O Replică și o Confesiune

În ultima mea postare de pe facebook, în care depănam și niște amintiri mai puțin plăcute de pe vremea când eram student la FSPUB, am abordat tema veniturilor bugetare obscene ale unor profesori care, cumulând venituri academice şi extra-academice, acordă prea puţin (sau deloc) din timpul lor activităţii universitare propriu-zise. Ca urmare a postării mele, doamna Ruxandra Ivan, profesoară la FSPUB, s-a simțit nevoită să reacționeze luând apărarea instituției pe care chipurile eu aș denigra-o. Redau mai jos postarea doamnei Ivan:

Se pare că facultatea noastră e foarte eficientă în a produce autodidacți. Altfel nu-mi explic de ce mulți dintre foștii noștri studenți, care fac doctorate în mari universități de prestigiu din Vest, se apucă și critică în public facultatea (ce prost merge), profesorii (ce rar vin la curs și ce mulți bani câștigă) și asistenții (ce plictisitori sunt). Probabil își închipuie că au ajuns la doctorat în Vest exclusiv pe baza propriului material genetic. Eu cred că ar merita totuși reflectat și la întrebarea dacă nu cumva oamenii care ne critică au ajuns așa de inteligenți și de culți tocmai pentru că au terminat la noi și nu la vreo universitate privată din Caracal.

Țin să precizez, de la bun început, că deși au trecut aproape doisprezece ani de când am absolvit Facultatea de Științe Politice, doamna Ivan reacționează exact la fel cum o făceau la vremea când eram student eminențele cenușii ce cârmuiau destinele FSP-ului. Dacă încercai să te aperi de abuzurile instituționale făcându-le publice, imediat ți se reproșa că denigrezi instituția în sine, nu pe cei care abuzează de poziția lor în cadrul ei, și că nu apreciezi ce au făcut cei mai iubiți fii ai poporului pentru tine. În fine, ți se spunea că dacă vrei să continui relația cu instituția și după absolvire, ai face bine să-ți revizuiești comportamentul, să nu mai vorbești de rău partidul la Europa Liberă, ș.a.m.d.

Acum, referitor la conținutul concret al postării doamnei Ivan ar fi de spus o serie de lucruri:

1. Întâi de toate, în postarea mea, eu am făcut doar niște observații critice referitoare la domnii Daniel Barbu și Cristian Preda și la asistentele lor de la vremea respectivă, nicidecum la instituție în ansamblul ei. Așa că, din capul locului, țin să precizez că am avut profesori de la care am avut multe de învățat și care și-au făcut treaba cu foarte mult profesionalism și foarte multă seriozitate. Și mă gândesc aici spre exemplu la domnii George Voicu, Petre Paul Fudulu, Ioan Stanomir, Andrei Cornea, Stelian Tănase și alții, sau la coordonatorul tezei de licență, domnul Dragoș Stoica, actualmente profesor la Montreal. De unii dintre aceștia, cum ar fi cazul domnului Stanomir, mă separă în mod clar opiniile și poziționările politice din ultimii ani, dar n-aș amesteca niciodată profesia cu politica, astfel încât, din pricina celei din urmă, să nu recunosc meritele profesionale.

2. Cu tot respectul față de cetățenii urbei în cauză, n-am călcat niciodată prin Caracal, și nu prea înțeleg de unde această sugestie a unei opoziții între public și privat în ceea ce mă privește. Personal, sunt adeptul sistemului de învățământ public, accesibil tuturor și ierarhizat în funcție de criterii ce țin strict de competență, dar una e învățământul public – care nu e o blagoslovenie izvorâtă ex nihilo, ca urmare a bunăvoinței corpului profesoral de la FSPUB, ci rezultatul unui efort ce implică întreaga societate – și cu totul altceva este căpușarea banului public pe care am adus-o în discuție eu. Din contră, cea din urmă este una din principalele cauze pentru care societățile ajung să nu mai aibă resurse pentru un învățământ public de calitate.

3. Acum, să trecem la partea ce privește raportul dintre înzestrarea genetică și instituțiile educaționale în cadrul căreia se poate dezvolta ea. Desigur, e o temă antropologică, sociologică și filozofică majoră, pe care nu-mi propun să o lămuresc eu aici, la modul general, și nici măcar în cazul meu particular. Dar dacă tot s-a ridicat problema aceasta, mai interesant ar fi să mai dau câteva detalii particulare referitoare la parcursul meu educațional, și la peripețiile prin care am trecut de când am revenit în țară după ce am terminat doctoratul la acea „prestigioasă” universitate din vest la care face referire și doamna Ivan (în fond, fac o paranteză, doar o universitate din top 200, și chiar dacă România nu are niciuna în top 500, țin să precizez că am mulți prieteni din aceeași generație cu mine foarte bine pregătiți, care au terminat nu doar la universități din vest, ci și la universități din țară, și care se află într-o situație similară cu a mea – în afara sistemului academic românesc sau, în cel mai bun caz, la periferia lui). Astfel, deși nu voi lămuri chestiunea raportului dintre înzestrări naturale și instituții sociale, voi lămuri un pic mai bine felul în care funcționează sistemul academic din România. Or, în cazul meu, nu doar că mi-am continuat studiile la „universități de prestigiu din vest” după absolvire, dar în 2004, ca băiat deștept ce eram, când am absolvit Facultatea de Științe Politice, am făcut-o ca șef de promoție. Deci, în condițiile în care admitem că deșteptul nu se face pe sine, ci școala îl face deștept, cu un astfel de pedigree, m-am îndreptat încrezător în primăvara lui 2014 către Iași, acolo unde sucursala Academiei Române din respectiva urbe urma să dea zeci de burse, din fonduri europene, pentru tinerii frumoși și deștepți de pe aceste meleaguri. E drept, fugeam din Bucureștiul natal, unde concursul similar organizat de filiala din București a Academiei fusese o mânărie de proporții, de genul celor în care nici măcar nu se mai fac eforturi de a salva aparențele. Dar mi-am zis că, din poziția de șef de promoție al prestigioasei FSPUB, și cu doctorat la o și mai prestigioasă universitate de peste ocean, tot ar fi trebuit să prind și eu o bursă din zecile care urmau să se dea. La Iași, unul din cei patru mebri ai comisiei, era chiar doamna Ruxandra Ivan.

4. În cele din urmă, nici eu, nici soția mea, care și ea a terminat tot FSPUB la București iar doctoratul l-a obținut tot la Universitatea din Ottawa, nu am luat nimic. Acum, problema se pune în felul următor. Dacă acceptăm teoria absolventului care se face pe sine, atunci, din motive lesne de înțeles, FSPUB, și odată cu ea salariul exorbitant al domnului Barbu (și al altora), care se adaugă celui încasat de la Academie, nu își justifică existența. Dacă în schimb acceptăm teoria că absolventul este produsul facultății care îl formează, și doar ingratitudinea strigătoare la cer l-ar putea determina să o denigreze pe aceasta din urmă, atunci din două una: fie FSPUB este o fabrică de handicapați (evident, la pachet cu mai prestigioasa University of Ottawa), din moment ce nici șefii de promoție nu sunt în stare să se ridice la nivelul exigențelor comisiei de evaluare din cadrul Academiei Române, fie, conform aceluiași principiu invocat de doamna Ivan – dai în mine, dai în tine, dai în fabrici și uzine –, bătându-și joc de șeful de promoție al FSPUB pe anul 2004, Academia Română din Iași, implicit, și-a bătut joc de instituția a cărei onoare doamna Ivan se grăbește să o repereze. Dar atunci, prezența doamnei Ivan în cadrul comisiei respective, este compromițătoare atât pentru dânsa, cât și pentru instituția pe care o reprezintă. Mă întreb așadar, dacă doamna Ivan, care mi-a citit dosarul (sau ar fi trebuit să o facă), s-a simțit la fel de ofensată ca acum, la momentul respectiv, pentru felul în care, în mod indirect, era terfelită onoarea instituției pe care se grăbește să o apere de orice critică a foștilor studenți.

