Referendum 2019

Recunosc că, în ceea ce privește referendumul convocat de Iohannis și susținut de opoziție, prima reacție a fost aceea de a opta pentru boicot, pe principiul „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, boicot pentru boicot”.

Dar împotriva acestei abordări pot fi invocate două contraargumente de natură morală. Întâi de toate, deși USR și-a asumat statutul de vector al „sexomarxismului”, ceea ce din start îl face nefrecventabil ca partid, iar, în ceea ce privește referendumul, Iohannis a oscilat între o atitudine scârboasă prin duplicitatea ei și denigrarea fățișă a celor care la referendum au votat DA, se poate obiecta că opțiunea de tip „boicot pentru boicot” ar lovi nediferențiat în întreaga opoziție, în condițiile în care marea majoritate a membrilor PNL au votat, astă-toamnă, pentru organizarea referendumului. Din acest punct de vedere, refuzul de a vota (inculsiv refuzul de a vota DA) la acest referendum pe motiv că este convocat de Iohannis și susținut de Iohannis și USR este la fel de absurd-resentimetar cum a fost refuzul de a vota la precedentul referendum pe motiv că era susținut de Dragnea. La fel ca și atunci, și acum nu se votează cu Iohannis sau cu USR, ci se răspunde la o întrebare pusă de șeful statului în conformitate cu prerogativele sale constituționale. La limită, poți foarte bine să votezi DA la referendum și PSD la europarlamentare.

În al doilea rând, o atitudine de tip „boicot pentru boicot” ar fi în mod cert imorală și/sau imatură în condițiile în care consecința sancționării politicienilor care te-au boicotat – altfel justificată și necesară, căci doar dacă-i sancționezi se vor învăța minte – ar fi dăunătoare binelui public și interesului comun sau, altfel spus, dacă binele făcut prin sancționarea politicienilor care te-au boicotat ar fi inferior presupusului bine public/comun pe care l-ai sacrifica ca urmare a opțiunii de tip „boicot pentru boicot”.

Așa stând lucrurile, nu ne rămâne decât să încercăm să stabilim în ce măsură este util demersul inițiat de Președinte și în ce măsură un vot DA ar fi un vot pentru interesul public/binele comun.

Deși consider boicotul o abordare nesportivă, contrară spiritului democrației, chiar dacă din punct de vedere formal legală, țin să precizez că la precedentul referendum au existat două categorii de absenți a căror opțiune am respectat-o: a) cei care nu s-au dus pentru că pur și simplu nu i-a interesat subiectul, nu pentru că îi interesa mult sau foarte mult, dar au încercat să câștige prin mijloace nesportive – în fond, oricine are dreptul de a nu fi interesat de politică, chiar dacă prevederea legală care îi împiedică pe cei interesați de politică să decidă din pricina absenteismului cumulat al celor care joacă nesportiv și al celor pe care nu îi interesează politica este mai mult decât problematică; b) cei care au considerat sincer că se cheltuie bani pe o temă care, conform scării lor de valori, era lipsită de importanță, și care au ales să protesteze împotriva acestei cheltuieli inutile prin absenteismul lor – nu cei pentru care tema era importantă sau foarte importantă, atât de importantă încât în mod cert s-ar fi dus să voteze dacă ar fi avut șanse să câștige, dar care au instrumentat pervers argumentul cheltuielii inutile pentru a-și avansa cauza prin mijloace nesportive.

Oricum ar fi, dacă e să judecăm pe baza argumentului cheltuielii inutile, boicotarea referendumului organizat de către Iohannis este mai mult decât justificată. Pentru că, spre deosebire de precedentul referendum, acesta de acum nu este decizional, ci consultativ. Rezultatul său nu obligă la nimic clasa politică. La fel ca și în cazul referendumului lui Băsescu referitor la structura parlamentului și numărul de parlamentari, se cheltuie bani pentru a pune poporului o întrebare de care clasa politică oricum nu este obligată să țină cont.

De fapt, dincolo de formă, adevăratul conținut al întrebărilor – pe care Iohannis s-a chinuit vreo lună să le formuleze pentru ca ulterior tot el să le uite – se rezumă la întrebarea stupid-simplistă: vă place cum guvernează PSD? Este o întrebare absurdă pe care unii, incapabili să câștige alegeri și frustrați de eșecul lor, o adresează poporului după ce poporul, prin alegeri, a încredițat guvernarea PSD-ului. Și este cu atât mai inutilă cu cât este adresată în paralel cu niște alegeri la care oricum poporul se va pronunța asupra calității actualei guvernări PSD, pe care PSD-ul a obținut-o în urma alegerilor din 2016 și pe care la anul o poate pierde dacă o eventuală opțiune antipesedistă la alegerile de duminică va fi confirmată și la parlamentarele de anul viitor.

Altfel spus, dacă nu vă place cum guvernează PSD-ul, votați altceva, atât duminică, cât și în toamna lui 2016. Iar dacă în ciuda faptului că nu vă place cum guvernează PSD-ul, opoziția vă displace cel puțin la fel de mult, îndeajuns de mult încât refuzul de a vota PSD-ul să nu se traducă într-un vot pentru ea, ca în cazul subsemnatului, atunci aceasta este problema opoziției, problemă pe care nu o poate rezolva cu întrebări absurde și superflue, care nu contează, după ce au obținut un răspuns negativ la întrebarea care cu adevărat contează: pe cine votați? cui încredințați guvernarea acestei țări?

Ca să nu mai pun la socoteală faptul că, din punct de vedere politic, referendumul este nu doar inutil, ci și dăunător, întrucât deviază atenția de la tematica relevantă în cazul de față, în speță cea europeană, pe care oricum populația o stăpânește în foarte mică măsură. În loc să dezbatem teme europene, ne chinuim să ne dumirim care-i faza cu cea de-a doua întrebare din a doua întrebare adresată poporului de Iohannis (nefiind jurist, după eforturi destul de consistente, am înțeles că în acest caz particular, e vorba de o inutilă frecție la un picior de lemn ce se ascunde în spatele unei întrebări pe care, cel mai probabil, 90% din populația țării nu o înțelege).

Dar adevăratul conținut al întrebărilor lui Iohannis poate fi reformulat cu un plus de precizie: nu e vorba atât de „știm că PSD a câștigat alegerile, dar ia spuneți, vă place cum guvernează?”, ci mai degrabă de o întrebare care ar suna cam așa: „știm că PSD a câștigat alegerile sau, altfel spus, că celor de la PSD le-a fost încredințată, prin vot, guvernarea, dar ia spuneți, sunteți de acord ca PSD să fie privat de instrumentele prin care să poată guverna?”. Sau, mai pe scurt, „sunteți de acord ca PSD să nu poată guverna, deși a câștigat alegerile?” Adică o variațiune a ideii mai vechi conform căreia se poate guverna doar dacă strada, exclusiv frumoasă și deșteaptă, confirmă, după alegeri, votul pe care l-a dat întreg poporul, adică nu doar ăia deștepți, ci și ăia mulți, dar proști. Întrebările adresate poporului român de Președintele Iohannis sunt absurde pentru că ele vizează niște INSTRUMENTE de guvernare, în condițiile în care ele [întrebările] sunt motivate strict de nemulțumirea față de IDENTITATEA celor care le utilizează în virtutea faptului că le-a fost încredințată, prin vot, guvernarea. Sunt absurde întrucât nici n-ar fi existat dacă nu ar fi fost PSD-ALDE la guvernare, iar un eventual răspuns pozitiv la aceste întrebări ar deveni irelevant din momentul în care PNL-PLUSR ar veni la putere.

