Crucea de pe mall și cruciada penibililor

Din cale afară de penibili mi se par așa-zișii creștini care mor de grija civilizației creștine și euro-atlantice – adică aia din Vest, de care România ar trebui să rămână legată ombilical cu orice preț, că de Rusia fug precum dracu’ de tămâie – că vezi Doamne o invadează imigranții musulmani. Și care, drept consecință, lansează periodic câte o nouă cruciadă penibilă care n-are nicio legătură cu problemele reale ale acestui popor: nici cu cele materiale, și cu atât mai puțin cu cele spirituale.

Care civilizație creștină? Aia în care – cel puțin în anumite state – sunt deja mai mulți musulmani decât creștini practicanți? Civilizația avortului, eutanasiei, pornografiei, consumului de masă, a schimbării de sex (inițiate înainte de pubertate) și a afișării festive a perversiunilor sexuale?

Ce apărați de fapt? Muzeele și catedralele (multe dintre ele transformate deja în săli de concerte sau săli de sport)? Vă apărați libertatea de a vă practica religia în condițiile în care doar sunteți hărțuiți și dați în judecată de activiștii pentru drepturile omului, nu și decapitați de ISIS? Fair enough: doar că asta nu ține loc de civilizație creștină, la fel cum distanța de la primirea de refugiați musulmani până la prăbușirea edificiului liberal sub presiunea fundamentalismului musulman este foarte lungă, și doar un paranoic poate să raționeze în termeni de „astăzi primim refugiați, mâine avem califat pe teritoriul european”.

Ca să nu mai vorbesc de faptul că nu există nicio legătură necesară și de la sine evidentă între creșterea procentajului de populație musulmană și instaurarea Califatului lui al-Bagdadi. Chiar și astăzi există unele state predominant musulmane – nicidecum toate – unde creștinii beneficiază de mai multă libertate (cel puțin aia care ar trebui să conteze pentru un creștin) decât în anumite state ale liberalismului avansat (presupunând că mai există încă pe acolo câțiva creștini). A pomenit careva de vreun barnevernet (că tot vă preocupă tema) tunisian sau iordanian?

Vă temeți de posibilitatea de a muri într-un atac terorist, altfel mult mai mică decât posibilitatea de a muri într-un accident de mașină? Vă înțeleg, e ceva omenesc și, în principiu, e rațional să nu vreți să vă expuneți la riscuri suplimentare pe lângă cele pe care vi le asumați atunci când vă suiți în mașina la care nu puteți/nu vreți să renunțați. Dar dacă din astfel de reflexe securitare (sau, mai precis, paranoic-securitare) abdicați de la obligația biblică a ospitalității atunci, sorry, dar nu vă puteți numi creștini. Poate europeni, chipurile civilizați, dar creștini nu.

Ce vorbesc, adevărații creștini s-ar bucura că deși nu poate să vină Mahomed la munte, vine muntele la Mahomed: adică vin la ei musulmanii pe care nu au posibilitatea să-i evanghelizeze la ei acasă (fie este mult mai dificil, fie îți riști viața fie, ca în Arabia Saudită, este practic imposibil să miști un deget), dar pe care aici îi pot cuceri în primul rând prin ospitalitatea lor, astfel încât, chiar dacă nu le câștigă sufletul, să le câștige cel puțin respectul. Da, e o abordare veche, practicată încă din vremea Bisericii primare, când pe creștini chiar îi interesa, mai presus de toate, finalitatea eshatologică a existenței. Și nu veniți cu argumente că se va converti unul dintr-o mie, că și pe unul singur dacă l-ai câștigat cu bunătatea ta, ai dobândit raiul. Cine este cu adevărat creștin, în termenii ăștia gândește.

Ah, vreți securitate, consum, confort si dezvoltare personală ca mai toată mica burghezie și vă temeți ca atingerea acestor obiective „profund duhovnicești” să nu vă fie stânjenită în vreun fel de negri, arabi și alți barbari? Ok, dar atunci tămâiați-vă idolii mai departe fără să ne mai aburiți cu creștinismul vostru eviscerat și împăiat. Există motive de a-i percepe pe imgiranți ca pe o amenințare la adresa realizării acestor triste și mărunte obiective personale? Probabil că da, chiar dacă, cu siguranță, amenințarea reală este mult mai mică decât cea cultivată prin diatribele alarmist-paranoice la care vă dedați periodic.

