Venezuela

În contextul discuțiilor referitoare la criza din Venezuela, despre argumentul de tip acesta „nu este” („nu a fost”) socialismul se poate spune că nu este cu nimic mai puțin ideologic decât argumentul de tip „acesta nu este capitalismul”, utilizat atunci când modelele economice non-intervenționiste, nu cele intrevenționiste, generează rateuri și dezamăgiri mai mult sau mai puțin spectaculoase. Sau altfel spus, în ambele cazuri se dă vina nu pe rețeta socială greșită care a fost aplicată, ci pe faptul că nu a fost aplicată până la capăt, abordare perversă și, în ciuda pretențiilor, pseudo-științifică, care face imposibilă invalidarea premisei potrivit căreia rețeta e bună dar nu a fost de fapt aplicată și, invers, confirmarea ipotezei potrivit căreia e în natura lucrurilor ca în astfel de cazuri să îți iasă, inevitabil, altceva decât ți-ai propus și ai promis. Problema devine și mai complicată datorită faptului că omul este o ființă istorică, ale cărui condiții de existență se schimbă, sau, în alți termeni, care nu se poate scălda de două ori în același râu. Ca atare, spre deosebire de experimentele de laborator din sfera științelor naturale, experimentele sociale nu pot fi repetate, în aceleași condiții și cu aceiași actori, astfel încât să valideze concluzii științifice în înțelesul tare al termenului. În plus, nu este deloc ușor ca atunci când analizezi un caz istoric dat să reușești să distingi necesarul de contingent, ceea ce inevitabil ar fi fost așa de ceea ce ar fi putut să fie și altfel.

Acestea fiind spuse, în limitele unor cunoștințe altfel limitate cu privire la politica, economia și istoria Venezuelei, deci acceptând faptul că aici vorbim de o dezbatere mult mai complicată decât o permit editorialele din presa mainstream și comentariile de pe facebook, e cazul să precizăm totuși, în linii mari, care sunt de fapt limitele tezei potrivit căreia cazul venezuelean demonstrează încă odată, dacă mai era nevoie, natura falimentară a unui socialism altminteri definit la fel de vag atât de suținătorii cât și de detractorii săi, și plasat de fapt, de către ambele tabere, în mod cât se poate de sugestiv, undeva în zona capitalismului cu față ceva mai umană. Or aici trebuie precizate în mod clar câteva lucruri:

a) Deși departe de a-și fi făcut cu conștiinciozitate temele prescrise de FMI și alte instituții conexe, Venezuela nu a fost și nu este o țară socialistă, așa cum, de exemplu, este Cuba. Economia rămâne, în cea mai mare parte, în mâini private. Mai mult decât atât, în ciuda politicilor care au încercat să adreseze această problemă, Venezuela a rămas și continuă să rămână o țară cu un nivel foarte mare al inegalităților. Regimul venezuelean e mai degrabă o formă de petropopulism, care ține atâta timp cât ține și prețul petrolului, la fel cum și capitalismul financiarizat nord-american a mers bine până când s-a spart bula imobiliară. Iar când s-a spart ni s-a explicat că de vină nu a fost piața liberă, ci piața insuficient de liberă. Evident, diferențele de dezvoltare dintre cele două țări țin nu doar de felul în care se organizează ele în momentul de față, cu bune și cu rele, ci de decalaje istorice acumulate în timp și adâncite de profitul făcut de una dintre ele (S.U.A.) pe seama celeilalte, precum și pe seama altor țări din America Latină.

b) Aceasta ne aduce la cel de-al doilea punct și anume faptul că, atât în interior, cât și în exterior, chavismul nu a avut numai prieteni, iar neprietenii care de la bun început i-au dorit moartea nu sunt, la nivel local și global, niște actori lipsiți de influență. Dincolo de o serie de încălcări indiscutabile ale normelor democrației liberale, Chavez și succesorul său nu au „lichidat dușmanul de clasă” nici măcar în propria ogradă, că de ăla care domină politica mondială oricum nu scapi. Iar în popor e o vorbă, potrivit căreia „pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești”, confirmată pe deplin în alte cazuri din regiune, cum ar fi cel al statului Chile în timpul președinției lui Salvador Allende, exemplu spre care Venezuela pare să se îndrepte și ea. Evident, asta nu legitimează teza ideologic-infantilă potrivit căreia „americanii sunt (întotdeauna și pentru toate) de vină”, dar rămâne în seama cercetărilor ulterioare să stabilească cât mai precis cu putință distribuția exactă a responsabilităților pentru colapsul Venezuelei.

c) Cine se uită puțin la istoria economică a Venezuelei va vedea că aceasta nu a dus-o grozav nici înainte de preluarea puterii de către Chavez, fiind complet stupid să crezi că venezuelenii au optat pentru o astfel de soluție, care pentru mult timp chiar a dat rezultate, datorită faptului că li se urâse cu binele (care li se făcea prin FMI și alte instituții conexe, pe baza Consensului de la Washington).

d) În fine, chavismul este parte a unui val politic de stânga care a cuprins în anii 2000 nu doar Venezuela, ci întreg continentul sud-american, dar care nu a însemnat în niciunul dintre cazuri implementarea unui model cubanez. Din acest punct de vedere, prăbușirea tragică și spectaculoasă a Venezuelei rămâne, până una alta, un exemplu izolat. În Brazilia, după o serie de performanțe incontestabile, reflectate în repetate succese electorale, Partidul Muncitorilor a fost îndepărtat de la putere prin manevre cât se poate de dubioase, pe un fond de probleme economice relativ benigne și recurente în toate economiile capitaliste – în orice caz, incomparabile cu catasrofa din Venezuela. Iar Bolivia lui Morales și Ecuadorul lui Correa rămân în continuare nu doar de stânga, ci și pe creștere, atât economică, cât și la nivelul indicatorilor sociali. Fără să cunosc toate detaliile regiunii, mă gândesc totuși că dacă exemplul venezuelean demonstrează eșecul „socialismului”, înțeles de fapt ca refuz de a implementa Consensul de la Washington, scenariul venezuelean ar fi trebuit să se repete la nivelul întregii regiuni, ceea ce până în momentul de față este departe de a se fi întâmplat.

e) În fine, presupunând că, pe termen lung, socialismul, fie el și sub forma a ceea ce de fapt este capitalism cu față umană, nu funcționează, din asta nu rezultă în mod automat că este viabil pe termen lung capitalismul (sau cel puțin orice fel de capitalism). Dintr-o perspectivă istorică mai amplă, pe care n-ar fi bine să ne-o refuzăm sub impactul evenimentelor imediate și al tirului mediatic al presei liberale, e greu totuși de înțeles de ce, dacă acest sistem merge așa de bine (nu doar ca dricul, menit să te ducă la cimitir), oamenii continuă să se dea cu capul de zid, „ignorând lecțiile istoriei”? Doar așa, pentru că nu le ajunge capitalismul din reclamele și filmele vestice care au erodat temeliile lagărului sovietic, ci vor o lume perfectă?

În ceea ce mă privește, opțiunea mea pentru o politică socială, echitabilă, sustenabilă și bazată pe o înțelegere a calității și valorii vieții umane ce nu poate fi redusă la indicatori ce țin strict de producție și consum se plasează în cadrele și limitele pragmatismului, moralei și democrației, în condițiile în care aceasta din urmă implică nu doar voința majorității, ci și un set de reguli comune pe care toți actorii politici se obligă să le respecte. Opțiunea mea nu se datorează faptului că aș fetișiza democrația, considerând-o o valoare în sine, ci deoarece chiar nu cred că avem opțiuni mai bune de guvernare. Dacă evaluarea acțiunilor politice din punct de vedere moral e o chestiune mai complicată, atât la nivel de discuție teoretică, cât și atunci când analizăm exemple concrete, este clar, pe de altă parte, că actuala conducere din Venezuela a ieșit de mult din cadrul democratic, așa cum este descris acesta mai sus. Iar din punct de vedere pragmatic, este clar că lucrurile nu merg deloc bine.

