Voința poporului și drepturile omului

Argumentul funcționează în felul următor:

1. Nu există democrație fără drepturile omului. Democrația fără drepturile omului e tiranie a majorității.

2. Refuzul de a accepta revendicările activiștilor lgbtq e o crimă la adresa drepturilor omului. E tiranie a majorității.

3. De ce? Pentru că așa spunem noi. Cine sunteți voi? Minoritatea.

4. Deci, democrația nu înseamnă puterea poporului, ci puterea minorității asupra poporului, sau, mai precis, puterea poporului în limitele prescrise de minoritatea lezată, nu de Constituție și instituția abilitată să o interpreteze pe aceasta din urmă.

5. Legile și actele normative ale unui stat îi afectează pe cetățenii acelui stat. Orice cetățean căruia nu îi convine o lege poate să spună că prin legea respectivă se încalcă drepturile omului, pe principiul: sunt om, legea nu îmi convine, deci se încalcă drepturile omului, pentru că orice lege care nu îmi convine nu este dreaptă cu mine, omul x

6. În acest sens, sunt unii care consideră că nerecunoașterea de către stat a cuplului în care trăiesc ca familie e încălcare a drepturilor omului. Alții consideră că vaccinarea obligatorie e încălcare a drepturilor omului. Alții consideră că absența vaccinării obligatorii e încălcare a drepturilor omului. Unii consideră că pedepsirea copilului de către părinți e încălcare a drepturilor omului. Alții consideră că pedepsirea părinților de către stat, pentru felul în care își educă copilul, mergând până la pierderea tutelei asupra acestuia din urmă, e încălcare a drepturilor omului. În fine, mai sunt unii, despre care am scris recent o carte, care consideră plata taxelor ca pe o încălcare a drepturilor omului (sau cel puțin plafonarea alocațiilor pentru mame).

7. În fiecare dintre aceste dispute, adversarii sunt fasciști, naziști, comuniști, deoarece, evident, numai niște monștri totalitari se pot opune drepturilor omului.

8. Firește, un stat în care fiecare lege ar fi suspendată atâta timp cât un individ, sau un grup, invocă încălcarea drepturilor omului, ar fi un stat neguvernabil. De aceea, după cum bine nota Carl Schmitt, autoritatea drepturilor omului, sau, mai precis, recursul la legea naturală, se traduce de fapt în „autoritatea sau suveranitatea unor oameni sau grupuri de oameni, care fac apel la această lege supremă și decid care este conținutul ei, modul în care urmează să fie implementată și de către cine urmează să fie implementată”. Sau, pentru a-l parafraza pe același Schmitt, suveran este cel care decide asupra drepturilor omului.

9. În România, asupra drepturilor omului decide Curtea Constituțională (deși, dacă ținem cont de cazul Toni Greblă…). De aceea, din punct de vedere legal, discuția e încheiată de ceva vreme. Ne vedem la urne.

10. Aceasta nu înseamnă că între timp problema n-ar putea fi dezbătută din punct de vedere moral. Doar că dezbaterea asta este foarte săracă. Pe de o parte datorită faptului că unii continuă să amestece planul moral cu cel legal, comportându-se de parcă Curtea Constituțională le-a uzurpat rolul de arbitru al procesului democratic, care de fapt lor li s-ar cuveni. De unde și aroganța, autosuficiența și intransigența cu care îi tratează pe inițiatorii demersului, pe care continuă să-l considere nu doar inutil, dăunător sau neinspirat, ci ilegitim. Firește, atitudinea lor se va răsfrânge asupra tuturor celor care vor vota la referendum, și la fel ca atitudinea de același tip manifestată în contextul referendumului din 2012 (lovitură de stat, tirania majorității, salvați democrația de popor, revoluția borfașilor, astăzi devenită revoluție a homofobilor), nici aceasta nu va fi uitată prea curând, adăugând noii falii și noi resentimente la cele deja acumulate în societatea românească. Pe de altă parte, și unii și alții țipă că familia trebuie protejată sau că homosexualii trebuie protejați, deși, în condițiile în care aici nu se discută nici despre adopție, nici despre parteneriatul civil, nici unii, nici alții, nu reușesc să explice cum anume este amenințată viața unei familii heterosexuale de căsătoria unui cuplu de homosexuali și cu ce anume este amenințată/afectată viața unui cuplu de homosexuali dacă statul nu îl recunoaște ca familie (căci, repet, nu despre parteneriat civil se discută aici).

11. În cele din urmă, nici nu mai vorbim de puncte divergente cu privire la ce anume este bine pentru România, atât pentru familii cât și pentru homosexuali, ci de un conflict surdo-mut și distructiv, care caută să stabilească cine anume decide în România (cine-i șeful, cine-i ciobanul la stână). Adică un conflict din care nu are nimeni de câștigat.