Cât despre instrumentele de guvernare puse în discuție, ele există în toate statele civilizate. Evident, de ele se poate abuza, și uneori (sau deseori) se abuzează, dar nu pui în discuție un instrument de guvernare decât dacă el este exclusiv și în mod necesar un vehicul al abuzului. În schimb, dacă abuzul este contingent, iar riscul abuzului este inevitabil asociat unui instrument de guvernare altminteri legitim și necesar, nu abolești instrumentul de guvernare (sau prerogativa), ci îl încredințezi altcuiva care prezintă mai multă încredere, ceea ce, cum am spus, se poate face bine mersi la alegerile din toamna anului viitor, precedeate de alte trei runde de alegeri în care poporul român va beneficia din plin de posibilitatea de a-și spune părerea cu privire la guvernarea PSD, sau, mai precis, de a răspunde concret și constructiv la întrebarea: cui încredințați guvernarea acestei țări? Pentru că cineva trebuie s-o guverneze.

Dacă pe de o parte nu înțeleg de ce ar trebui să se interzică grațierea corupților, dar nu și cea a violatorilor, în condițiile în care falnica justiție română i-a pus în repetate rânduri și cu maximă nesimțire în libertate, pe de altă parte, este cât se poate de evident că pot exista și situații deosebite care justifică grațierea, motiv pentru care aceasta este o prerogativă a tuturor statelor civilizate, iar abolirea ei e pur și simplu o dovadă de inumanitate, de barbarie. Prin aceasta nu spun că ea ar trebui aplicată tuturor celor condamnați penal pentru corupție și jeliți seară de seară la Antena 3 mai ceva ca la Memorialul Durerii, nici că nu reprezintă un instrument de care se poate abuza. Dar dacă te temi că se va abuza de un instrument de guvernare ce ține de apanajul tuturor statelor civilizate, atunci nu abolești respectivul instrument și odată cu el statutul de țară civilizată al României, ci îl încredințezi cuiva în care ai încredere: ai încredere că, dând dovadă de corectitudine, umanitate și discernământ, va uza, nu va abuza, de respectivul instrument.

La fel și în cazul ordonanțelor de urgență. Dincolo de faptul că nu înțeleg de ce Codul Muncii poate fi schimbat prin ordonanță de urgență, așa cum a făcut Guvernul Boc în 2010, dar legile justiției nu – sau, mă rog, înțeleg, în condițiile în care vorbim de aceeași ideologie neoliberală care induce în eroare opinia publică, ocultând o serie întreagă de probleme și nedreptăți, prin faptul că reduce toate problemele societății la problema corupției –, fără să fiu expert în drept constituțional și în detaliile funcționării complexei mașinării a statului, refuz să cred că o arie legislativă atât de vastă precum cea care acoperă infracțiunile, pedepsele și organizarea judiciară nu include și situații care să justifice adoptarea de ordonanțe de urgență. Din nou, dacă te temi că de acest instrument de guvernare se va abuza, încredințează-l unui partid în care ai încredere mai mare, fără să risipești cerneală și banii românilor pe întrebări absurde.

Ajuns la acest punct, cred că am demonstrat că referendumul lui Iohannis este un demers inutil, absurd și de un populism ieftin și cel puțin dubios, care justifică pe deplin boicotarea lui, fie în virtutea argumentului cheltuielii inutile, fie în virtutea principiului „boicot pentru boicot” și a necesității sancționării politicienilor care, din fanatism sau prostie, facilitează avansul unei agende politice lipsite de respect față de libertatea religioasă și de conștiință și al cărei scop este eliminarea creștinismului și a creștinilor din viața cetății. Pe de altă parte, boicotul rămâne o manevră nesportivă și contrară spiritului democratic, efectele lui perverse fiind subliniate recent de un binecunoscut jurnalist român care spune că atunci când referendumul nu mai este un conflict între DA și NU, ce se tranșează în intimitatea cabinei de vot, ci unul care îi opune pe cei care votează celor care boicotează, votul se desecretizează. Drept urmare, cetățeni pe care caracterul secret al votului îi proteja de intimidare vor putea fi mult mai ușor intimidați (mai ales în zonele cele mai feudale, unde cetățenii, dacă se mai pot numi cetățeni în starea de dependență în care au ajuns, sunt foarte vulnerabili prin raport cu puterea potentaților locali). Și țin să precizez că am cunoscut un caz al unei persoane care n-a votat la referendumul pentru revizuirea Constituției din toamna anului trecut datorită faptului că s-a temut de posibilele efecte ale prezenței sale la vot, în contextul în care, datorită boicotului organizat de susținătorii LGBT, simpla prezență devenise o declarație politică cât se poate de transparentă – de fapt, singura declarație care conta.

Personal, consider că impactul negativ al nesancționării unei cheltuieli inutile e mai mic decât efectul nociv al reproducerii unei practici nesportive, contrare spiritului democratic și cu efecte vădit perverse. Motiv pentru care voi vota la referendumul convocat de Iohannis, în condițiile în care oricum mergeam să votez la europarlamentare. Dar, bineînțeles, voi vota NU. Voi vota și din respect pentru cele câteva persoane pe care le cunosc și care, la rândul lor, au refuzat să boicoteze referendumul de anul trecut, chiar dacă nu erau de acord cu propunerea de revizuire a Constituției formulată de Coaliția pentru Familie, motiv pentru care au mers la referendum și au votat NU. Și nu voi vota NU datorită modului în care a tratat Iohannis referendumul pentru familie, ci pentru că propunerile lui, cu privire la care poporul român e chemat să se pronunțe, sunt aberante.

Dar Iohannis poate cheltui bani publici pe astfel de întrebări tot datorită democrației sau, mai precis, datorită faptului că poporul român l-a votat în 2014 – inclusiv subsemnatul, care astăzi e forțat să recunoască că acum cinci ani a fost un idiot. În orice caz, cheltuielile publice inutile pe care democrația le poate genera sunt mult mai puțin dăunătoare decât încurajarea unor practici nesportive, străine de spiritul democratic și cu efecte vădit perverse.

În fine, ținând cont că referendumul nu este decizional, că suntem chemați să răspundem la niște întrebări care nu duc în mod automat la modificări de natură legislativă sau instituțională, oricum nu contează dacă este invalidat, în mod formal, prin lipsă de cvorum, sau dacă este invalidat politic, ca urmare a faptului că doar un procent foarte mic din totalul alegătorilor va vota DA (de fapt, dacă PSD-ALDE s-ar fi mobilizat în această direcție – în momentul de față nu e clar care e strategia lor – nu ar fi fost exclusă nici o victorie a celor care ar fi votat NU). Că trece cu o prezență de 32%, în condițiile în care 60% votează DA și 40% votează NU, sau că pică cu o prezență de 22%, în condițiile în care 90% votează DA și 10% NU, e totuna.