5. Bineînțeles, doamna Ivan era doar un membru al comisiei, și încurcate sunt căile comisiei, așa că ar fi injust să o scot pe ea drept țap ispășitor pe care să-mi revărs frustrările de șef de promoție al FSPUB și doctor la universitate de prestigiu de peste ocean aruncat la lada de gunoi a sistemului universitar românesc. În condițiile în care se spunea atunci că bursa de un an și jumătate (3600 de lei pe lună) presupunea obligația de a publica, la sfârșitul acestei perioade de cercetare, două articole ISI, ochii mi-au căzut asupra unui alt membru al comisiei, un domn pe care l-am întâlnit la o conferință ce avusese loc cu câteva luni în urmă, unde am prezentat o lucrare ce avea să se transforme într-un articol (ISI), articol pe care l-am publicat, cum s-ar spune, pe burta goală (și probabil că aș fi publicat două dacă n-ar fi trebuit să și muncesc între timp, traducând cu 2- 2,5 EURO pe pagină, ca să pot să-mi plătesc facturile – încă aștept, după vreo doi ani, să mi se plătească întreaga sumă de către una din edituri). Ei bine, că tot veni vorba, prezentarea acestui domn din cadrul conferinței a fost perfect handicapată. Cică era despre receptarea lui Machiavelli în România, iar după o introducere, metodologică cică, în care domnul în cauză ne-a spus, pe un ton sforăit, cum că el nu a folosit doar metode cantitative, ci și din ălea calitative, a urmat o simplă enumerare a cărților din arhiva Bibliotecii Centrale Universitare a) scrise de Machiavelli, b) scrise despre Machiavelli de autori români, și c) a traducerilor românești din Machiavelli. Și asta a fost tot. Iar acum eu stăteam cu mâna întinsă în fața ăstuia, și cu diploma de doctor al Universității din Ottawa agățată la gât, ca un cerșetor, cerșind bursă, sau măcar o treime din ea, ca să pot să scriu, să rămân în domeniu, și într-o bună zi să profesez. În anii care au urmat, am mai avut ocazia să întâlnesc pe la alte conferințe alte personaje de acest gen care, repet, prin comparație cu domnul Daniel Barbu, au statut de retarzi, dar care s-au aranjat, cu salarii bune, și care n-au nimic în comun cu vocația științifică, dar care au cuțitul și pâinea, pe care o împart cu ai lor, iar tu stai la poartă și salivezi ca prostul. Din acest punct de vedere, chiar aș fi curios să știu câți dintre cei care au luat bursă în locul meu au publicat, în decurs de un an și jumătate, cele două articole ISI. Căci, după cum am spus, eu am publicat pe burta goală unu, după care m-am apucat de o aplicație eșuată (de data asta peste hotare), alte traduceri ca să am din ce să trăiesc, după care m-am apucat de scris o carte la care lucrez și acum și, chiar la momentul la care am zis că termin cartea și abandonez că nu mai rezist, am avut noroc de am prins, ca prin minune, un contract de asistent de cercetare de la un profesor de peste ocean care lucrează pe România (outsourcing, cum s-ar spune), de data asta destul de bine plătit, și care mi-a furnizat o gură de oxigen cu care am să pot să o mai duc cel puțin un an și ceva, în speranța că între timp va mai pica altceva. Revenind, mă întreb câte articole ISI au scris cei care au obținut bursele postdoctorale la Iași deoarece, dacă, după cum am spus, eu am scris doar unu pe burta goală, iar în cadrul unei conferințe (destul de bună) de la Universitatea de Vest din Timișoara am avut ocazia să aflu, dintr-o prezentare, că, în ultimul an, ÎNTREGUL Departament de Filozofie și Științe Politice al respectivei Universități (profesori, asistenți, doctoranzi) a publicat doar două articole ISI (și am impresia că alte două nu ISI, dar tot destul de bine cotate). Deci aș fi foarte plăcut suprins ca recolta academică de la Iași, rezultată din însămânțările bursiere de acum doi ani, de care au beneficiat în exclusivitate doar studenții fără doctorate la „universități de prestigiu” de peste ocean (repet, nu am nimic cu categoria în ansamblul ei, știu oameni care au terminat în țară și care sunt mult mai bine pregătiți decât alții care au terminat peste hotare), să se concretizeze în vreo 120 de articole ISI (că dacă nu mă înșel au fost vreo șaizeci de burse), adică un randament de cel mult vreo 20 de ori mai mare decât al întregului Departament de Filozofie și Științe Politice al UVT, care este totuși, în context românesc, o Facultate, slavă Domnului, destul de bună.

6. Însă, deși poate părea un pic ipocrit ce spun, și probabil că este, în ultimă instanță, aici nu este vorba despre mine. Personal, dacă la început aveam speranțe ceva mai mari, în timp, m-am obișnuit cu ideea că singurul lucru la care mă pot aștepta de la sistemul academic românesc e ca acesta să se pișe pe mine și pe doctoratul meu obținut la „prestigioasa” Universitate din Ottawa. Și mă tem că, la un moment dat, nu voi mai rămâne decât cu satisfacția de a mă pișa și eu pe el – așa, public, la vedere, încălcând toate normele de bună-cuviință la umbra cărora se adăpostește o adunătură de sinecuriști, unii competenți, alții relativ competenți, iar alții complet incompetenți, și cerberii lor – lucru pe care l-aș putea face fie de la înălțimea unei cariere de freelancer silit să fie asta, fie din adâncul unei ratări spectaculoase, deci recuperabile estetic. Îmi și repugnă să scriu ce scriu, deoarece am din nou acel sentiment că mă umilesc public, în speranța că voi obține un act de milă care să-mi rezolve problema, și mi se pare revoltător să fac asta cu diploma de doctor al unei „universități de prestigiu” din vest la gât. Iar pe de altă parte știu că vor apărea și ăia care vor zice da, dar dacă totuși ai fi fost ceva mai bun, nu te-ai fi aflat în situația asta, ceea ce, în capitalism, este, desigur, adevărat, sau vor veni ăilalți care vor spune, dar de ce dracu’ te-ai mai întors dacă te crezi așa deștept, moment la care ar trebui să încep să vorbesc și mai mult despre viața personală, ceea ce nu vreau să fac. Dumnezeu mi-e martor cât m-am chinuit din cauza asta. Dar în fine, îmi dau seama că sunt patetic și probabil că exagerez. La urma urmei, precar și instabil, cu ceva ajutor din partea familiei soției (d-ăla de pică bine orgoliului masculin), am reușit să mă descurc anii ăștia și, dacă mă gândesc bine, să fac, în termeni concreți, surprinzător de mult. În orice caz, ca să revenim, în țara asta sunt pături largi ale populației condamnate la sărăcie și subdezvoltare, sute de mii de copiii care nu vor putea niciodată să beneficieze de educația de care am putut să beneficiez eu, chiar și doar pentru a-și permite luxul ca la capăt de linie să găsească doar iluziile risipite și problemele cu care mă confrunt eu acum, dar din pricina cărora totuși nu se moare de foame (deși se poate muri de supărare, iar aici, slavă Domnului, credința m-a ajutat mult). În aceste condiții, veniturile de care beneficiază Daniel Barbu sau alții ca el – „66.000 de lei salariul primit de la Universitatea din Bucureşti, 65.000 de lei indemnizaţia de senator, 34.000 de lei un alt salariu primit de la Universitatea din Bucureşti, 68.000 de lei, salariul de la Academia Română” – reprezintă o obscenitate, poate mai mică decât obscenitățile la care adaugăm și plagiate și legi menite să le protejeze (unul din motivele pentru care n-am putut să-l votez pe Ponta și m-am străduit ca măcar să nu-l urăsc), ce să mai vorbesc de alea din zona de intersectare dintre marele business și stat, dar tot o obscenitate (și repet, una în ciuda căreia Daniel Barbu rămâne unul dintre cei mai străluciți cărturari pe care îi avem). O obscenitate pe care eu am simțit nevoia să o numesc ca atare, când a fost făcută publică în presă, dar pe care doamna Ruxandra Ivan a simțit nevoia să o apere. Eu mai tot timpul când am luat contact cu obscenități – afară de unele situații în care mi-a fost, fizic, foarte frică – am simțit nevoia să le condamn, nicidecum să le apăr. Așa că mă întreb dacă asta explică faptul că, în ciuda statutului meu de șef de promoție al FSPUB, și al studiilor ulterioare la „universități de prestigiu”, n-am reușit, de când am revenit în țară, și în ciuda vârstei de 34 de ani, să obțin măcar un amărât de post de lector, plătit cu un căcat de salariu de 300 de euro, în condițiile în care, contrar celor crezute de doamna Ivan, aș fi dispus să muncesc și pe mai puțin. Sau poate că nu sunt niciun fel de erou și, vorba neamțului cu șase case dobândite din meditații, am doar ghinion.