Dar mă opresc aici cu observațiile pentru că, după cum am spus, sunt departe de a fi specialist pe subiect. În plus, convingerile mele democratice sunt dublate de convingeri suveraniste (de altfel, consider că cele din urmă rezultă, în mod logic, din cele dintâi). Astfel, în ceea ce mă privește, orice decizie politică s-ar lua, ea ar trebui luată la nivelul societății venezuelene, fără amestec străin, ceea ce, evident, nu va fi cazul, iar asta datorită faptului că Venezuela deține resurse uriașe de petrol, aspect tocmai bun de ascuns, ca și în alte cazuri (vezi exemplul Irakului), în spatele unui discurs al drepturilor universale ale oamenilor de pretutindeni, care întotdeauna așteaptă să fie eliberați de Imperiul Binelui, ceea ce probabil că se va și întâmpla, din nou, în viitorul apropiat.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Ciobanul din Pipera și antreprenorul din Mahattan

În urmă cu zece ani, Mihail Neamțu publica în Revista 22 un articol despre fenomenul Gigi Becali intitulat „Mântuirea de mântuială și mahalaua politică a României”. La vremea respectivă, pentru tânărul teolog, latifundiarul din Pipera reprezenta un „lămpaș al constiințelor ghetoizate în transhumanța oarbă a ultimelor decenii”. Căci, după cum ne informa Neamțu, rădăcinile sociale ale ascensiunii politice becaliene (meteorică altminteri, așa cum timpul avea să o demonstreze) erau de căutat în „straturile nevăzute ale ‘României profunde'” ce se înfățișau ochiului urban, civic și european sub forma unui peisaj mai mult decât dezolant: „Din aceste locuri antipatice ale periferiei”, scria Neamțu, „din extremitatea insuportabila a cartierelor fara alt stapan decat frica, din fojgaiala pestilentiala a gangurilor rasiste, din ciupercaria vesela a patimilor joase (exemplu: alcoolism si prostitutie), din suprapunerea manelelor mega-bass cu scuipatul in san si horcaitul pe strada, din ghicitul in carti pe icoana sau pe cruce – din toata aceasta topologie dantesca, necunoscuta doctorilor in patristica, din arterele emboliei noastre sociale vin, asadar, cu sutele de mii, voturile lui George Becali”.

http://revista22online.ro/3629/.html

Tot în același an și fără trimitere explicită la George Becali, deși era clar că la el se referea, teologul Radu Preda avertiza asupra faptului că absența unei doctrine sociale ortodoxe lăsa din păcate “locul unor aventurieri care, mobilizaţi de forţa seducătoare a banului, invocă ortodoxia şi valorile ei într-un discurs aberant, confuz, vulgar şi, ca ofertă politică, periculos”.

Au trecut zece ani de atunci iar astăzi, într-o revistă de profil intitulată Lumea Monahilor (!), care poate fi achiziționată aproape de la orice biserică din București, Preda și Neamțu dezbat (vorba vine – de fapt, că tot suntem în lumea monahilor, Preda îi ține isonul lui Neamțu) în jurul recentei apariții editoriale semnate de acesta din urmă, adică volumul intitulat “Fenomenul Trump și America Profundă: Cum a înfrânt un Businessman Sistemul Politic”. Trecând peste contrastul dintre denigrarea României profunde, pe de o parte, și elogierea Americii profunde, pe de altă parte (în fond, prima a generat un “lămpaș al conștiințelor ghetoizate”, pe când cea din urmă a generat un “businessman care a învins sistemul”), trebuie spus că dacă tot ne place să denunțăm „demagogia pioasă”, așa cum făcea Neamțu în articolul din 2007, miliardarul nostru prezintă totuși niște avantaje indubitabile prin comparație cu cel de peste ocean, chiar dacă ambii se disting prin afaceri dubioase, extremism politic, grobianism și gândire și exprimare rudimentară.

Astfel, de bine, de rău, Becali a fost bărbatul unei singure femei (că o fi înșelat-o, nu m-ar mira, Dumnezeu știe, dar omul cel puțin a salvat aparențele). Apoi, desigur, fără să ascundă de dreapta ce a făcut stânga, Becali chiar și-a făcut un nume ca bogat milostiv, pe mulți miluind, pe când Trump, deși vrea și el să se dea mare cu operele lui de binefacere, reale sau doar închipuite, pare să fie mult mai puțin darnic (pentru detalii, vezi acest articol din Washington Post: https://www.washingtonpost.com/…/b3c03106-9ac7-11e6-a0ed-ab…). Tot astfel, Gigi al nostru a fost cu Ortodoxia de când îl știm și, în felul lui, omul chiar crede în Dumnezeu (n-am nicio îndoială cu privire la asta). Despre Trump, inclusiv prin comparație cu alți republicani, chiar nu se poate spune același lucru: omul a zis că nu s-a rugat niciodată la Dumnezeu să-i ierte păcatele; Becali n-ar zice niciodată așa ceva. În încercarea de a-i încolona pe monahi în cruciada anti-sexomarxistă (ca să folosesc termenul inventat de un prieten) condusă de noul atlet al Creștinătății de la Casa Albă, Neamțu amintește că, în campanie, Hillary a declarat că este de acord cu avortul în al treilea trimestru, dar uită să amintească faptul că și Trump, cu ceva ani în urmă, declarase același lucru, ba încă o făcuse într-o manieră ceva mai tranșantă (https://www.youtube.com/watch?v=tsOlXidHXRE).

Dar dincolo de toate aspectele, deși la fel de primitiv ca miliardarul american, echivalentul său român și cioban are măcar avantajul de-a fi de-al locului, de-al nostru, deci, în felul lui, autentic, la fel cum Trump poate fi autentic, tot în felul lui, doar la el în țară, fiind pe de altă parte imposibil de înțeles ce caută el și evanghelia prosperității pe-un picior de plai, pe-o gură de rai și cu atât mai mult în lumea monahilor. De aceea, și Becali și Trump, așa neciopliți, primitivi și grobieni cum sunt, reușesc deseori să fie haioși, sau, mai bine spus, să fie „caterincă”, prin contrastul dintre naturalețea primitvismului lor și eticheta funcției la care aspiră (și pe care Trump a și obținut-o), de unde și scandalizarea savuroasă a unei elite snoabe, ipocrite, împopoțonate și panicate de ascensiunea barbarilor care ajung să-i ia locul. În schimb, Neamțu vrea să-l înlocuiască pe ciobănașul mioritic (fie el mai serafic – ca în varianta originală din balada ce imortalizează o cultură pastorală transhumantă, a cărei dispariție dreapta de mucava s-a străduit din răsputeri s-o accelereze – sau mai grobian, precum cel sedentarizat în Pipera) cu bossul new yorkez și să aducă „etica protestantă” în lumea monahilor. Pe de altă parte, același personaj îmbină ifosele elitist-sclifosite cu disponibilitatea de a linguși bălos orice produs al mahalalei (ineptă în România, dar profundă în America) ce pune mâna pe frâiele puterii. În consecință, spre deosebire de cei doi care măcar reușesc să fie haioși (cu toate că, uneori, cel puțin în cazul lui Trump, nu prea îți mai vine să râzi), Neamțu nu reușește decât să fie ridicol (ca de altfel orice personaj inautentic).

