Despre recenta intervenție militară occidentală din Siria

În ceea ce privește presupusul atac cu arme chimice din provincia siriană Ghouta, nu știu dacă acesta a avut loc sau nu și, în cazul în care a avut loc, cine sunt autorii și care le sunt motivațiile. În orice caz, după părerea mea, cel puțin două aspecte pun serios sub semnul întrebării veracitatea și bunele intenții ale aliaților occidentali:

1. Motivația: pentru ce motiv ar fi utilizat Assad arme chimice într-un război pe care îl câștigă oricum și în condițiile în care a fost deja bombardat odată de către S.U.A. ca urmare a unei acuzații identice, deci este de presupus că știa ce îl așteaptă (dacă nu e idiot), la fel cum e de presupus că pagubele generate de intervenția militară a aliaților (dacă nu sunt idioți) sunt net superioare eventualelor beneficii care ar fi rezultat dintr-un atac cu arme chimice?

2. Graba: de ce atâta grabă? Că potențialele ținte nu plecau nicăieri. De ce mai întâi bombardamentele și după aia investigația și nu invers? Mai ales în condițiile în care, după aventura irakiană, guvernele S.U.A. și Marii Britanii se confruntă oricum cu o gravă problemă de credibilitate. Așa stând lucrurile, maniera de a proceda indică fie sfidarea opiniei publice, fie mizarea pe memoria scurtă și mintea scundă a acesteia din urmă.

În altă ordine de idei, ținând cont de crimele de război și încălcările drepturilor omului pe care le comit aliații regionali ai S.U.A., Marii Britanii și Franței, în speță Arabia Saudită, Israelul sau Turcia, pe fondul pasivității marilor puteri occidentale, dacă nu chiar cu sprijinul lor direct, întreaga retorică umanitaristă din spatele recentei intervenții armate este, la rândul ei, prea puțin credibilă. Mult mai credibilă pare a fi varianta cinic-realistă a războiului proxy (prin intermediari) cu Iranul și Rusia.

De altfel, S.U.A. au mai fost implicate în anii 80′ într-un război similar cu Iranul, pe vremea când îl susțineau și înarmau pe cel pe care ulterior l-au mazilit, adică pe Saddam Hussein, fără a fi zguduite în fibra lor morală de faptul că acesta din urmă folosea arme chimice atât împotriva iranienilor, cât și, ca să-l citez pe President Trump, „against his own people”.

„In a declassified 1991 report, the CIA estimated that Iran had suffered more than 50,000 casualties from Iraq’s use of several chemical weapons,[203] though current estimates are more than 100,000 as the long-term effects continue to cause casualties.[50][204] The official CIA estimate did not include the civilian population contaminated in bordering towns or the children and relatives of veterans, many of whom have developed blood, lung and skin complications, according to the Organization for Veterans of Iran. According to a 2002 article in the Star-Ledger, 20,000 Iranian soldiers were killed on the spot by nerve gas. As of 2002, 5,000 of the 80,000 survivors continue to seek regular medical treatment, while 1,000 are hospital inpatients.[205][206]

According to Iraqi documents, assistance in developing chemical weapons was obtained from firms in many countries, including the United States, West Germany, the Netherlands, the United Kingdom, and France. A report stated that Dutch, Australian, Italian, French and both West and East German companies were involved in the export of raw materials to Iraqi chemical weapons factories.[207] Declassified CIA documents show that the United States was providing reconnaissance intelligence to Iraq around 1987–88 which was then used to launch chemical weapon attacks on Iranian troops and that CIA fully knew that chemical weapons would be deployed and sarin and cyclosarin attacks followed.[208]

On 21 March 1986, the United Nations Security Council made a declaration stating that „members are profoundly concerned by the unanimous conclusion of the specialists that chemical weapons on many occasions have been used by Iraqi forces against Iranian troops, and the members of the Council strongly condemn this continued use of chemical weapons in clear violation of the Geneva Protocol of 1925, which prohibits the use in war of chemical weapons.” The United States was the only member who voted against the issuance of this statement.[209][note 4] A mission to the region in 1988 found evidence of the use of chemical weapons, and was condemned in Security Council Resolution 612.

According to Walter Lang, senior defense intelligence officer at the U.S. Defense Intelligence Agency, „the use of gas on the battlefield by the Iraqis was not a matter of deep strategic concern” to Reagan and his aides, because they „were desperate to make sure that Iraq did not lose”. He claimed that the Defense Intelligence Agency „would have never accepted the use of chemical weapons against civilians, but the use against military objectives was seen as inevitable in the Iraqi struggle for survival”.[149] The Reagan administration did not stop aiding Iraq after receiving reports of the use of poison gas on Kurdish civilians.[210][211]”

https://en.wikipedia.org/wiki/Iran–Iraq_War#Iraq’..