Eu anticipez că va fi un eșec, în condițiile în care nu cred că participarea va fi mai mare de 40% (conform listelor electorale), iar din maximul de 40% prezenți, cel puțin 40% vor vota NU sau vor boicota (depinde și de strategia PSD-ALDE). Asta înseamnă că, în cel mai bun caz, vor vota DA puțin peste 20% din cei înscriși în listele electorale. Iar acesta deja este un mare eșec. Rămâne de văzut doar dacă eșecul va fi mai mare sau mai mic decât cel al Coaliției pentru Familie, din care Iohannis – nimic suprinzător aici – nu pare să fi învățat nimic.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Despre elită și lamentațiile ei

Un discurs recurent, pe care îl auzi mai ales la o anumită specie de „boieri” ai teologiei, oameni cu doctorate în afară și cu un trecut de implicare politică pedelistă, este cel în care se deplânge soarta elitelor românești: cum nu sunt ele apreciate la justa lor valoare de către vulgul ingrat, cum reflexele egalitare, deci comuniste, au răsturnat adevărata ierarhie a valorilor, cum nu știm să-i prețuim pe sorbonarzii care s-au cufundat în mocirla politicii numai și numai din dorința perfect altruistă de a scoate prostimea din ea.

Trecând peste impostura unora care pe de o parte glorifică piața liberă, iar pe de altă parte deplâng inversarea valorilor și scandaloasa lipsă de recunoaștere cu care se confruntă elita – ceea ce demonstrează că n-au ieșit niciodată realmente pe piață cu un doctorat în umanioare, ca să vadă cât de multă valoare pune piața pe „înalta (lor) cultură” atunci când aceasta nu supraviețuiește, de fapt, la adăpostul mafiilor intelectuale locale, al potentaților politici ce exercită controlul asupra statului, sau atunci când nu se convertește în diverse forme de „discurs motivațional” pentru semidocți de prin corporații -, trebuie precizat că însuși conceptul de elită este marcat, în aceste discursuri, de o ambiguitate deloc inocentă.

Din perspectiva mea cel puțin – de fapt, dintr-o perspectivă autentic creștină, că tot se recomandă prin studii teologice respectiva specie de elitiști – elita nu se definește doar prin competență și cu atât mai puțin prin transferul abuziv de competență de la un domeniu la altul, spre exemplu, de la patrologie la studierea istoriei recente, caz în care vorbim, de fapt, de incompetență cu ștaif. Dincolo de acest aspect, elita creștină este o elită de slujitori. „Fiul Omului”, scrie în Evanghelia după Matei, „n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească” (Matei 20, 28), iar măsura valorii acestei elite preoțești, de slujitori, este măsura slujirii: „care între voi va vrea să fie mai mare să fie slujitorul vostru” (Matei 20, 26). Din acest punct de vedere, există o deosebire fundamentală între o elită slujitoare și o elită mercenară sau spoliatoare. Elita slujitoare lucrează în via Domnului pentru turmă; pentru binele comun și pentru aproapele. Nu lucrează pentru profit spre paguba și nimicirea turmei. Altminteri, la fel cum ești competent într-un domeniu, dar nu într-altul, tot așa poți fi competent și ticălos, caz în care competența nu reprezintă decât instrumentul ce îți dă posibilitatea să jupoi oaia mai bine.

Adevăratele elite sunt preoții, profesorii, medicii, lucrătorii sociali, pompierii, cercetătorii, inginerii, politicienii, funcționari publici, oamenii de cultură și da, inclusiv intelectualii publici, care dau dovadă nu doar de competență și respect pentru propria profesie – ceea ce înseamnă că nu se vor înfige la sinecuri unde pot fenta fișa postului -, ci și de un autentic spirit preoțesc pe care îl imprimă profesiei lor, transformând-o astfel într-o formă de slujire ce extinde lucrarea liturgică în viața societății. Vom ajunge departe ca societate atunci când, ca persoane a) vom învăța să facem bine ceva care contează, care zidește omul întreg, compus din trup și suflet; b) vom renunța la impostura profesională (ne înfigem la sinecură, chiar dacă nu stăpânim fișa postului, și implicit îl lăsăm în ofsaid pe ăla care o stăpânește și pe toți cei care ar fi beneficiat de pe urma competenței lui); c) ne vom transforma profesia într-o formă de slujire.

Toate aceste aspecte trebuie lămurite înainte de a ne plânge că elitele nu beneficiază de recunoașterea, aprecierea și, nu în ultimul rând, beneficiile pe care, chipurile, le merită. Mai exact, trebuie lămurit despre ce elită vorbim de fapt. Nu poți fi elită creștină atâta timp cât ridici în slăvi un sistem economic pentru care contează doar competența de a genera și mai ales de a vinde bunuri și servicii, nu și folosul autentic al acelor produse (și al modului în care sunt produse) atât pentru consumatori, cât și pentru societate în ansamblul ei. Nici dacă te înfigi la sinecuri de stat, pe posturi pentru care nu ai competențele de rigoare. În fine, nu te poți plânge de lipsa de recunoaștere a valorii tale atunci când singur te devalorizezi gudurându-te bălos pe lângă personaje ca Băsescu, Udrea sau Becali. Prin astfel de comportamente, tu singur ai arătat cât (te) prețuiești de fapt.

Dacă în ierarhia valorilor platonic-creștină sufletul este cu mult mai presus de trup, inevitabil, prostituția intelectuală va fi cu mult mai gravă decât cea propriu-zisă, în condițiile în care ceea ce se terfelește prin prostituarea intelectuală, mai exact spiritul, este cu mult mai valoros decât ceea ce se terfelește prin prostituarea propriu-zisă. Din acest punct de vedere, un doctorat la Sorbona chiar nu te situează în mod automat mai presus de zonele sociale cele mai disprețuite. Înainte de a te onora, el te responsabilizează, iar onoarea o meriți cu adevărat doar după ce te ridici la înălțimea respectivei responsabilități. În caz contrar, cazi (mult) mai jos decât cei și cele despre care Hristos a spus că vor intra în împărăția lui Dumnezeu înaintea fariseilor și cărturarilor vremii respective (Matei 21, 31), altminteri și ei tot oameni cu studii strălucite.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Eșecul celor de la Demos: O părere

A blama consensul hegemonic anticomunist pentru eșecul epic al Demos e ridicol într-o țară în care jumătate din popor îl regretă pe Ceaușescu. Acest consens se manifestă doar în interiorul bulei mari (clasa de mijloc) ce include și bula mult mai mică numită Demos. Așadar, problema nu e consensul hegemonic anticomunist, ci faptul că Demos nu e capabil să iasă din propria bulă (de clasă).

Tot astfel, deși pragul de strângere al semănturilor e în mod cert nesimțit, iar revizuirea legii electorale se impune, a blama lipsa de resurse umane și organizaționale pentru eșecul de proporții al Demos implică refuzul de a privi lucid în oglindă. Când ai membru de partid care îți strânge peste 1000 de semnături într-o lună, dar media pe membru de partid este sub 100 de semnături, înseamnă că ai o mare problemă. Pentru că și primul tip de individ, și cel de-al doilea, sunt tot oameni. Nu e unul om, iar celălalt robocop.

Pe vremea când lucram într-un call center, jobul meu fiind acela de a convinge oamenii pe care îi sunam să stea de vorbă cu mine – făceam sondaje de opinie -, managementul ne seta, în funcție de campanie, un anumit target (număr de interviuri pe oră). Să zicem 4. Erau și d-ăia care făceau 5 sau 6. Apoi, marea masă a angajaților se situau undeva între 3,5 și 4,5. Dacă erai pe la 2,5, urma o discuție nu foarte plăcută cu managementul. Dacă erai pe la 1,5 și în decurs de două, trei săptămâni nu urcai până la linia de plutire, urma, inevitabil, concedierea. Era inimaginabil, de domeniul absurdului, ca unul dintre angajați să facă de zece ori mai puține interviuri decât cel mai performant angajat.

