția și după absolvire, ai face bine să-ți revizuiești comportamentul, să nu mai vorbești de rău partidul la Europa Liberă, ș.a.m.d.

Acum, referitor la conținutul concret al postării doamnei Ivan ar fi de spus o serie de lucruri:

1. Întâi de toate, în postarea mea, eu am făcut doar niște observații critice referitoare la domnii Daniel Barbu și Cristian Preda și la asistentele lor de la vremea respectivă, nicidecum la instituție în ansamblul ei. Așa că, din capul locului, țin să precizez că am avut profesori de la care am avut multe de învățat și care și-au făcut treaba cu foarte mult profesionalism și foarte multă seriozitate. Și mă gândesc aici spre exemplu la domnii George Voicu, Petre Paul Fudulu, Ioan Stanomir, Andrei Cornea, Stelian Tănase și alții, sau la coordonatorul tezei de licență, domnul Dragoș Stoica, actualmente profesor la Montreal. De unii dintre aceștia, cum ar fi cazul domnului Stanomir, mă separă în mod clar opiniile și poziționările politice din ultimii ani, dar n-aș amesteca niciodată profesia cu politica, astfel încât, din pricina celei din urmă, să nu recunosc meritele profesionale.

2. Cu tot respectul față de cetățenii urbei în cauză, n-am călcat niciodată prin Caracal, și nu prea înțeleg de unde această sugestie a unei opoziții între public și privat în ceea ce mă privește. Personal, sunt adeptul sistemului de învățământ public, accesibil tuturor și ierarhizat în funcție de criterii ce țin strict de competență, dar una e învățământul public – care nu e o blagoslovenie izvorâtă ex nihilo, ca urmare a bunăvoinței corpului profesoral de la FSPUB, ci rezultatul unui efort ce implică întreaga societate – și cu totul altceva este căpușarea banului public pe care am adus-o în discuție eu. Din contră, cea din urmă este una din principalele cauze pentru care societățile ajung să nu mai aibă resurse pentru un învățământ public de calitate.

3. Acum, să trecem la partea ce privește raportul dintre înzestrarea genetică și instituțiile educaționale în cadrul căreia se poate dezvolta ea. Desigur, e o temă antropologică, sociologică și filozofică majoră, pe care nu-mi propun să o lămuresc eu aici, la modul general, și nici măcar în cazul meu particular. Dar dacă tot s-a ridicat problema aceasta, mai interesant ar fi să mai dau câteva detalii particulare referitoare la parcursul meu educațional, și la peripețiile prin care am trecut de când am revenit în țară după ce am terminat doctoratul la acea „prestigioasă” universitate din vest la care face referire și doamna Ivan (în fond, fac o paranteză, doar o universitate din top 200, și chiar dacă România nu are niciuna în top 500, țin să precizez că am mulți prieteni din aceeași generație cu mine foarte bine pregătiți, care au terminat nu doar la universități din vest, ci și la universități din țară, și care se află într-o situație similară cu a mea – în afara sistemului academic românesc sau, în cel mai bun caz, la periferia lui). Astfel, deși nu voi lămuri chestiunea raportului dintre înzestrări naturale și instituții sociale, voi lămuri un pic mai bine felul în care funcționează sistemul academic din România. Or, în cazul meu, nu doar că mi-am continuat studiile la „universități de prestigiu din vest” după absolvire, dar în 2004, ca băiat deștept ce eram, când am absolvit Facultatea de Științe Politice, am făcut-o ca șef de promoție. Deci, în condițiile în care admitem că deșteptul nu se face pe sine, ci școala îl face deștept, cu un astfel de pedigree, m-am îndreptat încrezător în primăvara lui 2014 către Iași, acolo unde sucursala Academiei Române din respectiva urbe urma să dea zeci de burse, din fonduri europene, pentru tinerii frumoși și deștepți de pe aceste meleaguri. E drept, fugeam din Bucureștiul natal, unde concursul similar organizat de filiala din București a Academiei fusese o mânărie de proporții, de genul celor în care nici măcar nu se mai fac eforturi de a salva aparențele. Dar mi-am zis că, din poziția de șef de promoție al prestigioasei FSPUB, și cu doctorat la o și mai prestigioasă universitate de peste ocean, tot ar fi trebuit să prind și eu o bursă din zecile care urmau să se dea. La Iași, unul din cei patru mebri ai comisiei, era chiar doamna Ruxandra Ivan.