Anyway, închei aici. Mă duc să mă culc.

Posted in Uncategorized | 7 comentarii

Vivat academia! Vivant profitores!

„Candidatul ALDE la Primăria Capitalei a declarat venituri de 245.000 de lei, adică 66.000 de lei salariul primit de la Universitatea din Bucureşti, 65.000 de lei indemnizaţia de senator, 34.000 de lei un alt salariu primit de la Universitatea din Bucureşti, 68.000 de lei, salariul de la Academia Română şi 12.000 de lei dintr-o chirie.” http://www.gandul.info/…/surprizele-din-declaratiile-de-ave…

Judecand dupa aptitudinile profesionale, nu dupa profesionalism, marturisesc ca il respect pe Daniel Barbu. A fost suficient sa tina un curs, in anul trei la disciplina Stiinta Politica, pentru a-mi da seama ca, probabil, era cel mai bine pregatit profesor din cadrul Facultatii de Stiinte Politice. Din pacate insa, a fost si singura data din acel semestru cand s-a prezentat la curs. Restul cursului a fost tinut de o asistenta de-a sa care ne adormea pe toti intrucat pur si simplu venea si citea de pe niste foi.

La vremea respectiva, cand inca nu era si senator (nu stiu daca era deja cercetator la Academie), atat putea sa se achite Daniel Barbu de obligatiile care ii reveneau conform fisei postului. O situatie similara putea fi intalnita si in cazul actualului europarlamentar Cristian Preda, care, la randul sau, incaseaza si el salariu atat de la Bruxelles cat si de la Universitatea Bucuresti http://www.romaniacurata.ro/lista-neagra-a-alegerilor-euro…/. In treacat fie spus, spre deosebire de Daniel Barbu, Cristian Preda nu a reusit sa ma impresioneze mai deloc ca autor. In ceea ce priveste calitatile sale de profesor, nu pot sa ma pronunt, intrucat, la vremea cand eu eram student iar el inca nu era europarlamentar, si-a pus asistenta sa-i tina cursul de Filozofie Politica (anul IV) iar aceasta, atunci cand nu absenta (a facut-o cam des), tot asa venea si citea de pe niste foi niste chestii soporifice despre Machiavelli, Hobbes si Locke.

Daca, in ciuda lipsei de profesionalism, competentele academice ale lui Daniel Barbu sunt, dupa cum am spus, remarcabile, nu acelasi lucru se poate spune despre competentele sale manageriale, lucru pe care am avut ocazia sa-l simt pe pielea mea. La inceputul anului III, pe cand eram student Erasmus la Florenta, m-am trezit, in ciuda calculelor mele, cu o medie pentru anul II mai mica decat cea pe care o calculasem, iar datorita faptului cu pricina pierdeam bursa pe anul trei (fapt care, la vremea respectiva, cam ardea la stomac). Din cate se pare, asta s-a datorat faptului ca desi dupa semetrul I ma retrasesem de la un curs optional la care luasem un sase, fapt care atragea cu sine si anularea notei respective, la examenul de la finalul semestrului II, unde, evident, eu nu m-am mai prezentat (mi s-a spus ca fusese acceptata cererea de retragere si nota de pe semestrul I anulata), profesoara, in loc sa ma treaca absent, mi-a dat din burta un sapte, suficient cat sa-mi traga media in jos sub punctajul de la care se lua bursa.

Cand am revenit din Italia in februarie, m-am dus la Barbu, la vremea respectiva decan, cu cererea aprobata de retragere de la curs si am obtinut anularea notei si refacerea mediei. Insa i-am spus ca vreau sa mi se dea si bursa, pe care am pierdut-o datorita incompetentei administrative a angajatilor Facultatii, iar el a promis ca o sa se ocupe el, dupa care m-a dus cu vorba – ca sa vezi, ca asa si pe dincolo – pana-n vara. Intr-un final, bursa nu mi-am recuperat-o decat dupa ce am facut apel la un ziar iar informatia a aparut in presa. Tot la fel, un pic mai tarziu, cand era Cristian Preda decan, banii care urmau sa fie decontati pentru abonamente, si cu care, spre paguba studentilor, se faceau manarii, nu au fost dati pana nu am chemat televiziunea ca sa se afle in ce hal isi batea Facultatea joc de studenti. Ar mai fi multe de povestit, caci au mai fost si alte mizerii, dar cert este ca, in ceea ce il priveste pe Daniel Barbu, daca atat de bine a fost in stare sa administreze o Facultate, ma gandesc cu groaza ce ar face daca ar fi pus in situatia sa administreze ditamai capitala. Din fericire, oricum n-are nicio sansa sa castige.

Inchei prin a mentiona ca profesorul de la Universitatea din Ottawa, care mi-a coordonat teza de doctorat, a citit si corectat (la virgula) sase teze de doctorat in anul in care am terminat eu (a mea a avut sase sute de pagini – double space – si nu a fost cea mai mare). Pe langa asta, mai avea multi alti studenti, care nu erau in an terminal, la master si la doctorat, curs la doctorat, cursuri normale la undergraduate plus propria sa munca de cercetare si publicatiile aferente. E drept, zicea ca daca Facultatea nu avea sa inceteze cu genul asta de stahanovism bagat pe gat din motive ce tineau strict de maximizarea profiturilor (educatia superioara fiind si ea un business), anul urmator avea sa-si ia campii. In orice caz, ideea e ca omul n-avea timp nici sa respire, si cu atat mai putin sa se dedice interesului public, ca parlamentar, asa cum o fac domnii Barbu si Preda pe banii contribuabililor care le mai platesc si salariile de profesori universitari si ce altceva or mai fi ei. De castigat, castiga undeva in jur de 80000 de dolari canadieni pe an, de doua ori venitul mediu anual din Canada. Daniel Barbu incaseaza, NUMAI DE LA UNIVERSITATE SI ACADEMIE, echivalentul a peste cinci venituri medii anuale romanesti. Si mai da (sau nu?) din cand in cand pe la cursuri.