În încheiere, felicitând încă odată publicațiile, televiziunile și editurile ortodoxe, atât pe cele afiliate diverselor scaune episcopale, cât și pe cele independente, pentru faptul de a continua să gireze astfel de „fenomene”, îi dau cuvântul chiar autorului volumului „Fenomenul Trump și America profundă”, care în recentul interviu la care fac trimitere afirmă:

„problema mea nu este cu o doctrină anume, ci cu inautenticitatea, cu falsul, cu ipocrizia unora care profesează niște valori pe care nu le trăiesc”.

Cu siguranță, lui Trump i se poate reproșa orice, mai puțin faptul că „profesează niște valori pe care nu le trăiește”. La fel cum nici lui Neamțu nu i se poate reproșa lipsa de cosecvență atunci când vine vorba de susținerea unui anumit set de valori și a tipului de om politic care le întruchipează.

Neamțu mai spune în interviul respectiv că sistemul comunist s-a bazat pe o treime a răului: crimă, minciună și furt. După părerea mea, edificiul teologico-politic care a produs un Neamțu sau un Corneliu Bârlădeanu se bazează, la rândul său, tot pe o nesfântă treime, compusă din slugărnicie, mediocritate și oportunism. Temelia fiind cum este, adică de mântuială, mă tem că prăbușirea va fi pe măsură.

Publicat în Uncategorized | 12 comentarii

Criterii de selecție

Acum că au aflat și apostolii emancipării, toleranței și progresului că creștinii, de la opincă la vlădică, sunt făcuți din carne și oase, drept care supuși ispitei, de parcă ar fi pretins vreodată altceva, problema se pune în felul următor și trimite la o dezbatere pe care, în Biserică și în momentul de față, am face bine să nu o ratăm. Întrebarea este următoarea: cum se face că oameni precum PS Corneliu Bârlădeanu au ajuns în fruntea Bisericii? Este Biserica Ortodoxă Română, în ansamblul ei, atât de săracă din punct de vedere spiritual, încât este incapabilă să își genereze o elită sinodală mai bună? Sau resurse umane ar exista, dar problema ține de criteriile și modul de selecție a ierarhiei bisericești?

Sigur, PS Corneliu Bârlădeanu nu este nici primul episcop din istoria Bisericii care cade în păcat, dar, din nefericire, dincolo de diferitele aprinderi trupești, impresia mea este că nu este nici singurul care nu are prea multe în comun cu fișa postului. Ispitele episcopului sunt multe: celor de natură sexuală, cu care se confruntă orice monah care depune voturile monahale, se adaugă și cele ce țin de exercițiul autorității episcopale, de putere, sau de gestionarea unor importante sume de bani. În general, pentru a face față unor astfel de ispite, pe lângă faptul că chiar trebuie să-și propună să facă asta, nu să-și propună din start o mai bună satisfacere a patimilor din poziția de autoritate și prestigiu pe care o conferă statutul său din Biserică, episcopul are nevoie de har, are nevoie de iubirea față de Dumnezeu și față de turmă care să-l tragă, cum s-ar spune, în sus, și să-l ajute să reziste în fața ispitelor de la trup, lume și diavol care îl trag (ne trag pe noi toți) în jos. Evident, regula aceasta se aplică în cazul nostru al tuturor, dar tot astfel, aceasta este calitatea de bază și condiția esențială a unui episcop, la care se adaugă și alte calități secundare, precum cele intelectuale sau administrative.

Întrebarea mea este următoarea: sunt aleși episcopii Bisericii în funcție de aceste criterii și, mai presus de toate, în funcție de criteriul fundamental menționat mai sus? Sau nu? Iar dacă nu, în funcție de ce criterii sunt aleși? Cum se face selecția? Întreb. Nu dau cu parul. Și este cazul Corneliu Bârlădenu un caz izolat? Iar când întreb asta, nu mă refer strict la năravurile Sodomei și Gomorei, ci în general, la lipsa harului, a chemării și a înzestrărilor de care trebuie să dea dovadă un păstor de suflete. Să dea Dumnezeu să fie doar un caz izolat, dar când astfel de năravuri ajung până la vârf, mă tem că problema e mai amplă și mai complicată, și evident, nu ține doar de homosexualitate.

Bineînțeles, apelul la „reînnoire duhonvicească” adresat credincioșilor de Patriarhie este binevenit, iar căderea PS Corneliu Bârlădeanu reprezintă un bun prilej pentru noi toți de a reflecta la căderile noastre mai mari sau mai mici. Căci viața duhovnicească a Bisericii, în absența căreia năvălesc patimile și dracii, este întreținută de întreaga comunitate a credincioșilor, iar când râvna scade la vârf, baza trebuie să compenseze. Dar dincolo de acest aspect, problema cae se pune este și cum anume se folosește Biserica, prin păstorii de ei, de resursele duhovnicești de care dispune. Cum anume se face selecția păstorilor. Căci altminteri, dincolo de folosul ce ține strict de mântuirea personală, atunci când vine vorba de organizarea bisericească, degeaba se încununează unii cu virtuți, sau măcar reușesc să se mențină la nivelul decenței, dacă criteriile de selecție nu au prea multă legătură, sau deloc, cu virtutea sau măcar cu decența.

Dincolo de căderile individuale, care au existat întotdeauna și vor exista în continuare, chestiunea asupra căreia ar trebui să reflectăm în momentul de față, evident, fără acuzații pripite și judecăți neîntemeiate, și asupra căreia merită să reflecte mai ales cei responsabili de păstorirea poporului lui Dumnezeu, este în ce măsură un caz precum cel al episcopului Corneliu Bârlădeanu ține de incapacitatea Bisericii, în ansamblul ei, de a(-și) genera o ierarhie mai bună decât cea pe care o are acum (repet, fără niciun fel de generalizări ori judecăți pripite), sau, din contră, de modul în care se selectează cei chemați să păstorească peste un popor care ar merita, totuși, ceva mai bun.

Iar dacă mi se va spune că avem de-a face doar cu un caz izolat (dacă nu chiar cu un trucaj), și să dea Dumnezeu să fie așa, răspund că este mai bine să începem să ne gândim serios la această problemă, iar cei abilitați să ia măsurile necesare, acum, când suntem confruntați, sper, doar cu acest caz particular, în loc să o facem mai târziu, când, spre marea bucurie a detractorilor Bisericii și a cultivatorilor de vid spiritual, ne vom confrunta cu o explozie de astfel de cazuri, asemănătoare cu cele care au mai afectat și alte biserici, și când s-ar putea să fie prea târziu.

Publicat în Uncategorized | 3 comentarii

Criterii de judecată

„23 iunie – Episcopul vicar de Huşi, Corneliu Bârlădeanul, îi exclude din viaţa monahală pe preotul Daniel Corogeanu şi pe călugăriţele Nicoleta Arcăleanu, Adina Cepraga, Elena Oţel şi Simona Bârdănaş. Decizia episcopului încalcă regulamentele în vigoare ale vieţii monahale ortodoxe din România. Potrivit documentelor bisericeşti, un preot şi călugăr nu poate fi caterisit şi scos din viaţa monahală decât prin decizia unei instanțe bisericeşti care trebuie să-l asculte, să facă propria anchetă şi să judece cazul”. 

http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2005/06/050626_tanacu.shtml

Din câte țin minte, până la judecarea cazului de către Sfântul Sinod, și Mitropolitul Corneanu, Dumnezeu să-l ierte, a fost oprit de la slujbă, atunci când a apărut fotografia cu el împărtășindu-se din potirul greco-catolicilor. Ce-i drept, Corneanu nu a pretins că fotografia era trucată. În cazul lui Corneliu Bârlădeanu, judecata nu e grabnică și necruțătoare (bine, nici în cazul lui Nicolae Corneanu nu a fost, în cele din urmă, dar măcar l-au oprit de la slujbă până l-au judecat), ci totul se judecă domol, cu blândețe și cu multă băgare de seamă. Să mai spună careva că BOR este intolerantă față de homosexualitate.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Cazul Vulcănescu

Postez și aici un comentariu postat la articolul lui Ionuț Butoi despre Mircea Vulcănescu, în care încerc să răspund la următoarea întrebare:

„Cum poti fi un bun funcționar, crestin, in cadrul unui regim chitit pe exterminare rasială, în cele din urma? Una din doua: ori nu mai ai funcții publice, capatate pe culoarele luptelor politice intestine, si te retragi din jocul de-a rasismul oficial, unde poti salva patria si evreimea luptând clandestin, ori faci pe creștinul pios intr-o institutie publica a unui stat a cărui rațiune de drept este războiul si epurarea rasială. Nu stiu. Sunt si alte posibilitati?”