Anunțuri
Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Argumente, tehnici de luptă, principii

În mare, discursul de dreapta din România și cel de stânga împărtășesc cam același nivel (extrem de ridicat) de partizanat îngust și ideologizare, ceea ce presupune un nivel foarte scăzut de onestitate și/sau inteligență.

Să dăm câteva exemple:

Argumentul de tip lasă că știm noi…

Stânga: „Adevăratul obiectiv nu este viața copilului, ci controlul corpului femeilor” (citat din memorie dintr-un jurnalist autohton). Dreapta: adevăratul obiectiv nu este ajutorarea săracilor, ci controlul indivizilor prin controlul proprietății lor (citat din memorie dintr-un individ de la Institutul von Mises). Ce poți să răspunzi la un astfel de argument?

The Slippery Slope Argument:

Dreapta: astăzi impozit progresiv, mâine urmează gulagul. Stânga: astăzi referendum pentru familie, mâine camere de gazare pentru minoritățile sexuale.

Argumentul de tip reductio ad Hitlerum/ad Stalinum

Stânga: ești de dreapta, deci ești hitlerist și trebuie să fii tratat ca atare (deci, huo! criminalule! n-ai ce căuta în democrația noastră!). Dreapta: ești de stânga, deci ești stalinist și trebuie să fii tratat ca atare (deci, huo! criminalule! n-ai ce căuta în democrația noastră!)

În fine, susținerea înflăcărată a democrației, dar doar atunci când rezultatul consultării electorale a demosului ne convine nouă. Când nu ne mai convine, nu mai e democrație. E tiranie a majorității. Același argument a fost folosit și cu ocazia referendumului din 2012, și este folosit și cu ocazia referendumului care se pare că va avea loc în 2018. Mai exact, cei care contestau genul acesta de argument în 2012 îl folosesc în 2018, iar cei care îl foloseau în 2012 îl contestă în 2018. Și în general, oamenii folosesc același tip de argumentație, la fel de rudimentară în stupiditatea și/sau lipsa ei de onestitate, pe care altfel o și contestă, dar doar atunci când este îndreptată împotriva propriei tabere.

Asta ca să nu mai vorbim de poziționările mai sinistre, de gen „ia nu vă mai văicăriți mă atât cu morții și răniții voștri”. Din perspectiva progresului istoric, fie el capitalist sau socialist (sau, în cazul dreptei naționaliste, din perspectiva intereselor vitale ale neamului – fie el românesc, în cazul neolegionarilor, sau evreiesc, în cazul neoconilor pro-sioniști), respectivii sunt, în cel mai bun caz, irelevanți. Asta dacă nu și-au căutat-o cu lumânarea de fapt, drept care bine le-au făcut.

Să remarcăm, dincolo de același partizant îngust și rudimentar, și celelate elemente comune din acest tablou care cuprinde aproape toată elita intelectuală de pe aceste meleaguri:

a. demofobia elitară

b. individualismul antinormativ, iresponsabil și antisocial, care altminteri se intersectează cu disprețul brutal și nesimțit față de viața celorlalți indivizi, cei care au ghinionul de a se situa de partea proastă a istoriei, cei care n-au avut norocul să se nască, în cazul stângii, și cei care au avut norocul să se nască, în cazul dreptei, care (cică) apără viața, dar doar înainte de naștere, și doar atunci când cea din urmă nu intră în contradicție cu piața.

c. amoralitatea – acțiunile nu sunt bune sau rele în sine, argumentele nu sunt corecte sau greșite în sine, ci sunt bune sau rele, corecte sau incorecte, în funcție de cine le întreprinde/cine le susține. Sunt bune când le fac ai noștri, sunt rele când le fac ai lor. Sunt corecte când le susțin ai noștri, sunt incorecte când le susțin ai lor. Tot așa, indivizii nu au valoare în sine, sau de la Dumnezeu, care i-a creat după chipul și asemănarea sa, ci valoarea lor depinde de context, sau, mai precis, de interesele și poftele noastre. Nu trebuie să fim consecvenți cu noi înșine, ci trebuie să fim consecvenți în slujirea intereselor partidului. Adevărul și dreptatea nu contează. Contează să ne atingem (noi) scopul. Care scuză mijloacele.