Publicat în Uncategorized | 4 comentarii

Ușor cu fascismul pe scări

Și totuși, am o nedumerire: Cum poți să califici drept „fascistă” opțiunea politică a unor colegi de partid, așa cum a făcut recent Adrian Dohotaru de la USR (altminteri băiat de treabă), rămânând în același timp membrul respectivului partid? Eu, ca om cu convingeri democrate (mă rog, conservatoare din punct de vedere cultural, liberale din punct de vedere politic, și, în limitele pragmatismului, socialiste în economie, deci atipice), mărturisesc că nu aș (mai) accepta să fac parte din același partid cu niște fasciști. Din două una: ori îți asumi principiile, în mod consecvent, ori îți măsori cuvintele, în mod onest și responsabil. Căci altminteri, când fascismul ajunge să fie utilizat ca o etichetă infamantă, bazată pe o definiție de tip reductio ad Hitlerum, ajungem inevitabil la una din două probleme:

1. În primul caz, genul acesta de abordare ajunge să submineze dialogul, ca mijloc de reglementare a intereselor divergente și diferențelor de opinie într-o societate democratică și pluralistă, nu doar la nivel parlamentar și de societate civilă ci, în cazul de față, inclusiv la nivelul propriului partid. În măsura în care luăm în serios termenul de fascist, atribuindu-i conținutul istoric specific, utilizarea calomniatoare și infamantă a cuvântului, cu scopul discreditării adversarului, pune capăt oricărui dialog. Așa cum nu discuți cu fasciștii, nu poți discuta nici cu cei care te consideră fascist, indiferent dacă ești sau nu. Prin definiție, fascistul e ăla care nu discută, ci dă cu pumnul (sau, conform unei binecunoscute formulări, duce mâna la revolver). Dacă cineva chiar te consideră fascist, e de așteptat că te va trata ca pe unul care nu discută, ci dă cu pumnul. Ceea ce înseamnă că va căuta să dea el primul cu pumnul. Din acel moment, dialogul încetează, iar odată cu încetarea dialogului crește partizanatul, sectarismul, suspiciunea, paranoia, ura și toate predispozițiile care sporesc potențialul de violență al unei societăți.

2. Pe de altă parte, utilizarea abuzivă a termenului fascist implică și un risc în sens invers, anume bagatelizarea noțiunii de fascism, inevitabilă atunci când fascismul ajunge să însemne orice și nimic, sau atunci când, după ce ți-ai făcut colegii (de parlament și de partid) fasciști în plen, te duci și bei o bere cu ei la braseria Camerei Deputaților. Această bagatelizare nu reprezintă doar o insultă la adresa memoriei victimelor fascismului, care probabil că n-au fost colegi de partid și tovarăși de pahar cu cei care i-au lichidat, ci riscă să acrediteze ideea că fascismul e de fapt o chestie soft și, precum în povestea cu ciobănașul care țipa că vine lupul, riscă de asemenea să ducă la situația în care nimeni n-o să-i mai ia în serios pe cei care o să strige „fascism” atunci când lupul (fascist) chiar o să vină. Or, fie că vorbim de această abordare, fie că vorbim de prima abordare menționată mai sus, cei care aleg să „dezbată” propunerea CPF în acești termeni nu fac decât să contribuie la sporirea gradului de violență al societății românești și, implicit, la creșterea riscului de „fascism”.

3. În fine, dacă o definiție restrictivă a familiei, precum și convingerea că definiția familiei, cu care operează statul, trebuie să reflecte opinia majoritară a societății, te face fascist, înseamnă că sunt fasciști toți cei care definesc familia în termeni restrictivi și consideră că și statul ar trebui să procedeze la fel, în acord cu opinia majorității. Deci fascist este și cel care nu recunoaște familia compusă din varii combinații de câte trei, patru sau cinci, fiind pregătit să supună votului popular dreptul sacru și inalienabil al respectivilor de a fi recunoscuți de stat ca familie (în treacăt fie spus, asemeni comuniștilor, fasciștii nu au organizat niciodată consultări populare cu adevărat libere și corecte, fiind mai degrabă adepții ideii că minoritatea, sau liderul suprem, trebuie să decidă pentru majoritate). Adică, la fel ca în povestea cu rinoceri ai lui Eugen Ionescu, s-ar putea ca acela care strigă „fasciștii” să se trezească nu doar că are colegi de partid fasciști, ci că el însuși este fascist. Sau poate că nu este. Dar atunci, vorba lui Caragiale, s-o spună, ca s-o știm și noi!