Desigur, un partid are nevoie și de câțiva ideologi sau strategi, care s-ar putea să fie foarte buni pe partea de doctrină/strategie, dar în același timp să nu stea foarte bine (în cazul de față, să stea extrem de prost) la capitolul strâns semnături. Dar într-un partid normal, ideologii/strategii sunt doar câțiva oameni. Un partid de ideologi nu este un partid, ci un grup/o platformă de intelectuali (gen Criticatac sau Baricada). Politica democratică presupune capacitatea partidului de a convinge oamenii să voteze cu el, muncă de convingere care începe cu strângerea de semnături, iar aceasta este munca pe care trebuie să știe să o facă și să fie dispusă să o facă marea masă a membrilor de partid. Dacă marea masă a membrilor nu este reprezentată de astfel de furnicuțe electorale, atunci nu vorbim, de fapt, despre un partid. Iar dacă, în calitate de membru de partid, nu ești în stare să strângi nici măcar 100 de semnături într-o lună, nu ai ce căuta în politică. Punct. Există și alte ocupații pe lumea asta. Într-o astfel de situație, politica este o pierdere de vreme care te abate de la alte lucruri pe care chiar ai putea să le faci bine.

Acum, să vorbim un pic și despre discursul Demos și despre condițiile bulei în care operează. Probabil că și obsesia anticomunistă, îndelung cultivată, subminează în interiorul bulei – nu în afara ei – orice nou demers de stânga. Apoi, dincolo de discursul despre munca prost plătită și serviciile sociale cu acces limitat, Demos, ca niște buni progresiști ce sunt, și-au asumat și discursul pro-LGBT. Nu cred că această opțiune politică, în sine, explică slaba performanță a Demos, ci modul în care este comunicată ea în practică. Ce face Demos ? Se adresează clasei de mijloc cu un pachet discursiv ce include și oferta LGBT. Care sunt consecințele ? Evident, pe conservatorii din această zonă, nu puțini la număr, și nu neapărat opuși ideilor social-economice de stânga, i-au pierdut. Și nu doar pe radicali, care fug ca dracu’ de tămâie când intră în contact cu orice formă a noțiunii de gay rights, ci și pe moderați, mesajul Demos fiind, din acest punct de vedere, unul radical, cu ciși, tranși, non-binari și întreg pachetul, și care refuză explicit orice formă de colaborare sau sprijin venită din partea celor care nu subscriu – tacit sau explicit – la întreg pachetul. Cam ăsta e colțul în care s-a băgat de bunăvoie și nesilită de nimeni mai toată stânga românească, nu doar cea din Demos, un fel de mulțumesc pentru flori/pentru semnături/pentru vot, dar nu mersi, suntem prea buni pentru voi și oricum, pericolul cel mare e „populismul”, de care și noi fugim tot ca dracu’ de tămâie.

Ok. Până aici ne-am lămurit. Discutăm în continuare tot în limitele înguste ale clasei de mijloc. Același discurs este adresat și liberalilor : problema este că ăștia sunt ferm pro-capitaliști, sar cu „jos comunismul!” înainte să apuci să deschizi gura și, în general, zona asta e mult mai puțin dispusă decât cea conservatoare să asculte critică anti-capitalistă. În plus, dacă vor LGBT, n-au ce să facă cu Demos, pentru că au deja (PL)USR, în care opțiunile lor de ansamblu se regăsesc oricum mult mai bine. Tot astfel, marea majoritate a acestui electorat nu e atât pro-gay – sigur, au auzit și ei că în țările civilizate, din vestul Europei, doi bărbați se pot căsători, iar din acest punct de vedere normal că vor și ei o țară ca afară – cât mai degrabă anti-BOR și anti-religie în general, ceea ce de cele mai multe ori implică și respingerea imigrației musulmane (o altă temă sensibilă a stângii). În plus, or fi ei pro-gay, că așa e în Europa, dar și pe ăștia îi pierzi atunci când îi iei cu ciși, cu tranși, cu non-binari ș.a.m.d. Or, spre deosebire de (PL)USR, care își dozează răspunsul la demersuri precum cel al Coaliției pentru Familie, Demos simte nevoia să pluseze, în sensul deja indicat, și cu consecințe previzibile.

Ok, deci dacă din totalul clasei de mijloc îi scădem pe conservatori și liberali cu ce rămânem? Păi cu cele câteva mii de semnături strânse de Demos de la membrii Demos și de la membrii familiilor membrilor Demos.

Și atunci rămâne soluția ieșirii din bulă. Mersul la popor. În principiu, acesta nu ar avea de ce să nu fie receptiv la discursuri despre munca prost plătită și lipsa serviciilor sociale, pentru că vorbim de realități cu care sărăcimea română chiar se confruntă zi de zi. Așa cum am spus deja, nu cred că mare parte din oamenii ăștia, spre deosebire de conservatorii din clasa de mijloc, ar avea o problemă dacă Demos, în paralel, și-ar avansa cu îndeajuns de multă discreție (și inteligență) agenda LGBT. Dar la fel cum câinele simte omul rău, tot așa și omul normal din popor îl simte pe ăla efectiv plecat cu sorcova, care dă mesaje de 8 martie, în bula proprie middle-class, cu ciși, tranși, non-binari, „munca de reproducere”, „înalta valoare a muncii sexuale” etc. Nu trebuie să mai deschidă gura. Și nu mai apucă să mai deschidă gura. E suficient să-i vadă fața pentru ca dialogul să se încheie înainte de a fi avut șansa de a începe măcar. Evident, asta în ipoteza – implauzibilă, ținând cont de rezultatele cunoscute deja – în care apostolul Demos chiar a bătut drumurile patriei pentru a ajunge la omul de rând din afara bulei sale.

Ceea ce am scris aici reprezintă doar o analiză independentă. Nu mi-am propus să dau sfaturi nimănui. E treaba celor din Demos ce fac cu partidul lor și cu identitatea stângii autohtone în general. Din motive lesne de înțeles, oricum n-aș fi votat cu Demos. Pe de altă parte, n-ar fi nevoie de niște reforme foarte mari pentru ca respectivul partid să-mi poată câștiga votul. Dar ceea ce pentru mine pare foarte puțin, pentru ei poate părea foarte mult. Problemă de perspectivă. Altminteri, fiecare pasăre pe limba ei piere.

Publicat în Uncategorized | 3 comentarii

Cum aș vrea să se discute despre lupta anticorupție

Știu că tema cea mai dezbătută din România este lupta anticorupție și văzând că scriu pe teme politice, mulți mă întreabă ce cred despre subiect. Realitatea este că nu îl mai urmăresc de mult timp. În linii mari, știu despre ce este vorba, dar detaliile nu mai am de mult timp răbdarea să le urmăresc – sunt prea multe și prea tehnice, în sensul în care o părere întemeiată, care să le ia în considerare, necesită expertiza unui jurist sau, din partea mea, un efort de documentare pe care n-am nici timp și nici chef să-l fac. Asta în condițiile în care discuția despre anticorupție este o discuție ce vizează stabilirea vinovăției, fie că vorbim de vinovăția infractorului sau, mai nou, a procurorului care a abuzat de funcția sa.