PS: Facebook mi-a suspendat din nou contul pe o perioadă de treizeci de zile, de data asta datorită faptului că, în octombrie 2014 (!), când a avut loc la București meciul România-Ungaria, îmi exprimam dezgustul vizavi de tembelismul suporterilor echipei naționale care huiduiseră imnul vecinilor și scandaseră „afară, afară, cu bozgorii din țară”, scandare pe care, în contextul respectivei postări, am citat-o cu ghilimelele de rigoare, fără să-mi treacă prin cap, la vremea respectivă, că voi fi pedepsit, retroactiv (așa cum de altfel am fost pedepsit de fiecare dată), pentru încălcarea unor „standarde ale comunității” de a căror existență habar n-aveam, la vremea respectivă, și care nici astăzi nu îmi este clar ce presupun de fapt. Cei care aveți facebook, poate dați un share, măcar să știe lumea de ce am dispărut (din nou).

Publicat în Uncategorized | 9 comentarii

Fabricarea unei vedete intelectuale – și câteva observații cu privire la diferitele moduri de a gestiona un dezacord

După ce l-au fugărit ultragaiați pe Jordan Peterson prin campus, reușind astfel, contrar intenției lor de a-l elimina din universitate, doar să-i creeze o uriașă popularitate mondială, intelectualii și activiștii de stânga au adoptat (de nevoie) o nouă strategie:aceea de a-l eticheta, cu aroganță autosuficientă, drept pur și simplu prost pe respectivul profesor de la Universitatea din Toronto, un incult și un zero intelectual, trăsătură ce este transferată automat și largii sale audiențe globale (milioane de proști care se uită în gura prostului în loc s-o citească, spre exemplu, pe Judith Butler). Mai nou, disponibilitatea lui Slavoj Zizek de a dezbate cu Peterson este, la rândul ei, taxată de către reprezentanții acestei zone ideologice drept o abordare deplorabilă prin care Zizek l-ar „legitima” pe cel care, adaug eu, oricum are deja zeci de milioane de fani (desigur, și ei proști ca și el). Cu alte cuvinte, faptul de a polemiza cu cineva devine, conform acestei concepții, o legitimare a viziunii preopinentului, iar stânga trebuie să rămână închisă în camera de ecou universitară, unde nu polemizează, ci doar se aude pe ea însăși prin variile ei voci/ipostaze, vocile disonante, care ar putea oferi ocazia unei polemici, fiind din start trimise la reeducare sau reduse la tăcere.

Deși, din intervențiile publice, Peterson nu mi se pare nicidecum prost, nu mă pot pronunța asupra ansamblului gândirii sale, pe care n-am avut timp să o studiez cu atenție. Dar presupunând că Peterson chiar este un prost, nu pot să nu mă întreb cât de prost trebuie să fii ca să-i creezi o popularitate imensă la nivel mondial unui individ care ar fi rămas un simplu anonim dacă trupele de asalat ale activiștilor de stânga n-ar fi reușit să-l facă celebru prin metoda lor de a „dezbate”, adică prin refuzul principiului liberal și de bun simț conform căruia, atâta timp cât nu vorbim de incitare la violență și intenție fățișă de a jigni (sigur, aici avem de-a face cu specia de indivizi care se simt amenințați și ofensați de orice dezacord, pe care îl deconstruiesc automat cu scopul de a-l demasca drept „agresiune” ascunsă în spatele aparenței liberei exprimări, ce nu poate fi decât una dintre manifestările războiului ce definește cu necesitate relațiile dintre gurpurile sociale, fapt care îi dă dreptul „ofensatului” să dea cu pumnul în răspuns la argument și nu îi lasă „ofensatorului” altă soluție decât să dea și el cu pumnul sau să se dea bătut), ai dreptul să reacționezi la o opinie cu care nu ești de acord în trei moduri: prin contra-argument, prin ironie/satiră sau prin simpla ignorare a unei afirmații cu care consideri că nu merită să-ți pierzi timpul. Mai mult decât atât, cât de lipsit de realism (deci prost) trebuie să fii ca să crezi că printr-o astfel de abordare vei putea avea un impact real și de durată asupra societății pe care pretinzi că vrei să o schimbi?