4. Acestea fiind spuse, puteți foarte bine să fiți de acord cu căsătoria între persoane de același sex. Mai mut decât atât, se poate constata că electoratul cu astfel de preferințe poate vota, în momentul de față, pentru un partid predominant pro-lgbt (în timp, poate lucrurile se clarifică și mai mult prin excluderea „fascișților” din partid) care deține 10% din locurile din parlament, situație care ar fi fost de neînchipuit în urmă cu doar o legislatură. Deci „progresăm” mai repede decât ar putea să rezulte atât din strigătele de jale și alarmă antifascistă ale unora, cât și din entuziasmul infantil al altora, care se simt tari că „sunt trei milioane” (stai să vedem câți vor fi la referendum și, mai important chiar, să vedem câți vor fi peste douăzeci de ani). Pe de altă parte, „lăsați măcar fasciștii ca să doarmă-n colb de cronici / Din trecutul de… tristă amintire… v-ar privi cel mult ironici”.

Publicat în Uncategorized | 12 comentarii

Firea omenească și cea iepurească

Pe pagina sa de facebook https://www.facebook.com/georgemneamtu/posts/10210220249117627?pnref=story, Mihail Neamțu avertizează cu privire la iminența unui „tsunami spiritual” care urmează să se prăvălească asupra tuturor confesiunilor creștine din România. Mai mult decât atât, el precizează că a înainte-vestit pericolul care se materializează acum încă din 2005, anul în care a lansat prima ediție a Bufniței din Dărâmături. Bufniță care, de la o ediție (2005) la alta (2008) și-a schimbat culoarea penajului din roșu în portocaliu, aspect pe care Neamțu uită să-l mai precizeze.

În orice caz, dacă în cazul Ortodoxiei, responsabilitatea pentru dezastru le revine exclusiv ierarhilor lipsiți de har pastoral și/sau iubitori de mită (îmbogățirea prin mită e problema, căci altminteri, Neamțu însuși ne-a spus, în cea de-a doua ediție a Bufniței, că dorința de îmbogățire este pe deplin compatibilă cu Evanghelia lui Hristos), nicidecum intelectualilor de dreapta care, asemeni lui Neamțu, au propovăduit învățături „duhovnicești” precum cele menționate, în paranteză, un pic mai sus, atunci când ajunge la neoprotestanți, Neamțu se întreabă „ce stare de rugăciune, mister și contemplație vei comunica într-o clădire iluminată cu neoane și spoturi de concert hard-rock?” Păi probabil că una mai puțin anemică și rătăcită decât cea la care ajungi atunci când te hrănești nu doar cu „Patericul și Filocalia”, ci și cu „discursul motivațional” cu care se hrănesc „divizii întregi de vânzători în mari companii globale – de la General Motors sau Nestle până la Walt Disney sau Herbalife” https://mihailneamtu.org/…/discursul-motivational-echivale…/.

Totuși, eu zic că nu ar trebui să deznădăjduim. Rămânând în același registru cataclismic, e suficient să ne amintim că în prima ediție a Bufniței, Neamțu avertizase deja asupra iminenței unei „implozii ecologice terminale”, pentru ca doar trei ani mai târziu, în cea de-a doua ediție a Bufniței, să respingă (cu trimitere la expertiza lui Dragoș Paul Aligică) teza încălzirii globale ca speculație alarmist-pseudoștiințifică. Așadar, avem toate motivele să credem (și să sperăm) că, asemeni diverșilor pastori neoprotestanți care anunță periodic Apocalipsa, și Neamțu lansează de fapt doar o nouă alarmă falsă. Dați-mi voie să cred și să sper că, departe de a ne confrunta cu iminența unui „tsunami spiritual”, ne așteaptă în schimb o epocă de reînnoire/înverzire spirituală Herbalife.

PS: Într-o postare ulterioară, alături de site-ul Republica, Neamțu salută recenta luare de poziție a purtătorului de cuvânt al Patriarhiei Române, care a denunțat caracterul pseudo-creștin al iepuroilor („crescuți pe steroizi”) și găinilor plantate de Firea prin București https://www.facebook.com/photo.php?fbid=10210226036502308&set=a.2243256875879.121989.1081823837&type=3&theater. Ce pot să zic: mă bucură faptul că după ce a găzduit în cotidianul ei opiniile lui Neamțu referitoare la firea capitalistă cu care Dumnezeu, conform învățăturii ortodoxe, l-ar fi înzestrat pe om http://ziarullumina.ro/cu-optimism-despre-reforma-morala-a-…, Patriarhia, prin purtătorul ei de cuvânt, are timp să se ocupe de provocări mult mai serioase la adresa dreptei credințe strămoșești, precum iepurii și găinile cu care Firea a împodobit capitala. După cum precizează purtătorul de cuvânt al Patriarhiei „o găină uriașă înhămată la un car în care se află ouă, mânată de un iepure e o imagine care nu coincide cu viziunea tradițională asupra Paștelui, care trebuie să rămână o sărbătoare sobră” https://republica.ro/bisericile-ortodoxa-si-catolica-reacti…utm_content=buffer68402&utm_medium=social&utm_source=facebook.com&utm_campaign=buffer. Dar teoria referitoare la firea umană capitalistă, precum și cea referitoare la compatibilitatea dintre învățătura Evangheliei și îndemnul la îmbogățire, adresat de Guizot concetățenilor săi burghezi, coincid întru totul cu viziunea tradițională asupra semnificației întrupării, propovăduirii, jertfei și învierii Mântuitorului, semnificație care a fost și rămâne capitalistă. Motiv pentru care și Neamțu continuă să fie promovat și publicat la posturile de televiziune și editurile Bisericii Ortodoxe Române.