E adevarat ca sistemul de invatamant din Romania este prost finantat. E suficient sa ne gandim la salariile mizerabile ale profesorilor debutanti sau la copiii care abandoneaza scoala pentru ca n-au bani sa faca naveta. Si mai adevarat este ca putinul care se da pentru invatamant e acaparat in mare parte de mafia academica din Romania, care altminteri include personaje mult mai putin respectabile, din punct de vedere deontologic (din punct de vedere intelectual ce sa mai vorbesc) decat Daniel Barbu – vezi Oprea&friends.

Despre presa, cu ai ei turcesti, ce sa mai spun? Daca asta e calitatea institutiilor si oamenilor care ne educa, la ce ne mai putem astepta de la institutiile si oamenii care ne (dez)informeaza?

Posted in Uncategorized | Lasă un comentariu

O scrisoare uitată

În continuare, Sorin Cucerai mă acuză că asemeni „vechilor securiști”, și eu falsific istoria vehiculând ideea că „Piața Universității 1990 a fost o confruntare între liberalii nedemocrați (cei din Piață) și democrații neliberali.” Pentru o mai bună lămurire, ar fi necesară cred eu o trecere în revistă a arhivei Revistei 22 din perioada ianuarie-iunie 1990. Cum n-am timp să mă ocup de asta acum, m-am delectat la micul dejun cu scrisorile trimise în perioada în cauză lui Alexandru Paleologu de către unul din participanții la evenimentele fierbinți din acea perioadă, și care ulterior avea să dezvolte o carieră prolifică în cadrul societății civile și a instituțiilor de stat. Este vorba, desigur, de Horia-Roman Patapievici, care și el înțelegea conflictul primei jumătăți a anului 1990 tot în termenii unui conflict ce opunea liberalismul elitelor democrației populare.

Să-i dăm cuvântul:

În scrisoarea din 24 aprilie 1990, către Alexandru Paleologu, Patapievici descrie fenomenul popularității lui Iliescu în termenii următori:

„Nevestele plâng la trecerea lui, fetele nemăritate oftează. Țăranii înțelepți nu își mai amintesc să fi avut un așa volnic conducător, poate chiar de la Ștefan cel Mare.” Așadar, „există, în privința lui Iliescu, o unanimitate amenințătoare.” Teama lui Patapievici este de înțeles dacă ținem cont de profilul alegătorului fesenist: „Oriunde te uiți, vezi fețe patibulare, ochi mohorâți, maxilare încrâncenate, fețe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare, o vorbire agramată și bolovănoasă.”

Dacă ne mutăm acum de la peisajul antropologic la analiza politică, vedem că ,după cum am spus, Patapievici confirmă pe deplin ceea ce spun eu cu privire la fenomen: „Când Iliescu, în ciuda celor deja 3,5 milioane de semnături care legitimează plebiscitar (desigur, ăsta e plebiscitul minorității de aleși, acea democrație care ea ar trebui să conteze – nota mea) Proclamația de la Timișoara din 11 martie 1990, afirmă neglijent că punctul 8 … nici nu poate fi luat în discuție pentru că este redactat special în scopul eliminării sale din viața politică – nu este impertinent și nici cinic; se face într-adevăr ecoul maselor. Mase despre care pot eu afirma mult și bine că reprezintă sfânta imbecilitate, dar care sunt sincere în adulația fără precedent pe care o închină noului idol.” Vădit lucru, „liberalismul vieții este tiranizat prin consultarea agresivă a democrației plebiscitare.”

Mai e de mirare atunci că, un an mai târziu, după ce Iliescu este ales cu peste 80% din voturi, Patapievici, tot într-o scrisoare către Paleologu, ajunge la concluzii politice radicale precum aceasta?

„Poporul român nu a vorbit direct în istorie, iar când a început să vorbească (votul universal şi egal), a început să spună numai prostii. Cred cu convingere că garanţia progresului în România este votul cenzitar: România va evolua numai în măsura în care poporul, misera plebs, nu va avea acces direct la decizie.”

Acum, în ciuda modului în care sunt răstălmăcit (și insultat), eu mă feresc de generalizări facile, înțeleg că lucrurile trebuie judecate în contextul istoric, chiar nu am simpatii față de Ion Iliescu, care cred că trebuie să răspundă în fața justiției pentru îndemnurile la omor din timpul Mineriadei (și ce altă vină i-or mai găsi), și, în ciuda faptului că Sorin Cucerai își proiectează propriul său maniheism reducționist asupra preopinenților care îl mai și contrazic, chiar nu cred că „Piața Universității a reprezentat Răul Absolut.” În fine, chiar mă interesează adevărul istoric, sine ira et studio, nu denigrarea indivizilor sau a grupurilor sociale.

Pe de altă parte, mi se pare un pic cam stranie ideea că ideile lui Munteanu de la vremea respectivă, la fel ca și cele ale lui Patapievici, erau închise ermetic în micile lor cercuri ezoterice (cât de mici?). De asemenea, un pic cam stranie mi se pare și ideea că, la fel cum Piața Universității, ca fenomen, nu a avut nicio legătură cu legionarismul și etnolatria lui Marian Munteanu, confirmate public ulterior, tot așa, același fenomen nu a avut nicio legătură cu rasismul social și demofobia lui Horia-Roman Patapievici, și ele confirmate ulterior cu asupra de măsură, sau cu fanatismul libertarian care i-a reunit, ani buni, pe același Patapievici și pe Cucerai însuși, în timp ce „masele imbecile” gemeau sub povara restructurărilor și a terapiilor de șoc. N-or fi ajuns toți „golanii” la nivelul de conștiință politică pe care îl aveau Munteanu și cu Patapievici, alții, precum Gabriel Andreescu, au evoluat pe direcții sensibil diferite față de Patapievici și dreapta băsistă, și cu siguranță că în spațiul sacru al democrației redescoperite și trăite cu fervoare religioasă erau mulți visători admirabili, dintre care unii și acum refuză să se trezească. Dar mai e și vorba aia din popor, care spune că cin s-aseamănă (așa, măcar un pic, sau un pic mai mult) s-adună. E drept, de fiecare dată când a deschis gura, poporul a spus numai prostii.

Posted in Uncategorized | 6 comentarii

Poenaru vs. Cucerai & Others – Unde anume mă situez eu

Pe site-ul criticatac, Florin Poenaru acreditează ideea că Piața Universității a fost un fenomen deopotrivă antidemocratic și iliberal. Reacția sa vine la reacția de delimitare a diverși foști „golani” față de Marian Munteanu care, spun ei, nu este defel reprezentativ pentru fenomenul Piața Universității. Printre aceștia și Sorin Cucerai, cu care se întâmplă să fi avut un schimb de replici pe această temă chiar cu două zile înainte ca Florin Poenaru să-și scrie articolul. Din nefericire, domnul Cucerai a preferat să coboare discuția noastră sub nivelul unor norme elementare de civilizație. Reacția lui Sorin Cucerai, altminteri psihanalizabilă, este cu atât mai interesantă (și în mod neplăcut surpinzătoare) cu cât, deși m-am dezis de modul în care dânsul înțelege religia, i-am dat însă, în bună parte, dreptate, în ceea ce privește disputa sa cu Florin Poenaru și cei care îi împărtășesc poziția. În sensul în care, nu sunt de acord cu Florin Poenaru că fenomenul PU a fost unul iliberal. Sau, în orice caz, a fost cât se poate de liberal prin raportare la iliberalismul lui Ion Iliescu de la vremea respectivă, iliberalism cu rădăcini bolșevice, rădăcini de care cei care reclamă fascismul Pieței Universității nu se dezic (ba din contră), așa cum se dezic „golanii” democrați de neolegionarul Marian Munteanu (însă, ce-i drept, nu se dezic și de evoluția ulterioară a unor personaje precum Ana Blandiana, Traian Ungureanu – cel care se referă la musulmani în termeni de „goatfuckers” -, Mircea Mihăieș – cel cu „Matusalem votează” – sau colaboratori ai ÎLD precum Dragoș Paul Aligică și Vladimir Tismăneanu).