De fapt, în astfel de condiții, chiar camera de ecou – safe space care a devenit instituția universitară nu are cum să reziste mult timp. Pentru că într-o societate democratică, în care dreptul oricui de a lua cuvântul este garantat, oamenii chiar nu înțeleg de ce trebuie să plătească factura unora care, deși se ocupă tot timpul cu studiul ideilor, nici măcar nu-și mai dau silința să-i convingă pe cei care îi plătesc, socotind că este suficient demersul lor tupeist-arogant de impunere a ideologiei oficiale și a democrației originale, doar la nivel de campus, dacă mai mult nu se poate. Doar că, dacă mai mult nu se poate, se va putea mai puțin din ce în ce mai puțin. Dovada și faptul că după ce a câștigat alegerile cu o agendă anti-pc (dar nu doar din acest motiv), pe lângă pagubele colaterale – dereglementări în materie de legislație a mediului, tăieri de la sănătate și serviciile sociale pentru a îngroșa bugetul armatei – ,Trump a tăiat de asemenea și din bugetul destinat cercetării în domeniul umanist și în științele sociale.

Și în final o observație: atunci când te confrunți cu oameni care nu îți împărtășesc punctul de vedere pe care vrei să ți-l impui, există patru alternative. 1. Să-i convingi, ceea ce presupune ca tu să fii suficient de convingător, să stăpânești arta persuasiunii, iar ei să fie suficient de inteligenți pentru a te înțelege și suficient de onești pentru a accepta argumentele valide care se află în contradicție cu opiniile lor de până atunci. 2. Să-i manipulezi, ceea ce presupune ca tu să fii suficient de inteligent și ei suficient de proști. 3. Să accepți inevitabilitatea dezacordului și, negociind, să cazi de acord asupra unor drepturi universale, aplicabile tuturor indivizilor, și a unor reguli de luare a deciziilor într-o societate inevitabil pluralistă, în care cel care joacă după reguli și pierde își asumă înfrângerea și își ocupă, până la următoarea consultare populară, locul în opoziție, adică soluția la care au ajuns democrațiile noastre constituționale și pe care tot mai mulți adepți ai democrației originale o contestă într-o manieră tot mai strident-gălăgioasă (avangarda conștiinței globale identifică o victimă preferențială, regulile democrației și drepturile constituționale existente se suspendă pentru a garanta respectivei victime preferențiale toate drepturile pe care le revendică). 4. În fine, mai există și soluția (cu costuri umane și sociale foarte mari) de a-i teroriza pe cei cu care nu ești de acord, dar asta înseamnă să fii Partidul Bolșevic la putere, nu doar să visezi cu ochii deschiși la revoluții care n-au cum să aibă loc, și, asemeni bolșevicilor de la 1917, să-ți asumi riscurile și costurile unui război civil.

Acestea fiind spuse, în condițiile în care refuzi cea de-a treia soluție și nu dispui de mijloacele necesare (material uman cu care să lucrezi plus resurse instituționale, politice și de personal) pentru a pune în practică soluțiile 1, 2 sau 4, cea mai neînțeleaptă strategie este să-i întărâți – printr-un discurs maximalist, victimizant-vindicativ și demonizant-maniheist, asociat eventual de acte de violență simbolică – pe cei pe care nici nu poți să-i convingi, nici nu poți să-i manipulezi, nici nu poți să-i terorizei și cu care refuzi (sau refuză ei) să negociezi. În cel mai bun caz, ocupi niște poziții în instituții finanțate de stat sau din străinătate, printr-un proces ce scurtcircuitează validarea populară-electorală, te declari „societate civilă” (mai exact, confiști în mod ilegitim noțiunea și adevăratul ei sens), iar de acolo de unde te-ai cocoțat faci multă gălăgie și arunci cu avioane, în speranța că aceste avanposturi vor putea rezista la nesfârșit într-o societate în cel mai bun caz indiferentă, în mod concret frământată și deseori copleșită de probleme reale și, poate tocmai de aceea, cel puțin la unii dintre vecinii noștri, din ce în ce mai ostilă față de acest tip de activist și intelectual.

Publicat în Uncategorized | 9 comentarii

Fobie

Comic este faptul că încercând să demonstreze, spre justificarea stării de alertă a „societății civile”, continuitatea dintre extrema dreaptă interbelică și niște credincioși pașnici, penibili și perdanți, care vin să cânte cu icoana în fața gayilor (în fond, singurul tip de manifestare publică a religiei acceptabilă pentru liberalismul de ieri, nu și pentru cel de azi, dacă tot vorbim de continuități), Cioflâncă nu face decât să demonstreze diferența radicală dintre autenticul fascism și epigonii lui contemporani. Chiar și mistificarea cu „sfinții legionari”, re-prezentați, pentru a deveni canonizabili în zilele noastre, drept niște creștini pașnici care n-au fost antisemiți, ci doar au răbdat prigoana iudeo-comunistă rugându-se pentru prigonitori, demonstrează măsura în care creștinii din ziua astăzi s-au adaptat, de fapt, de bine de rău, de voie de nevoie, exigențelor democrației-liberale.