Așadar, un pas mic pentru Ortodoxie, un pas mare pentru lupta împotriva corupției – morale și estetice – pesediste. Când o astfel de vigilență teologică se manifestă în prime-time, cât de nebun trebuie să fie profetul care se grăbește să anunțe iminența unui „tsunami spiritual”?

Publicat în Uncategorized | 18 comentarii

Despre recenta intervenție militară americană din Siria

La cât s-a mințit cu privire la războiul din Siria (și nu numai), mărturisesc că chiar nu știu ce să mai cred atunci când vine vorba de relatarea faptelor de pe teren: cine cu ce a tras, în cine, de ce, ș.a.m.d. În orice caz, în ceea ce privește recentul atac american și evenimentele care l-au precedat, nu putem decât să sperăm că varianta oficială este cea adevărată, pentru că dacă așa stau lucrurile, cel puțin pe viitor putem spera că intervenționismul american va fi (cât de cât) predictibil și limitat.

Conform scenariului oficial, s-ar părea că Assad a luat de bună (sau a socotit ca fiind credibilă) narațiunea avansată atât de liberalii americanii și serviciile secrete ale SUA, cât și de diverși conservatori ruși, americani și europeni naivi și aiuriți, în speță, teza referitoare la noul izolaționism american care s-ar baza pe o nouă tovărășie între Putin și Trump dacă nu chiar pe (LOL) teleghidarea celui din urmă de către cel dintâi. Ergo, potrivit acestei ipoteze, Assad și-ar fi încercat norocul, vrând să vadă dacă nu cumva este posibilă consacrarea unor metode chimice de guvernare a segmentelor rebele ale populației, metode brevetate de Saddam Hussein prin anii ’80 (altminteri, să nu uităm, sprijinit și înarmat la vremea respectivă de Occident), și care îți dau posibilitatea să scurtezi un război civil și chiar să previi reizbucnirea unuia pe viitor.

Fie că a fost impresionat, fie că a speculat ocazia pentru a le demonstra detractorilor că nu e omul rușilor, fie că a fost convins de natura utopic-periculoasă a oricărui izolaționism radical – cel puțin în ceea ce privește interesele americane – (sau poate toate trei la un loc), Trump a reacționat prompt și fără preaviz, trasându-i lui Assad linia roșie (repet, asta în ipoteza în care acceptăm versiunea oficială a evenimentelor, conform căreia Assad a utilizat arme chimice). Chiar și așa, faptul că a acționat fără rezoluție a Consiliului de Securitate al ONU, fără desfășurarea în prealabil a unei anchete independente și fără aprobarea Congresului (sigur, în principiu asta este o problemă internă a SUA, dar când poți declanșa peste noapte al treilea război mondial devine problema tuturor), indică un nou grav abuz de putere al executivului american atât prin raport cu celelalte puteri ale statului american, cât și prin raport cu dreptul internațional. Una peste alta, vorbim de o practică ce riscă să sporească instabilitatea ce caracterizează actuala scenă a relațiilor internaționale.

Pe de altă parte, din punct de vedere strategic, atacul lipsit de preaviz și de toate formalitățile prealabile menționate mai sus a fost probabil gândit tocmai cu scopul de a evita o escaladare a războiului declarațiilor, ce risca ulterior să genereze o escaladare propriu-zisă a conflictului. Căci, într-o situație în care o mare putere se jură că o să-l pedepsească pe Assad, în timp ce cealaltă se jură că o să-l apere, fie se ajunge la război între marile puteri nucleare (scenariu catastrofal), fie una dintre ele trebuie să cedeze și să se retragă cu coada între picioare, făcându-se de râs, așa cum s-a întâmplat de altfel cu Obama atunci când a intenționat inițial să bombardeze Siria în 2013 dar în cele din urmă a dat înapoi. Cel mai probabil, Trump (sau mai degrabă cei care îl sfătuiesc) a vrut să evite repetarea aceluiași scenariu, în urma căruia ar fi fost socotit fie slab și capabil doar să latre (anemic), nu și să muște, fie dement pregătit să arunce planeta într-un război nuclear. Și tocmai din acest motiv a lovit pe neașteptate, transmițând mesajul că oricine îl supără poate fi lovit la fel și punându-i pe ruși în fața faptului împlinit (nu este exclus să se fi înțeles în prealabil cu Putin).