Vreți consultare publică și decizie democratic-suverană în chestiunea imigrației? De acord cu voi. Cu precizarea că asta e cam greu și nicidecum datorită semnării Pactului ONU, care nu obligă de fapt la nimic, ci datorită apartenenței la UE, pe care continuați să o iubiți din tot sufletul, sau, oricum, nu vă asumați – curajos sau iresponsabil, depinde cum vedem lucrurile – soluția cinstită a ROexitului. Or, pe mine personal, că tot vă dați oameni de dreapta, mă cam enervează indivizii care țin cu dinții de drepturile lor – care, în mare, se rezumă practic la dreptul de a circula fără viză în spațiul comunitar și de a fi slugă la angajatorii europeni (slugă la nemți, ca să parafrazez un clasic în viață) – dar nu vor să-și asume și obligațiile aferente. La fel cum mă dezgustă ăia care le scuipă semințe în cap romilor, negrilor și arabilor ca să le demonstreze europenilor care le scuipă semințe în cap că de fapt ei sunt buni europeni, care nu merită un astfel de tratament, de care ar trebui să aibă parte doar romii, negrii și arabii.

Nu vreți imigranți? Am înțeles. Dar puteți măcar să nu îmi mai întoarceți stomacul pe dos cu discursurile voastre penibile despre „apărarea civilizației creștine”? Puteți totuși să nu-l mai amestecați pe Iisus Hristos în pateticele voastre mizerii mic-burgheze?

Reclame
Publicat în Uncategorized | 4 comentarii

Știri pentru viață

Am înțeles că este dreptul statelor, inclusiv al celui român, să decidă, în mod suveran, cu privire la modul în care aleg să trateze chestiunea imigrației. Înțeleg și că unii tratează subiectul într-un mod cinic – și poate că e mai bine așa decât prin combinația de prostie și răutate care se ascunde, inclusiv față de propria conștiință, în spatele nobilelor idealuri ale creștinismului și patriotismului. Ca om care face parte dintr-un popor care a exportat deja vreo 4 milioane de imigranți în ultimii 20 de ani, importând doar vreo câteva mii, și ca om care, la rândul meu, am locuit șapte ani în străinătate, unde am întâmpinat destule dificultăți datorită statutului de imigrant (chiar dacă incomparabile cu cele prin care trec alții), mi s-ar părea complet indecent să adopt o astfel de atitudine. În plus, eu mai și citesc cărțile de la care mă revendic, unde găsesc (atenție, deja în Vechiul Testament!) pasaje precum acesta: „Pe străin să nu-l obijduieşti, nici să nu-l strâmtorezi, căci voi ştiţi cum e sufletul pribeagului, că şi voi aţi fost pribegi în ţara Egiptului.” (Exodul 23, 9).

Mă rog, așa cum statele sunt suverane în politică, și indivizii, prin voia și cu îngăduința lui Dumnezeu, sunt suverani în ceea ce privește opțiunile valorice și deciziile din viața de zi cu zi, despre care vor discuta, într-o bună zi, cu Dumnezeul pe care îl tot invocă în intervențiile lor publice. Însă alt lucru mă nedumirește pe mine: de când a devenit opțiunea de a le trânti ușa în nas unor oameni care deseori fug din calea morții, sau opțiunea de a trata astfel de oameni ca pe niște animale (îi bagi în cușcă, așa cum face președintele p(o)r(n)o-familie Donald Trump) ca să fii sigur că n-o să-ți mai bată la ușă, o „știre pentru viață„?

Ok, am înțeles, „moarte a – – bilor”, să moară de foame, bombe sau alte fenomene (datorate, în bună parte, acțiunilor președinților „pentru viață”) la ei acasă sau în Mediterana. Dar ca să numești asta „știre pentru viață” trebuie să fii fie din cale afară de cinic, fie din cale afară de prost. Și ceva îmi spune că, în cel de-al doilea caz, păcatul este mai mare.

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

Londra 1990, Paris 2018 – Începutul sfârșitului

Puțină lume știe sau își amintește, dar așa a luat sfârșit era Thatcher în Marea Britanie (mai multe detalii aici). Dacă evenimentele de la Londra, de acum aproximativ treizeci de ani, au marcat sfârșitul lui Thatcher, evenimentele care au loc la Paris zilele acestea s-ar putea să semnaleze începutul sfârșitului neoliberalismului.