Altfel spus, dacă vrei să vezi ce este de fapt un fascist, cum acționează el și cum își justifică acțiunile, uită-te la ce făceau Codreanu și băieții în interbelic, când intelectualii de dreapta nu se distanțau la câteva minute de incident, panicați ca nu cumva să fie excluși din „lumea bună” și să trădeze vocația euro-atlantică a României post-comuniste prin asociere cu „fundamentaliștii”. Delirul referitor la iminența pericolului fascist cu care s-ar confrunta România nu demonstrează decât că indivizii care își permit luxul unui astfel de alarmism ieftin (difuzat prin intermediul principalelor canale media, asupra cărora, ca niște minoritari persecutați ce sunt, exercită un control cvasi-exclusiv) n-au avut încă ocazia să întâlnească un fascist cu cohones. Sau, în alți termeni, că nu și-au luat niciodată bătaie, cu atât mai puțin un glonț în cap, pentru convingerile politice pe care și le susțin într-un mod cel puțin la fel de agasant (agresiv e mult spus, în contextul de față) ca și oponenții lor.

Așa că, la fel ca și în alte cazuri, penibilul manifestărilor ortodoxiste anti-gay este salvat de încă și mai penibila reacție a „societății civile”, care reacționează întotdeauna în virtutea presupoziției, transformată în axiomă, că ceea ce se întâmplă acolo este mai mult, mult mai mult, decât ceea ce, așa cum poate constata orice observator obiectiv, se întâmplă de fapt:

1. că niște cântece bisericești nu sunt decât fondul sonor wagnerian care va acompania marșul forțat al homosexualilor către camerele de gazare;

2. că acțiunea, altminteri ridicol de anemică prin comparație cu o extremă dreaptă care se respectă, a câtorva indivizi care oficial se declară creștini-ortodocși, este reprezentativă pentru milioanele de ortodocși din România (că altfel, dacă n-ar fi mulți, de unde pericolul? – în paranteză fie spus, nu știu cum se face că o bună parte din aceiași indivizi care acreditează aceste prejudecăți alarmiste lipsite de orice fundament, sunt aceiași care se grăbesc să condamne „prejudecățile islamofobe” care stabilesc vreo legătură nu între întreruperea unei proiecții și majoritatea ortodoxă, ci între terorismul jihadist și majoritatea musulmanilor – altminteri, spre deosebire de turbații de ortodocși, întru totul pașnici și iubitori de democrație și mai ales de minorități sexuale – luându-ne astfel de idioți, în condițiile în care ne livrează la pachet ambele teze);

3. că lupta perdantă a câtorva indivizi de a apăra o (ultimă) instituție cu puternică încărcătură simbolică, pentru ei, și care tocmai ea (ce coincidență!) este aleasă, de fiecare dată, de activiștii pro-gay, ca loc de difuzare a propagandei lor, denotă intenția acelor indivizi, și pe cale de consecință a majorității periculoase pe care o reprezintă, de a instaura o cenzură taliban-inchizitorială pe întreg teritoriul României (în realitate, în ultimii ani, nicio altă manifestare publică a minorităților sexuale nu a fost tulburată de proteste semnificative, prin comparație cu ce se întâmpla încă la începutul anilor 2000, și mai mult ca sigur, dacă n-ar fi fost la mijloc „țăranul român” muzeificat și Horia Bernea, nu i-ar fi deranjat nimeni cu nimic pe iubitorii de filme cu tematică gay).

Așa stând lucrurile, și dată fiind definiția „fobiei”, anume o frică irațională, întrucât mult exagerată prin raport cu perciolul real, se ridică în mod automat întrebarea: cine anume suferă, de fapt, de „fobie”? Păi, din câte se pare, tocmai ăia care fac carieră din identificarea și denunțarea „fobiilor”. Cât despre mizele unei fobii care în cazul României se traduce automat prin „pravoslavnofobie” și, pe cale de consecință, prin „demofobie”, adică aceeași maladie, cu diverse mutații stânga-dreapta circumstanțiale, dar în fond irelevante, de care suferă aristocrația liberală (și, în fond, orice aristocrație) de pe întreg cuprinsul planetei, probabil că abia aici discuția începe să devină interesantă. Până la acest punct, e doar ridicolă. Ca orice fobie.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Reflecții funerare