În orice caz, repet, nu putem decât să ne dorim și să sperăm că varianta oficială a evenimentelor este cea adevărată, pentru că în cazul acesta, putem spera într-o politică americană în regiune care să rămână limitată, predictibilă, cu linii roșii clar trasate, și, în ultimă instanță, responsabilă. În schimb, dacă se dovedesc adevărate speculațiile referitoare la fabricarea unui pretext pentru a bombarda Siria, dacă vorbim de un plan de o anvergură mult mai mare, care să țintească, eventual, dincolo de Siria, Iranul, dacă e vorba de o nouă etapă a manifestării hybrisului imperialist american, și nu doar de un izolaționism care se oprește la utilizarea armelor de distrugere în masă, atunci Dumnezeu să ne păzească pentru că se anunță vremuri foarte urâte, apocaliptice chiar.

În fine, o ultimă observație: după cum am spus, nu bag mâna în foc pentru nimeni, și cu atât mai puțin pentru un establishment politic american care a tot produs, în anii din urmă, fel de fel de minciuni și manipulări sinistre menite să justifice diversele intervenții militare cu caracter criminal. Acestea fiind spuse, mă amuză totuși reacțiile unora, de un partizanat penibil, care, pornind de la constatarea mizeriilor, minciunilor și crimelor comise de americani (le știm și nu le neagă decât propagandiștii de serviciu și cei pe care aceștia din urmă au reușit să-i spele pe creier), caută să acrediteze ideea că orice mizerie, crimă și minciună trebuie pusă automat pe seama americanilor, pentru că, nu-i așa, alte mari puteri, sau alți mici dictatori locali, n-ar putea fi suspectați, la rândul lor, de fapte precum cele menționate mai sus. Sau, altfel spus, dacă americanii sunt răi, înseamnă că tot răul din lume vine automat de la americani, iar cine se opune americanilor este automat bun; dacă americanii mint, înseamnă că atunci când sunt puse față în față două relatări care se contrazic, a americanilor este în mod automat varianta falsă, a rușilor aia adevărată. Sau altfel spus, scenariul în care motanul (antiamerican) Putin cade întotdeauna în picioare, abordare care denotă în cel mai bun caz infantilism și în cel mai rău caz un partizanat de o slugărnicie respingătoare.

Realitatea este că răul este peste tot în lume, chiar dacă nu toți cei care sunt răi sunt la fel de puternici. Iar dacă ești mai slab, nu ești, în mod automat, și mai bun (mai puțin rău). Poate că n-ai capacitatea de a face la fel de mult rău precum cel mai puternic decât tine, și poate că în mod concret celălalt ajunge să facă mai mult rău pentru că este mai puternic. Cu toate acestea, poți foarte bine să abuzezi de puțina putere pe care o ai într-o măsură mult mai mare decât abuzează de puterea lui altul care are mult mai multă putere.

Conceptual, răul și puterea nu sunt unul și același lucru. Fără a stabili aprioric cine cât de vinovat este într-o anumită situație, ar fi bine să pornim de la aceste distincții atunci când discutăm diferitele situații concrete. Altminteri, nu mai înțelegem nimic din respectivele situații sau, mai grav, ne lăsăm duși de nas de cei (sunt mulți de acest gen, și nu sunt doar americani) pe care îi interesează puterea, nu adevărul.

Cât privește situația concretă de pe teren, am spus ce tind să cred, fără să bag în mâna în foc, și aștept cu plăcere contraargumente și trimiteri la surse mai avizate decât mine. Evident, atâta timp cât discuția este purtată cu bună credință. În rest, nu pot decât să sper că scenariul mai puțin sumbru este și cel adevărat.

Publicat în Uncategorized | 10 comentarii

Semnal editorial

Un volum în care mă ocup în mod meticulos și argumentat, cu haz și cu multă bibliografie, de demolarea, de data aceasta creștinească, a idolilor forului. Sau, în alți termeni, o carte în care încerc să arăt de ce este în cel mai bun caz ultra-dubioasă, dacă nu în mod clar heterodoxă, justificarea teologică a neoliberalismului pe care o regăsim în discursul „elitelor” intelectuale pravoslavnic-neoliberale din România postcomunistă.

Sper să vă placă rodul muncii mele intelectuale din ultimii doi ani.