4. În cele din urmă, nici eu, nici soția mea, care și ea a terminat tot FSPUB la București iar doctoratul l-a obținut tot la Universitatea din Ottawa, nu am luat nimic. Acum, problema se pune în felul următor. Dacă acceptăm teoria absolventului care se face pe sine, atunci, din motive lesne de înțeles, FSPUB, și odată cu ea salariul exorbitant al domnului Barbu (și al altora), care se adaugă celui încasat de la Academie, nu își justifică existența. Dacă în schimb acceptăm teoria că absolventul este produsul facultății care îl formează, și doar ingratitudinea strigătoare la cer l-ar putea determina să o denigreze pe aceasta din urmă, atunci din două una: fie FSPUB este o fabrică de handicapați (evident, la pachet cu mai prestigioasa University of Ottawa), din moment ce nici șefii de promoție nu sunt în stare să se ridice la nivelul exigențelor comisiei de evaluare din cadrul Academiei Române, fie, conform aceluiași principiu invocat de doamna Ivan – dai în mine, dai în tine, dai în fabrici și uzine –, bătându-și joc de șeful de promoție al FSPUB pe anul 2004, Academia Română din Iași, implicit, și-a bătut joc de instituția a cărei onoare doamna Ivan se grăbește să o repereze. Dar atunci, prezența doamnei Ivan în cadrul comisiei respective, este compromițătoare atât pentru dânsa, cât și pentru instituția pe care o reprezintă. Mă întreb așadar, dacă doamna Ivan, care mi-a citit dosarul (sau ar fi trebuit să o facă), s-a simțit la fel de ofensată ca acum, la momentul respectiv, pentru felul în care, în mod indirect, era terfelită onoarea instituției pe care se grăbește să o apere de orice critică a foștilor studenți.

5. Bineînțeles, doamna Ivan era doar un membru al comisiei, și încurcate sunt căile comisiei, așa că ar fi injust să o scot pe ea drept țap ispășitor pe care să-mi revărs frustrările de șef de promoție al FSPUB și doctor la universitate de prestigiu de peste ocean aruncat la lada de gunoi a sistemului universitar românesc. În condițiile în care se spunea atunci că bursa de un an și jumătate (3600 de lei pe lună) presupunea obligația de a publica, la sfârșitul acestei perioade de cercetare, două articole ISI, ochii mi-au căzut asupra unui alt membru al comisiei, un domn pe care l-am întâlnit la o conferință ce avusese loc cu câteva luni în urmă, unde am prezentat o lucrare ce avea să se transforme într-un articol (ISI), articol pe care l-am publicat, cum s-ar spune, pe burta goală (și probabil că aș fi publicat două dacă n-ar fi trebuit să și muncesc între timp, traducând cu 2- 2,5 EURO pe pagină, ca să pot să-mi plătesc facturile – încă aștept, după vreo doi ani, să mi se plătească întreaga sumă de către una din edituri). Ei bine, că tot veni vorba, prezentarea acestui domn din cadrul conferinței a fost perfect handicapată. Cică era despre receptarea lui Machiavelli în România, iar după o introducere, metodologică cică, în care domnul în cauză ne-a spus, pe un ton sforăit, cum că el nu a folosit doar metode cantitative, ci și din ălea calitative, a urmat o simplă enumerare a cărților din arhiva Bibliotecii Centrale Universitare a) scrise de Machiavelli, b) scrise despre Machiavelli de autori români, și c) a traducerilor românești din Machiavelli. Și asta a fost tot. Iar acum eu stăteam cu mâna întinsă în fața ăstuia, și cu diploma de doctor al Universității din Ottawa agățată la gât, ca un cerșetor, cerșind bursă, sau măcar o treime din ea, ca să pot să scriu, să rămân în domeniu, și într-o bună zi să profesez. În anii care au urmat, am mai avut ocazia să întâlnesc pe la alte conferințe alte personaje de acest gen care, repet, prin comparație cu domnul Daniel Barbu, au statut de retarzi, dar care s-au aranjat, cu salarii bune, și care n-au nimic în comun cu vocația științifică, dar care au cuțitul și pâinea, pe care o împart cu ai lor, iar tu stai la poartă și salivezi ca prostul. Din acest punct de vedere, chiar aș fi curios să știu câți dintre cei care au luat bursă în locul meu au publicat, în decurs de un an și jumătate, cele două articole ISI. Căci, după cum am spus, eu am publicat pe burta goală unu, după care m-am apucat de o aplicație eșuată (de data asta peste hotare), alte traduceri ca să am din ce să trăiesc, după care m-am apucat de scris o carte la care lucrez și acum și, chiar la momentul la care am zis că termin cartea și abandonez că nu mai rezist, am avut noroc de am prins, ca prin minune, un contract de asistent de cercetare de la un profesor de peste ocean care lucrează pe România (outsourcing, cum s-ar spune), de data asta destul de bine plătit, și care mi-a furnizat o gură de oxigen cu care am să pot să o mai duc cel puțin un an și ceva, în speranța că între timp va mai pica altceva. Revenind, mă întreb câte articole ISI au scris cei care au obținut bursele postdoctorale la Iași deoarece, dacă, după cum am spus, eu am scris doar unu pe burta goală, iar în cadrul unei conferințe (destul de bună) de la Universitatea de Vest din Timișoara am avut ocazia să aflu, dintr-o prezentare, că, în ultimul an, ÎNTREGUL Departament de Filozofie și Științe Politice al respectivei Universități (profesori, asistenți, doctoranzi) a publicat doar două articole ISI (și am impresia că alte două nu ISI, dar tot destul de bine cotate). Deci aș fi foarte plăcut suprins ca recolta academică de la Iași, rezultată din însămânțările bursiere de acum doi ani, de care au beneficiat în exclusivitate doar studenții fără doctorate la „universități de prestigiu” de peste ocean (repet, nu am nimic cu categoria în ansamblul ei, știu oameni care au terminat în țară și care sunt mult mai bine pregătiți decât alții care au terminat peste hotare), să se concretizeze în vreo 120 de articole ISI (că dacă nu mă înșel au fost vreo șaizeci de burse), adică un randament de cel mult vreo 20 de ori mai mare decât al întregului Departament de Filozofie și Științe Politice al UVT, care este totuși, în context românesc, o Facultate, slavă Domnului, destul de bună.