Ce mi s-a părut dezgustător: intelectuali care, după caz, au minimalizat, au girat printr-o tăcere complice, au justificat, cel puțin în parte, sau chiar au omagiat atacul primitiv al fostului președinte Traian Băsescu la adresa Regelui Mihai, din 2011, și care acum, odată ce Traian Băsescu a devenit un fel de cadavru viu al politicii românești iar unsul lui Dumnezeu a fost așezat în sicriu, pe principiul despre mort numai de bine, mai ales dacă este os domnesc, nu doar că s-au întrecut în elogii, ca buni conservatori ce se pretind, dar au și deplâns „clasa politică” și bineînțeles „poporul”, veșnicul vinovat de serviciu, care nu au știut să aprecieze, ba chiar au batjocorit, darul regalității, atâta timp cât acesta s-a aflat printre noi.

Unul dintre ei, care în 2011 a descris reacția publică de solidarizare cu monarhul insultat prin formula laconică „mult zgomot pentru nimic”, a mers zilele acestea până într-acolo încât, dincolo de discursul mai sus menționat – ce om minunat a fost, cât de mulți oameni minunați s-au strâns să-și ia rămas bun de la el, impresionantă victorie post-mortem asupra politicienilor corupți de extracție comunistă -, și-a exprimat speranța că mulțimea strânsă pentru a-l petrece pe ultimul drum pe Rege se va transforma într-o mulțime insurgentă care va da de pământ cu clasa politică coruptă ce caută în aceste zile să îngenuncheze justiția (adică un fel de repetare a scenariului Colectiv). Cu alte cuvinte, acum că Regele a pornit pe ultimul drum, în sfârșit se putea face zgomot pentru ceva, nu doar gargară monarhistă inutilă.

În fine, în 2011, niciunul dintre ei nu și-a dat demisia din PDL în semn de protest, nu și-a retras oficial sprijinul acordat lui Traian Băsescu, nu s-a retras din funcția publică în care a fost numit de Băsescu sau de guvernul Boc. În schimb, acum s-au transformat cu toții în baroni vasali ai Majestății Sale, verticali prin plecăciunea lor (doar) în fața autorității de drept divin care îi ridică peste filistinismul, meschinăria și „corupția” politicii republicane.

Ce mi-a lăsat un gust amar: faptul că mulțimii venite la înmormântare nu i s-a permis accesul pe Dealul Patrarhiei. Sunt curios a cui a fost ideea și care a fost justificarea. Înțeleg că erau oaspeți de seamă, dar cred că exista suficient spațiu pentru ca venirea și plecarea lor de la Patriarhie să se desfășoare în ordine și în mod civilizat și fără acest neinspirat, în ceea ce mă privește, patos al distanței. Dar mă rog, poate că pentru unii, monarhia asta înseamnă: distanța față de popor.

În fine, dincolo de discuția strict rațională referitoare la avantajele și dezavantajele monarhiei, și la oportunitatea acesteia în contextul României post-decembriste – în măsura în care se poate discuta strict rațional despre acest subiect -, mai interesantă mi se pare o anumită stare de spirit, și mă gândesc aici la cei care nu pot să treacă peste astfel de ocazii fără a rânji sau a flegma cinic, fără a-l ridiculiza în același spirit pe micul burghez „sentimental” (a se înțelege prin aceasta orice mic burghez care n-a ajuns la înțelepciunea supremă a rânjetului cinic) sau fără a se opări contestatar.

Evident, aspectele patetice nu puteau să lipsească de la un astfel de eveniment (chiar dacă unii dintre contestatarii opăriți s-au dovedit cel puțin la fel de ridicoli precum cei mai ridicoli dintre monarhiști), însă în mod cert nu au fost definitorii. Revenind, problema e că din starea de spirit cinic-opărit-dezabuzată pe care am descris-o mai sus, ce oscilează între infantilism și o decrepitudine tristă și amară, nu se va naște în veci o slujbă de frumusețea și solemnitatea celei săvârșite alaltăieri la Patriarhie (vezi înregistrarea de mai jos), frumusețe și solemnitate pe care nu trebuie să fii credincios ca să le recunoști și să le simți ca atare, ci trebuie doar să nu fii obtuz. Iar aceasta nu este doar o problemă estetică, ci și una politică, simbolistica în cauză fiind cea care generează, hrănește, conservă și reactualizează identitatea a ceea ce, pe bună dreptate, se poate numi „un popor” sau o comunitate de destin (fie ea și aflată în criză). Putem face miștouri „dăștepte” pe seama reprezentărilor sale, dar mă tem că oricât de opăriți am fi în „generozitatea” noastră cosmopolit ultra-democratică, și oricât de (auto)satisfăcuți am fi de ea, odată cu dispariția respectivelor reprezentări rămânem doar cu aporiile spiritului dizolvant care se autodizolvă. Nu doar filozofic. Ci și social. Sau mă rog, eu încă nu l-am văzut pe niciunul dintre revoltații și/sau dezabuzații de serviciu să depășească stadiul acestui exercițiu facil și steril.