De săptămâna viitoare, cartea va fi disponibilă în librării (lanțurile de librării Cărturești, Librarium, Humanitas, precum și în librăriile Bookstory (Cluj), Eminescu și Hecate (București), Librăria Okian (Brașov) și pe site-ul elefant.ro.), dar o puteți deja comanda de pe site-ul editurii Tact, unde beneficiați și de o reducere de 20%.

O primă reacție venită de la amicul Valer Simion Cosma: „Mi-e greu să las din mînă cartea lui Alexandru Racu, recent achiziționată. O binevenită critică a elitei intelectuale locale care a falsificat grosolan doctrina creștină în vederea justificării și legitimării neoliberalismului și a terapiilor de șoc din România postcomunistă. Revin curînd cu o recenzie. Pînă atunci, pe această cale, transmit felicitări autorului pentru efortul făcut în vederea acestui necesar demers critic”.

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

Drept, drepturi, recunoaștere

1. Obiecția conform căreia menționarea în Constituție a faptului că familia se întemeiază pe căsătoria dintre bărbat și femeie ar duce la implicita eliminare din cadrul definiției a familiilor monoparentale sau de alt tip (copii aflați sub tutela bunicilor), și deci la discriminarea acestora, nu ține, aceasta deoarece, conform actualei definiții, familia oricum „se întemeiază pe căsătoria liber consimțită dintre soți” (Art. 48, alin. 1), ceea ce ar însemna că, teoretic, această definiție deja ar exclude și discrimina familiile formate, spre exemplu, din copil și mamă care nu a fost niciodată căsătorită cu tatăl copilului. Or, după cum bine știm (dacă greșesc cu ceva, rog juriștii să mă corecteze), conform actualei legislații, nu există deosebire între drepturile pe care o mamă singură le are în raport cu copilul ei, și drepturile pe care mama și copilul le au în raport cu statul și societatea, pe de o parte, și drepturile pe care o mamă văduvă le are în raport cu copilul ei, și drepturile pe care cei doi le au în raport cu statul și societatea. Poate tocmai de aceea alineatul 1 al Art. 48 prevede faptul conform căruia familia nu „se întemeiază” doar „pe căsătoria liber consimțită dintre soți”, ci și pe „dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor”, iar alineatul 3 al aceluiași articol stipulează faptul conform căruia „copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie”.

2. Mai interesant, atât pentru cei care pretind că apără drepturile Bisericii de intervenția abuzivă a autorităților seculare, cât și pentru cei care pretind că apără drepturile indivizilor de intervenția abuzivă a unui stat insuficient de independent prin raport cu Biserica, este ceea ce precizează aliniatul 2 al articolului menționat mai sus, chestiune pe care pare să nu o observe nimeni. Citez:

„Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă”.

Ce înseamnă aceasta în mod concret? Păi înseamnă că dacă, spre exemplu, Biserica Luterană din România ar dori să urmeze exemplul confraților luterani din Suedia și să-i căsătorească pe homosexuali, nu ar putea să o facă deoarece statul român nu recunoaște căsătoria între persoane de același sex. Sau ar putea să o facă, dar doar noaptea, în taină (ce romantic!), și cu riscul de a intra sub incidența codului penal, într-un mod oarecum similar cu felul în care își botezau unii activiști de partid copiii pe vremea comunismului. Cu alte cuvinte, amicii seculariști care se plâng de faptul că BOR se amestecă, ilegitim, în treburile statului, ar trebui să pornească de la constatarea că întâi de toate statul este cel care se amestecă în treburile, sau mai exact în tainele, Bisericii Ortodoxe Române.

3. Mai există și obiecția că prin interzicerea/nerecunoașterea căsătoriei între persoane de același sex se încalcă drepturile omului, dreptul de a te căsători cu o persoană de același sex fiind, conform acestei definiții, un drept universal și inalienabil al omului, care ar avea, drept consecință, prioritate prin raport cu voința suverană a poporului și cu ordinea constituțională derivată din această voință. Ideea în sine a raportului dintre dreptul natural și dreptul pozitiv este cel puțin discutabilă și cât se poate de complicată, dar hai să vedem totuși cum tratează Constituția României problema în cauză. Articolul 20 prevede următoarele:

„(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.

Să vedem acum ce anume prevede Articolul 16 al Declarației Universale a Drepturilor Omului:

„Cu incepere de la implinirea virstei legale, barbatul si femeia, fara nici o restrictie in ce priveste rasa, nationalitatea sau religia, au dreptul de a se casatori si de a intemeia o familie”.