Aș vrea însă să spun care sunt, în opinia mea, limitele luptei anticorupție de la noi și cum aș vrea să se discute despre subiect. Pentru că momentan, așa cum am spus, dezbaterea opune o tabără care încearcă să demonstreze că procurorii fac bine pentru că bagă corupții la bulău și o altă tabără care vrea să demonstreze că procuorii fac rău pentru că fac abuzuri. Imparțial ca tot românul, tind să cred că fiecare tabără are partea ei de adevăr, cu toate că, datorită motivelor invocate mai sus, n-aș putea să spun, cu exactitate, unde se termină adevărul uneia dintre tabere și unde începe adevărul celeilalte.

Dincolo de acest aspect, problema ideologiei anticorupție ține de faptul că partizanii acesteia tind să prezinte lupta anticorpuție ca pe un panaceu. Corupția este singura sau, în orice caz, principala problemă a acestei țări. În al doilea rând, problema este că despre anticorupție se discută aproape exclusiv în termeni morali și deloc sau în mod neconvingător din perspectiva utilității sociale a luptei anticorupție. Partizanii luptei anticorupție fie împart lumea, cu furie justițiară, în complicii hoților și arhanghelii dreptății, motiv pentru care orice întrebare referitoare la utilitatea socială reală a luptei anti-corupție te plasează automat în tabăra complicilor, iar cu asta s-a încheiat discuția; fie pornesc de la presupoziția, deloc evidentă, că utilitatea socială absolută a anticorupției este incontestabilă, motiv pentru care iarăși se încheie discuția, fără ca partizanii luptei anticorupție să mai facă efortul (pe care îl aștept de la ei) de a-ți explica ce anume câștigă mai exact societatea românească de pe urma luptei anticorupție, dincolo de acel sentiment sublim, de-a dreptul mistic, al dreptății înfăptuite pe pământ?

Așa stând lucrurile, prima mare problemă a ideologiei anticorupție este că generează o falsă conștiință: crezând că toate relele li se trag de la corupție, oamenii votează politicieni anticorupție în virtutea convingerii că între ei și idealul exprimat de sloganul „să trăiți bine!”, cu care Băsescu a câștigat alegerile, stă numai corupția. Soluția e simplă: băgăm corupții la bulău, după care o să trăim bine. Odată ce oamenilor le intră ideea asta în cap, ei ajung să voteze ca oile politicieni care le fac rău prin măsuri legale, spre exemplu politicile de austeritate, ferm convinși că orice neajuns pe care îl experimentează nu se poate trage decât de la persistența corupției sau că, în orice caz, măsuri dureroase precum cele impuse de Băsescu sunt un rău necesar și trecător care, din perspectiva viitorului luminos al unei lumi izbăvite de corupție, merită răbdat. Așa stând lucrurile, ideologia anticorupție este vălul ignoranței de care se servește capitalul prin simplul fapt că deturnează nemulțumirile generate de el către ținta falsă (sau cel puțin parțial falsă) a corupției.

Din acest punct de vedere, aștept de la un partid nu doar să îmi promită că bagă hoții la pușcărie, ci să îmi explice, convingător, cum va gestiona economia în interesul general al societății. Sau, în orice caz, în cazul în care politicienii de acest gen mă pun să aleg între combaterea corupției și o politică economică mai justă și/sau mai competentă, fapt care reprezintă deja o mare problemă, atunci aștept de la ei să îmi explice, convingător, de ce, în termeni utilitari, se câștigă mai mult din combaterea corupției decât dintr-o politică economică de ansamblu mai competentă și/sau mai echitabilă? Mă îndoiesc, dar să zicem că așa o fi. Atunci să mi se explice beneficiile comparative ale luptei anticorupție, nu valoarea ei morală, ca și cum aș fi un partizan al hoției care ar trebui convins că e imoral să furi.

Or, în loc de explicații, mi se servește o săpuneală și o isterie moralizatoare: cum, hoții zburdă în libertate, dreptatea e călcată în picioare, iar tu te gândești la haleală!? Ce fel de om poți fi, dacă pui problema în acești termeni!? Asftel, alegătorul care cere să-i fie demonstrate avantajele comparative ale luptei anticorupție primește de la politicienii care îi vor votul nu argumente, ci o incriminare morală. Argumentul nu este unul de tip votează-mă ca să îți ofer următoarele avantaje, ci votează-mă ca să nu te arăt cu degetul pentru că nu mă votezi. Nu eu trebuie să-ți demonstrez ce voi face pentru tine dacă mă votezi, ci tu ai șansa să demonstrezi, prin însuși faptul că mă votezi, că nu ești nașpa și imoral.

Este corupția o problemă morală? Sigur. Dar o problemă morală nu este neapărat și o problemă politică. Țara asta are o serie de probleme foarte serioase: probleme ce țin de sărăcie, de inegalități, de infrastructură, de sănătate și educație, problema demografică, aflată în strânsă legătură cu problema sărăciei și a migrației aferente, problema unei economii ce se bazează în mare parte pe producție cu valoare adăugată scăzută, slaba calificare a forței de muncă, redevențe insuficiente în sectorul energetic etc. etc. Asta ca să nu mai intrăm în problemele moral-spirituale pe care le împărtășim, în tot mai mare măsură, cu lumea occidentală în care ne integrăm, cum ar fi dezrădăcinarea, imbecilizarea, abrutizarea și noile forme de conformism ideologic. În mare, această categorie de probleme nu prea se rezolvă prin mijloace politice și nu te poți aștepta de la pesediști să facă puținul care s-ar putea face din acest punct de vedere. Sunt prea limitați (a se vedea în acest sens recenta declarație a Ministrului Educației, Ecaterina Andronescu, referitoare la interzicerea utilizării telefoanelor mobile în școală, una din puținele inițiative ale Președintelui Macron care merită copiată). Pe de altă parte, constat că principalii promotori ai problemelor de această factură, ultimele de care mai avem nevoie, sunt deseori și cei mai furibunzi adepți ai anti-pesedismului și ai luptei anticorupție. Revenind cu picioarele pe pământ, la problemele mai concrete enumerate în prima parte a paragrafului, întrebarea este următoarea: se rezolvă toate aceste probleme prin lupta anticorupție? Sau, în ce măsură și cum anume mai exact contribuie lupta anticorupție la rezolvarea acestor probleme? Iar dacă nu se rezolvă prin lupta anticorupție, aștept să mi se spună ce va face opoziția pentru a le rezolva (mai bine decât a făcut-o PSD, până acum, care cel puțin la anumite capitole a înregistrat rezultate pozitive)?

Aș vrea să nu se mai discute exclusiv despre corupție și la modul absolut, ci să se discute despre corupție printre altele, comparativ și la modul relativ. Dincolo de acuzația unora că hoții vor să scape de pușcărie și de acuzația celorlalți că procurorii fac abuzuri, aș vrea să știu ce câștigă societatea, în mod concret, din faptul că acei hoți sunt băgați la pușcărie. S-a reproșat luptei anticorupție că este departe de a fi imparțială. Pe scurt, ocupându-se numai de oligarhia locală, anticorupția ar fi de fapt un instrument de dominație al oligarhiei globale, care îi asigură acesteia o cotă de piață mai mare în teritoriu și care distruge – inclusiv prin dosare făcute la comandă și abuzuri – formele de mobilizare și organizare politică ale oligarhiei locale ce caută să-și apere statutul, poziția de putere și felia ei de cașcaval. Dacă partizanii luptei anticorupție suțin demersul în termeni exclusiv morali – să bage hoții la pușcărie – reprezentanții oligarhiei locale răspund în aceiași termeni – suntem persecutați, să înceteze abuzurile.