Iată răspunsul meu (în treacăt fie spus, e cam tot ce am de spus cu privire la acest subiect):

Mie mi se pare că problema este, sau cel puțin poate fi, mai complicată decât o prezinți. Din ce știm despre personajul Vulcănescu (până la proba contrarie, în cazul în care vom afla și alte lucruri pe care nu le știm), reies în mod clar două trăsături: pe de o parte omenia personajului, confirmată într-un final de felul în care a murit, pe de altă parte patriotismul său, sentimentul datoriei față de țara în care astăzi mai toți își bagă picioarele (din câte știu eu, înainte de a fi inclus în aparatul de stat antonescian, Vulcănescu se înrolase, intenția sa inițială fiind să plece pe front). Revine viitoarelor cercetări să lămurească felul în care, în perioada războiului, Vulcănescu a navigat, cu mai mult sau mai puțin succes, între cei doi poli, sau să infirme, dacă va putea, existența unuia dintre ei, dar oricum, cred că buldozerele ar trebui să intre în acțiune abia după ce se lămurește această chestiune: ce știa Vulcănescu, ce decizii a luat, în ce termeni a gândit întreaga chestiune, care erau alternativele. La momentul respectiv, lucrurile stăteau în felul următor: România era în război, pentru că fusese atacată, pe două fronturi. Situația era dezastruoasă, cu riscul dispariției statului român la orizont, iar pentru a salva ce se putea din respectivul dezastru, țara avea nevoie de o conducere devotată și competentă, inclusiv la nivelul administrației publice, de funcționari de stat capabili să negocieze bine la toate nivelurile. Eu nu cred că Vulcănescu s-a băgat în treaba asta din interese sau din carierism (chiar era un calcul prost, cu riscuri mari, iar Vulcănescu numai prost nu era) și nici ipoteza fanatismului sau șovinismului nu prea se susține din ce știm despre personajul de dinainte de război. Clar, climatul în care a acționat, inclusiv administrația și conducerea statului, era unul extrem de toxic, datorat unor ani buni de propagandă șovină și antisemită (de aici și lipsa, parțială, nu totală – a se vedea intervențiile lui Iuliu Maniu, Reginei Elena și ale Mitropolitului Ardealului pe lângă Antonescu, atunci când s-a pus problema deportării în lagărele de exterminare a evreilor din Vechiul Regat și din sudul Transilvaniei, și din fericire, in cele din urma, demersul a fost abandonat – a unei opoziții suficient de puternice a societății civile și aparatului administrativ față de deciziile lui Antonescu, așa cum s-a întâmplat, spre exemplu, în Bulgaria), dar nu Vulcănescu poartă responsabilitatea pentru fenomen. Pe de altă parte, Ionuț subliniază faptul că Vulcănescu era și un spirit pragmatic, iar aici mai trebuie ținut cont de un fapt. La momentul respectiv, din punct de vedere realist, singura alternativă la guvernarea Antonescu era protectorat german cu Horia Sima la cârmă sau ocupație. Adică o alternativă mult mai proastă (inclusiv pentru evrei). Liderii partidelor istorice democratice nu erau dispuși să-și asume guvernarea, iar Hitler, evident, n-ar fi acceptat. Mă rog, nu spun toate astea ca să-l scuz pe Vulcănescu, cu atât mai mult cu cât sunt multe lucruri pe care nu le știu și care sper să fie lămurite în timp. Meritul articolului lui Ionuț e că subliniază, în mod clar, ce anume știm și ce anume nu știm cu privire la caz. Cred de asemenea că deciziile referitoare la spațiul public trebuie luate doar după ce se clarifică aceste aspecte. Și mai cred că ar trebui lămurite criteriile în funcție de care se decide eliminarea cuiva din spațiul public și care este autoritatea și procesul prin care, din punct de vedere istoric și juridic, se stabilește dacă cineva se integrează sau nu în acele criterii. Mi se pare că în momentul de față se acționează într-un vacuum, în mod mai degrabă haotic, și nu cred că asta servește, în general, gestionării memoriei colective sau consolidării unei culturi democratice. Cred că ar trebui să investim mai mult în cercetarea istorică serioasă, în calitatea dezbaterii publice, și mai puțin în moralisme dubioase și parțiale ca măcar după aia, dacă ajungem să demolăm o statuie, să știm ce și de ce facem. În rest, chestiunea în discuție, în cazul de față, nu e dacă Vulcănescu a fost sau nu un bun creștin. Până la urmă, în absența multor date de conștiință, nu doar a celor istorice, asta rămâne între el și Dumnezeu. Problema e dacă e legitimă sau nu eliminarea sa din spațiul public care, după cum știi, nici la noi, nici în alte țări, nu e populat doar cu buni creștini.

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

Cum am devenit complice al crimelor comunismului – O primă replică la recenzia lui Ninel Ganea

În urmă cu câteva zile, Ninel Ganea a scris o recenzie la cartea mea, Apostolatul antisocial – Teologie și neoliberalism în România postcomunistă. Așa cum am precizat la momentul respectiv, intenționez să revin cu o replică mai amplă, dar, din cauza unui program foarte încărcat, aceasta va fi redactată, cel mai probabil, cândva în luna septembrie, aceasta și datorită faptului că, în recenzia sa, Ninel Ganea ridică foarte multe obiecții. Multe sunt șubrede sau foarte șubrede, deci ușor de combătut. Altele rezultă dintr-o lectură superficială a cărții mele, în sensul în care o lectură mai atentă a cărții ar fi scos la iveală felul în care mă poziționez eu vizavi de astfel de obiecții, dar criticile lui Ninel Ganea îmi oferă pe de altă parte posibilitatea să-mi reiterez și pe alocuri să-mi precizez mai bine poziția, inclusiv pentru alți cititori care este posibil să nu fi înțeles nici ei întru totul ce anume susțin eu de fapt. Mai există o a treia categorie de obiecții, mai complexe și mai subtile, care necesită o argumentare mai elaborată, precum și citirea sau recitirea anumitor cărți și articole, cu atât mai mult cu cât Ninel Ganea face trimitere la foarte multe surse a căror analiză necesită ceva timp. În fine, cu părere de rău o spun, există în recenzia lui Ninel Ganea și critici care sunt pur și simplu absurde sau puerile. Cu promisiunea că voi reveni cu acest răspuns mai amplu, mă limitez pentru moment la a răspunde unei acuzații care, spre deosebire de celelalte critici, mărturisesc că m-a cam iritat. Și mă refer la următoarea afirmație a lui Ninel Ganea:

 

“De multe ori, aceste presupoziții [progresiviste] fac loc unor sintagme de-a dreptul marxiste, iar afirmația cea mai amețitoare apare în epilogul cărții, când Alexandru Racu scrie că „se ignoră progresul generat, în România, cel puțin, de comunism, regimul fiind practic echivalat cu perioada sa de criză din anii ‘80”. Sutele de mii de oameni băgați în pușcăriile lui Dej, milioanele de țărani colectivizați cu forța, „chiaburii” scoși la defilare prin sate, comunitățile distruse de ingineria socială comunistă, nu sunt nici măcar note de subsol pentru Alexandru Racu în istoria progresului realizat de regimul comunist”.