Nu e neapărat nevoie să fim monarhiști. Putem, în ceea ce mă privește, să fim și republicani. Dar n-ar strica să fim un pic mai smeriți, mai înțelepți, mai senini și mai bine crescuți. Iar, orice s-ar spune, Regele Mihai a fost, din acest punct de vedere, un foarte bun exemplu. De erodarea prin compromitere a valorilor vechiului regim, după cum am scris în primul paragraf, se ocupă oricum conservatorii de operetă și lipsiți de coloană vertebrală (nu mai insist aici, pentru că nu este momentul, asupra aspectelor regretabile și mai puțin onorabile ce privesc Casa Regală a României sau alte instituții similare de peste hotare). Dacă chiar suntem deștepți, hai mai bine să ne întrebăm, lucid, ce urmează după finalizarea acestui proces. Și să lăsăm morții să se odihnească în pace!

Înainte vreme, după moartea Regelui lucrurile erau simple și clare. Se striga „trăiască Regele”! Acum, tronul a rămas gol iar locul afirmării continuității a fost luat de o interogație incomodă și deloc clară: încotro? Iar dacă soarta monarhiei în România este în mod cert pecetluită, spre disperarea, respectiv liniștea, aiuriților din ambele tabere, adevăratul obiect al interogației este reprezentat de normele, reperele, convingerile și instituțiile pe baza cărora, de bine de rău, a funcționat până acum societatea românească.

Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească pe Majestatea Sa Regele Mihai!

Publicat în Uncategorized | 9 comentarii

Mesaj către facebook

Oameni buni, încercați să nu mai fiți tembeli. Nu mai cenzurați texte pe bază de keywords. Sensul cuvintelor respective depinde de context. Ba mai mult, intenția autorului care a folosit cuvântul respectiv, ca în cazul unui text pe care mi l-ați cenzurat, poate fi nu doar complet diferită, ci chiar opusă celei pe care o presupuneți voi pe bază de keywords, luând în consecință decizia de a cenzura.

A lua decizii de acest gen pe bază de keywords denotă analfabetism funcțional, căci numai analfabeții funcțional recunosc cuvintele însă nu sunt capabili să înțeleagă ce vrea să spună autorul. Așadar, dacă nu sunteți capabili să înțelegeți un text, sau dacă nu aveți posibilitatea sau bunăvoința să angajați oameni capabili să o facă, atunci nu mai luați decizii în lipsă de probe. Principiul conform căruia un om este nevinovat până la proba contrarie ar trebui să se aplice și în cazul libertății de exprimare. Sau cu atât mai mult în cazul libertății de exprimare. Căci dacă pe de o parte se consideră că e mai grav să condamni un om nevinovat decât să-l lași pe unul vinovat să scape, pe de altă parte, textele pot deranja sau pot jigni, însă în principiu nu omoară pe nimeni.

Deci, dacă nu înțelegeți textele, nu le puneți pe foc. Dincolo de faptul că frustrările pe care le alimentați printr-o astfel de atitudine, cum am mai spus și într-o altă ocazie, distrug cultura libertății, întrucât reacția predictibilă și inteligibilă a celor cenzurați (cel puțin a multora dintre ei) va fi utilizarea aceleiași politici atunci când sau în măsura în care se vor afla într-o poziție de putere (și mulți care nu iubesc corectitudinea politică, nu doar din motive legitime, ci și din motive ilegitime sau complet mizerabile, chiar se află în poziții de putere), în mod concret, acest mod de a combate „prejudecățile” și „obscurantismul” reprezintă de fapt o cultivare a prejudecăților și a obscurantismului. Pentru că printr-o astfel de politică, mesajul pe care îl transmiteți oamenilor este că e normal să condamne, să interzică, eventual să și omoare, ceea ce nu înțeleg. Că e normal să ia decizii cu privire la semenii lor în lipsă de probe și în baza unor judecăți superficiale, sau de-a dreptul primitive, ura fiind de altfel soră bună cu prostia.