Nu zic că hoții nu trebuie băgați la pușcărie și în niciun caz nu zic că e drept și de dorit ca niciunul să nu fie băgat la pușcărie atâta timp cât nu sunt toți băgați toți la pușcărie. Nici nu zic că nu trebuie cercetate și oprite eventualele abuzuri. Dar, dincolo de febra justițiară a unora și de suspinele celorlalți, aș vrea să mi se explice ce câștigă sau ce pierde societatea românească din acest conflict. Ne e mai bine sub stăpânirea oligarhilor globali, sau sub stăpânirea celor locali? Că dacă ne e mai bine cu oligarhia locală (și dacă nu e așa, aș vrea să mi se demonstreze, cu alte argumente decât cele referitoare la dinții lui Dragnea și greșelile gramaticale ale Vioricăi Dăncilă), atunci poate că lupta anticorupție chiar nu este benefică pentru socieate în ansamblul ei, nu doar din perspectiva presupusei „nedreptățiri” a unor oligarhi locali care nu sunt lăsați și ei să fure alături de ceilalți. În principiu, îmi poate fi mai bine sau mult mai bine cu unul care mă fură decât cu unul care nu mă fură, dar este total incompetent și/sau aservit unor interese total străine de interesele marii majorități a populației. Drept urmare, aș vrea să discutăm despre anticorupție și în acești termeni.

Politica trebuie discutată în termeni pragmatici și cu argumente. Politica nu trebuie confundată cu morala, iar recursul la morală, în cazul de față, denotă o gravă penurie intelectuală. Fie pentru că argumentele în favoarea luptei anticorupție solicitate de mine nu (prea) există, fie datorită faptului că partizanii luptei anticorupție sunt simultan prea proști și prea infatuați pentru a le formula de o manieră convingătoare. Dacă nu este o problemă de substanță, atunci în mod cert este o gravă problemă de comunicare. Căci altminteri, să fiu iertat, argumentul unui Nicușor Dan, formulat în anul electoral 2016, potrivit căruia în Teleorman e sărăcie pentru că e corupție reprezintă o insultă la adresa rațiunii. Bucureștiul, cu nu știu câți primari cu dosar penal, este și el foarte corupt, dar nivelul de trai din București depășește nu doar nivelul de trai din Teleorman (cu mult), ci chiar și media europeană. Vreau să mi se explice ce anume va face opoziția pentru a reduce decalajele economice dintre București și restul țării și dintre România și Uniunea Europeană. Nu să mi se spună, inept, că aceste decalaje există din cauza corupției și că pentru a dovedi că sunt un om ca lumea trebuie să înghit astfel de inepții și să votez în consecință.

Spre deosebire de alții, eu nu am nevoie de icoana lui Cioloș la Palatul Victoria, deși îmi doresc o viață mai bună. Și poate că absența acestei „nevoi de sacru” în politică se explică și prin faptul că încă particip la viața liturgică a Bisericii Ortodoxe. Tot așa, nu îmi doresc să piară corupții, aici și acum, chiar dacă ar fi să pier și eu odată cu ei. În principiu, e bine să avem instituții care combat hoția, proporțional cu măsura în care aceasta dăunează societății, dar dacă Dragnea scapă de judecata magistraților, nu e sfârșitul lumii. Mai e și o Judecată de Apoi, așa că nu e cazul să ne isterizăm. Dar cum zicea Eliade, sacrul nu dispare, ci doar își schimbă forma de manifestare. Secularizarea, din acest punct de vedere, poate induce în eroare. Și poate că tot ea explică, în bună măsură, natura religioasă a mișcării anticorupție. Oamenii nu se mai duc la Biserică, pentru că na, vor să intre și ei în Europa, dar nevoia de sacru nu dispare, ci este reinvestită în mesianisme distructive, pseudoeshatologii absurde și tot soiul de idoli de mucava.

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

Strategie de campanie

Actuala opoziție are o problemă de credibilitate, iar asta izvorăște și din faptul că pe fond de creștere economică și salarială, ea rămâne blocată într-un discurs maniheist și apocaliptic despre răul absolut și colapsul iminent pe care onor analiștii economici, asemeni ciobănașului care striga că vine lupul, l-au tot vestit încă din 2012, anul în care PSD a preluat puterea și a început să crească salariul minim, pensiile și salariile bugetarilor. Este singurul discurs pe care îl stăpânesc, același cu care au câștigat alegerile în trecut și același cu care de ceva vreme le pierd, iar asta deoarece ulciorul nu merge de multe ori la apă; altfel spus, cartea isterizării maniheist-apocaliptice în detrimentul dezbaterii raționale despre alternativele de guvernare nu poate să fie câștigătoare la nesfârșit.

Nu zic că PSD nu poate fi criticat, altfel decât în termenii furiei morale – hoții, comuniștii, criminalii etc. -, sau că nu e loc de mai bine, pentru că este. Admit, de asemenea, că este greu să câștigi alegeri în condițiile în care economia și veniturile cresc. Dar atâta timp cât electoratul mai are un dram de rațiune, ai o șansă să-l convingi doar dacă începi prin a admite aspectele pozitive deja existente, după care încerci să explici, convingător, cum vei face tu ca situația existentă să fie și mai bună. Din păcate pentru ea, opoziția caută mai degrabă să-i convingă pe niște oameni care trăiesc mai bine că PSD e răul absolut, ceea ce înseamnă fie o declarație de dezinteres total față de nivelul de trai al oamenilor care ai vrea să te voteze, fie pierderea contactului cu realitatea în care acei oameni continuă să trăiască și pe care, spre deosebire de mințile înfierbântate de reacții alergic-umorale la PSD, continuă să o perceapă ca atare. În ambele situații, opoziția nu poate fi luată în serios de niciun om întreg la cap.

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

Elitele liberale față cu reacțiunea

Scandalizate din pricina faptului că autoritatea le este contestată de noul val iliberal, elitele liberale oferă diferite explicații ale fenomenului în cauză, unele mai subtile, altele mai simpliste sau chiar rudimentare: de la impactul noilor tehnologii de comunicare asupra dezbaterii publice și teza defulării homofob-rasiste a frustrărilor economice generate de neoliberalism, până la argumentul de tip „e mâna lui Putin” sau invocarea rasismului și homofobiei claselor populare ca trăsături inveterate ale respectivelor categorii sociale, a căror manifestare nu ar avea legătură cu condițiile economice.