Unde am fost de acord cu Florin Poenaru, în bună măsură, e în ceea ce privește dimensiunea democratică a Pieței Universității. În acest sens, fenomenul trebuie înțeles în termenii tensiunii, definitorii pentru modernitate, dintre democrație și liberalism. Revenind, când mi-am exprimat acordul, ca urmare a intervenției unui alt comentator pe pagina mea de facebook, domnul Cucerai și-a ieșit din fire și a trecut la injurii și jigniri. În mod foarte interesant, a simțit nevoia să aducă în discuție și dimensiunea religioasă, cea cu privire la care îmi formulasem obiecțiile mele inițiale. Și spun că faptul cu pricina este foarte interesant deoarece, un alt aspect unde sunt perfect de acord cu Florin Poenaru, este acela că, cel puțin în cazul „golanilor” de dreapta (Sorin Cucerai e un fost „golan” care a trecut de la libertarianism la un liberalism radical de stânga, cu o puternică componentă anti-ortodoxă, apartenența la Biserica Ortodoxă Română echivalând-o în una din postările sale de după Colectiv cu apartenența la Partidul Nazist), delimitarea lor de Marian Munteanu are mai puțin de-a face cu distanțarea de manifestări anti-democratice, altminteri destul de eterogene, și pe care Poenaru le include la rubrica definită generic drept „fascism”, cât are de-a face cu nevoia „de a salva mitul Pieței …, de a menține intact momentul fondator al anti-comunismului, deasupra oricăror încercări de istoricizare sau problematizare.” Cu alte cuvinte, cred că și pentru Sorin Cucerai, Piața Universității este mai mult decât un fenomen politic. Este o religie, cu proprii săi idoli, care, la fel ca orice sectă de acest tip, nu suportă nicio critică venită din partea Ortodoxiei, cu rigorile ei dogmatice, liturgice și canonice. Domnul Sorin Cucerai a mai avut o intervenție de acest tip, la care am răspuns, în care lua la rost Biserica Ortodoxă pe motiv că nu respectă drepturile omului, dar ceea ce voia el de fapt să reproșeze Ortodoxiei era refuzul acesteia de a se topi în panteismul religiei drepturilor omului. De menționat că, în mod paradoxal, exact la fel de vehement (și de multe ori la fel de suburban) reacționează și neolegionarii atunci când le spui că legionarismul e una iar creștinismul cu totul altceva. Vorbim așadar de fenomene de masă, de religii politice (vezi acest text mai vechi despre Ortodoxie și legionarism), care fie atacă Biserica în mod direct, așa cum au făcut-o bolșevicii, fie încearcă să o captureze, transformând religia tradițională într-un combustibil menit să satisfacă obiectivele terestre ale mișcării. 

Mai jos postarea inițială a lui Sorin Cucerai la care am dat share, comentariul meu, și, în fine, discuția de la rubrica de comentarii:

 

Postarea lui Sorin Cucerai:

Inspirat de Mihaela Miroiu, simt nevoia să fac, la rândul meu, unele precizări legate de Piața Universității din 1990 și de Marian Munteanu.

1. Cine spune că Golaniada a fost o manifestație legionară, sau cel puțin legionaroidă, greșește. Intenționat sau nu, habar n-am și nu mă interesează. Și când spun „greșește”, mă exprim cât pot de decent și de eufemistic.

2. Din balconul Facultății de Geologie au vorbit Gabriel Andreescu, Florin Iaru, Doina Cornea, Radu Filipescu, Ana Blandiana (infinit mai democratică decât personajul de azi), Lucian Pintilie, părinți ai celor uciși pe 21 decembrie 1989 și mulți alții ale căror credințe democratice nu pot fi în niciun fel puse la îndoială. Ascultați versurile Imnului Golanilor: nu au nimic antidemocratic, și cu atât mai puțin pro-legionar în ele.

3. Spre deosebire de azi, când e evident opresivă și (ultra-)conservatoare, în 1990 religia era eliberatoare și revoluționară: deschizătoare de lumi noi și dătătoare de sensuri noi lumii. Plus că era mai degrabă anarhică și voioasă, luând în răspăr poncifele vremii, nu ca azi, când e neguroasă, puternică și încrâncenată, izbind cu pumnul poncifelor ei în orice adiere de libertate.

Pe scurt, să spui „Tatăl nostru” în 1990 era o declarație de frondă; azi, e o declarație de supunere ternă și de închidere a minții și a inimii. În 1990, Dumnezeu era cool și hip, era anti-ponciful și anti-norma, la fel de cool și de hip cum e azi să fii ateu (sau cel puțin secularist) și să râzi de norma care obligă babele să pupe moaște. Spiritul de libertate era același, doar forma era diferită. Iar cei care între timp au preluat, cu îndârjire, forma de atunci, au ucis spiritul.

4. N-aș vrea să uitați că la Revoluție au murit oameni. Mulți. Foarte mulți. Nepermis de mulți. Și că moartea violentă a unui număr atât de mare de oameni provoacă o traumă socială uriașă. Ca să înțelegeți, gândiți-vă la trauma provocată de tragedia de la Colectiv. Înmulțiți cu o mie, sau mai bine cu un milion și veți înțelege ce simțea societatea românească în primele luni ale lui 1990.

Într-un asemenea context, recursul la religie e perfect inteligibil. Mai ales când religia nu e ofensatoare la adresa victimelor sau a rudelor lor. Întrebați orice antropolog și vă va explica de ce.

Privite cu ochiul de azi, desele îngenuncheri din Piața Universității par șocante. În contextul de atunci, ele vindecau o traumă, turnau un fel de balsam pe rana deschisă a faptului de a fi contemporan cu acei morți nevinovați. Era un mod de a mai fi, cumva, alături de ei și de a-i lăsa, încetul cu încetul, să plece în liniște.

5. Și dacă tot am pomenit de context, aș vrea să nu uitați că în 1990 URSS continua să existe. Și că, la noi, FSN decisese să devină, pe lângă putere legislativă și executivă, și partid politic. FSN tocmai devenise, cu alte cuvinte, partid-stat – într-o țară care tocmai se desprinsese de regimul partidului-stat printr-o revoluție violentă.

În condițiile astea, temerea că Revoluția avusese loc în zadar și că se va reveni la regimul de dinainte, într-o formă re-coafată, era pe deplin legitimă (sau cel puțin perfect inteligibilă), mai ales când reprezentanții puterii nu păreau deloc să se sinchisească de faptul că sunt un partid-stat, ba dimpotrivă, susțineau întruna că opțiunea transformării în partid-stat era justificată și legitimă – și agresau fizic și verbal pe toți cei care îi contraziceau. (Nu uitați că mineriada din iunie 1990 a fost deja a treia mineriadă, nu prima.)

6. Marian Munteanu avea convingeri legionaroide încă de pe atunci. Dar lucrul ăsta e irelevant, pentru că nu era cunoscut decât de colaboratorii săi din conducerea Ligii Studenților și de unii colegi de-ai lui din Facultatea de Litere.