6. Însă, deși poate părea un pic ipocrit ce spun, și probabil că este, în ultimă instanță, aici nu este vorba despre mine. Personal, dacă la început aveam speranțe ceva mai mari, în timp, m-am obișnuit cu ideea că singurul lucru la care mă pot aștepta de la sistemul academic românesc e ca acesta să se pișe pe mine și pe doctoratul meu obținut la „prestigioasa” Universitate din Ottawa. Și mă tem că, la un moment dat, nu voi mai rămâne decât cu satisfacția de a mă pișa și eu pe el – așa, public, la vedere, încălcând toate normele de bună-cuviință la umbra cărora se adăpostește o adunătură de sinecuriști, unii competenți, alții relativ competenți, iar alții complet incompetenți, și cerberii lor – lucru pe care l-aș putea face fie de la înălțimea unei cariere de freelancer silit să fie asta, fie din adâncul unei ratări spectaculoase, deci recuperabile estetic. Îmi și repugnă să scriu ce scriu, deoarece am din nou acel sentiment că mă umilesc public, în speranța că voi obține un act de milă care să-mi rezolve problema, și mi se pare revoltător să fac asta cu diploma de doctor al unei „universități de prestigiu” din vest la gât. Iar pe de altă parte știu că vor apărea și ăia care vor zice da, dar dacă totuși ai fi fost ceva mai bun, nu te-ai fi aflat în situația asta, ceea ce, în capitalism, este, desigur, adevărat, sau vor veni ăilalți care vor spune, dar de ce dracu’ te-ai mai întors dacă te crezi așa deștept, moment la care ar trebui să încep să vorbesc și mai mult despre viața personală, ceea ce nu vreau să fac. Dumnezeu mi-e martor cât m-am chinuit din cauza asta. Dar în fine, îmi dau seama că sunt patetic și probabil că exagerez. La urma urmei, precar și instabil, cu ceva ajutor din partea familiei soției (d-ăla de pică bine orgoliului masculin), am reușit să mă descurc anii ăștia și, dacă mă gândesc bine, să fac, în termeni concreți, surprinzător de mult. În orice caz, ca să revenim, în țara asta sunt pături largi ale populației condamnate la sărăcie și subdezvoltare, sute de mii de copiii care nu vor putea niciodată să beneficieze de educația de care am putut să beneficiez eu, chiar și doar pentru a-și permite luxul ca la capăt de linie să găsească doar iluziile risipite și problemele cu care mă confrunt eu acum, dar din pricina cărora totuși nu se moare de foame (deși se poate muri de supărare, iar aici, slavă Domnului, credința m-a ajutat mult). În aceste condiții, veniturile de care beneficiază Daniel Barbu sau alții ca el – „66.000 de lei salariul primit de la Universitatea din Bucureşti, 65.000 de lei indemnizaţia de senator, 34.000 de lei un alt salariu primit de la Universitatea din Bucureşti, 68.000 de lei, salariul de la Academia Română” – reprezintă o obscenitate, poate mai mică decât obscenitățile la care adaugăm și plagiate și legi menite să le protejeze (unul din motivele pentru care n-am putut să-l votez pe Ponta și m-am străduit ca măcar să nu-l urăsc), ce să mai vorbesc de alea din zona de intersectare dintre marele business și stat, dar tot o obscenitate (și repet, una în ciuda căreia Daniel Barbu rămâne unul dintre cei mai străluciți cărturari pe care îi avem). O obscenitate pe care eu am simțit nevoia să o numesc ca atare, când a fost făcută publică în presă, dar pe care doamna Ruxandra Ivan a simțit nevoia să o apere. Eu mai tot timpul când am luat contact cu obscenități – afară de unele situații în care mi-a fost, fizic, foarte frică – am simțit nevoia să le condamn, nicidecum să le apăr. Așa că mă întreb dacă asta explică faptul că, în ciuda statutului meu de șef de promoție al FSPUB, și al studiilor ulterioare la „universități de prestigiu”, n-am reușit, de când am revenit în țară, și în ciuda vârstei de 34 de ani, să obțin măcar un amărât de post de lector, plătit cu un căcat de salariu de 300 de euro, în condițiile în care, contrar celor crezute de doamna Ivan, aș fi dispus să muncesc și pe mai puțin. Sau poate că nu sunt niciun fel de erou și, vorba neamțului cu șase case dobândite din meditații, am doar ghinion.

Anyway, închei aici. Mă duc să mă culc.

Posted in Uncategorized | 9 comentarii