Evident, opțiunea pentru una dintre explicațiile enumerate mai sus, în detrimentul celorlalte, variază în funcție de diferențierile politice din cadrul paradigmei liberale dominante, reprezentanții ei putând îmbina liberalismul economic cu cel cultural sau liberalismul cultural cu o viziune economică mai socialist-egalitară, chiar dacă, pe de altă parte, pe toți îi unește atât aversiunea față de noul val iliberal considerat, în momentul de față, drept pericolul principal, cât și atitudinea panicată și scandalizată (outraged) în fața noului fenomen: pe scurt, li se pare scandalos că niște „populiști” le iau puterea în condițiile în care sunt ferm convinși că doar ei o merită și au tendința de a identifica sfârșitul puterii lor cu sfârșitul lumii. În general, persoanele în cauză sunt foarte arogante, au un puternic sentiment că „li se cuvine” și li se pare normal ca prostimea să se execute atunci când ei scriu o petiție, țipă sau se dau cu fundul de asfalt, și scandalos atunci când prostimea nu se execută. Între timp, prostimea a descoperit deliciul de a le da peste bot, panica, jalea și idignarea celor dintâi fiind sursa de satisfacție a celor din urmă.

Nu este intenția mea să susțin că explicațiile enumerate în primul paragraf nu ar avea, fiecare în parte, gradul ei de adevăr mai mic sau mai mare. În general, am foarte mari rezerve vizavi de explicațiile monocauzale. Cred însă că în cazul de față se ignoră și o altă explicație, a cărei forță explicativă, foarte mare în opinia mea, este direct proporțională cu simplitatea ei. Or, realitatea mult mai prozaică și vizibilă cu ochiul liber este aceea că în decursul ultimelor decenii, elitele liberale s-au radicalizat. Dar, dintr-un motiv care rămâne să fie lămurit, restul societății sau, în orice caz, o parte suficient de mare a ei, pur și simplu nu le-a urmat pe calea pe care au apucat-o, iar asta deoarece acești oameni pur și simplu nu se regăsesc deloc, ba chiar detestă în mod cât se poate de clar, paradigma culturală pe care elitele radicalizate au reușit să o impună cu destul de multă ușurință în mediile de reproducere socială ale elitelor, dar pe care nu au mai reușit să o impună și societății în ansamblul ei. De altfel, poate că ușurința cu care au reușit să se impună în „spațiile lor sigure”, cuplată cu strategiile liberale de „parenting” care le-au format caracterul, explică ușurința cu care sunt măturate acum de noul val populist.

În orice caz, realitatea acestei diferențieri sociale mă face să am rezerve atât față de cei care denunță „teroarea totalitară a corectitudinii politice”, cât și față de cei care bagatelizează fenomenul cu argumente de tip „ce vă văicăriți așa, băi bărbați albi, fundamentaliști și privilegiați, ce mare scofală, etc.” În realitate, corectitudinea politică se vede și se simte diferit nu doar în funcție de opțiunea politică a subiectului, ci și în funcție de mediul social în care se presupune că se manifestă, și spun se presupune pentru că în anumite medii sociale se manifestă foarte puternic, iar în altele mai deloc. Nu înțelegem cu adevărat așa-numitul fenomen al corectitudinii politice dacă nu înțelegem că, în mod concret, el se manifestă în condiții de eterogenitate socială și că, în plus, tocmai corectitudinea politică, ca paradigmă adoptată de elitele occidentale, este cea care a sporit, în ultimele decenii, gradul de eterogenitate socială al societăților occidentale. Însă această eterogenitate socială are un preț politic, preț pe care elitele occidentale l-au plătit deja și continuă să-l plătească.

Realitatea este că oamenii au încredere în oamenii care le seamănă sau care cel puțin fac efortul de a lăsa impresia că le seamănă – de aici și cheia succesului populist al unui miliardar cu șepcuță de camionagiu și limbaj vulgar precum Trump. Oamenii au, de regulă, încredere și în oamenii mai bine pregătiți decât ei, nefiind atât de proști încât să creadă că exercițiul politic nu necesită competențe peste medie, dar au încredere în cei pe care îi știu mai bine pregătiți decât ei atâta timp cât identifică un fond cultural comun. E un fenomen la care ar trebui să reflecte și adversarii locali ai PSD-ului, în mare parte confruntați cu aceeași situație cu care se confruntă elitele liberale occidentale.

Revenind, atunci când elitele își accentuează și își etalează diferențele culturale care le separă de popor, reacția populară este cel puțin una de neîncredere și se transformă, în mod cert, într-una de ostilitate, atunci când elitele le și fac morală maselor pornind de la principiile noii moralități pe care masele nu o împărtășesc. Iar când această diferență și această atitudine se suprapun și pe privilegiul economic sau de statut considerat, de cele mai multe ori pe bună dreptate, ca nemeritat – a se vedea în acest sens creșterea aberantă a inegalităților, care au pierdut orice legătură posibilă cu morala unor fabule neoliberale precum cea cu greierul și furnica, sau incompetența establishmentului liberal în materie de politică externă și financiară -, obții rețeta perfectă pentru o politică alimentată de ură și resentiment. În ciuda ideii pe care caută să o acrediteze aceleași elite liberale, în ecuația alegerii liderilor populiști, contează mult mai puțin sau chiar mai deloc așa-zisa ură față de minorități rasiale, religioase și sexuale ca atare, și mult mai mult ura față de liberalii privilegiați, care instrumentează tema minorităților pentru a-i denigra pe albii mai puțin sau deloc privilegiați. Din nou, nu neg că ar exista încă rasism sau atitudini primitive vizavi de homosexuali, în ciuda faptului că așa cum se arăta recent într-un articol din The Guardian, statisticile indică faptul că astfel de atitudini au pierdut constant teren în America ultimelor decenii. Sunt sigur însă că un foarte mare număr al celor care l-au votat pe Trump au făcut-o ca reacție la modul isteric, ipocrit și aberant în care elitele liberale instrumentează aceste teme pentru a-l demoniza pe omul normal și de bun simț care simte că, deși și-a făcut temele la acest capitol, n-o să ia niciodată notă de trecere de la exigentele elite liberale, asta în condițiile în care oricum este stresat de alte probleme.

Atunci când elitele liberale și/sau stângiste acuză de fascism, faptul cu pricina are mai puțină legătură cu presupusa reînviere a vechilor demoni și mai mult de-a face cu faptul că tocmai elitele care acuză revenirea fascismului au modificat în ultimii ani definiția termenului „fascism” astfel încât să includă tot ceea ce nu le convine lor pentru că nu ține pasul cu evoluția lor (evident, cu riscul ca fascismul să ajungă să însemne orice și nimic și cu riscul imposibilității de a-i mai recunoaște pe adevărații fasciști în eventualitatea în care chiar ar reapărea). Conform noii definiții, updatată de la o zi la alta, toți bărbații europeni care au luptat și au murit cu arma în mână pentru victoria asupra fascismului erau și ei tot fasciști. Și oricum, în ciuda sacrificiului lor, care le-a oferit celor de astăzi libertatea de a abuza de noțiunile de libertate și egalitate, nu sunt nicidecum la fel de buni precum contemporanii care se consideră cu atât mai morali cu cât abuzează tot mai mult, în practică și în discurs, de respectivele noțiuni. În orice caz, dacă înainte erai fascist/nazist atunci când exterminai minoritățile sexuale, astăzi ești fascist dacă negi că și băieții pot avea menstruație sau dacă susții că doar femeile pot rămâne însărcinate. Dacă înainte erai fascist pentru că îți exterminai minoritățile și invadai alte țări, astăzi ești fascist deoarece nu primești noi minorități la tine în țară, asta în condițiile în care mulți dintre cei ce ridică pancarda cu „refugees welcome” sunt aceiași oameni care au susținut operațiunile militare care au contribuit decisiv la aruncarea unor state funcționale în anarhie și la subsecventa transformare a unor mari mase de oameni în refugiați.