 

Cu alte cuvinte, după ce termină de citit cartea mea, Ninel Ganea afirmă practic că apologia progresului comunist care s-ar regăsi în ea nu este acompaniată nici măcar de o notă de subsol care să menționeze crimele și victimele represiunii comunismului printre care, apropo, se regăsesc și membri ai familiei mele, dar trecem peste asta. Vom vedea în cele ce urmează, cu trimitere la citatele de rigoare, cât de multă legătură cu realitatea are acuzația lui Ninel Ganea. Dar înainte de a lămuri această chestiune, trebuie precizat că și în cazul în care afirmația lui Ninel Ganea ar fi, din punct de vedere factual, adevărată, tot nu mi s-ar putea imputa o culpă morală pentru faptul de a nu fi menționat în cartea mea crimele regimurilor comuniste, în ipoteza în care chiar așa ar fi stat lucrurile de fapt,  iar aceasta deoarece nicăieri în respectivul volum nu îmi exprim în vreun fel vreo adeziune marxistă, și cu atât mai puțin una marxist-leninistă sau stalinistă. Faptul că la un moment dat, în contextul analizei ideologiei dreptei anticomuniste din România contemporană, arăt de ce respectiva ideologie, altminteri deloc inocentă, se sprijină inclusiv pe o serie de teze istorice false, nu poate fi echivalat cu adeziunea comunistă decât de către cineva care dă dovadă de foarte multă rea credință sau de o orbire ideologică într-atât de puternică încât ajunge să se manifeste, după cum vom vedea, inclusiv sub forma negării evidențelor. Că, sub raport socio-economic și al indicilor de dezvoltare, perioada interbelică e departe de a fi fost paradisiacă, iar cea comunistă e departe de a fi fost toată, de la un capăt la altul, una a penuriei, blocajelor economice și a stagnării sau regresului, au arătat-o studii de specialitate cât se poate de serioase (pentru detalii, vezi capitolul 2, Mărirea și decăderea dezvoltaționismului național-stalinist, din cartea lui Cornel Ban, Dezvoltare și dependență – Economia politică a capitalismului românesc, Tact, 2014) care au analizat pe de altă parte maniera diletantă, deloc obiectivă și lipsită de fundamentare istorică, în care dreapta anticomunistă de după 1989 a reprezentat regimul de dinainte de 1989. Că regimul comunist, cu toate păcatele lui, ca de altfel orice orânduire socială, este perceput și memorat diferit în funcție de poziția pe care un individ o ocupă în ierarhia socială, este iarăși o chestiune a cărei recunoaștere necesită doar un minim de onestitate și de educație istorică. Dar nicăieri în cartea mea nu se va găsi o poziționare de tip crimele și abuzurile îndreptate împotriva unor categorii sociale anume se justifică în virtutea progresului de ansamblu al societății (sau, mai degrabă, al marii majorități a oamenilor care compun acea societate). Dimpotrivă, așa cum încerc să demonstrez în carte, acest gen de argument apare de mai multe ori la intelectualii neoliberali postcomuniști care au încercat pe de altă parte să-i ofere neoliberalismului și o temelie teologică. Doar că, în cazul lor, argumentul de acest tip este în favoarea capitalismului, care, așa cum precizez în carte, din nou, cu trimitere la sursele de rigoare, are o istorie ce este departe de a fi pașnică, umană, non-violentă și respectuoasă față de drepturile fundamentale ale omului. De altfel, înainte de a indica numeroasele locuri din carte în care menționez crimele comunismului, sunt nevoit să arăt mai întâi felul în care Ninel Ganea deturnează sensul citatului referitor la progresul realizat în comunism. Iată, așadar, cum arată, în cartea mea, întregul fragment din care Ninel Ganea a extras citatul pe baza căruia își propune să-mi compromită întregul demers prin acuza, nefondată, de complicitate morală la crimele comunismului:

 

„Cel mai deranjant este însă dublul standard cu care este judecată modernizarea capitalistă și cea comunistă, cu atât mai mult cu cât intelectualii aparținând dreptei anticomuniste autohtone reproșează stângii faptul că nu judecă cu o singură măsură (cea a valorii non-negociabile a persoanei umane) crimele fascismului și crimele comunismului. Dacă din punct de vedere al dezvoltării economico-sociale se ignoră progresul generat, în România cel puţin, de comunism, regimul fiind practic echivalat cu perioada sa de criză din anii ’80, pe de altă parte aceiași oameni afirmă că și în ipoteza în care comunismul ar fi fost un succes economic desăvârșit, el tot nu ar fi fost acceptabil din punct de vedere moral, dat fiind faptul că este inacceptabil să omori și un singur om pentru progresul omenirii, deci cu atât mai puţin milioane. Argumentul acesta este, desigur, un argument creștin, perfect valid din punct de vedere creştin, dar ceea ce-i mai puțin creștin este faptul că, în răspăr cu cele mai bune exemple de profetism creştin în cadrul modernităţii, e utilizat strict ca argument anticomunist, nefiind extins în așa fel încât să înglobeze și prețul uman cauzat de dezvoltarea capitalismului: de la dizlocările sociale generate de revoluția agrară și industrială din Anglia zorilor modernității și până la holocaustul colonial de care s-au făcut responsabile statele capitaliste, de la crimele și tortura dictaturilor militare din America Latină susținute de Statele Unite și până la intervențiile militare pacificatoare sau civilizatoare ale acestora din urmă, unele dintre ele foarte recente, care au lăsat în urmă milioane de victime. Atunci când nu sunt în mod explicit justificate, toate acestea sunt trecute sub tăcere de către intelectualii de dreapta  autohtoni ce îmbină ideologia pieţei libere cu conservatorismul religios” (p. 248).

 

Așadar, trebuie precizat întâi de toate că, în paragraful la care face trimitere Ninel Ganea, eu doar am subliniat existența unui progres socio-economic în perioada comunistă, nu legitimitatea întregului arsenal de politici comuniste, precum și ignorarea sau negarea acestui fapt [progresul socio-economic din timpul comunismului], altminteri perfect demonstrabil pe bază de date, în cadrul ideologiei dreptei postcomuniste. Apoi, dacă, scoțând citatul meu din context, Ninel Ganea caută să acrediteze ideea conform căreia, în numele progresului socio-economic realizat de comunism, eu susțin terorismul de stat, încălcarea drepturilor omului și lichidarea programatică a unor întregi categorii sociale, în realitate, întregul context din care Ninel Ganea a extras citatul, cu scopul de a-i deturna complet sensul, arată cât se poate de clar că, dimpotrivă, pentru mine, o astfel de poziționare este complet necreștină, și că, strict din acest punct de vedere, critica intelectualilor anticomuniști (pe care la rândul meu îi critic în carte) îndreptată împotriva acestui tip de argument este, (mă) citez, „perfect validă din punct de vedere creștin”. Dar ceea ce mai scoate în evidență paragraful din cartea mea este faptul că apologia unui sistem economic de pe urma căruia beneficiază unii, dar care îi nenororcește pe alții (cărora, pentru a-l parafraza pe Ninel Ganea, „nu le este rezervată nici măcar o notă de subsol” într-un întreg corp de literatură anticomunistă scrisă în cheie exclusiv „morală”), este caracteristică nu pentru mine, ci pentru Ninel Ganea și camarazii săi de luptă anticomunsită, transformată în consens neoliberal, pe care i-am pus la punct în cartea mea. Din acest punct de vedere, dacă tot vorbim de justiție stalinistă, este remarcabil felul în care, prin falsificarea probelor, atât a celor care îi încriminiează pe acuzați, cât și a celor care îl dezincriminează pe acuzator, Ninel Ganea reușește să-i scoată basma curată pe vinovați și să-l execute simbolic, în calitate de complice al crimelor comunismului, pe cel a cărui unică vină este de a fi demonstrat vina adevăraților vinovați.