Deci, conform Declarației Universale a Drepturilor Omului, bărbatul și femeia, nu bărbatul și bărbatul sau femeia și femeia, au dreptul de a se căsători. Ceea ce înseamnă că, deși, conform alineatului 2 al Articolului 20, am putea în principiu să introducem în legislația românească prevederi mai favorabile (a se citi mai postmoderne) decât cele din Declarația Universală a Drepturilor Omului, nu înseamnă că încălcăm drepturile fundamentale ale omului dacă nu o facem. Punct. Dimpotrivă, dacă ne uităm la ce prevede Art. 16, alin. 1 – „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări” – și Art 4. alin. 2 – „România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială” – constatăm că, de fapt, cei care cochetează cu ideea încălcării drepturilor fundamentale ale omului sunt tocmai cei care, într-un fel sau altul, contestă dreptul constituțional de inițiativă legislativă ce vizează revizuirea Constituției (Art. 150) unor persoane ale căror opțiuni politice se bazează (cel puțin în cazul unora și cel puțin în parte) pe convingerile lor religioase, aceasta în condițiile în care, nici Constituția României, nici Curtea Constituțională (singura instanță abilitată să decidă asupra chestiunii constituționalității) și nici tratatele internaționale la care România este parte nu consideră că aceste convingeri religioase sunt anticonstituționale sau contrare drepturilor omului.

De altfel, caracterul secular al statului nu înseamnă că cetățenii nu pot participa la procesul politic în condițiile în care deciziile lor, deși conforme cu ordinea constituțională, sunt influențate de concepțiile lor religioase (cu toate că, după cum am spus, sunt și foarte mulți atei sau agnostici care nu sunt de acord cu căsătoria între persoane de același sex). În cazul de față am avea de-a face, din contră, cu o negare a caracterului democratic al statului. Caracterul secular al statului, în România europeană de astăzi cel puțin (în aia comunistă era altfel), înseamnă doar că Bisericii nu îi este îngăduit să impună, în mod direct, statului, anumite legi, făcând abstracție de cadrul constituțional și scurtcircuitând procesul democratic. Adică exact ce încearcă să facă biserica lgbtq, fasciști fiind tocmai ăia care urlă cel mai tare împotriva fasciștilor. Dar știm cum e: când nu ne convine rezultatul meciului, o băgăm p-aia cu „Dumnezeu nu face politică”.

4. În fine, omenește (ba chiar creștinește) vorbind, sunt de părere că odată ce politicienii noștri dau curs inițiativei de revizuire a Constituției a Coaliției pentru Familie – ceea ce Constituția nu îi obliga să facă (Art. 151) -, echitabil și frumos ar fi să găsească o soluție legală și pentru cuplurile formate din persoane de același sex, în așa fel încât și acestea să beneficieze de drepturile concrete (moștenire, acces la creditare, acces la informațiile referitoare la sănătate, posibilitatea de a-ți trece partenerul pe asigurarea medicală) de care beneficiază și majoritatea heterosexuală. Eu personal, chiar nu văd cui folosește sau ce este creștinesc în acest gen de discriminare, aplicat doar unui anumit tip de păcat (cu caracter minoritar, important de subliniat), în condițiile în care la starea civilă te poți duce să te recăsătorești (eventual și de cinci ori) cu o tânără frumoasă și liberă, după ce ți-ai lăsat, creștinește, nevasta cu doi sau trei copii, pe motiv că nu mai e îndeajuns de sexy, fără ca asta să îți afecteze cu nimic dreptul de a te recăsători și toate drepturile care decurg din respectiva căsătorie. Ne face pe noi mai creștini această abordare? Îi face pe homosexuali mai puțin homosexuali? Sporește șansele ca aceștia, sau cei care îi simpatizează, să se apropie pe viitor de Biserică? Sau, din contră, le alimentează ostilitatea față de Biserică? În fine, contribuie o astfel de abordare la cultivarea unui climat de echitate și armonie socială? Sau efectul este tocmai invers? Sper că respectul clasei politice față de convingerile unei majorități conservatoare, din care mă mândresc să fac parte, nu se va transforma în frica față de o majoritate obtuză.

În ceea ce mă privește, susțin egalitatea în materie de drepturi civile, politice, sociale și mi se pare ipocrit, inuman și, pe termen lung, contraproductiv, să o condiționezi de adoptarea unui anumit stil de viață până la urmă privată. Nu mi se pare normal să mă opun la așa ceva. Resping însă ideea unui drept la copil, care ar lua locul obligației societății de a le oferi copiilor pe care îi are în îngrijire cea mai bună viață și educație cu putință, indiferent dacă, în cazul de față, minoritățile sexuale se simt lezate de opțiunea democratică și, sper eu, matură, a societății, la fel cum resping încercarea de a dobândi de la stat, prin scurtcircuitarea procesului democratic, recunoașterea caracterului pozitiv al unui stil de viață pe care societatea respectivă nu îl recunoaște ca atare. În acest din urmă caz, problema nu mai ține atât de familie, cât de reprezentativitatea statului și de ce anume înțelegem prin democrație. Inevitabil, orice sistem de drept operează cu niște definiții pre-juridice ce aparțin unei culturi: ce anume este o familie sau, la rigoare, ce anume este un bărbat sau o femeie (pentru că vedem că, în ultima vreme, conform anumitor concepții, pot exista și bărbați cu organe sexuale feminine și femei cu organe sexuale masculine, fapt care ar face ineficientă chiar și revizuirea propusă de CPF – ne lămurim ce e familia dar rămâne să ne lămurim ce sunt bărbatul și femeia). Or, o situație în care astfel de definiții nu se bazează pe cultura majorității, ci pe cultura minorității de dată recentă, nu mi se pare nici normală, nici democratică și, la limită, nici realistă – nu mi se pare rețeta unei societăți funcționale.