Oricum ar fi, în ambele cazuri vorbim de aceeași logică. Migrarea capitalului în căutare de forță de muncă mai ieftină, slăbirea puterii de negociere a sindicatelor și destructurarea plaselor sociale duce la pauperizarea forței de muncă din statele occidentale și la distrugerea contractului social postbelic care a garantat, timp de treizeci de ani, existența unui capitalism cu față umană. Pe de altă parte, datorită șantajului cu delocalizarea și diverselor tehnici de evaziune fiscală – la limita legii sau îngăduite de legi nesimțite -, capitalul se sustrage tot mai mult de la plata taxelor.

Drept consecință, pentru a menține instituțiile și infrastructura necesare funcționării capitalismului însuși – incluzând aici conservarea mediului, sau a unui minim de coeziune socială fără de care sistemul s-ar prăbuși – statele sunt obligate să taxeze aceeași forță de muncă deja pauperizată. Care, mai devereme sau mai târziu, se trezește și se revoltă. Căci nu poți să iei la nesfârșit și cu o mână și cu cealaltă. Sau, cum ar spune Pamela, parafrazându-l pe alt lider-reper al neoliberalismului „de stânga”: „it’s the structural violence, stupid!”.

 

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Conu Leonida față cu imigrațiunea (dar și alții, la fel de penibili)

E la modă recursul la Mărășești, că doar sărbătorim centenarul.

S-a spus și că referendumul urma să fie Mărășeștiul generației noastre. Cum au înfruntat străbunicii, acum 100 de ani, gloanțele germane, așa și noi ne vom lupta, la centenar, cu homosexualii, lesbienele și transexualii. Pe aici nu se trece!

Până la urmă, referendumul s-a dovedit a fi mai degrabă Turtucaia generației noastre.

Acum, una nouă: păzea, vin imigranții! Față cu imigrațiunea, Conu Leonida strigă din nou din al său piept în care … „păstrăm cu fală un nume”, etc. Pe aici nu se trece! Le-am răbdat pe toate – dezindustrializarea, defrișările, vânzarea resurselor pe nimic, depopularea – dar p-asta cu „colonizarea de populații străine” pe teritoriul sfânt al țării e deja prea mult. Până aici! Să-și ia coana Merkel imigranții (care, apropo, vor toți să ajungă în Germania, nicidecum în România) și să se spele cu ei pe cap.

În materie de penibil, nu ne depășește nimeni. Recursul la Mărășești al ăstora e la fel de penibil (doar că în sens invers) ca demersul hipsterilor care au înlocuit Stația Mărășești (cea mai glorioasă pagină din istoria armatei române) cu Stația Colectiv,

În plus, avem așa un talent de a ne conecta la temele și modele din Occident care n-au nicio legătură cu ce se întâmplă la noi.

Elgebetiștii mai aveau nevoie de cel puțin douăzeci de ani pentru a pune serios problema legalizării căsătoriei. Acum, după ce CPF-ul și-a dat cu stângu’-n dreptu’, au avansat într-un an cât alții în zece (sau, că tot sunt la modă comparațiile, ca nemții, austriecii și bulgarii în 1916).

Locuiesc într-un cartier în care văd un negru odată la șase luni. Mai des aud alarma antiaeriană, care mă pregătește pentru iminenta invazie rursească, asta în timp ce avioanele cumpărate de la americani nu pot să decoleze de 1 decembrie pentru că e înghețată pista. Bine că măcar alarma antiaeriană funcționează.

Dar trebuie să ne mobilizăm împotriva „invaziei imigranților” (care, unde? că văd că, din contră, toți fug din România unde văd cu ochii), împotriva „megamoscheii”, împotriva „teroriștilor”, care de la revoluție încoace au rămas printre noi și continuă să otrăvească apele.