În rest, asimilarea automată a criticii capitalismului cu ateismul, și cu atât mai mult cu, ucigă-l toaca, ateismul militant, sau cu un dogmatism colectivist-etatist maximal, lipsit de nuanțe, pragmatism și discernământ față de realitățile economice, nu are nicio legătură cu ceea ce am scris eu în cartea mea ci doar cu răstălmăcirile ce rezultă din grila de lectură simplist-reducționistă și partizan-ideologică a preopinentului care, în mare parte din recenzia sa, preferă să se lupte cu o sperietoare de ciori pe care singur o inventează, în loc să formuleze eventuale obiecții vizavi de teze și argumente care chiar îmi aparțin – ceea ce, evident, ar necesita ca mai întâi acestea să fie prezentate cititorilor așa cum le-am formulat eu, cu toate nuanțele și în toată complexitatea lor, nu răstălmăcite pentru a putea fi combătute mai ușor. Cât privește aceste detalii – ateismul militant sau nu știu ce expropriere în masă pe care mi-aș propune să o aplic peste noapte -,  nu mai încarc această intervenție cu citate, ci îi trimit pe cititorii care chiar sunt interesați să afle ce am eu de spus cu privire la aceste subiecte să se informeze la paginile 74-77, 83-84, 91-92, 277. În fine, iată și ce am scris în carte, în repetate rânduri, cu privire la crimele și victimele comunismului:

 

  1. Dar, după cum afirma Papa Paul al VI-lea în enciclica Populorum Progressio, pentru ca progresul să fie autentic, trebuie să fie „integral”, ceea ce înseamnă că de pe urma lui trebuie să beneficieze atât „fiecare om”, cât și „omul în totalitatea ființei sale”. Astfel, progresul integral presupune atât dezvoltarea armonioasă a tuturor componentelor (materiale şi spirituale) ce ţin de viaţa umană, nu dezvoltarea unor facultăți pe seama regresiunii altora, cât și dezvoltarea societății în ansamblul ei, și nu doar progresul unor categorii sociale, plătit prin regresul, mizeria sau chiar lichidarea altor categorii sociale. În acest sens, pentru Papa Francisc, fie că e vorba de costul uman şi ecologic al comunismului sau de cel al capitalismului, „o dezvoltare tehnologică şi economică ce nu lasă în urma ei o lume mai bună şi în mod integral o mai bună calitate a vieţii nu poate fi considerată progres”. Progresul autentic implică respectul pentru drepturile omului, pentru cultura şi identitatea popoarelor şi „deschiderea faţă de transcendent”. (p. 68)

 

  1. În fine, ceea ce Biserica Catolică respinge de fapt este tipul de conflict social „în care nu intervin considerații cu caracter etic sau juridic” și care reia astfel, la nivelul raporturilor dintre clase, „teoria «războiului total»” din „sfera raporturilor internaționale”. Din acest punct de vedere, „nu pot fi acceptate în nicio circumstanță, indiferent dacă sunt săvârșite de puterea în exercițiu sau de insurgenți, crime precum represalii generalizate la adresa populației, tortura, terorismul și provocările deliberate menite să cauzeze decese la demonstrații”, calomniile [aviz amatorilor – nota mea] şi campaniile de defăimare, precum și orice formă de „recurs sistematic la violență” sau de încălcare a drepturilor fundamentale ale omului. (pp. 79-80)

 

  1. (Notă de subsol la pasajul de mai sus, de la pp. 79-80) Pentru a evidenţia cât se poate de clar genul de poziţionare politică pe care doctrina socială catolică o respinge, este edificator să citim răspunsul lui Troţki la critica lui Kautsky cu privire la violența ce a urmat Revoluției din Octombrie, unde Troţki face apologia terorii bolşevice. Respingând principiul „sacralităţii vieţii” ca pe o aiureală creştino-kantiană lipsită de aplicabilitate concretă în lumea reală, unde lupta de clasă reprezintă mecanismul inexorabil care guvernează istoria, Troţki răspunde la întrebarea referitoare la diferenţa dintre practica bolşevică şi cea ţaristă în felul următor: „Nu înţelegeţi, oameni sfinţi? Vă vom explica. Teroarea ţarismului era direcţionată împotriva proletariatului […]. Comisiile noastre extraordinare împuşcă proprietari de pământ, capitalişti şi generali care se străduiesc să restabilească ordinea capitalistă. Pricepeţi această […] distincţie? Da? Pentru noi, comuniştii, este suficientă” (Lev Troțki, Terorism și comunism: https://www.marxists.org/archive/trotsky/1920/terrcomm/ch04.htm). Evident, categoriile care au căzut victimă comunismului sovietic sunt mult mai largi, incluzând cler, ţărani, intelectuali, muncitori şi diverse persoane care dintr-un motiv sau altul nu erau de acord cu conducerea de partid, incluzându-l, în ultimă instanţă, şi pe Troţki însuşi. (p. 79)

 

  1. Tăcerea Patriarhului faţă de crimele şi abuzurile puterii comuniste şi, mai grav, complicitatea faţă de măsurile represive îndreptate împotriva celorlalte culte, în special cel greco-catolic, reprezintă în mod clar o abdicare de la misiunea profetică a Bisericii şi de la obligaţiile morale ce-i revin conştiinţei creştine (p. 173)

 

  1. De altfel, Papa Francisc, al cărui mod de a gestiona încurcătura diplomatică în care a fost pus de președintele bolivian refuz să-l comentez, știe bine acest lucru, căci în discursul său din Armenia a declarat că alături de Holocaust și genocidul armean, gulagul sovietic a reprezentat una dintre „cele trei tragedii uriașe lipsite de precedent” ale secolului XX (vezi „Turkey anger at Pope Francis Armenian «genocide» claim”: http://www.bbc.com/news/world-europe-32272604) (p. 216)

 

  1. Cu siguranţă, la fel cum menajarea acestor intelectuali se explică în parte prin faptul că Biserica este împinsă spre o alianţă cu ei de atacurile partidei anticlericale, tot aşa, tendinţa Bisericii Ortodoxe Române de a se integra consensului hegemonic neoliberal postdecembrist se explică, în bună parte, în acelaşi fel în care se explică şi orientarea de ansamblu a societăţii româneşti: e vorba, bineînţeles, de o contrareacţie posttraumatică la regimul comunist, ale cărui crime şi abuzuri au fost direcţionate inclusiv împotriva Bisericii Ortodoxe Române (pp. 272-273)

 

  1. A celor întemnițați și uciși nu pentru mărturisirea lor de credință creștină, ci pentru opțiunea politică legionară ce implică de fapt pervertirea acelei credințe. Evident, asta nu justifică în niciun fel numeroasele abuzuri și crime comise de regimul comunist (p. 273)

 

Așadar, contrar afirmației lui Ninel Ganea, potrivit căreia victimele comunismului nu reprezintă „nici măcar note de subsol” în cartea mea, în realitate, există, atât în textul cărții mele, cât și în notele de subsol, nu mai puțin de șapte referințe explicite la crimele și deci la victimele comunismului, plus încă vreo trei referințe implicite pe care nu mă mai obosesc să le redau aici! Repet, într-o carte care din start nu este scrisă de pe poziția unui marxist-leninist, ergo, de pe poziția cuiva care se presupune că ar trebui să dea explicații pentru faptele regimului căruia, fie și retroactiv, îi acordă susținerea sa. O astfel de falsificare halucinantă a conținutului textului meu mă tem că demonstrează un singur lucru: cum era de așteptat, Ninel Ganea recurge la strategia criminalizării oricărei forme de critică socială la adresa capitalismului neoliberal (iar în cazul de față nici măcar a criticii propriu-zise a capitalismului neoliberal, ca sistem economic, ci a încercării de a-l legitima în termeni teologici, scopul lucrării mele, așa cum am precizat clar în prefață, limitându-se strict la clarificarea acestui ultim aspect) prin asocierea automată a acestei critici cu crimele comunismului, strategie al cărei corolar este inocentarea capitalismului, fie el cât de sălbatic, și plasarea sa dincolo de orice critică. Sau altfel spus, vorbim de forma cea mai rudimentară a ideologiei anticomunismului transformat în consens neoliberal, pe care o analizez în cartea mea.