Deci depinde despre ce anume discutăm: despre drepturi sau despre recunoaștere? Recunoașterea ține de un proces cultural, de durată, care poate evolua mai rapid sau mai lent și în direcții diferite. Dacă încerci să forțezi acest proces, în direcția în care îți convine, prin manevre nesportive, s-ar putea să iasă urât, inclusiv din perspectiva drepturilor. Dar dacă ai o cultură tolerantă – și aici este examenul pe care îl va da majoritatea conservatoare și în special cea ortodoxă -, poți avea drepturi fără recunoaștere. Iar aici nu vorbesc, bineînțeles, de recunoașterea faptului că homosexualii, asemeni celorlalți oameni, pot fi înzestrați cu multiple calități umane, inclusiv cu atributele genialității, ci de acceptarea unei metafizici deterministe (așa sunt de la natură și sunt constrâns să acționez în consecință și, mai mult, să mă și mândresc cu ceea ce fac) și a unei etici hedoniste (ceea ce îți vine să faci este automat și ok – dacă îți place, nu-i păcat, dacă e dragoste, nu-i păcat, ș.a.m.d.) pe care unii încearcă să le-o bage altora cu forța pe gât, până la punctul la care recurg inclusiv la încălcări ale drepturilor politice și civile (nu pe la noi, dar prin alte țări da).

Depinde și de majoritate și de minoritate dacă vom avea o coexistență decentă sau un conflict urât și contraproductiv. Căci excesele alimentează excese și abuzurile dau naștere la resentimente, ură și agresivitate.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Peisaj după bătălie

În România, dispare tot mai mult nu doar instinctul dreptății, ci și cel al moderației și responsabilității. Pur și simplu toată lumea vrea să câștige cu orice preț și cu orice mijloace. Iar cinismul din sferele puterii, coborât pe rețelele sociale prin intermediul agitatorilor și politrucilor de serviciu, este dublat de un infantilism de care suferă tot mai mult, atunci când nu este cumpărată, societatea civilă. Dacă cei de la putere vor să câștige cu orice preț și cu orice mijloace, mulți din oamenii de rând vor să se audă doar pe ei și să audă doar jumătățile de adevăr care le convin. Spun infantilism deoarece maturitatea presupune acceptarea faptului că este cel puțin teoretic posibil ca adevărul să nu fie ăla care ți-ar conveni ție să fie, ca dreptatea să nu fie de partea ta, că este posibil să te fi înșelat, cu sau fără bună credință.

Lăcomia, oportunismul și narcisismul ne omoară încetul cu încetul, în timp ce noile generații continuă să învețe, deseori pe pielea lor, că acestea sunt motoarele succesului, că onestitatea și lucrul bine făcut (cu excepția situației când e lucru bine furat sau bine manipulat) nu sunt deloc răsplătite. Ba din contră. Până la lipsa de iubire, ne omoară întâi de toate o teribilă lipsă de onoare care se ascunde în spatele împopoțonării noastre. Vrem nu doar să trăim bine, cu orice preț și orice mijloace, ci și să fim apreciați pentru modul josnic în care trăim. Vrem să evităm cu orice preț oglinda.

Mințim și furăm: pe cale legală sau ilegală, cu sau fără voie de la binom. Instituțiile noastre nu sunt construite pe principiul echității și interesului public ci pe impostură, servilism și deturnarea bunurilor publice spre avantajul celor mai mizerabile interese private. Conștiințele sunt subordonate intereselor individuale sau intereselor de clan, de care depinde realizarea celor dintâi. Iar din toate astea rezultă o atmosferă intoxicată cu ură, frică, suspiciune, lehamite și cinism (această din urmă atitudine fiind probabil nota definitorie a minorității din generația mea care a reușit să se sustragă, într-o oarecare măsură, celeilalte patologii de masă menționate mai sus, anume narcisismul).

Așa stând lucrurile, nu are rost să ne mai mirăm că se duce totul de râpă.

Publicat în Uncategorized | 7 comentarii