Meritul uriaș al lui Marian Munteanu a fost acela că pe întreaga durată a manifestației din Piața Universității nu a încercat în niciun fel să își impună convingerile asupra publicului care se aduna seară de seară. Nu a încercat nici măcar să și le exprime public. A lăsat manifestația să curgă liberă, așa cum vroia ea, fără să impună nimic. Dacă nu făceai parte din cercul lui de apropiați sau de colaboratori, habar n-aveai că omul e legionaroid.

Pe scurt, legionarismul lui Marian Munteanu nu a avut nici cea mai mică influență asupra Pieței Universității.

7. Lăsați, așadar, Piața Universității în pace! Nu-i mai atribuiți, retrospectiv, legionarismul profesat de Marian Munteanu, care nu a devenit public decât abia în 1992, odată cu apariția Mișcării pentru România.

La fel, nu mai încercați să-l spălați pe Marian Munteanu de legionarism prin recurs la calitatea lui de lider al Pieței Universității. Dacă Ion Iliescu a fost și rămâne un bou, nu încercați, vă rog, să deveniți boi (sau vaci) de sens contrar. Mulțumesc!

 

Comentariul meu inițial 

Nu sunt de acord că Iliescu a fost un bou. Cred că a fost și este mult mai inteligent decât mai toată clasa politică actuală, cu mici excepții. Și cred că a fost și mai puțin naiv decât golanii din Piața Universității, atât în sensul că a fost mai matur, cât și în sensul că a fost mai machiavelic.

De asemenea, ar trebui precizat că „Iisus Hristos, ieri și azi și în veci, este același” (Evrei 13, 8). Nu Dumnezeu se schimbă, ci oamenii. Iar unii oameni vor să împlinească voia lui Dumnezeu, în timp ce alții, care nu vor decât să fie „hip și cool”, se vor folosi de Dumnezeu când e la modă și se vor lepăda de El când devine demodat. Sau își vor face un Dumnezeu după voia inimii lor, ea însăși dictată de modă, indiferent că e Dumnezeu „de dreapta” sau „de stânga”. E și moda o ispită, uneori mai puternică decât persecuția. De aceea, nu trebuie nici să ne entuziasmăm când se practică rugăciunea în public, nici să disperăm când se practică huiduitul Bisericii. Adevărul rămâne același, calea rămâne îngustă și puțini o află, iar ce e val ca valul trece.

Acestea fiind spuse, deși când vine vorba de religie, autorul operează, în cel mai bun caz, cu jumătăți de adevăr, pe de altă parte, lămuririle sale sunt binevenite și, mai mult, denotă o abordare umană, lucru tot mai rar întâlnit în climatul general de oportunism și înregimentare ideologică. Ideea că ar exista o legătură necesară între rugăciune, inclusiv rugăciunea făcuta în public, și legionarism, e o mizerie comunistoidă. În schimb, deși religia poate funcționa în multe moduri, există o legătură posibilă (necesară, în cazul autenticului creștinism) între religie și rezistența la opresiune. Legătura a fost demonstrată în foarte multe ocazii și în contexte istorice foarte diferite. Că în România și în Estul Europei contextul istoric era cel care era, nu este ceva care li se poate imputa golanilor de la Universitate, ci mai degrabă (deși, evident, nu exclusiv) lui Lenin și Stalin, între care există o legătură mult mai strânsă decât cea dintre rugăciune și legionarism.

 

Discuția din subsolul postării:

Adrian Banateanu Desigur aia cu mai bine mort decit comunist este o manifestare de democratie. iar chestia cu boul de iliescu spune mai multe despre autor. In plus se uita ca dupa 20 mai 90 democratia era contestata de catre cei din piata universitatii. Fiindca nimeni nu a contestat alegerile acelea . Si chiar asa de cind este Dumenzeu inconstant ? Scria Victor Hugo unii zic maica noastra e Biserica fiindca vor sa o foloseasca drept servitoare pentru iteresele lor .

Alexandru Racu E clar că ăia din Piață aveau o problemă cu democrația. Pe de altă parte, și Iliescu avea o problemă cu liberalismul, cu tot ce implică acesta din urmă, inclusiv libertățile civile elementare. Sigur, astea două, liberalismul și democrația, sunt două elemente aflate în tensiune, și nu e ușor să le ții împreună. Cu atât mai puțin într-o societate polarizată, cum era cea românească. Iar ca urmare a fenomenului PU, și a felului în care s-a sfârșit, societatea românească s-a scindat între o democrație antiliberală și un liberalism antidemocratic și antisocial care, în cele din urmă, a și câștigat bătălia, cu sprijin extern masiv (vedeți articolul din Adevărul postat ieri). Oricum ar fi, într-un fel se vedeau lucrurile atunci, în alt fel se văd acum. Nu există nicio linie dreaptă între PU 1990 și Marian Munteanu reloaded 2016. S-au întâmplat diverse lucruri între timp, criza economică, criza Uniunii Europene, datorită cărora fenomenul Munteanu reloaded a putut deveni o realitate.

Sorin Cucerai „Ăia din Piață aveau o problemă cu democrația”?!? Ești sigur că ai citit punctul 5 din postarea mea? Și cum plm ai ajuns la concluzia că a fost vorba despre un conflict între liberali (nedemocrați) și democrați (neliberali)?!? Habar n-ai despre ce vorbești, dar fantazezi absurd ca să-ți iasă ideologia. Ești ca Levente Viski ăla: ignori fapte istorice ca să-ți iasă găselnița ideologică. Dezamăgitor. Dezamăgitor rău de tot :(((. Jignești prin interpretările tale stupide oameni vii care-au participat direct la lucrurile de care povestesc, dar te pretinzi creștin doar pentru că dai lecții despre metoda corectă a pupatului de moaște. Cât despre „democratul”, „inteligentul” și „maturul” de Iliescu, ia-ți-l și bagă-ți-l în cur! End of story!