Eu nu am nimic împotriva criticii, cu atât mai mult cu cât chestiunea discutată de mine e într-adevăr complexă, tradiția la care fac trimitere este vastă și se întinde pe două milenii, argumentația unui singur om nu are cum să nu prezinte cel puțin unele fisuri sau să nu necesite completări, iar cartea mea a fost scrisă inclusiv ca o invitație la debzatere intra-eclezială, fie ea și cu accente polemice mai contondente de care volumul meu nu duce lipsă (aspect care mi s-a mai reproșat și poate într-o manieră nu întru totul neîntemeiată). Însă, strict din punctul de vedere al acuzației la care am răspuns în această primă intervenție, ceea ce face Ninel Ganea aici nu se poate numi critică, ci în cel mai bun caz aflare în treabă a cuiva care nici măcar nu s-a obosit să citească cartea, iar în cel mai rău caz linșaj bazat pe tehnicile de luptă ale pc-ului neaoș, de rit anticomunist[1].

 

*

*             *

Probabil că n-aș fi intervenit separat, pentru a lămuri chestiunea acuzației nefondate pe care mi-a adus-o Ninel Ganea, ci aș fi lăsat totul pentru mai încolo, dacă, la câteva ore după ce Ninel Ganea și-a publicat recenzia pe blogul personal, n-aș fi asistat la această discuție suprarealistă de pe pagina de facebook a unei persoane care a dat share la recenzia în cauză, discuție în care în cele din urmă am intervenit. Redau în cele ce urmează schimbul de replici:

 

Radu Iliescu Recenzia lui Ninel Ganea este departe de a fi obiectiva. Omul a fost atins in admiratia lui pentru von Mises, care este denuntat in cartea lui Alexandru Racu ca promotor al avorturilor. Este destul de incongruent pentru un ortodox sa fie libertarian, pentru ca dreptul de proprietate este in optiunea libertarienilor aplicabil si corpului, de unde ei deduc legitimitatea avorturilor. Chiar asa, cum poate un ortodox sa fie concomitent si libertarian? Poate ne explica Ninel Ganea.

Ninel Ganea Nu-mi amintesc ca Alexandru Racu sa fi mentionat problema avorturilor in cartea sa. Sau cel putin nu legata de von Mises, care spunea in Human Action „People resorted to the egregious and repulsive practices of exposing or killing infants and of abortion”. Altfel, exista un argument strict pe linii libertariene foarte impotriva avortului. Ceea ce nu inseamna ca libertarianismul tine, ci doar ca inainte de a psihologiza („omul a fost atins in admiratia…”) sa vedem despre ce e vorba. Cat de cat. Apoi, cel mai importat e sa avem in vedere argumentele din discutie si mai putin etichetele.

Alexandru Racu Ninel, tu esti sigur ca ai citit cartea aia? Serios, deja esti comic. Sau ai o memorie / grila de lectura foarte selectiva, in virtutea careia mie mi se imputa tot soiul de culpe imaginare, in timp ce tu si prietenii tai cadeti tot timpul in picioare. Ma rog, sunt in vacanta si incep deja sa ma enervez. Revin cand ma intorc, cu trimiterile de rigoare, atat la interviul luat chiar de tine lui Comanescu, in care afirma ca The Ethics of Liberty (verifica te rog sectiunea pe avortul pre si post natal) este „Biblia omului civilizat”, cat si la cele vreo sapte pasaje in care pomenesc de crimele comunismului pentru ca dupa aia sa vii tu sa spui ca n-am alocat acestei chestiuni nici macar o nota de subsol, afirmatie care e pur si simplu calomnioasa. Daca exegeza sfintilor parinti o faci cu tot atata rigurozitate, atunci m-am lamurit.

Ninel Ganea Alexandru Racu Etica Libertatii e scrisa de Rothbard, nu de Mises, pe care il mentioneaza Radu Iliescu mai sus

 

Aceste ultime intervenții ale lui Ninel Ganea m-au făcut să înțeleg că, de fapt, în mod conștient sau inconștient, persoana în cauză a reținut din cartea mea doar ceea ce, din start, se potrivea cu preconcepțiile sale, a căror incoerență m-am străduit să o demonstrez în carte cu numeroase argumente și trimiteri față de care Ninel Ganea preferă (sau nu poate decât) să rămână surd. Desigur, nu zice nimeni că autorul recenzei ar trebui să fie de acord cu tot ce am spus în cartea mea, însă nu poți polemiza cu cineva care în loc să ia act de obiecțiile tale și să-și revizuiască sau să-și consolideze poziția ca urmare a acceptării (din lipsă de argumente) sau respingerii lor (cu noi contraargumente), preferă în schimb să răstălmăcească ceea ce ai spus prin citări trunchiate și decupaje stupefiante prin care se elimină lucruri pe care le-ai spus și ți se atribuie lucruri pe care nu le-ai spus. Înainte de a verifica validitatea surselor pe care se bazează un argument și coerența sa, ar trebui măcar să fim în stare să precizăm care argumente chiar se găsesc în textul autorului pe care îl criticăm și care nu. Revenind la discuția de pe facebook, merită subliniat contrastul dintre ușurința cu care preopinentul „înghite cămila” – șapte referințe explicite la crimele comunismului din cartea mea, care pur și simplu s-au evaporat – și scrupulozitatea cu care „strecoară țânțarul” (Matei 23, 24) atunci când vine vorba de o ideologie cu care Ninel Ganea (spre deosebire de mine, atunci când vine vorba de marxism-leninism) chiar este asociat, aceasta din urmă (nu comunismul, pe care nu l-am susținut) fiind de fapt tema cărții mele și mâța cu care elita intelectuală neoliberală a fost prinsă în sac. Dar, după cum am spus, strategia asta este: ascunzi probele care dovedesc vinovăția inculpaților și, ca să fii sigur că-i faci scăpați, muți atenția asupra acuzatorului, căruia îi inventezi o culpă imaginară dar cu impact emoțional sigur asupra unui public învățat să reacționeze pavlovian la strigătul „jos comunismul!”. Revenind, „cămila” nu constă doar în cele șapte referințe explicite băgate sub preș, ci și în alte cinci pagini (!) (154-158) de la finalul capitolului dedicat lui Horia Roman Patapievici în care discut problema avortului în contextul concepției libertariene asupra dreptului de proprietate, înțeles ca drept absolut derivat din dreptul absolut de proprietate asupra propriului corp, concepție individualist-posesivă de la care se revendică și Patapievici. Cât privește „țânțarul”, este adevărat, Radu Iliescu a încurcat un pic lucrurile aici: deși totul se învârte în jurul lui Mises, nu despre Mises este vorba (a cărui poziție vizavi de chestiunea legalității avortului – în măsura în care chiar s-a exprimat public pe acest subiect – nu am reușit să aflu care este), ci despre Murray Rothbard, discipol și mare admirator al lui Mises, la autoritatea căruia face trimitere Dan Cristian Comănescu, președintele Institutului Ludwig von Mises și camard de idei al lui Horia Roman Patapievici (el însuși membru de onoare al Institutului), într-un interviu luat de nimeni altul decât Ninel Ganea, toate acestea fiind discutate de mine în cele cinci pagini ale cărții mele menționate mai sus. În respectivul interviu, acordat lui Ninel Ganea cu ceva ani în urmă, Comănescu afirma că nu vede nicio tensiune între „un Sfânt Părinte ca Maxim Mărturisitorul” și „un liberal consecvent ca Rothbard”, a cărui carte, The Ethics of Liberty, Comănescu o definește drept „biblia omului civilizat”. Or, în pledoaria pentru anarho-capitalism intitulată The Ethics of Liberty, pe lângă dreptul la întrerupere de sarcină, independent de trimestru, Rothbard susține și dreptul legal al părinților de a-și lăsa copiii să moară de foame, boli sau frig, fără ca autoritățile să aibă dreptul să intervină (căci aceasta ar însemna să-i constrângă, abordare care nu doar cu „drepturile individului-proprietar” nu se împacă, ci, nu-i așa, nici cu „iubirea”, propovăduită, chipurile, de sfinții părinți; pe când maltratarea copiilor e perfect compatibilă cu „drepturile individului” iar pasivitatea prin raport cu astfel de practici, și, în general, prin raport cu diversele consecințe sinistre ale „libertății” nelimitate ale individului-proprietar, este, la rândul ei, o manifestare a „iubirii” propovăduite de sfinții părinți), precum și dreptul lor de a-i vinde pe o piață cu adevărat liberă, așadar complet autoreglată. Mai ales în contextul unor dezbateri recente care frământă societatea românească, mobilizând tot felul de apărători ai familiei care se bat cu pumnul în piept cu „tradiționalismul” lor integral, lipsit de jumătăți de măsură, aștept cu mare interes ca partizanii autocrației libertariene (sinteză pe care zău dacă o poate înțelege careva) să-mi explice de ce, în conformitate cu principiile libertarianismului ortodox, cuplurilor homosexuale, sau altor cupluri și comunități sexuale postmoderne, ar trebui să li se refuze dreptul de a participa la un liber schimb civilizat precum cel pentru care pledează Rothbard în a sa „biblie a omului civilizat” (nu mai pomenesc de pedofili, probabil tentați și ei de un astfel de business, ca să nu mă acuze de data asta vânătorii de fasciști că echivalez homosexualitatea cu pedofilia).