Iar aici nu e vorba doar de dreapta. Ci de toți. Dacă la începutul anilor 2000 Noua Dreaptă distribuia broșuri în care deplângea că „spre deosebire de alte state europene”, România nu a luat nicio măsură pentru a împiedica „pătrunderea scursurilor Asiei pe teritoriul ei” (care scursuri nu le vedea nimeni, nicăieri – singura „scursură” identificabilă era scurgerea masivă de populație românească spre Vest, unde era întâmpinată cu onorurile de rigoare de partidele de extremă-dreaptă de acolo), feministele defilează cu trandafirul în sârmă ghimpată și sloganul „mulțumesc pentru flori!”, asta într-o țară în care femeile care primesc pumni (din păcate, foarte multe) nu primesc flori, iar cele care primesc flori nu primesc pumni (la burghezi, printre care mă număr, obiceiul ăsta, exceptând unele cazuri patologice, nu există – la mine în sat, cel puțin pe când eram copil, era sport național).

Iar din minoritatea asta privilegiată care primește flori în loc de pumni, se desprinde o ultra-minoritate care refuză florile pe principiul „Zoe, fii bărbată!”, că așa e la modă în capitalele culturale europene. Iată problema, iată, așadar, și soluția la problemele sutelor de mii (dacă nu chiar milioane) de femei bătute în România!

Iar când mai este omorâtă câte o femeie în bătaie, aceleași feministe dau vina ba pe „cultul Fecioarei Maria”, ba pe „cultul florilor”, și, bineînțeles, pe vinovatul de serviciu, Biserica Ortodoxă Română (care, de bine de rău, mai face ceva, concret, pentru persoanele astea). Căci, se știe, tot răul acestui popor se trage de la Ortodoxie, de la absența unei etici protestante a muncii, de la pasajul din Apostolul Pavel citit la slujba de cununie, de la Catedrala din pricina căreia nu avem școli, șosele și spitale, ș.a.m.d.

De fapt, cum bine zicea un prieten, la noi nici măcar ecologismul nu este (re)conectare la natură, ci mai degrabă conectare (proastă) la ce face lumea bună din vest.

În rest, am ajuns un neam de căpșunari care, altfel, nu duce lipsă de organizații patriotice de români verzi care, periodic, regenerează duhul neamului prin ritualuri stradale în care ne batem cu pumul în piept și strigăm că: „nu vrem să fim, un neam de p…, „nu vrem să fim un neam de șaormari”, etc. „noi suntem români, noi suntem români, noi suntem aici pe veci stăpâni!”

safe_image

Publicat în Uncategorized | 4 comentarii

De la Rocky la Nirvana

Muzica anilor ’80 are o sonoritate, o vitalitate și un optimism nu doar inconfundabile, ci și irepetabile. Îmi vin în minte o grămadă de alte piese pe lângă cea a celor de la Survivor, fără corespondent posibil în epoca noastră: Irene Cara, What a Feeling; Journey, Don’t stop Beievin’; Bon Jovi, Livin’ on a Prayer; Queen, Don’t stop me now; Bryan Adams, Summer of 69; Pat Benantar, Hit me with your Best Shot, etc.

După părerea mea, anii optzeci reprezintă perioada de apogeu aindividualismului modern, îndeosebi cel american, momentul în care acest fenomen cultural a atins un vârf, un maxim al farmecului și al atractivității. Nu întâmplător, respectivul moment cultural se suprapune pe momentul triumfului final al democrației liberale asupra rivalilor săi. Odată consumat acest moment, a urmat declinul, degradarea și depresia, anunțate nu doar de Fukuyama, ci și de vocea răgușit-sictirită a acelui tânăr cu viață scurtă, pe nume Kurt Cobain.

Nirvana a avut geniul neantului. După ei, muzica n-a mai fost niciodată ca înainte. Nici concertele. Cât despre Occident, a sucombat din lipsă de adversar, măcinat de proprii săi demoni și de propriile sale neputințe, cufundat tot mai adânc în orizontul de așteptare al Apocalipsei fără înviere și fără Dumnezeu, care s-a substituit atât imaginarului religios medieval, cât și imaginarului iluminist-progresist al modernități clasice.

Dacă pe de o parte, după vârful anilor ’80, individualismul a luat-o pe panta descendentă, patologică chiar, încetând, drept consecință, să mai fie romantic și atrăgător, societățile occidentale sunt incapabile să mai genereze idealuri colective (nu generează decât frustrări colective și răbufnirile lor periodice nihiliste și sterile) și, drept consecință, nici idealiști și eroi. Într-un fel, Rocky e ultimul erou al lumii occidentale.