Alexandru Racu Regretabilă intervenție, dar hai totuși să încerc să îți și explic, calm și politicos, ce anume am vrut să spun. Democrația și liberalismul, politic sau economic, nu sunt unul și același lucru. E o chestie elementară de teorie politică. Și la modul elementar, democrația se rezumă la numărul de voturi, liber exprimate, fără să mai discutăm maniera în care s-a format voința electorală (atâta timp cât nu avem de-a face cu evidente constrângeri și amenințări) sau cadrul legal pentru care optează ea – spre exemplu unul în care libertatea presei este respectată la standarde acceptabile. Acestea fiind spuse, în momentul în care ai cam 80% din populație care spune că ea îl vrea pe Iliescu, că e comunist cu față umană, iar o minoritate de cât (10-15%?) spune că Iliescu de fapt nu trebuie să fie președinte (n-ar trebui să poată să candideze, mai exact) pentru că a fost comunist, iar comunismul e inuman prin definiție, deși pentru cei mai mulți dintre ăia a însemnat ridicarea din mizerie, atunci se cheamă că minoritatea respectivă are o oarecare problemă cu democrația, nu? Iar când lucrurile se decid la alegerile din 20 mai în termeni numerici precum cei descriși mai sus, însă ăia continuă să ocupe centrul capitalei timp de aproape o lună, pe motiv că Iliescu e comunist, iar comuniștii nu ar trebui să fie la putere, indiferent ce zice majoritatea proastă, înseamnă că ai o problemă cu democrația, nu crezi? Repet, cu democrația, nu cu democrația liberală, care este o altă poveste. Acum, după cum a rezultat și din postarea mea, care văd că te-a supărat atât de mult, eu nu contest puritatea idealurilor multora dintre participanții la acea manifestație. Problema e că România intra într-o perioadă de tranziție economică, iar lumea, speriată, dar și manipulată, striga că nu ne vindem țara. Între timp, ăia din piață strigau Jos Iliescu și nu e clar câți dintre ei aveau idee ce anume presupune varianta lor de democrație în termeni economici. Dar nu-i nimic, că între timp veneau să-i învețe agențiile licuricești de promovare a democrației cum stă treaba, iar spre deosebire de ăia care îl urmau pe Iliescu, care erau toți fie ticăloși, fie manipulați, ăștia care începeau să învețe lecția democrației de la americani erau toți deștepți și curați. Că după asta ăia care strigau nu ne vindem țara chiar au ajuns pe drumuri, în timp ce ăilalți au progresat și au făcut cariere în presă, think tankuri, instituții de stat și onguri, că monopolul mediatic al FSN-ului a fost spart tot cu ajutor de la Marele Licurici, formând o generație de portavoci care au promovat schimbarea în termenii unui neoliberalism brutal, contează mai puțin, nu? Important e să păstrăm noi intact mitul sfintei tinereți democratice și înțelegerea pe cât de naiv, pe atât de maniheistă, a conflictului Iliescu vs. tinerii frumoși. Și să-i acuzăm de habotnicie pe cei care încearcă să sublinieze că lucrurile sunt totuși ceva mai nuanțate. În fine, mă tem că atitudinea față de persoanele care au o altă părere, altminteri exprimată în mod civilizat și argumentat, spune multe despre profunzimea convingerilor „democratice” ale unei persoane, forma fiind mai relevantă, în cazul de față, decât conținutul, altminteri și el destul de subțire. Nu știu dacă prin asta te dovedești a fi un continuator al spiritului Pieței Universității (nici nu ești prima persoană venită din zona respectivă pe care am cunoscut-o și care suferă de tulburări similare), dar dacă da, cred că așa se explică și multe din problemele României. Cât privește creștinismul, și cu asta închei, eu nu am pretins niciodată că sunt altceva decât un păcătos de confesiune creștin-ortodoxă, care își asumă mărturisirea de credință în integralitatea ei, fără updatări moderniste, și care mai are foarte mult de lucru când vine vorba de punerea în practică a principiilor ei. Până una alta, reușesc totuși să nu îmi înjur interlocutorii, chiar și atunci când mă înjură ei. E puțin, extrem de puțin, dar, slavă Domnului, e totuși un început.

 

Posted in Uncategorized | 8 comentarii

Rebeliune neolegionară fără voie de la stăpânire?

Se poate specula mult asupra cauzelor din spatele recentei manevre a Partidului Naţional Liberal, în urma căreia Marian Munteanu a devenit candidatul partidului în cursa pentru Primăria Capitalei. E vorba de o rebeliune a serviciilor și a capitalului local pe model ungaro-polon? Poate că ceea ce se întâmplă e efectul inevitabil asupra periferiei estice al crizei UE și al degringoladei prin care trece Partidul Republican. Se pregătesc americanii, a se vedea şi cazul polonez, să cânte aceeași partitură geopolitică, dar cu regimuri de alt tip, așa cum au făcut-o și în trecut (asta că tot veni vorba de acuzațiile rizibile de anti-occidentalism care i se aduc lui Marian Munteanu)?

Oricum ar fi, e clar că afacerea e deopotrivă comică și dubioasă, şi că un rol major în această afacere se cuvine să fie atribuit cretinismul noului leadership al PNL. Dacă admitem că au fost lucrați de elemente național-legionar-securiste, cert e că băieții au lucrat cu materialul clientului (de foarte proastă calitate). Așa e când iei partidul de la un Antonescu sau un Tăriceanu și îl dai pe mâna lui Iohannis și Gorghiu. În acest sens, simptomatică este și abținerea de la vot a lui Mircea Ionescu-Quintus. Probabil că odată cu el va muri și PNL-ul. PSD-ul oricum e vraiște. Și o să rămânem cu servicii și candidați ai societății civile (sau în civil).

Cât despre Munteanu, că tot îl comparau toți „golanii” exaltați cu Iisus Hristos, în cazul în care la presiunea societăţii civile şi a ambasadelor va fi retras de aceiaşi diletanţi care l-au propus, atunci va deveni un fel de răstignit, dat pe mâna evreilor lui Soroș de către politicienii români. Vom avea de-a face cu vechea melodramă legionară. Martirizat în acest fel, ar putea să spere că va învia la parlamentarele din toamnă, măcar atât cât să treacă pragul de 5%. Ca să avem și noi, vorba lui Caragiale, țicniții noștri. Că se poartă.

Nu cred că Marian Munteanu va câştiga Primăria Capitalei. Partea mai îngrijorătoare este că, cel mai probabil din prostie, principalul partid de dreapta din ţară riscă sinuciderea politică pentru a lansa în mainstream un astfel de personaj dubios, o manevră pe cât de periculoasă, pe atât de lipsită de imaginație. Semn că sistemul se clatină serios. Ca atare, lui Tăpălagă și alor lui, care deodată s-au trezit pe marginea prăpastiei, ce aș putea să le spun decât că operația anticorupție a reușit. Doar că pacientul, în speță clasa politică, a murit pe masa de operație. Asta se și dorea, nu? Din păcate, rezultatul vindecării de politică – prin procurori, servicii și nicușordani – pare să fie transformarea țării într-un spital de nebuni.

În fine, ceea ce mă scârbește la americani și la ong-urile care operează sub umbrela lor, este modul în care instrumentează naționalismul şi extrema dreaptă după cum le convine, lucru vizibil nu doar pe frontul românesc, ci și pe cel ucrainean. Mai exact, când naționalismul şi extrema dreaptă pot fi folosite împotriva rușilor, se tolerează și/sau se încurajează formele cele mai „grotești” (că tot vorbeşte hotnews de revenirea „naţionalismului de grotă” – a se vedea spre exemplu site-ul În Linie Dreaptă, reprezentat la nivel guvernamental şi girat de unii intelectuali care se mobilizează acum împotriva recrudescenţei fascismului)[1]. Pe de altă parte, când același naționalism, și deseori aceiași naționaliști (a se vedea chiar cazul lui Marian Munteanu), se manifestă ca alternativă la supunerea față de hegemon, imediat extremiştilor li se ia la puricat dosarul și se pornește corala antifascistă[2]. Actualul unison, şi tot mai vizibila coalizare a hipsterilor de dreapta şi a celor de stânga în jurul Organizaţiei Salvaţi Bucureştiul de Fascism, pare să indice, în mod destul de clar, că actuala rebeliune, cu tot caragialescul ei, este homegrown şi neautorizată.

 

[1] Vezi https://alexandruracu.wordpress.com/2012/03/05/mircea-platon-rasismul-de-sub-canapea/ sau http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/extrema-dreapta-are-ministru-114632.html

[2] Pentru mai multe detalii vezi http://m.adevarul.ro/news/societate/anii-90-schimbat-america-fata-romaniei-milioane-dolari-ong-uri-televiziuni-sindicate-miscari-politice-1_5538f9ffcfbe376e357ace0c/index.html sau http://www.criticatac.ro/17956/cum-fcut-de-ajuns-ion-iliescu-preedintele-romaniei-cu-recomandarea-lui-vladimir-tismneanu-istorii-de-deteptat-copiii-ii/. Vezi de asemenea şi observaţiile foarte bune ale celor de la Cuvântul Ortodox, la capătul acestui grupaj de articole pe tema candidaturii lui Marian Munteanu : http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2016/04/14/bomba-de-pe-coliva-sistemului-politic-romanesc-marian-munteanu-nominalizarea-pnl-la-primaria-capitalei-de-la-agentul-schimbarii-sociale-al-national-endowment-for-democracy-la-reprezentantul-hu/.