E adevărat că aici nu pot fi arătați cu degetul doar liberalii care au susținut intervențiile militare din Irak sau Libia, ci și conservatoriii care au făcut același lucru pentru ca ulterior să construiască ziduri și garduri. Personal, m-am distanțat în repetate rânduri de isteria securitar-islamofobă pe care o cultivă niște personaje precum Trump sau Orban, motiv pentru care am fost, eu însumi, etichetat drept stângist, corect-politic etc. de o serie de capete pătrate entuziasmate de respectivii politicieni, și sunt departe de a susține că ascensiunea acestora din urmă reprezintă un fenomen pe deplin benign. În plus, din punct de vedere personal, în țara din Occident în care am trăit timp de șase ani, Canada, nu am avut niciun fel de problemă cu vizibila minoritate musulmană de acolo. Nu pot să spun însă că știu din experiență cum se văd lucrurile și din cartierele marilor metropole europene, emigrația în America de Nord și emigrația în Europa fiind fenomene diferite, la fel cum nu pot să nu constat, pe de altă parte, că pe un continent european cu o istorie sângeroasă a violențelor motivate religios și ideologic, singura ideologie în numele căreia se mai omoară și astăzi este o ideologie de import, în speță terorismul islamic (exceptând, desigur, cazul izolat al lui Breivik, un dement european, de-al nostru, care susține că a fost activat de demenții lor – pe de altă parte, din nou, situația Americii este diferită de cea din Europa).

În orice caz, indiferent de cât de multă importanță acordăm fenomenului, e destul de clar cât de coerenți și, drept urmare, cât de convingători pot fi niște indivizi care pe de o parte cultivă fobii aberante vizavi de religia tradițională a Europei (a se vedea în acest sens isteria progresistă generată de recentul referendum pentru familie) – o religie a cărei influență socială a tot scăzut în ultimele decenii, care de mult timp nu mai contestă logica democratică a modernității și care tot de foarte mult timp nu a mai produs fanatici care să ucidă în numele ei (din nou, există unele diferențe de nuanță între Europa de Est, Europa de Vest și America, dar per ansamblu așa stau lucrurile) – dar care pe de altă parte susțin că percepția referitoare la pericolul musulman este o pură fabulație izvorâtă din prejudecățile „rasiste” ale concetățenilor europeni și americani ale victimelor diferitelor atentate islamiste din ultimele decenii. Cam la fel de coerenți și de convingători ca și indivizii care susțin că totul depinde de cum vezi tu lucrurile, motiv pentru care poți fi foarte bine bărbat în corp de femeie, dar care pe de altă parte îl citează pe Orwell atunci când Trump invocă noțiunea de „alternative facts” pentru a demonstra că la ceremonia lui de inaugurare a fost mai multă lume decât la ceremonia de inaugurare a lui Obama.

Oricum ar fi, indiferent de cum explicăm progresismul elitelor și conservatorismul maselor, cert este că datorită deciziei elitelor, între ele și popor s-a creat o divergență, care are inevitabile consecințe politice la care asistăm acum.

mardare-610x300

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Și nu ne duce pe noi întru ispită

Auzi sau citești uneori despre oameni care spun că și-au pierdut credința în Dumnezeu atunci când (lor) li s-a întâmplat nu știu ce nenorocire. Și o spun pe un ton scârbit și/sau revoltat, care lasă de înțeles că, spre desoebire de tine, ei au avut o mare revelație datorită căreia, de acum înainte, n-o să-i mai ducă nimeni cu zăhărelul. Cum să cred într-un Dumnezeu care a îngăduit să mi se întâmple asta, spun respectivii indivizi.

Sincer, exceptând situațiile în care omul efectiv clachează și-și pierde mințile, pe mine nu m-au impresionat niciodată poveștile astea și cred că ele spun multe despre calitatea credinței de dinaintea nenorocirii care a dus la surparea ei. Sau ar putea să mă impresioneze dacă persoanele în cauză măcar ar fi sincere până la capăt și dacă, dincolo de revolta împotriva unui Dumnezeu nedrept sau de dispariția credinței în El, ar fi în stare să recunoască și statutul de mic oportunist și speculant metafizic al celui care până mai ieri a fost (sau mai bine zis se credea) credincios.

La urma urmei, același om care nu mai crede după ce nenorocirea l-a lovit pe el, a crezut atâta timp cât nenorocirile îi loveau pe alții, iar asta spune multe despre credința lui de dinainte. Căci, altminteri, nimeni nu are scuza de a fi îndeajuns de prost sau orb pentru a nu vedea nenorocirile care zilnic îi doboară pe ceilalți, cu toate că sunt unii îndejuns de limitați în viziunea lor religioasă pentru a considera că povara suferinței este întotdeauna direct proporțională cu mulțimea sau gravitatea păcatelor. Adică, ăia pe care îi bate Dumnezeu în timp ce mie îmi este bine sunt în mod cert mai păcătoși decât mine, convingere care, nu-i așa, se surpă de îndată ce îmi vine și mie rândul. Dumnezeu era drept și vrednic de laudă cât timp sufereau alții, dar de îndată ce m-a ajuns și pe mine nenorocirea, mă revolt, ca și cum eu, spre deosebire de alții, nu meritam. Natura și/sau existența lui Dumnezeu se schimbă în funcție de ce mi se întâmplă mie (o aberație subiectivistă), dar rămâne constantă percepția bună față de propria persoană: înainte aveam o credință sinceră, astăzi sunt o victimă nedreptățită. Dumnezeu s-a schimbat, eu am fost și am rămas o persoană minunată.

Atât revolta lui Ivan Karamazov (care decide „să-i returneze lui Dumnezeu biletul de intrare” nu pentru că el sau alții ca el, indubitabil vinovați, suferă, nici ABIA DUPĂ ce i-a venit rândul ȘI LUI, ci pentru că suferă, aici și acum, alții care sunt indubitabil nevinovați) cât și acceptarea lui Iov („Vorbești cum ar vorbi una din femeile nebune”, îi spune el soției. „Ce? Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare și pe cele rele” (Iov 2, 10) sau, altfel spus, dacă am crezut, atunci să credem până la capăt, iar dacă am crezut doar când ne-a fost bine, înseamnă că de fapt n-am crezut, ci doar ne-am îmbătat cu apă chioară) sunt caracterizate, dincolo de orice alte aspecte, de decență și demnitate, atitudinea soției lui Iov fiind, în fond, jenantă. Și chiar dacă doar poziția lui Iov, nu și cea a lui Ivan, este mântuitoare, eu cred că Ivan este mai aproape de mântuire, în onestitatea lui chinuitoare, decât cei mai mulți dintre credincioși, care se îmbată cu iluzia credinței pentru ca în ceasul încercării această iluzie să se risipească fără ca măcar să aducă în schimb conștiința amară a lipsei de onestitate care ne-a caracterizat de la bun început.

La urma urmei, niciunul dintre noi nu poate să știe câtă credință are de fapt, deoarece adevărul credinței se arată doar în focul încercării și există întotdeauna încercări (și) mai grele decât cele prin care am trecut, la fel cum există o limită dincolo de care orice om se frânge. Dar cred că sinceritatea și demnitatea ne sunt accesibile tuturor si cred că, în cele din urmă, ele vor face diferența la Judecata lui Dumnezeu.

Publicat în Uncategorized | 4 comentarii