Căci altminteri, nici paranoia anti-teroristă, nici competiția strict economică cu China (ce se rezumă practic la o cursă a flexibilizării și liberalizării pe care Occidentul oricum o pierde, iar asta în ciuda faptului că efortul de a o câștiga alimentează daunele culturale și sociale catastrofale enumerate mai sus), nu pot suplini rolul pe care îl exercita, până nu demult, defuncta Uniune Sovietică. Odată cu URSS, a murit nu doar idealul depășirii capitalismului, ci și idealismul în general, cu tot ceea ce antrena acesta din urmă.

Cândva un fruct atrăgător refuzat celor de dincolo de cortină, libertatea a devenit în cel mai bun caz banală – libertatea unor satisfacții care nu lasă în urmă decât sictir -, dacă nu de-a dreptul sinucigașă. Iar asta într-un timp relativ scurt. Poate nu întâmplător fenomenul muzical al anilor ’80 s-a sfârșit și a fost îngropat odată cu Nirvana și Kurt Cobain.

Before&After:

 

 

 

 

 

 

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Atitudine

Chestia care mă irită cel mai mult la elitele progresist-anticlericale este aroganța care le face să se simtă îndreptățite să-ți dea lecții (pe care nu le-ai solicitat), să-ți facă morală, să te tragă de mânecă, să-ți aranjeze nodul la cravată, etc. Serios, chiar nu am nimic personal cu ateii, agnostici, indivizii măcinați de diverse patimi sau hedoniștii relaxați, și nu mi-am propus în veci să le dau lecții referitoare la cum ar trebui să-și trăiască în viața. Cunosc o serie de oameni super ok din categoriile mai sus enumerate care realmente înțeleg ce înseamnă respectul reciproc și că acesta implică inclusiv refuzul de a te raporta la concetățeanul tău adult fie și printr-un paternalism benevol, dacă nu chiar prin afișarea ostentativă a disprețului față de el.

Accept că într-o societate democratică natura instituțiilor publice precum și cheltuirea banilor publici se decide prin mijloace democratice. Și, din acest punct de vedere, respect regulile comune, arbitrul și îndrăznesc să spun, chiar știu să accept o înfrângere. Faptul că respectivii nu acceptă, de fapt, aceeași logică democratică, se reflectă și în faptul că afișează față de tine – mai ales în online – acea atitudine disprețuitoare sau doar pedant-paternalistă pe care tu, din respect, nu ai afișat-o și nu ai afișa-o niciodată față de ei. Tu nu te duci la el pe pagină să-i dai lecții sau eventual chiar să-i tragi o flegmă, dar el vine la tine pe pagină ca să te educe sau să te pună la punct.

În cazurile extreme, genul acesta de atitudine duce la derapaje de-a dreptul sociopate – a se vedea videoclipul atașat la postare – care, din nefericire, par să aibă loc tot mai des în ultima vreme. În orice caz, chiar dacă în relațiile interpersonale încerc să-mi păstrez calmul și detașarea când vine vorba de astfel de atitudini – uneori îmi iese mai bine, alteori mai puțin bine sau deloc -, țin să precizez că atunci când vine vorba de opțiunile politice – mai ales de construcțiile pornite, chipurile, de la „firul ierbii”, dar cu nasul pe sus -, înainte de orice discuții ideologice sau pragmatice, simpla prezență a acestui tip de atitudine, sau „savoarea” inconfundabilă a aroganței, mă face să exclud din start acea opțiune din categoria opțiunilor pentru care, în principiu, aș putea vota.

Mai simplu spus, învață mai întâi să te porți, învață să mă respecți, și după aia mai discutăm. Și nu, nu e vorba doar de atitudinea față de religie, ci față de orice altă chestiune în care eu îndrăznesc să-mi afirm – la mine pe pagină, nu trolându-i pe alții – propria opinie și viziune asupra lucrurilor. În fine, cred că așa-zisa ascensiune a populiștilor, din ultima vreme, care atât de mult tulbură sufletele pure și mințile luminate, se află într-o strânsă legătură cu această atitudine, în sensul în care, dincolo de condițiile materiale și nemulțumirile politice, cea din urmă o alimentează pe cea dintâi și va continua să o alimenteze până când „vom face bine să ne revizuim comportamentul”.

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

Paradoxuri est-europene

În ultimii ani, referendumuri pe tema căsătoriei au avut loc în 5 state europene: Irlanda, Slovenia, Slovacia, Croația și România. De fiecare dată, ele au fost organizate ca urmare a rezistenței politice pe care a întâmpinat-o, în respectivele țări, agenda LGBT. În Irlanda au câștigat adepții căsătoriei gay (mai exact, cei care vor și căsătorie gay), în Slovenia și Croația au câștigat adepții căsătoriei tradiționale (mai exact, cei care vor exclusiv căsătorie hetero), iar în Slovacia și România, referendumul a fost invalidat din lipsă de cvorum, în condițiile în care tabăra pro-gay a boicotat referendumul cu scopul invalidării acestuia (nu au adoptat aceeași strategie și în Slovenia și Croația deoarece în Croația nu există cvorum necesar pentru validarea referendumului iar în Slovenia este suficient de scăzut pentru a garanta eșecul strategiei de tip boicot).

Însă interesant este un alt lucru: Conform sondajelor de opinie, 47% dintre slovaci, 50% dintre sloveni, 64% dintre croați și 74% dintre români se opun căsătoriei între persoane de același sex. Însă doar 25% dintre croați, 23% dintre sloveni, 20,2% dintre slovaci și 19.3% dintre români au votat împotriva căsătoriei între persoane de același sex. Prin contrast, în timp ce, conform sondajelor, 27% dintre irlandezi se opun căsătoriei între persoane de același sex, 22,8% au și voat împotriva căsătoriei între persoane de același sex.

Cu alte cuvinte, există un paradox est-european care pare să fie cel mai pronunțat în cazul românesc. Există o discrepanță mare sau foarte mare (de-a dreptul uriașă, în cazul României) între opțiunile culturale de tip conservator și materializarea acestora sub forma voturilor concrete. Discrepanță care lipsește aproape complet în cazul Irlandei, singura țară din Europa de Vest care a organizat un referendum pe tema căsătoriei.

În același timp, dacă mobilizarea politică a forțelor conservatoare este slabă în Europa de Est, există o forță difuză și, am putea să zicem, somnolentă a acestora la nivel de societate, la fel cum există o forță politică efectivă a conservatorismului, grupările politice conservatoare reușind să își aducă pe agenda publică temele de interes – toate cele 5 referendumuri din Europa au fost organizate la insistența grupărilor creștine și conservatoare care se opuneau căsătoriei între persoane de același sex, iar din aceste 5 referendumuri, 4 au fost organizate în Europa de Est, asta în condițiile în care, dacă marea majoritate a statelor din Europa de Vest au legalizat căsătoria între persoane de același sex, pe de altă parte, niciun stat din Europa de Est nu a făcut-o – chiar dacă nu sunt în stare să mobilizeze conservatorismul difuz al societății, transformându-l într-o forță activă și conștientă.

Cu alte cuvinte, între conservatorismul difuz și larg răspândit al societății, pe de o parte, și influența grupărilor conservatoare asupra puterii politice, pe de altă parte, există un spațiu vid, sau o legătură care nu se face. Lipsește mobilizarea. Evident, eșecul mobilizării și diletantismul grupărilor conservatoare care sună aiurea în goarnă, nu va face decât să reducă influența acestora din urmă asupra puterii politice. Dar asta nu văd cum ar putea modifica profilul cultural de ansamblu al societății (cel puțin nu pe termen scurt). Cel mai probabil, societatea va rămâne conservatoare (nu neapărat creștină – ca să fii creștin, în adevăratul sens al cuvântului, trebuie să crezi ce trebuie, să știi ce crezi, și să mai pui și în practică ceea ce crezi, iar asta nu doar cu ocazia referendumurilor pentru definirea familiei), regăsindu-se în mai mică măsură în profilul instituțiilor publice. Asta în condițiile în care, din motive care ar trebui elucidate, cureaua de transmisie (clerul și ierarhia bisericilor, intelectualii conservatori, organizațiile creștine și conservatoare) funcționează prost – de-a dreptul varză în cazul României.

Oricum ar fi, dacă nu poți să mobilizezi un conservatorism social difuz și somnolent, mai bine îl lași să vegeteze mai departe, în ritmul lui, decât să-i scoți la iveală slăbiciunea și, implicit, să-i reduci impactul asupra puterii politice, printr-o tentativă eșuată de mobilizare. Asta e lecția practică a referendumului. Rămâne să mai și înțelegem din ce cauză a eșuat mobilizarea.

Publicat în Uncategorized | 3 comentarii