Posted in Uncategorized | 4 comentarii

Debut de campanie electorală

În condițiile în care au fost invocate opiniile sale homofobe din trecut (vezi și articolul lui Costi Rogozanu de ieri), Nicușor Dan a decis să se trateze angajându-și, ca responsabilă de campanie pentru relația cu presa, o binecunoscută (și simpatică) jurnalistă și militantă pentru drepturile LGBTQ https://www.facebook.com/ioana.lupea.1/posts/1780358948859731?pnref=story.

Nu am nimic personal cu Nicușor Dan și, dincolo de afirmații oengisto-populist-tembele de gen scap Bucureștiul de politicieni, nici nu știu prea multe despre el. În așteptarea campaniei, când sper să mă mai lămuresc, ceva îmi spune că e totuși mai pregătit, tehnic vorbind, pentru funcția de primar, decât Marian Munteanu. Asta în condițiile în care, eu personal, contemplu frustrat de la fereastră blocul care se înalță și îmi fură priveliștea, extinzând orizontul de beton gri. Și e doar una dintre multiplele probleme cu care mă confrunt în orașul ăsta aglomerat, poluat și profund disfuncțional.

Așadar, n-am nevoie nici de primari identitari în ițari, nici de primari hipsteri, și deși anumite mizerii nu le tolerez, nici nu mă interesează să scormonesc prin trecutul candidaților. În schimb, am nevoie de un primar care să-mi rezolve problemele, problemele de om care locuiește și respiră în Berceni, dar căruia îi place să se plimbe și prin centru.

Oricum ar fi, contemplând contururile unui triunghi fatal format din Lupea Ioana, Nicușor Dan și Codrescu Răzvan, mă întreb de ce n-ar putea, la o adică, să joace în această horă și Munteanu Marian. Dacă Nicușor Dan a scăpat de pletele din tinerețe, oare nu e posibilă o operație cosmetică similară și în cazul lui Marian Munteanu? În sensul în care îi radem și lui barba aia, rămasă de pe vremea golaniadei, și facem din el un om nou, corect din punct de vedere politic. Eventual îl angajează pe Vladimir Tismăneanu pe post de consilier pentru relația cu Institutul Wiesel.

Acestea fiind spuse, tare mă tem că actuala campanie se va transforma într-un meci între Organizația Salvați Bucureștiul de Fascism și Organizația Salvați Copiii Creștinilor de Homosexualii lui Soroș. Între timp, mie îmi crește blocul în fața geamului, care îmi ia jumătate din priveliște, și până la sfârșitul următorului mandat de primar s-ar putea să se mai dea o altă autorizație și să rămân și fără cealaltă jumătate. De altfel, în meciul ăsta mai joacă și Firea, aia de umbla cu casca de miner goldist pe cap, și care pe fondul luptei „identitare”, s-ar putea să câștige liniștită și să continue bine mersi cu aceleași mânării ca și până acum.

De aceea, pe cei care vor veni la mine cu discursuri de gen „a sosit ceasul să separăm grâul de neghină, lasă vrăjeala duplicitară și zi dacă ești cu Soroș sau cu Duhul Căpitanului, căci cale de mijloc nu (mai) e”, îi avertizez de pe acum să se aștepte la replici tăioase, direct proporționale cu frustrările pe care mi le cauzează viața de zi cu zi în București.

„Nicusor Dan, candidat independent la primaria capitalei României si presedintele Asociatiei Salvati Bucurestiul, care beneficiaza de o solidaritate rar vazuta printre intelectuali pe Facebook, se dovedeste a fi sustinut in presă, intr-un trecut nu foarte indepartat, idei in totala contradictie cu cele afisate acum in campania lui pentru primaria capitalei.

In cel putin un articol, trimis de el spontan prin anul 2000 unui ziar bucurestean, Nicusor Dan se arata a fi anti-occidental, homofob si afirma explicit ca pentru a fi român trebuie sa accepti o „identitate colectiva“ si de dreapta. Atitudine surprinzator de apropiata de ideologia dreptei crestine cu nostalgii autoritare, cum e cea a ultranationalistilor antioccidentali din jurul revistei Rost. Nicusor Dan lauda si recomanda de altfel, in articolul lui de atunci, scrierile programatice ale directorului acelei reviste, Razvan Codrescu.”

http://www.europalibera.org/content/article/24602304.html

 

Posted in Uncategorized | 6 comentarii

Școala caracterelor și școala primară

Eu de la bun început m-am întrebat ce a fost în capul lui Leșe când a decis să participe la realizarea videoclipului buclucaș, fie și dacă judecăm lucrurile strict din punct de vedere pragmatic. Adică omul știa că are un anumit tip de public, pe care risca să și-l piardă ca urmare a unui astfel de demers. Acum, după ce inițial a afirmat că nu a știut în ce se bagă, iar cei de la TAXI au dat publicității corespondența dintre ei și el, maestrul Leșe revine și încearcă să ne convingă că în capul lui nu e de fapt nimic http://www.activenews.ro/…/Grigore-Lese-nu-da-inapoi-in-fat…. Doar vid și beznă, el nefiind în stare să înțeleagă semnificația unei poezii, stupidă altminteri, în simplitatea (sau mai bine zis simplismul) ei. Or asta, or omul e complet lipsit de caracter, nu atât prin faptul că a participat la realizarea videoclipului, cât prin faptul că, de îndată ce s-a văzut strâns cu ușa, a început să spună ba că n-a știut, ba că n-a înțeles, ceea ce ar însemna că colegii de breaslă vânduți satanei au abuzat de inocența lui.

Firește, Leșe nu e deloc convingător, și asta deoarece, cel puțin înregistrarea de la reuniunea Partidului Noua Republică, chiar nu lasă impresia că ar fi un om prost (și în niciun caz unul prost făcut grămadă). Ca atare, mie personal îmi este mult mai ușor să cred că mizează pe prostia publicului său, decât să cred că, din toți cei 33 de artiști, el e prostul satului – singurul care n-a înțeles ce anume cântă.

Dar mai interesantă mi se pare în acest context inițiativa reformistă a ministrului Curaj, care vrea mai puțină exegeză literară în școli, și mai mult accent pe redactarea cv-ului. Or, întrebarea se pune în felul următor: fără exegeză literară, oare nu cumva o să ajungem în situația de a nu mai fi în stare să interpretăm un cv, sau, mai bine spus, să citim omul din spatele cv-ului, în sensul în care orice individ specializat în vânzarea (sau cumpărarea) de gogoși pentru proști, se va putea recomanda bine mersi ca apărător al României profunde și al Creștinismului? Iar dacă odată cu literatura, mai scoatem și istoria și religia din programa școlară, n-o să ajungem în situația în care orice impostor politic, care inițial a terfelit România profundă pe motiv de legionarism, pășunism și slavofilism, să poată ulterior să facă carieră (cacofonie intenționată) politică, de data asta alături de neolegionari autentici, rebranduindu-se cu „brandul” pe care inițial l-a umplut de rahat, doar pentru a-l confisca ulterior? http://gandeste.org/…/o-replica-de-mircea-platon-%E2%…/23172

Altminteri, astfel de fenomene nu sunt doar profund dezgustătoare, ci și foarte periculoase.

 

 

Posted in Uncategorized | 3 comentarii