Publicat în Uncategorized | 8 comentarii

Conservatorism

Dincolo de criticile mai mult sau mai puțin întemeiate, mai mult sau mai puțin oneste, ce i se pot aduce, care este de fapt nucleul profund și nobil al conservatorismului, ce reușește să îi mențină respectabilitatea chiar și în ochii unui adversar politic onest și inteligent? Aici, după părerea mea, vorbim de o conștiință și de o sensibilitate. În primul rând, un realism, senin și tragic deopotrivă, în ceea ce privește natura/condiția umană, care reușește să evite atât utopismul naiv, diversele forme de diletantism politic și improvizațiile aferente cu caracter iresponsabil, cât și cinismul, mizantropia, machiavelismul sau nihilismul. În al doilea rând, o sensibilitate manifestată ca grijă pentru conservarea acelor spații, practici, rânduieli, tradiții și comunități asociate cu lunga durată istorică și amenințate de buldozerul voluntarist al modernității (indiferent dacă e capitalist sau comunist), spații, practici, rânduieli, tradiții și comunități datorită cărora, pentru a-l parafraza pe Russell Kirk, omul împământenit într-o astfel de lume poate afirma cu deplină convingere (care slăbește tot mai mult la omul înstrăinat dintr-o astfel de lume) că viața merită trăită.

Cum se manifestă în schimb, în cele mai multe cazuri și cu precădere în mediul online, ceea ce se vrea a fi conservatorismul autohton?

Pe de o parte, prin discursul auto-omagial al unei așa-zise elite intelectuale care nu contenește în a se plânge de poporul prost, necivilizat și ingrat, care nu o merită, nu este capabil să-i aprecieze valoarea și, pe cale de consecință, refuză resentimentar să accepte că, prin raport cu masa, respectiva elită se cuvine să fie privilegiată. Mai grav este că de multe ori aceste privilegii nu se rezumă la o catedră universitară, acordată pe criterii meritocratice circumscrise strict standardelor profesiei în cauză, plătită decent și înzestrată cu infrastuctură de cercetare de nivel occidental, ceea ce ar fi perfect legitim. Ci respectivele privilegii includ și alte elemente precum o asigurare medicală, care n-ar trebui să funcționeze pe principiul că în fața bolii și a morții suntem toți egali, o școală performantă (adică o șansă de ascensiune socială) pentru copil, măcar o săptămână de concediu printr-o stațiune autohtonă, așa, ca pe vremea răposatului, o dietă cu suficient de multe calorii, etc.

Dincolo de etalarea acestor valori „spirituale” cu scopul revendicării unor privilegii cât se poate de carnale, conservatorismul autohton se exprimă în general printr-o serie de clișee preluate pe nemestecate de prin surse americane de profil de mâna a doua, care multe dintre ele se potrivesc la noi precum nuca în perete, și care sunt repetate când în registru tâmp, când în registru agresiv, mai ceva ca la al XIV-lea congres: piața liberă, cultura libertății, Europa creștină, corectitudinea politică, valorile familiei, elitele intelectuale, elogiul moderației, valorile atlantismului, amenințarea Rusiei, veșnica amenințare comunistă, pericolul musulman, statul minimal, perversiunea asistențialistă, anticorupția, toate tratate în mod reducționist, lozincard, autosuficient, nenuanțat, autist și nedocumentat.

Pe scurt, dacă conservatorismul, așa cum l-am descris în primul paragraf, poate fi definit ca o conștiință și o sensibilitate manifestată ca grijă pentru conservarea coordonatelor ce fac posibilă o existență autentic umană, în mare parte, conservatorismul autohton poate fi definit mai degrabă drept cap pătrat și inimă de piatră absorbită complet de grija față de sine (ungerea cu creme) și față de grupul de prieteni.

Am avea cu toții de câștigat de pe urma unui conservatorism mai sobru, mai inteligent și mai autentic, un conservatorism al cărui vector să nu fie grija de sine, ci sacrificiul de sine din grijă față de celălalt, față de noi, noi toți cei care, dincolo de diferențele noastre, și indiferent că ne place sau nu, continuăm să împărtășim, la nivele mai adânci sau mai superficiale de identificare, o istorie, o cultură, o limbă (chiar și un fel al nostru de a ne certa), un spațiu cu reperele sale, o țară.

Publicat în Uncategorized | 3 comentarii