Cât despre vânătoarea de bolșevici, reali sau imaginari, care ține loc de reflecție teologică onestă și informată, cred că atitudinea partizanilor lui Rothbard s-ar cuveni să fie mai rezervată, în condițiile în care primul stat din lume care, în conformitate cu aspirațiile anti-coercitive (deci, nu-i așa, patristice) ale lui Rothbard, a legalizat avortul, a fost Uniunea Sovietică, chiar dacă, ce-i drept, nici lui Lenin nu i-a trecut prin cap să-l legalizeze și pe ăla post-natal. Iar în ceea ce privește vânzarea de copii, se făcea la pachet, cu tot satul, în Rusia lui Cicikov, descrisă în Suflete Moarte (și aici lipsesc multe note de subsol), la care probabil că ar trebui să ne întoarcem dacă vrem o rânduială curat-ortodoxă și curat-libertariană, neîntinată de duhul satanic al progresului și de influențele nocive ale Occidentului, evident, cu excepția celor care țin de „liberalismul consecvent”, marca Rothbard, pe care se presupune că și sfinții părinți l-ar fi propovăduit. Dar despre asta și alte teme conexe vom mai discuta atunci când voi avea timp să redactez următoarea replică, în care sper să reușesc să răspund, detaliat, la toate obiecțiile formulate de Ninel Ganea.

[1] Ca o paranteză, ar trebui precizat că Horia-Roman Patapievici, patriarhul libertariansimului românesc, s-a plâns de “teroarea stalinistă” a corectitudinii politice la lansarea cărții lui Traian Ungureanu în condițiile în care cunosc personal oameni care au pierdut contracte cu ICR-ul sau cărora le-au fost respinse texte foarte bine scrise de către publicațiile centrale, iar asta nu datorită faptului că s-au referit la musulmani, în termeni de goat-fuckers, așa cum face TRU, ci după ce i-au criticat, în termeni cât se poate de civilizați, pe boieri minții. Deci da, suprimarea prin diverse mijloace a libertății de exprimare, reprezintă o problemă, dar ceea ce uită să se spună este că vorbim de culturi diferite și, pe cale de consecință, de cenzori și tabuuri diferite, specfice fiecărei culturi în parte.

Publicat în Uncategorized | 3 comentarii

Pilda lucrătorilor viei

Prin intermediul butonului de like, domnul Dragoș Paul Aligică își exprimă aprecierea față de „demascarea” subsemnatului ca „agent al Rusiei” de către site-ul În Linie Dreaptă. Pe de altă parte, în prefața scrisă la cartea domnului Adrian Papahagi, publicată recent la Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei și intitulată „Creștinul în cetate”, domnul Aligică insistă asupra faptului că în contextul „resurgenței forțelor de la Răsărit ce vor exercita în perioada imediat următoare”, prin „mijloace și tehnologii pe care istoria nu le-a cunoscut până acum, o presiune imensă asupra spațiului românesc (…), Papahagi și grupul de intelectuali cu care este asociat reprezintă în acest moment principala forță doctrinară care articulează defensiva în fața strategiei ce vizează factorul religios și ecleziastic ca instrument și câmp al războiului neconvențional, ideologic și informațional, cu mize geopolitice majore în estul Europei. Linia de rezistență a acestui sector din frontul ideologic ține în acest moment de ei și de modul în care vor lucra cu Biserica”.

Întrebarea care se pune este ce anume înseamnă „să lucrezi cu Biserica” și ce fel de om este acela care „lucrează cu Biserica”? În ce raport se află el cu Biserica, în condițiile în care „lucrează cu ea”? Sfânta Scriptură ne îndeamnă „să ne lucrăm talanții”, „să lucrăm cu frică și cutremur la mântuirea noastră”, să „lucrăm în via Domnului”, să lucrăm în toate aceste feluri în și pentru Biserică, dar mărturisesc că îndemnul de „a lucra cu Biserica” nu îl regăsesc nicăieri în învățătura și tradiția Bisericii.

În calitate de creștin, ești în Biserică, ești mădular al Bisericii, care este Trupul lui Hristos, iar Mitropolitul Ioannis Zizioulas vorbește chiar de „ființa eclezială”. Or, dacă ești în Biserică, nu ai cum să „lucrezi cu ea”. Poți „lucra cu Biserica” doar din afara ei. Sau o poți face din interior doar în virtutea unei apartenențe ce este doar aparentă, adică în calitate de infiltrat. „Cu Biserica” pot „să lucreze” doar „frații mincinoși”, sau, în alți termeni, „frații acoperiți”. „Lucrează cu Biserica” doar securiștii de rit nou sau vechi, doar agenții serviciilor secrete care „lucrează” în „câmpul operațional via Domnului”. Așa stând lucrurile, denunțarea creștinilor care le contestă „lucrarea” „băieților noștri” ca „oameni ai rușilor” este de la sine înțeleasă. Face parte din „strategia ce vizează factorul religios și ecleziastic”.

În fine, șocantă nu este atât transparența acestui duh securistic, care n-are nimic sfânt în el, cât faptul că reușește să se exprime în paginile publicate la Editura Mitropoliei Moldovei. În definitiv, este și stupid să încerci să-i convingi pe niște credincioși de validitatea poziției tale atâta timp cât te recomanzi, fățiș, nu ca trăitor și cunoscător al adevărului revelat de sus, ci ca apostol al Imperiului Binelui cu capitala la Washington, nu în Ierusalimul ceresc. Mai degrabă, printr-o astfel de politică editorială, Mitropolia Moldovei va reuși să-i convingă pe cititori că Dumnezeu nici nu există de fapt.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu