O întrebare

Ieri, ministrul pentru afaceri europene din Franța a declarat că „trebuie să fim sinceri. Dacă spuneți că Ucraina va adera la UE în șase luni, un an sau doi, mințiți. Probabil că va fi peste 15 sau 20 de ani”.

Acum, spuneți-mi și mie: chiar are rost să îți distrugi țara – insurecție, război civil, secesiune, război interminabil cu un ditamai imperiul – pentru un acord de asociere cu Uniunea Europeană, doar așa, în ideea că odată semnat acordul ăla, poate intri și tu în UE peste vreo treizeci de ani?

Invers, presupunând că ești suficient de ticălos ca să nenorocești o țară aiurea, totuși cât de imbecil trebuie să fii ca să umpli Europa de refugiați și să alimentezi fix la granița spațiului Schengen un război cu efecte devastatoare asupra economiei europene și cu potențial de escaladare nucleară, doar așa, în ideea că poate intră și Ucraina în UE peste vreo treizeci de ani?

De fapt, mai bine ar fi să ne întrebăm cât de imbecili suntem noi, contribuabilii europeni, care continuăm să le plătim salariul acestor clovni apocaliptici.

Temerile Rusiei: între adevăr și fabulație

Întreg discursul lui Putin despre preocupările legitime de securitate ale Rusiei, riscul unui atac la adresa Rusiei, discurs reprodus și de intelectuali cu pretenții, e fie anacronic, fie mincions, fie pur și simplu delirant.

Nimeni din vest nu are intenția de a ataca Rusia pentru simplul motiv că Rusia are cel mai mare arsenal nuclear din lume, deci niciun lider rațional și de bună credință al Rusiei nu ar avea de ce să creadă că extinderea NATO către est e preambulul unui atac al NATO asupra Rusiei.

Dacă SUA nu îndrăznește să atace Coreea de Nord, în ciuda faptului că Kim Jong Un, un lider mult mai instabil decât Putin, își continuă programul de dezvoltare a rachetelor balistice cu care peste câteva decenii ar putea lovi coasta de vest a SUA, cum ar putea să îndrăznească SUA să atace o țară cu un arsenal nuclear de 100 de ori mai mare decât al Coreei de Nord și mult mai performant?

Dacă NATO și-ar fi propus să atace Rusia, acum era momentul cel mai propice: Rusia e slăbită din punct de vedere militar datorită războiului din Ucraina, le-a arătat potențialilor inamici că este slabă, în Occident rusofobia e la cote maxime și Rusia însăși a furnizat pretextul unei intervenții militare ca urmare a faptului că a atacat un stat suveran, împingând granița Rusiei spre vest.

Or nu doar că NATO nu atacă Rusia, dar nici măcar o zonă de interdicție aeriană nu a avut curajul să impună deasupra Ucrainei din motive lesne de înțeles, pe care nu mai are rost să le repet. Și dacă nici acum nu există în Occident sprijinul popular pentru o intervenție decisivă în Ucraina cu riscul declanșării celui de-al treilea război mondial, ce om întreg la cap ar putea să creadă că aceleași populații occidentale ar susține decizia de a ataca Rusia din senin, fără ca Rusia să fi atacat ea prima pe altcineva. E absurd.

Deci argumentul lui Putin potrivit căruia Rusia se apără atacând e fie anacronic, fie delirant. Anacronic deoarece evoluțiile în materie de tehnică militară fac ca situația să fie complet diferită prin raport cu anii ’30 și chiar cu începutul anilor ’60 când a avut loc criza rachetelor cubaneze. Înainte, avea sens să te streseze apropierea unei armate străine și ostile de granițele tale. În condițiile în care distrugerea mutuală e garantată indiferent de cât de mult se apropie NATO de granița ta, temerea devine irațională. Sau ascunde alte motivații care se află, de fapt, în spatele aventurii lui Putin din Ucraina.

Să le luăm pe rând.

Întâi de toate, la fel cum naționaliștii sârbi cred sincer că Kosovo e Serbia și cei români cred sincer că Basarabia e România, așa și Putin crede sincer că Ucraina e Rusia și e dispus să lupte pentru păstrarea ei în sfera de influență militară, economică și culturală rusească. Nu pentru că i-ar păsa de minoritatea rusă. Dacă nu e complet dus cu pluta, își dă seama că minoritatea respectivă e expusă atacurilor majorității tocmai datorită faptului că el intervine militar în Ucraina, iar integrarea în Uniunea Europeană e cea mai bună garanție pentru respectarea drepturilor minorităților. Dimpotrivă, se folosește de respectivele minorități, transformându-le în carne de tun și bombardându-le el însuși, pentru a menține un cap de pod în teritoriile pe care vrea să le controleze și pentru a-și justifica intervenția, mai ales că americanii i-au furnizat prin precedentul lor din Kosovo pretextul.

Și ajungem astfel la al doilea motiv. E o problemă de prestigiu. Chiar dacă Rusia are un PIB pe cap de locuitor de vreo șase ori mai mic decât SUA și capacități militare pe măsură, cel puțin la nivel convențional, Putin vrea ca Rusia să fie privită ca o mare putere, pentru că dacă facem abstracție de cultură și sport, asta e cam singura sursă de prestigiu a Rusiei. Știu, e stupid, dar unii oameni chiar se simt mândri că sunt ei mari și tari din punct de vedere militar în ciuda faptului că economic sunt varză, demografic sunt varză, la nivel de propagandă sunt varză, Biserica Ortodoxă Rusă n-are aderenți și după treizeci de ani de comunism s-a compromis infinit mai mult decât au reușit să o compromită comuniștii în 70 de ani de teroare, denigrare și infiltrare, ajungând o instituție jalnică, iar Rusia mai are în spate și un secol de încălcări ale drepturilor omului și atrocități la scară industrială pe care nu și le asumă ca nu cumva să-i scadă stima de sine. Așa că i-a rămas doar puterea militară și din aia doar bomba nucleară, singura prin care totul poate fi nivelat în jos, până la nivelul epocii de piatră, astfel încât în sfârșit Rusia să devină, așa cum visează, egala Americii.

Revenind, statutul de mare putere și de mare șmecher, la care visează toți băieții de cartier, presupune că îți permiți și tu să faci ceea ce face alt mare șmecher, iar alt mare șmecher nu își permite cu tine ceea ce tu nu îți permiți cu el. Adică, dacă ăla rupe o bucată din Serbia pe motiv de drepturile omului, rupi și tu o bucată din Ucraina tot pe motiv de drepturile omului. Dacă tu ți-ai retras rachetele din Cuba într-un context tehnico-strategic care între timp s-a schimbat (noul rol pe care îl joacă în ecuație submarinele înarmate cu rachete balistice), nu vine nici ăla să își facă baze militare lângă granița ta ș.a.m.d. Sigur, e infantilism, iar infantilismul merge mână în mână cu anacronismul, dar asta e.

Pe de altă parte, în condițiile în care Rusia stă foarte prost la mai toate capitolele exceptând armamentul nuclear, prin care poate oricând să obțină cel puțin o remiză cu orice oponent, e lesne de înțeles de ce Putin se teme de efectul de contagiune democratică, mai exact, de posibilitatea ca adoptarea modelului euroatlantic la Kiev să stârnească în cele din urmă o revoluție portocalie și la Moscova și Petersburg, temere care cu siguranță s-a amplificat în contextul recentelor proteste din Belarus și Kazahstan, acesta fiind cel de-al treilea motiv pentru care a decis să destabilizeze și în cele din urmă să invadeze Ucraina.

În fine, un ultim motiv pentru care Rusia se opune extinderii NATO și pentru care vecinii Rusiei își doresc intrarea în NATO e faptul că Rusia, deși spune că se teme că va fi atacată de NATO, se teme, de fapt, că nu își va mai putea ataca vecinii decât cu riscul declanșării unui război cu NATO, în cazul în care vecinii săi aderă la NATO. Iar o mare putere care nici măcar vecinii nu și-i poate ataca, în timp ce SUA poate ataca pe oricine, oriunde în lume, nu se poate numi pe sine o mare putere și nu va fi percepută ca atare. Bineînțeles, aici nu e vorba doar de dimensiunea simbolică. Există și rațiuni pragmatice, întrucât extinderea NATO împiedică Rusia să intervină militar în țările vecine în interesele oligarhiei ruse, spre exemplu pentru a securiza rutele de tranzit ale gazului din Ucraina, așa cum intervine și SUA în diferite țări pentru a-și apăra investițiile, NATO însuși fiind o investiție de care depinde viabilitatea capitalului vest european ce se extinde către est sub umbrela NATO.

Ca o paranteză, lingăii lui Putin sau alții orbiți de antiamericanism, care scot în evidență nenumăratele agresiuni ale imperialismului american, altminteri indubitabile, uită să precizeze că în context european agresiunea americană e mai degrabă excepția care confirmă regula, pe când agresiunea rusească e regula (după care Rusia se plânge că e amenințată și persecutată). Și așa cum latino-americanii au dreptul la punctul lor de vedere bazat pe realitățile regiunii lor, unde hegemonul care taie și spânzură e SUA, nu Rusia, tot astfel și europenii au dreptul la propriul lor punct de vedere bazat pe realitățile istorice europene, iar oricine încearcă să scuze un imperialism arătând cu degetul la imperialismul de pe alt continent e orice numai nu democract, socialist sau anti-imperialist (ba mai e și din cale afară de penibil). Or realitatea este că după primul război mondial, Rusia (sau URSS) a atacat 11 state europene: Letonia, Lituania, Estonia, Polonia, Finlanda și România la începutul celui de-al doilea război mondial; Ungaria în 1956 și Cehoslovacia în 1968; Georgia în 2008, iar apoi Ucraina de două ori: în 2014 și din nou în 2022. Asta fără să mai punem la socoteală diferitele intervenții ale Rusiei în fostele republici sovietice de la începutul anilor 90, când imperiul sovietic s-a destrămat și au izbuncit mai multe conflicte interetnice la periferia sa.

Câte țări a atacat SUA în Europa în acest interval de timp? Dacă facem abstracție de intervenția din Bosnia din 1995 care în ciuda reproșurilor ce i se pot aduce (spre exemplu utilizarea de bombe cu uraniu sărăcit) de bine de rău a pus capăt celui mai crunt genocid de pe teritoriul european de după al doilea război mondial, ce dura deja de mai bine de trei ani, rămâne un singur exemplu care poate fi asemănat cu intervenția Rusiei din Donbas în sprijinul unei insurgențe separatiste: bombardarea Iugoslaviei din 1999. Or în condițiile în care în Europa Rusia câștigă cu cel puțin 11 la 2, dacă nu chiar 11 la 1, a spune că statele estice sunt, contrar voinței lor, „ocupate” de imperialiștii americani, e o mizerie la fel de penală și de reacționară pe cât ar fi și afirmația în oglindă potrivit căreia, în 1962, Cuba ar fi fost victima imperialismului sovietic, nu a celui american. Asemeni latino-americanilor sau arabilor din Orientul Mijlociu, și europenii (mai ales cei din est) au tras concluziile de rigoare din propriul lor context istoric.

Bineînțeles, asta nu înseamnă că americanii au extins NATO din motive caritabile. E și aia tot o afacere, foarte profitabilă. Dar au putut s-o facă deoarece populațiile din estul Europei au ajuns la concluzia că în vest e mai puțin rău decât în est. Și dacă ne uităm nu doar la știrile recente cu bombe, ci și la indicatorii economici ai Ucrainei postcomuniste, comparându-i cu cei din țările care au aderat la UE, concluzia e greu de contrazis.

Asta nu înseamnă că în vest sau în estul integrat de vest nu mai e loc de progres. Mai e încă mult. Nici nu putem trece cu vederea faptul că esticii, inclusiv România, au susținut la rândul lor războaiele de agresiune ale americanilor, plătind și sub forma asta taxă de protecție, sau că popoarelor din est li s-au băgat multe pe gât, iar disidenților li s-a băgat pumul în gură, în numele anticomunismului sau antiputinismului. Însă Putin e parte din problemă, nu parte din soluție. O Rusie pașnică ce s-ar concentra pe valorificarea enormelor resurse naturale de care dispune și a capitalului cultural ar fi parte din soluție. Ceea ce face Putin e regres în formă pură și prin ceea ce face, Putin contribuie și la criza economică rusească, ucraineană, europeană și mondială, care lovește în cei mai săraci, și la creșterea cheltuielilor de înarmare în detrimentul celor sociale, și la suprimarea spiritului critic și a demersurilor contestatare de către gardienii atlantismului care practic colaborează de minune cu fanii putinismului în ciuda diferențelor oficiale și în detrimentul nostru al tuturor.

În fine, dacă acestea au fost motivele pentru care Putin a început războiul, nu sunt musai și cele pentru care îl continuă. Războiul l-a început și pentru că a crezut, prostește, că se poate, și îl continuă pentru că odată început nu prea mai poate să dea înapoi, iar asta nu poate decât să ne îngrijoreze. Pe de altă parte, chiar dacă afirmațiile lui Putin sunt anacronice, delirante sau mincinoase, asta nu înseamnă că ele nu trebuie luate în serios cu tot cu potențialele implicații. Nu contează dacă Putin bate câmpii cu privire la intențiile NATO. Contează ce e dispus să facă Putin în virtutea convingerilor sale, fie ele și absurde.

În condiții de iarnă nucleară, n-o să mă încălzească cu nimic faptul că am avut „principiile” și „logica” de partea mea. Nici până atunci n-o să mă încălzesc cu principiile euroatlantice, în condițiile creșterii prețurilor la energie și la toate celelalte. Iar dacă Putin e rău sau dement, asta nu înseamnă că Occidentul nu a fost și nu continuă să fie iresponsabil, în măsura în care mizează în continuare totul pe cartea războiului, nu pentru că ar fi pregătit să facă față unei noi escaladări, pentru că nu este și nu are cum să fie, ci doar pentru că e ferm convins că are dreptate, într-un sens oricum limitat, ba mai mult, e convins și că Hillary a pierdut alegerile din cauza lui Putin.

E și ăsta un infantilism la fel de periculos și de vinovat ca infantilismul de tip vreau să fiu mare putere și ce bine mă simt la parada militară că în afară de spectacole frumoase oricum nu sunt în stare să fac nimic altceva. Ca să nu mai vorbesc de faptul că în spatele acestor ideologii tembele din est și din vest se află și niște interese de business, de-a dreptul criminale.

Supriza pe care nimeni n-a anticipat-o

După părerea mea, actuala situație extrem de periculoasă și pentru care nimeni nu e pregătit a fost generată de uriașa eroare de calcul a lui Putin la care nimeni nu s-a așteptat: nici americanii, nici măcar ucrainenii și cu siguranță nici Putin, care nu s-ar fi aventurat în acest război dacă ar fi știut ce avea să urmeze. Acum se moare aiurea doar datorită faptului că Putin nu are o ieșire cât de cât onorabilă din acest război: nici Occidentul nu pare dispus să i-o ofere, nici Putin nu s-a așteptat să îi iasă atât de prost, astfel încât ieșirea onorabilă să devină cvasi-imposibilă. Și cu cât se încăpățânează să forțeze o victorie prin mijloace care se epuizează pe zi ce trece, adâncidu-se tot mai mult în nisipurile mișcătoare ale acestui conflict, cu atât portița de ieșire se îngustează odată cu creșterea riscurilor aferente. Ca la orice joc de noroc, pe măsură ce ridici miza, posibilitatea unei reveniri la situația inițială în care te aflai când te-ai așezat la masă e din ce în ce mai mică, astfel încât fie câștigi tot, fie pierzi tot.

Americanii s-au gândit că fie Putin blufează, fie își va seta niște obiective militare realiste pe care le va atinge cu ușurință, dată fiind uriașa diferență de capacitate militară dintre Rusia și Ucraina. Și atunci ar fi fost toate bune și frumoase: Ucraina mai pierdea niște teritorii, noi mai vindeam niște gaz și niște armament partenerilor strategici, opream North Strem, îi mai trânteam lui Putin niște sancțiuni și mai țineam pericolul rusesc pe prima pagină până la următoarele alegeri. În niciun caz nu discutam acum despre lecțiile crizei rachetelor cubaneze.

Leadership-ul ucrainean probabil că nu a gândit prea mult, probabil că nici multe opțiuni nu avea, a jucat după cum i-a cântat vestul, lăsându-se purtat de un elan de adolescent care opune rezistență în fața unui bully, elan care nu a putut să fie decât amplificat de succesele inițiale și de enormul capital de simpatie și autoritate dobândit în doar câteva zile, pe care nici Zelenski nu și l-a putut imagina înainte de invazie. Din președintele clovn al unui stat eșuat, căruia îi scuipau semințe în cap mai marii planetei și victima sigură a unui bully arogant, Zelenski a devenit subit un supererou planetar, în timp ce un lider politic pe care mulți (într-o anumită măsură, admit, și subsemnatul) îl considerau un fel de geniu strategic machiavelic s-a dovedit a fi de o incompetență colosală.

Și uite așa am ajuns în situația în care (cine știe?) cu cele 40 de miliarde primite de la SUA, Ucraina ar putea împinge Rusia chiar dincolo de pozițiile pe care le deținea la începutul conflictului. Îi vor mai putea opri americanii pe ucraineni într-o astfel de situație? După ce a devenit supererou planetar și o inspirație pentru întreaga lume liberă, mai poate Zelenski să fie trimis în banca lui de Biden? Va mai fi posibil un compromis când va fi imposibil ca Putin să îl prezinte opiniei publice din Rusia ca pe un succes? Și oare cum va reacționa Putin, cu armata în degringoladă, în condițiile în care armata ucraineană pătrunde în Donbasul controlat de separatiști sau, cine știe, poate chiar în Crimeea?

Sigur, poate că asta nu se va întâmpla. Dar e la mintea cocoșului că pe măsură ce trece timpul, o victorie convingătoare a Rusiei, fie ea și limitată, devine tot mai puțin probabilă, și atunci vom avea cel puțin un război de uzură care va slăbi tot mai mult Rusia. Doar că boala lungă e moarte sigură. Nu poți pierde la nesfârșit. Fie recapeți inițiativa prin alte mijloace, fie cedezi, fie colapsezi. În condițiile în care Ucraina primește sprijin masiv din partea Occidentului, în timp ce Rusia nu primește un sprijin similar de la nimeni, ci începe să simtă tot mai mult impactul sancțiunilor, e clar că timpul nu e de partea lui Putin, și chiar dacă într-un final vesticii vor decide să-i ofere lui Putin o ieșire onorabilă din dezastrul în care s-a băgat, în ipoteza puțin probabilă în care vor reuși să-i convingă pe ucraineni, s-ar putea să fie prea puțin și prea târziu. Și atunci Putin va fi pus în situația în care fie își pierde puterea sau poate și libertatea sau chiar viața, fie încearcă un ultim pariu cu butonul roșu.

În fine, într-o astfel de situație, nu prea ai cum să controlezi consecințele propriilor acțiuni. Dacă Putin invadează și nu e dispus să dea înapoi, iar tu decizi să înarmezi Ucraina, nu prea ai cum să îți dozezi intervenția, astfel încât, asemeni unui tratament de succes, să nu fie nici prea puțin, dar nici prea mult. Succesul relativ de astăzi poate să fie condiția necesară a dezastrului absolut de mâine.

Credeți voi că atât Rusia, cât și America, s-ar fi băgat în acest război, dacă ar fi știut că acum vom discuta din nou, inclusiv în presa mainstream, despre criza rachetelor cubaneze? Eu nu cred că suntem conduși de niște demenți, ci doar de niște indivizi a căror corupție și incompetență sunt egalate doar de orgoliul prostesc și nemăsurat, în virtutea cărora ajung și ei, și noi, în situații pe care nimeni nu și le-a dorit și care riscă să scape complet de sub control. În orice caz, elementul surpriză pe care nimeni nu l-a anticipat și care a generat o situație deosebit de periculoasă pentru care nimeni nu era pregătit a fost gafa monumentală a lui Putin. Iar dacă am ajuns până aici ca somnambulii, avem oare motive să fim liniștiți și încrezători, în ideea că deși până acum nu am reușit să anticipăm și să controlăm succesiunea de evenimente, vom reuși să o facem de acum înainte?

Dacă am fi fost mai puțin încrezători și mai anxioși, nu am fi ajuns într-o situație atât de periculoasă, iar inabilitatea noastră de a învăța din lecțiile trecutului nu îmi dă motive de optimism pentru viitor. Nimeni n-ar fi început vreodată un război dacă ar fi știut dinainte că îl va pierde, așa cum s-a întâmplat de atâtea ori în istorie. Și cu toate acestea, vedem cum aceeași dramă se repetă și în zilele noastre, în ciuda faptului că riscul unei catastrofe absolute, pe care alte epoci mai puțin dotate tehnologic nu l-au cunoscut, ar fi trebuit să ne facă să fim mult mai precauți.

Dacă e o lecție pe care ar trebui să o învățăm din ceea ce se întâmplă, acea lecție e smerenia.

Dar ucrainenii ce vor?

Am văzut și eu cum a fost linșată Victoria Stoiciu de tot felul de războinici virtuali pe motiv de putinism deghizat în pacifism. Totuși, cred că e o problemă și cu argumentul de tip salvați civilii cu orice preț și aș introduce niște nuanțe în discuție.

În realitate, civilii ăia nu sunt toți o apă și un pământ. Așa cum sunt civili prinși la mijloc care își doresc pacea și prin urmare un compromis mai mult sau mai puțin dureros care să pună capăt războiului, tot astfel sunt civili (și oameni, în general) pentru care moartea nu e cel mai rău lucru cu putință, fiind preferabilă unei robii nedemne. Nu oricine preferă să se predea oricum și dacă toți oamenii de până acum și-ar fi dorit pacea cu orice preț, azi am fi trăit în continuare în sclavie.

Bineînțeles, asta nu înseamnă că prețul păcii, în circumstanțele de față, e prea mare. Dar un preț e mai mare sau ma mic și în funcție de preferințele personale. Și deși e normal ca fiecare să aibă și să își asume propriile preferințe, nu e onest să le atribuie automat și altora.

S-a văzut asta și în timpul pandemiei, când în martie 2020 toți oamenii de bine s-au încolonat în spatele sloganului „salvați bătrâneii”, cu orice preț, fără să-i mai întrebe și pe bătrânei dacă își doresc să fie condamnați, alături de nepoței și pe termen nedeterminat, la o „nouă normalitate” pe care mulți și-o doreau nu atât de grija bătrâneilor, cât mai degrabă datorită faptului că ei înșiși erau mai speriați și decât bătrâneii, și de cât ar fi fost cazul să fie.

În fine, după ce nepoțeii au pierdut un an și jumătate de școală, toți aceștia au putut să constate că s-au vaccinat doar 20% din acei bătrânei pe care voiau să îi salveze cu orice preț, în virtutea convingerii că orice viață e mai bună decât moartea.

Sigur, uneori oamenii nu sunt curajoși și demni, ci mai degrabă inconștienți. Alții nu știu ce vor, fie pentru că și-au făcut greșit calculele, fie pentru că doar reproduc prostește propaganda cu care au fost bombardați. Însă unii chiar au ajuns la concluzii și opțiuni de viață (și de moarte) diferite de ale noastre în virtutea unor judecăți îndeajuns de complexe și solide, chiar dacă nu musai corecte.

Nu putem să deducem din faptul că gândesc și aleg altfel că sunt musai retardați, psihopați sau putiniști deghizați. Dacă problemele fundamentale ale existenței umane ar fi simple, nu am avea conservatori și progresiști, credincioși și atei, eroi și pacifiști, ci ar fi toți o apă și un pământ, iar cei care se abat de la normă ar fi automat declarați înapoiați mintal sau trimiși la psihiatrie.

Realitatea tristă e că în astfel de situații, ajutându-i pe unii să facă cum vor (și poate și ce trebuie) îi condamni pe ceilalți să suporte ce nu vor (și poate și ce nu trebuie). E ok să avem propriile păreri, atâta timp cât ni le asumăm ca atare, în subiectivitatea lor, atunci când sunt judecăți de valoare sau opțiuni normative, și le argumentăm temeinic atunci când sunt interpretări ale faptelor sau judecăți descriptive.

Zilele astea am avut ocazia și plăcerea să găzduiesc, temporar, o familie de ucraineni. Soțul a dus-o pe soție alături de copil până la București, de unde au fost preluați de niște rude din Bulgaria, iar el s-a întors înapoi. Sunt singurii ucraineni din zona de conflict cu care am avut contact nemijlocit de când a început războiul, căci altminteri mai am mulți prieteni și amici pe care i-am cunoscut prin Biserică, în Canada, acolo unde există o foarte importantă comunitate ucraineană.

I-am întrebat pe cei doi ce își doresc în momentul de față: mai mult armament pentru a continua lupta sau începerea negocierilor în vederea stabilirii unui compromis care să ducă la încetarea focului. Am constatat că nu împărtășeau același punct de vedere asupra acestui subiect și bănuiesc că părerile sunt împărțite și la nivelul societății ucrainene în ansamblul ei.

Așa că atunci când ne propunem să-i salvăm pe „bieții civili” ucraineni care vor să scape cu viață sau să-i înarmăm pe „vitejii ucraineni” care își apără țara, ar trebui să conștientizăm că nu sunt toți niște bieți civili care își doresc cu orice preț pacea, nici toți niște viteji care vor arme și „în NATO” cu orice preț.

Nu, mulțumesc!

Toma d’Aquino spunea că insurecția sau rezistența armată în fața tiraniei e justificată din punct de vedere moral, însă doar în condițiile în care răul făcut prin încercarea de a-l da jos / de a-l opri pe tiran e mai mic decât răul pe care îl implică perpetuarea tiraniei.

În situația de față e clar pentru oricine care nu și-a pierdut busola morală cine e victima și cine e agresorul, cine luptă de partea tiraniei și cine împotriva ei, indiferent dacă luptă cu arma în mână sau doar din tastatura, cine amenință cu armele nucleare și cine nu recurge la astfel de amenințări, și cât de execrabil e din punct de vedere moral simplul fapt de a recurge la astfel de amenințări, fie ele și „voalate”.

Ceea ce nu mai este așa de clar e cât de serioase sunt aceste amenințări, căci în funcție de realitatea riscului din spatele acestor amenințări se trece de la binele relativ al susținerii victimei unei agresiuni (chiar dacă asta implică prelungirea unui război și noi pierderi de vieți omenești, nefiind clar dacă viața sub tirania putinistă va fi mai bună pentru acei oameni decât continuarea luptei cu riscul pierderii de noi vieți omenești) la răul absolut al războiului nuclear.

Iar atunci când nu știm, ce facem? Pariem. Dar în cazul de față, pariul e precum pariul lui Pascal: pariem lumea întreagă pe niște teritorii ucrainene, nu e clar cât de mari, pentru că nici Putin nu își definește obiectivul, nici Biden nu se așază la masă cu el pentru a încerca să lămurească această chestiune, în măsura în care se poate. Dar nu vom ști niciodată dacă se poate sau nu atâta timp cât nu încercăm.

Dacă mi se propune să pariez pe o ladă de bere, pariez mai degrabă pe bluful lui Putin. Dacă mi se propune să pariez nu doar propria viață, ci lumea întreagă, atunci nu pariez, și nu văd cum s-ar putea justifica un astfel de pariu din punct de vedere moral, nici cum ar putea să fie absolviți de o vină incomensurabilă cei care își asumă un astfel de pariu, doar în virtutea faptului că nu ei, ci Putin va fi cel care apasă primul butonul. Așa stau lucrurile chiar și în situația în care un compromis rezonabil nu poate fi negociat și nu putem ști dacă poate sau nu să fie negociat atâta timp cât nici nu încercăm. Pe de altă parte, pariul e complet criminal în condițiile în care implicarea militară indirectă a Occidentului, ce crește riscul unui astfel de deznodământ, nu este dublată și de niște eforturi diplomatice pe măsura gravității situației, adică atâta timp cât doar pariem planeta întreagă, fără să mai încercăm totuși să o salvăm.

Or noi nu discutăm aici doar despre înarmarea unei victime care se apără în fața unei agresiuni, așa cum prezintă problema capetele pătrate sau înfierbântate ale tefeliștilor și atlantiștilor. Dacă problema chiar s-ar reduce la acești parametrii, ea ar fi relativ simplă. Ucraina are o conducere aleasă în mod democratic care e învestită cu autoritatea de a decide în problema păcii și a războiului, are tot dreptul să se apere și știe mai bine decât noi dacă e cazul să cedeze sau să continue lupta, în timp ce noi avem nu doar datoria morală de a ajuta victima unei agresiuni, ci și tot interesul de a ține agresorul cât mai departe de granițele României și ale NATO. Dar chiar și în condițiile astea, a înarma fără să negociezi în paralel (iar a negocia nu înseamnă să îți repeți poezia atlantistă, ci să dai / cedezi ceva la schimb pe altceva) pentru a încerca să găsești cât mai repede cu putință o soluție de încetare a focului, tot e profund imoral.

În plus, nu trebuie să uităm că democrația formală nu reflectă niciodată în mod perfect opinia publică reală. Așa cum nu există niciodată și nicăieri un singur popor, unit în cuget și simțiri, ci diferite categorii sociale în cadrul aceleiași societăți cu opinii diferite, inclusiv în problema de viață și de moarte a păcii și războiului, tot astfel, ceea ce auzim la televizor și pe rețelele de socializare, adică prin intermediul opiniei publice oficiale în spatele căreia se află de regulă și o pompă cu euro și dolari, nu e musai ceea ce crede poporul ucrainean în totalitatea sa sau ceea ce ar crede și fiecare ucrainean dacă ar fi îndeajuns de bine informat (firește, nu de către ruși) și de înzestrat cu instrumentele critice necesare pentru a-și forma o opinie realmente autonomă. Firește că, în principiu, oamenii ăia știu mai bine decât noi ce trebuie să facă cu viața lor și că nu sunt niște simple instrumente ale unor interese geopolitice imperiale, așa cum încearcă să ne convingă propaganda rusească, dar nu e cazul nici să fetișizăm „voința poporului” , care nu dispune niciodată o reprezentare perfectă sau să ignorăm interesele occidentale și instrumentele de care dispune Occidentul (el însuși destul de divizat) pentru a-și atinge respectivele interese. Probabil că adevărul e undeva la mijloc și doar cei care cunosc îndeajuns de bine statul ucrainean și societatea ucraineană ar putea să stabilească cu mai multă exactitate cam pe unde se află mai exact.

Revenind la problema morală, aici nu avem de-a face cu realitatea simplificată și decontextualizată a unei națiuni unite în cuget și simțiri care a fost atacată de un imperiu. A pune problema în acest mod fals întrucât decontextualizat, e fie stupid, fie imoral, fie și stupid și imoral. Din contră, avem de-a face cu realitatea faptului că un alt imperiu se folosește de aspirațiile reale, legitime și cel puțin într-o anumită măsură autonome ale unei națiuni pentru „a slăbi” un imperiu rival cu prețul vieții civililor și cu riscul transformării războiului într-o catastrofă nucleară. Iar acest imperiu rival din vest nu doar înarmează victima agresiunii din motive cât se poate de dubioase, care nu se suprapun fără rest pe motivele ucrainenilor ce luptă împotriva agresiunii ruse, ci înarmează, sporind astfel riscul unei catastrofe nucleare, însă nu negociază și nu face în paralel – cum n-a făcut de la bun început – niciun efort de detensionare a situației. Pentru că mizează totul – nu doar soarta civililor ce continuă să moară în timp ce scriu, ci și soarta întregii umanități – pe înfrângerea Rusiei, care nu este posibilă – aici e deja o chestiune de logică elementară – decât dacă Putin nu e dispus sau nu poate, de fapt, să declanșeze apocalipsa nucleară. Ori nu doar ce face și spune Putin, ci și această abordare a Occidentului e tot demență criminală, dacă nu cumva e demență senilă sau o combinație de demență senilă și isterie infantilă tefelistă, iar în cazul în care Putin apasă primul butonul, chiar nu va mai conta după aia că, stricto sensu, el a fost principalul vinovat, dar și ăilalți au avut grijă să nu rămână prea mult în urma lui ca să nu mai rămână după aia nimic în urma lor.

Ca o paranteză, chiar și în ipoteza în care Putin lovește primul fără prea multe victime (spre exemplu lovește o bază militară), iar NATO dă înapoi pentru a nu escalada, precedentul creat e de o gravitate extremă, iar în genul acesta de poker dement, dacă adversarul nu blufează și e dispus să meargă până la capăt, cu cât cedezi mai repede, cu atât pierzi mai puțin. De exemplu, dacă făceai un mic compromis cu Rusia care să evite Maidanul, așa cum recomandau încă din 2014 Mearsheimer și Kissinger, paguba strategică era infinit mai mică decât dacă te hotărăști să dai înapoi abia când ai ajuns pe buza prăpastiei, iar dacă nu dai înapoi cade toată lumea în prăpastie. Și nu e doar o pagubă strategică, ci una ce poate avea consecințe umanitare catastrofale mai târziu. Gândiți-vă ce idei ar putea să-i vină lui Kim Jong Un dacă Occidentul cedează și acceptă să facă concesii abia după ce Putin detonează o primă bombă nucleară. Într-un fel, e deja foarte târziu, un rău enorm a fost făcut deja, dar mai târziu va fi și mai rău, în cazul în cafe va mai fi ceva.

Or în condițiile astea – și nu putem discuta problema morală fără să ținem cont de cadrul ei concret – eu nu am de gând să susțin nicio înarmare. Nu pentru că aș fi pacifist, stricto sensu, nici pentru că nu aș fi capabil să disting binele de rău și victima de agresor, nici pentru că nu aș conștientiza faptul că un eventual compromis implică la rândul lui costuri și riscuri semnificative, ci pentru că nu vreau să mă fac părtaș în niciun fel la răul absolut al sinuciderii colective a umanități, desigur, în numele principiilor atlantismului. Chiar și în ipoteza în care Putin ar lovi primul cu o bombă nucleară Bucureștiul și aș muri în chinuri alături de alte sute de mii de concetățeni, nu vreau să se activeze niciun articol 5 al Tratatului Nord-Atlantic ca astfel să se activeze Apocalipsa, nici să fiu răzbunat printr-o atrocitate similară comisă împotriva altor civili nevinovați din Rusia. Cine se oprește primul și întoarce obrazul în astfel de scenarii demente despre care nici măcar nu ar fi trebuit să mai discutăm vreodată – și toți cei care, într-un fel sau altul, ne-au adus în situația de a purta o astfel de discuție, au comis deja o crimă impardonabilă – își salvează sufletul, măcar, chiar și în ipoteza în care, prin mica sa contribuție, nu mai poate salva lumea, pentru că s-a acumulat prea multă răutate și prostie, pentru că sunt prea mulți demenți pe lumea asta sau pentru că nu am știut să-i ținem pe demenți departe de puterea politică și de armele de distrugere în masă.

Dacă Biden se așază în momentul de față la masa negocierilor pentru a negocia, pe bune, nu opțiunile Ucrainei, care aparțin (sau ar trebui să aparțină) în totalitate poporului ucrainean, ci sprijinul militar acordat de SUA și aliații săi Ucrainei, atunci și poziția mea se va schimba. Altfel, răspunsul meu e simplu și clar: nu mulțumesc. Chiar nu am de gând să particip în vreun fel la această catastrofă umanitară pe care am anticipat-o de la bun început, încă din februarie 2014, la mine pe blog, în timp ce marii experți și înțelepți care ne conduc pe salarii de zeci de mii de euro și șpăgi de milioane salutau entuziasmați victoria „democrației și statului de drept”. Am mai auzit și argumentul ăsta: nu mai bine ne încredem noi în liderii noștri, că poate știu ei mai bine prin intermediul serviciilor secrete că Putin nu va folosi armele nucleare. Serios? În aceiași lideri care ne-au adus aici ca după aia tot ei să recunoască că „nu se așteptau”? În aceleași servicii secrete care au pregătit și invazia din Irak, și retragerea din Afghanistan?

În final, câteva cuvinte și despre leadership-ul ucrainean. E foarte important să stabilim în mod clar cine e victima și cine e agresorul și cât de ticălos e acesta din urmă, să subliniem că niciuna dintre provocările agresive și / sau iresponsabile ale conducerii ucrainene, nu puține, încurajate sau doar tolerate de liderii euroatlantici, nu justifică agresiunea inițială a lui Putin și cu atât mai puțin continuarea acestei agresiuni chiar și în condițiile în care a devenit cât se poate de clar că o victorie rapidă și fără prea multe victime e cu neputință, ca să nu mai vorbesc de abominabilul șantaj nuclear la care recurge acesta din urmă. Nu am ce să discut cu oamenii incapabili să recunoască astfel de adevăruri elementare, nici nu am ce „soluții” să caut alături de cei cărora le lipsește cu desăvârșire discernământul și busola morală.

Acestea fiind spuse, o fi fost frumos show-ul cu Zelenski perindat prin toate parlamentele marilor puteri mondiale și pelerinajul tuturor liderilor mondiali la noul Ierusalim democratic de pe Nipru, dar cred că a sosit momentul să discutăm, calm și responsabil, soluții raționale, fără show-uri emoționale, iar în condițiile în care ambasadorul ucrainean de la Berlin îl face pe Cancelarul Scholz „cârnat”, în ciuda faptului că acesta din urmă își expune țara riscului de război nuclear ca urmare a deciziei de a livra armament greu Ucrainei, iar ambasadorul ucrainean de la Roma boicotează Via Crucis deoarece crucea e purtată împreună de ruși și ucraineni (luați de aici filetism, în formă pură, dragi teologi atlantiști!), ar trebui să recunoaștem faptul că oricât de admirabilă ar fi vitejia ucrainenilor, politica ucraineană nu are cum să fie peste ceea ce a produs Estul Europei în postcomunism: grobianism cu pretenții civilizatoare, cine câștigă alegerile ia totul, cine pierde merge la pușcărie, că așa e în statul de drept, anticorupția pe post de măciucă cu care oligarhii buni le dau în cap oligarhilor răi, securism de sorginte kaghebistă trecut cu arme și bagaje, peste noapte, de partea CIA-ului, antirusismul și anticomunismul pe post de căluș tocmai bun de băgat în gura oricui are ceva de comentat vizavi de parcursul euroatlantic al țării, totul combinat cu acel etnicism îngust pe care îl simți imediat în orice diasporă estică din Occident și pe care unii dintre liderii AUR de astăzi îl foloseau pe vremuri pentru a strânge voturi pentru Băsescu. Noi românii cunoaștem rețeta asta foarte bine.

Or, cu riscul de a cădea în discursul autocolonizator, chiar nu cred că genul acesta de politică provincială ar trebui să dea tonul politicii mondiale. Nu îi trimiți armament greu ăluia care te face cârnat, nu pentru că te simți tu ofensat (așa cum se simte Patriarhul Chiril ofensat de apropourile Papei Francisc, deși amenințările nucleare ale lui Putin nu par să îl deranjeze în vreun fel), ci datorită faptului că a demonstrat că e prea primitiv pentru a-l lăsa să se joace cu astfel de arme periculoase și implicit cu soarta lumii.

Cred că doar ajutorul umanitar ar trebui să fie necondiționat. În schimb, ajutorul militar ar putea fi justificat doar în măsura în care e dublat de eforturi diplomatice reale și în cele din urmă e condiționat de acceptarea celui mai puțin prost compromis cu putință, dată fiind natura situației, un compromis pentru care ar trebui să plătească și Occidentul, sub forma ajutorului de reconstrucție pentru Ucraina, că are de unde, are de ce și, nu în ultimul rând, are obligația morală să o facă.

Atâta timp cât investim doar în slăbirea și umilirea Rusiei, obiective declarate ale înalților oficiali britanici și americani, cu prețul vieții civililor din Ucraina și cu riscul de a declanșa Apocalipsa nucleară, eu nu pot să fiu decât pacifist. Pentru că în contextul de față, nu neapărat la modul general, pe care nu eu l-am creat, nici eu nu îl întrețin, ci alții care se simt îndreptățiți să îmi țină predici despre „principii”, „democrație” și „bărbăție”, pacifismul e singura soluție morală și rațională.

Elefantul din cameră

Kant spunea că principiul suprem al moralei, sau imperativul categoric, presupune să acționezi conform unei maxime care, în același timp, poate fi valabilă ca lege universală. E un mod mai sofisticat de a spune ce ție nu îți place, altuia nu-i face, sau nu face chestii pe care nu ți-ai dori să le facă toți ceilalți cu impunitate. Spre exemplu, ție personal ți-ar putea conveni să jefuiești bunurile comune în interes propriu, dar cum nu îți dorești o lume în care toți să facă la fel, pentru că e cea mai rea dintre lumile posibile, la limită e o lume imposibilă, ar trebui să acționezi așa cum ți-ai dori să acționeze toți ceilalți.

Așa stând lucrurile, ar trebui să ne întrebăm cum ar fi lumea dacă toți liderii politici ar face ce face Putin, în speță ar amenința cu armele nucleare de fiecare dată când nu sunt în stare să ocupe o țară prin mijloace convenționale? Sau nici măcar: cum ar fi lumea dacă americanii ar amenința și ei, la rândul lor, cu armele nucleare, ca răspuns la amenințările lui Putin? Ar fi o lume care, aproape sigur, ar ajunge în cele din urmă la războiul nuclear, la iadul pe pământ pentru toată lumea.

Deci ce se poate spune despre un om care amenință cu distrugerea tuturor pentru că pe de o parte nu e în stare, pe de altă parte nu e lăsat, să săvârșească o ticăloșie, atacându-și cu impunitate un vecin mai slab, care nu poate amenința cu armele nucleare, și căruia mai mult, Rusia i-a garantat integritatea teritorială în schimbul renunțării la armele nucleare (prin Memorandumul de la Budapesta)? Că e un zero moral. Un zero absolut. La fel cum sunt toți cei care îi țin isonul.

Nu doar cei care o fac pe față, diseminând cele mai penale porcării ale propagandei putiniste, ci și cei care au tot soiul de opinii despre războiul din Ucraina – că Zelensky e nașpa (nici eu nu mă omor), că tefeliștii care conduc America sunt și ei nașpa (am spus-o și eu în repetate rânduri, cu mult înainte să înceapă acest război), că SUA și UE au fost și sunt cinice și iresponsabile (perfect adevărat), că suntem mințiți de propaganda occidentală (cu siguranță, deși nu aș putea să spun în ce măsură, dar e o observație de bun simț că aia rusă nu e, la rândul ei, doar mincinoasă, ci și mult mai nesimțită și mai penibilă) – dar nu știu cum se face că numai despre elefantul din cameră nu au nimic de zis.

E asta o explicație suficientă a războiului ce conține în mod implicit și soluția actualei drame? În niciun caz. Dar este premisa oricărei discuții autentice despre cauze, vinovății și soluții. Pe care nu o poți purta cu Putin. Cu ăla doar negociezi de nevoie, conștient fiind de cât de ticălos și de periculos este, și la nevoie accepți o înfrângere a civilizației în fața psihopatiei politice pentru a evita un rău infinit mai mare, în speță distrugerea totală și universală a civilizației.

Evident, argumentul tefelist de tip Putin e rău, deci dă-i și luptă pentru că e rău, e complet tembel în condițiile în care Putin nu e doar rău, ci mai are și arme nucleare. În același timp, deși negociezi cu Putin de nevoie, nu din plăcere, nu poți construi nimic alături de cineva care amenință că distruge planeta dacă nu e lăsat să calce în picioare principiile dreptului internațional, nici cu conștiințele avortate care îi cântă în strună, fie și doar prin omisiune, pentru că o astfel de atitudine e prin definiție contrară ideii de construcție, e prin definiție distructivă, ființează, ca un parazit, pe seama resurselor comune de raționalitate și responsabilitate ale umanității de care abuzează, și nu ajunge să fie atoatedistructivă și în practică decât datorită faptului că ceilalți nu fac la fel, chiar și cu prețul acceptării unui compromis dureros grețos.

Însă oricare ar fi compromisul cu care se va încheia acest război (și nu prea văd cum s-ar putea încheia fără un compromis), cert este că Rusia s-a autoexclus pentru mult timp din societatea națiunilor civilizate unde nu va putea reintra decât după ce își va fi turnat. multă cenușă în cap pentru toate mizeriile sinistre la care asistăm de mai bine de două luni.

Bineînțeles, se pot spune multe și despre liderii europeni și americani care, după cum spunea un amic, au încurajat maidanizarea unei țări care cu doar câteva săptămâni în urmă era îndeajuns de bună pentru a semna un acord de asociere cu UE, dar după ce Ianukovici s-a răzgândit cu privire la o ofertă zgârcită și prost gândită de la bun început, a devenit subit îndeajuns de rea ca să merite o Revoluție, chiar și cu riscul ca aceasta din urmă să se termine cu un război nuclear. Ce ar fi ca într-o lume cu arme nucleare toți liderii politici să fie la fel de cretini și de iresponsabili ca liderii occidentali care ne-au târât în acest dezastru? Ce ar fi să joace toți ruleta nucleară rusească pentru că mai mult nu îi duce capul sau altfel nu știu cum să-i mai satisfacă pe lobbyiștii complexului militaro-industrial? Și ce se alege de lume atunci când prostia absolută se întâlnește cu răul absolut (nici ăla foarte deștept)?

Deznodământul e ușor de imaginat. Pe de altă parte, e atât de groaznic încât nici nu putem să ni-l imaginăm. Simplul fapt că am ajuns să discutăm despre el demonstrează că trebuie să scăpăm de toți cei care ne-au adus aici. Pentru că e deja o problemă de supraviețuire pe lângă care toate celelalte probleme sau mici frustrări și resentimente devin irelevante. Noi trebuie să scăpăm de ai noștri, rușii de ai lor.

Alternativa nu o putem construi decât în momentul în care spunem întregul adevăr, clarificăm principiile și stabilim corect ordinea priorităților. Nu poți construi nimic cu cei care nu mai văd elefantul din cameră din pricina resentimentelor antitefeliste sau se apucă să arunce lumea în aer în virtutea convingerii că din cauza lui Putin au pierdut ei alegerile în 2016.

Cei care au mai rămas normali la cap și au conservat o decență elementară au trăit poate cu iluzia că lumea va merge totuși mai departe, chiar și dacă ei se vor retrage scârbiți, obosiți, deprimați, neputincioși, precari și apatici în viața privată pentru a se îngriji, vorba lui Voltaire, de propria grădină. S-au înșelat, fiind nevoiți să constate curând că, spre deosebire de Voltaire, nu mai pot spera la o grădină (și la o viață privată) dacă nu reușesc, cumva, să oprească avalanșa de răutate și prostie care inevitabil va ajunge și în grădina lor.

Cine este Putin, ce este dispus să facă și ce poate să facă? Întrebările de care depinde totul.

În conflictul din Ucraina operăm cu necunoscute.

Dacă am dispune de o cunoaștere perfectă și am alege, rațional, răul cel mai mic sau riscul cel mai mic, totul ar fi foarte simplu.

Dar nu dispunem de o cunoaștere perfectă, nici nu e deloc clar că ne comportăm ca niște agenți raționali, alegând, în condițiile cunoașterii imperfecte, riscul cel mai mic.

Necunoscuta de care depinde întreaga ecuație este Putin.

Nu știm cum anume va reacționa Putin la acțiunile Occidentul, nici în ce măsură e capabil să reacționeze așa cum și-ar putea dori să o facă (spre exemplu, în cazul unei escaladări, e posibil ca Putin să decidă să folosească armele nucleare, dar nu știm dacă și controlează suficient de bine lanțul de comandă pentru a fi în stare, în mod efectiv, să o facă).

Reciproca e valabilă. Nici Putin nu știe cu siguranță cum vor reacționa SUA și aliații lor, decât dacă nu cumva s-au înțeles în prealabil, pe canale diplomatice secrete, iar noi ceilalți doar ne uităm ca proștii la televizor și tot ca proștii ne speriem aiurea, dar bineînțeles, și asta e doar o ipoteză, nu foarte plauzibilă, în opinia mea. Și atât NATO cât și Putin pot să calculeze greșit, mizând eronat pe faptul că adversarul nu are curajul să meargă atât de departe sau că va clipi primul, dând primul înapoi, în cazul în care cealaltă parte are curajul să meargă îndeajuns de departe și să ridice miza suficient de mult.

Premisa de la care trebuie să pornească raționamentul nostru e că în cazul în care una dintre părți e dispusă să meargă îndeajuns de departe, cealaltă parte nu are cum să câștige: fie cedează prima în fața șantajului nuclear pentru a evita o catastrofă absolută de proporții apocaliptice, fie nu cedează în fața șantajului nuclear și atunci toată lumea pierde totul, sau, în alți termeni, toată lumea pierde lumea întreagă.

Necunoscuta ecuației e următoarea: e Putin doar un cacealmist cinic care se va opri primul pe buza prăpastiei, spunându-le apoi rușilor că a decis să fie deșteptul care cedează primul, pentru că nebunii de la Washington chiar erau pregătiți să distrugă lumea? Sau e un individ care chiar consideră extinderea NATO către Est chiar o „amenințare existențială” pentru Rusia, pentru care Ucraina chiar e o bucată din Rusia la care nu e dispus să renunțe sub nicio formă, în fine, pentru care victoria e mai importantă chiar și decât supraviețuirea individuală și colectivă?

De notat că din perspectiva calculelor strategice, nu contează dacă Putin are dreptate sau dacă ceea ce spune el este adevărat. Contează dacă el personal crede îndeajuns de mult în ceea ce spune pentru a fi capabil să meargă până la capăt. Spre exemplu, oamenii raționali pot cădea de acord cu ușurință asupra faptului că teoria raselor și teoria conspirației evreiești reprezintă niște aberații. Însă Hitler a crezut îndeajuns de mult în ele pentru a declanșa un război mondial și pentru a omorî milioane de oameni.

Așa stând lucrurile, Occidentul are trei opțiuni și fiecare dintre ele poate duce duce fie la un rezultat bun, sau optim, fie la un rezultat prost, la limită catastrofal.

Opțiunea numărul 1 este ca Occidentul să își retragă sprijinul militar pentru Ucraina după negocierea unui acord cu Putin, spunându-le apoi ucrainenilor: acesta a fost cel mai bun acord pe care l-am putut negocia cu Putin, fie îl acceptați, fie vă descurcați pe cont propriu de acum înainte în războiul cu Rusia dacă nu îl acceptați (și pare destul de clar că fără sprijin militar occidental Ucraina nu poate rezista foarte mult). Bineînțeles, este o opțiune rușinoasă, dar așa cum se spune în popor, e posibil să fie în egală măsură și una sănătoasă. De fapt, s-ar putea să nici nu fie chiar atât de rușinoasă dacă prin ea vor fi salvate viețile a sute de mii, milioane, poate chiar miliarde de oameni. În realitate, e mai rușinos să continui un război din inconștiență și din calcule cinice care s-ar putea să mai fie și greșite, cu prețul distrugerii unui număr tot mai mare de vieți, decât să îi faci anumite concesii unui bully cu arme nucleare, salvând astfel viețile a zeci de mii, sute de mii, milioane, cine știe, poate chiar miliarde de oameni. Curajul și demența chiar nu sunt unul și același lucru, chiar dacă, zilele astea, tot mai mulți le confundă. Dar, oricum ar fi, chiar dacă rezultatul final e mult mai bun, cu certitudine compromisul prin care se va atinge acest rezultat va fi trist.

În cazul în care Occidentul optează pentru această abordare există două posibilități. În scenariul fericit, se restabilește o pace durabilă. Dar bineînțeles, nu putem ști nici cât de mari vor fi concesiile pe care le va solicita Putin. Aici, acei pacifiști care lasă impresia că pacea ar depinde doar de bunăvoința Occidentului cu siguranță greșesc. Pacea nu poate fi obținută și menținută doar de o singură parte, iar în funcție de ce pretinde una dintre părți, pacea poate fi mai mult sau mai puțin costisitoare și mai ușor sau mai greu de atins. Pe de altă parte, e adevărat că unul dintre motivele pentru care nu putem ști ce vrea Putin e și faptul că șeful cel mare de la Casa Albă, singurul care ar putea negocia o pace, spre deosebire de predecesorul său care s-a întâlnit cu Kim, nu a catadicsit și nu catadicsește să se așeze la masă cu Putin pentru a negocia pe bune, ci preferă să trimită armament în continuare și să prelungească un război cu scopul declarat „de a slăbi Rusia”, mizând – viața noastră a tuturor – pe faptul că Putin joacă la cacealma. Pe de altă parte, există și posibilitatea reală ca Putin să nu se țină de cuvânt și văzând că șantajul funcționează să revină, nu peste mult timp, cu și mai mult tupeu și cu pretenții și mai mari, acționând la fel cum a acționat Hitler pe parcursul anilor ʼ30.

Există însă o diferență fundamentală față de anii ʼ30. Atunci, fiecare concesie care i-a fost făcută lui Hitler a schimbat raportul de forțe în favoarea lui și în absența unei politici a concesiilor e foarte posibil ca Hitler să nu fi ajuns niciodată la Paris. În cazul de față, toată lumea poate cădea de acord că și dacă Putin revine cu noi pretenții peste cinci sau zece ani, raportul de forțe dintre Rusia și NATO rămâne în mare același: superioritatea incontestabilă a NATO în ceea ce privește războiul convențional, pe de o parte, paritate nucleară, pe de altă parte. Ba mai mult, Rusia oricum a fost deja slăbită în mod semnificativ de pierderile militare din Ucraina și de sancțiunile economice ce i-au fost impuse ca urmare a deciziei de a invada Ucraina.

Singurul raport de forțe care, teoretic, s-ar putea modifica în favoarea lui Putin într-un astfel de scenariu e cel politic, asta dacă acceptăm ipoteza că printr-o continuare a războiului ca instrument de slăbire a Rusiei se va atinge în curând obiectivul schimbării regimului de la Moscova și înlocuirii lui cu unul mai bun, pe când o pace bazată pe concesii care ar fi încheiată acum i-ar da lui Putin posibilitatea să își (re)consolideze puterea pe plan intern. Dar din câte văd eu, nu există niciun indiciu clar că regimul lui Putin e pe cale să se prăbușească dacă mai avem puțintică răbdare și mai trimitem câteva tone de armament în Ucraina, nici nu e deloc clar că va fi înlocuit cu ceva mai bun. Și ar trebui să ne întrebăm, cât se poate de serios, cât mai suntem dispuși să riscăm și pe câți mai suntem dispuși să îi sacrificăm pentru atingerea unui obiectiv care încă nu se întrezărește la orizont. Altminteri, repet, dacă facem abstracție de calculele politice și ne limităm la cele militare, concesiile nu implică decât faptul că, în cel mai rău scenariu, ne întoarcem fix acolo unde suntem acum, adică nu riscăm nimic și nu pierdem nimic mai mult decât ceea ce suntem dispuși să cedăm la negocieri (de notat că nu există negociere fără cedări; mersul la Moscova doar ca să îți repeți poezia tefelistă nu e negociere, e doar timp pierdut aiurea).

În plus, trebuie ținut cont de faptul că riscul escaladării în direcția conflictului nuclear crește pe măsură ce Putin se descurcă tot mai prost pe frontul din Ucraina și pe cel de acasă. Dacă Putin ar fi fost pur și simplu un psihopat cu reflexe suicidare, ar fi folosit deja de mult armele nucleare, deci e extrem de improbabil să o facă atâta timp cât nu e pus cu spatele la zid și reușește să își atingă obiectivele prin mijloace militare convenționale. În schimb, dacă nu e un cacealmist, ci un kamikaze pentru care victoria e mai importantă decât supraviețuirea individuală și colectivă, atunci riscul de a recurge la arme de distrugere în masă crește pe măsură ce își epuizează mijloacele militare convenționale și își erodează sprijinul politic.

De aceea, paradoxul stupid și deprimant al acestui război e că s-ar putea ca prin eforturile noastre de a obține victoria să nu facem decât să ne pregătim o înfrângere mult mai devastatoare sau o remiză nucleară care e o înfrângere generalizată a umanității, iar acest lucru e la fel de valabil pentru ucraineni ca și pentru toți ceilalți locuitori ai planetei. Oamenii luptă mobilizați de nădejdea că vor obține victoria, dar dacă Putin chiar vorbește serios atunci când amenință cu armele nucleare, atunci, oricât ar suna de cinic, nu putem să sperăm decât că va obține cât mai repede o victorie îndeajuns de satisfăcătoare pentru el. Nu pentru că am avea motive să ne bucurăm de o astfel de victorie, ci pentru că perspectiva une victorii (dacă Occidentul dă înapoi) sau a unei remize nucleare (dacă Occidentul nu dă înapoi) e infinit mai îngrozitoare pentru toată lumea.

Cea de-a doua opțiune a Occidentului e să facă mai mult decât a făcut până acum, intervenind decisiv în confictul din Ucraina, eventual prin acea zonă de interdicție aeriană pe care a solicitat-o Zelenski de la bun început, dându-ne asigurări că amenințarea cu bomba nucleară e o cacealma, pentru ca după doar cinci săptămâni să ne spună că Vestul ar trebui să le trimită ucrainenilor pastile cu iod pentru că utilizarea armelor nucleare de către Putin reprezintă, de fapt, o posibilitate reală (un exemplu de leadership responsabil și lucid, și cred sincer că liderii occidentali nu sunt nici ei cu mult mai breji).

În cazul în care Occidentul optează pentru această alternativă, ne lămurim repede. Nimeni nu are dubii asupra deznodământului unui război convențional între NATO și Rusia, așa că fie Putin se retrage rapid din Ucraina, în ipoteza în care e cacealmist, fie ajungem rapid la război nuclear, în ipoteza în care pune mai mult preț pe victorie decât pe supraviețuirea individuală și colectivă.

Ajungem astfel la cea de-a treia opțiune care reprezintă ceea ce a și făcut Occidentul până acum: s-a implicat, însă nu îndeajuns de mult ca să încline balanța în mod decisiv în favoarea Ucrainei. Problema cu această abordare e că deși crește costurile intervenției militare pentru Rusia, odată cu aceste costuri cresc și costurile umanitare pe care le suportă populația civilă din Ucraina (la care se adaugă și costurile economice care se resimt cel mai dur la baza piramidei sociale, nu doar în Ucraina, ci și în Rusia și pretutindeni în lume, precum și costurile reconstrucției ulterioare, care va fi tot mai dificilă pe măsură ce războiul se prelungește și se distruge tot mai multă infrastructură vitală din Ucraina). Dar dacă Madeleine Albright declara cândva că moartea a 500000 de copii ucraineni nu e un preț prea mare pentru combaterea eficientă a lui Saddam Hussein, de ce ar fi acesta un preț prea mare pentru succesoarea ei în funcția de Secretar de Stat, Hillary Clinton, care spunea la începutul invaziei că putem transforma Ucraina într-un al doilea Afghanistan, ca să facem Rusia să sângereze până moare la fel cum a murit și Uniunea Sovietică, și de ce am crede că Hillary gândește altfel decât gândește întregul establishment democrat, inclusiv Secretarul Apărării, Lloyd Austin, care declara recent la Varșovia că scopul SUA este să slăbească Rusia prin acest război, lăsându-ne pe noi să deducem care este prețul pe care liderii SUA sunt dispuși să îl plătească pentru atingerea acestui scop.

Pe de altă parte, așa cum declara recent Cancelarul Olaf Scholz, nimeni nu poate ști cu exactitate unde se situează linia roșie care, din perspectiva lui Putin, desparte acest tip de abordare de cel de-al doilea, în care implicarea NATO e interpretată de către Putin ca fiind de natură decisivă. Spre exemplu, dacă Putin nu reușește să obțină îndeajuns de repede o victorie suficient de convingătoare și de satisfăcătoare nici măcar în sudul și estul Ucrainei, atunci el poate foarte bine să pună acest eșec (și nu neapărat fără argumente) pe seama implicării indirecte a NATO, prin furnizarea de armament către Ucraina, și să acționeze în consecință în cazul în care nu este un cacealmist, ci un lider militar care pune mai mult preț pe victorie decât pe supraviețuirea individuală și colectivă (ca o paranteză, există și posibilitatea, care trebuie luată în considerare foarte serios, ca Putin să creadă cu tărie că supraviețuirea colectivă a Rusiei pe termen lung depinde de victoria în acest război și de stoparea, cu orice preț, a extinderii NATO către Est; ideea e în mod cert falsă și cu siguranță vesticii nu gândesc așa; dar cum am spus, în astfel de situații, nu contează care e adevărul, nici ce gândesc vesticii, contează ce crede Putin și, pe cale de consecință, la ce fel de stimuli răspunde favorabil). Și atunci, nu rămâne decât ca Putin să tragă concluziile teoretice și practice care se impun: dacă înfrângerea Rusiei în Ucraina se explică prin sprijinul acordat Ucrainei de către Occident, atunci victoria în Ucraina nu poate fi obținută decât printr-un război direct cu Occidentul, care va duce la o remiză nucleară în cazul în care pe de o parte Putin e dispus să meargă până la capăt, iar pe de altă parte Occidentul nu e dispus să cedeze în fața șantajului nuclear (nici înainte de a fi folosită prima bombă nucleară, nici după).

Bineînțeles, pentru a obține rezultatul optim, fie el rezultatul ideal sau doar răul cel mai mic, dacă mai mult nu se poate, ar trebui întâi de toate să avem un atașament real față de răul cel mai mic, în cazul în care binele pe care ni-l dorim nu este garantat. Iar acest atașament real nu este garantat. În fond, la fel cum e posibil ca pentru Putin victoria să fie mai importantă decât supraviețuirea individuală și colectivă, e, de asemenea, teoretic posibil, ca pentru unii tefeliști principiile euroatlantice să fie mai importante decât supraviețuirea colectivă a speciei – cel puțin asta declară unii dintre ei. Dar cel mai probabil e vorba de hybris, sau de incoștiență, de convingerea că Putin e un cacealmist pe care o să-l facem noi în sânge dacă avem îndeajuns de mult sânge rece și îndeajuns de mult tupeu de tefelist care se dă cu fundul de asfalt (până la moarte, vorba dinamoviștilor), convingere care izvorăște nu dintr-o judecată lucidă, care urmărește adevărul și numai adevărul, ci din ura sau față de Putin – desigur, tot mai inteligibilă și mai intensă, pe măsură ce crimele lui Putin se înmulțesc – sau frica exagerată față de el, care este o consecință inevitabilă a profilului psihologic tefelist, și care, din nefericire, orbește. Însă și reciproca este valabilă. Cel mai probabil și mulți dintre cei care sunt gata să bage mâna în foc că Putin nu blufează spun asta nu ca urmare a unei judecăți lucide, întru totul obiective, ci ca urmare a faptului că fie nu îl urăsc îndeajuns de mult pe Putin, fie chiar îl iubesc, sau îi urăsc mai mult pe „sexomarxiștii”, „globaliștii” și „tefeliștii” pe care îi combate Putin, mai nou și cu amenințări nucleare, decât își iubesc propria viață, a lor și a prietenilor și familiilor lor.

Așadar, pentru a ne atinge obiectivul ideal, în măsura în care este posibil, sau pentru a obține răul cel mai mic, la limită infinit mai mic, dacă mai mult de atât nu se poate, e nevoie nu doar de o ordine firească a priorităților (mă iubesc mai mult pe mine și pe ai mei decât îl urăsc pe Putin / decât îi urăsc pe „tefeliștii”, „globaliștii” și „sexomarxiștii” pe care îi combate Putin) ci și de încercarea reală de a-l înțelege pe Putin așa cum se înțelege el însuși, de a ști, pe bune, ce vrea, de fapt, omul ăsta, ce e dispus să facă pentru a-și atinge obiectivele, și ce poate să facă, de fapt.

Problema e că mare parte din judecățile referitoare la Putin nu sunt pe deplin obiective, sau nici pe departe, ci sunt ideologice, la limită patologice, izvorând din aceeași ură autodistructivă și / sau frică irațională care e posibil să îl mâne și pe Putin spre prăpastia spre care e posibil să ne îndreptăm cu toții. Sau sunt judecăți izovrâte dintr-un cinism îngust și stupid și din incapacitatea de a concepe că Putin ar putea să fie altceva decât noi înșine am putea să fim. Dă-i politicianului tefelist niște finanțări de la industria de armament și imediat o să apere „cu orice preț” „principiile democrației” și „drepturile omului” în Ucraina, ferm convins în mintea lui întunecată de patima câștigului, că nu există niciun conflict între principiile care îi umflă inima și banii care îi umplu buzunarele. Mă tem că inclusiv la nivel de leadership, realismul, fie el și cinic, a fost înlocuit de combinația de cinism, cu false pretenții de deșteptăciune, și cretinism ideologic în formă pură. Apoi, pune-l pe același politician să își imagineze că Putin ar putea să fie altfel decât poate să fie el. E posibil să nu fie. Admit. Dar mă tem că e foarte posibil și ca politicanul tefelist să nu fie în stare să își imagineze că un alt lider politic ar putea să fie altfel decât este el, desigur, mult mai irațional și mai distructiv, dar în același timp capabil să pună preț pe noțiuni ca onoare, patrie, biruință militară, care pentru omul capitalismului democratic nu mai înseamnă absolut nimic, nici nu își poate imagina că pentru alții ar putea să însemne ceva. Sau pune-l pe managerul tefelist, obișnuit să le spună angajaților, la cacealma, că o creștere de salarii ar duce inevitabil la închiderea firmei și șomaj, ba chiar la o catastrofă economică generalizată, în situația de a-și imagina că un alt lider, aflat în poziție de putere, ar putea să nu fie genul de cacealmist care reprezintă, pe de altă parte, cel mai înalt tip uman la care poate aspira tânărul manager tefelist.

Prin aceasta, nu vreau să spun că sunt eu sigur că Putin nu e un cacealmist. De fapt, mai degrabă înclin să cred că este și că va miza pe șantajul nuclear până când, odată ajuns pe buza prăpastiei, va declara senin că obiectivele Rusiei în Ucraina au fost, de fapt, atinse, chiar și în ciuda evidențelor și că, desigur, poate că se putea mai mult, dar cum el e un lider responsabil, pe când nebunii din NATO erau dispuși să distrugă lumea, a ales să fie el înțeleptul care cedează primul; cu siguranță se vor găsi și îndeajuns de mulți tâmpiți să-l creadă, dar asta chiar nu mai contează, în condițiile în care vom fi evitat apocalipsa nucleară, iar soarele va continua să răsară și peste cei care pot și își doresc să fie lucizi, măcar de dragul lor și al lumii întregi, nu neapărat de dragul lucidității înseși, și peste cei care nu pot fi și nu își doresc să fie decât orbiți de propria ură care prostește.

Dar deși mi-ar plăcea să fiu sigur că așa stau lucrurile, chiar nu sunt sigur, iar în cazul în care Occidentul mizează greșit pe ipoteza că Putin blufează – cum n-a mizat niciodată în timpul războiului rece, și încă nu înțeleg ce anume, afară de pura inconștiență, justifică această schimbare bruscă de abordare – consecințele sunt inimaginabil de groaznice; nimeni dintre noi nu își poate imagina cum va trăi în lumea de după un război nuclear, în ipoteza nefericită în care nu are norocul să moară din prima.

Poate că, așa cum sugerează intervenția recentă a șefului CIA, pe care nu văd de ce nu l-am lua în serios, nu vom ști niciodată cu siguranță ce are de gând și ce poate să facă Putin. În fond, omul rămâne o ființă impredictibilă, iar cunoașterea furnizată de serviciile secrete sau de experții în spațiul rusesc e, în cel mai bun caz, imperfectă, dacă nu cumva o altă expresie a aceluiași monolog ideologic autosuficient și paralel cu realitatea al Occidentului.

În cazul acesta, ar trebui să ne punem foarte serios întrebarea dacă merită să riscăm o catastrofă nucleară decât să ne așezăm, în al unsprezecelea ceas, la masă cu Putin pentru a negocia un acord de pace care inevitabil va implica anumite pierderi pentru Ucraina, dar care ar putea fi compensate de Occident. Mai mult, Occidentul are o datorie față de Ucraina să îi ofere această compensație, deoarece liderii cinici și / sau tembeli ai Occidentului i-au încurajat pe liderii ucraineni să șteargă pe jos cu Constituția în 2014, declanșând avalanșa războiului civil și a intervenției militare rusești, să le taie apa locuitorilor din Crimeea, să refuze implementarea acordurilor de la Minsk, să bage aderarea la NATO în Constituția Ucrainei în 2019, fără referendum – că știm bine ce oroare de referendumuri are tefelimea euroatlantică (amintiți-vă de Brexit sau de referendumul românesc din 2018) – și fără sprijin popular real, să îl aresteze pe principalul politician de opoziție, pro-rus, atunci când acesta creștea în sondaje, iar Zelenski se prăbușea, și să-i închidă televiziunile care difuzau știri despre legătura dintre Hunter Biden și Burisma, o serie de pași care au precedat invazia din 24 februarie 2022, pe care, să fim clar înțeleși, absolut nimic nu o justifică, deoarece este evident că lui Putin nu îi pasă de minoritățile ruse, cum nici americanilor nu le pasă de ucraineni, doar îi folosesc și unii și alții și pe unii și pe ceilalți ca pe carne de tun tocmai bună de sacrificat pentru atingerea unor „mari obiective” geopolitice, și deoarece este evident că răul făcut de această invazie, atât Ucrainei, cât și Rusiei și lumii întregi, e infinit mai mare decât orice alt rău pe care și-ar fi propus să-l combată Putin. De fapt, dacă cuplul de clovni austeritari Merkel-Barroso ar fi încercat să negocieze cu Rusia o soluție comună pentru Ucraina, înainte de scandalul din 2014, sau dacă în absența acestei disponibilități pur și simplu i-ar fi dat lui Ianukovici mai mulți bani ca să poată semna acel blestemat de acord de asociere fără scandal, foarte probabil n-am fi ajuns în situația în care toată Europa, de la Moscova la Vladivostok, plătește înmiit tâmpenia liderilor europeni, cinismul iresponsabil al liderilor americani, și cruzimea calculată, sau poate chiar demența totală, a liderului de la Kremlin.

Poate că stau eu prea mult pe rețelele de socializare și mă înșel cu privire la cei care ne conduc. Poate că aceștia din urmă sunt mult mai raționali și mai responsabili decât fanii lor din presă și din societatea civilă. Dar tare mă tem că nu sunt cu mult mai breji.

Mă tem că răul cel mai mare cu care se confruntă civilizația noastră e proximitatea față de putere a indivizilor care nu sunt nici îndeajuns de atașați față de binele comun și semenii lor, nici îndeajuns de lucizi pentru a identifica cea mai bună sau cea mai puțin proastă soluție pentru oamenii pe care îi reprezintă, pentru țările pe care le guvernează și pentru lumea întreagă, singura pe care o avem.

Simplul fapt că am ajuns aici – chiar dacă într-un fel sau altul vom scăpa cu bine – arată că avem o foarte gravă problemă în ceea ce privește sistemul de formare și recrutare a elitelor, iar cei care spun că oricum am fi ajuns aici – pentru că Putin rău de tot, dracu’ însuși, oricum ar fi atacat – nu fac decât să se spele pe mâini de propria responsabilitate pentru dezastru.

Dacă există cu adevărat o „amenințare existențială” pentru lumea întreagă, atunci asta este: producția excesivă de oameni care nu pot fi nici buni, nici obiectivi, răi și proști, și accesul lor la putere. Așa stând lucrurile, am face bine să identificăm și să punem în practică cât mai repede soluția la această problemă, în măsura în care mai există una.

Altfel, chiar dacă scăpăm și de data asta, pe termen mediu sau nu foarte lung suntem, fără îndoială, pierduți. Sau, cum ar spune americanii: we’re doomed.

Fiecare pasăre pe limba ei piere

Cred că ne aflăm într-o situație care devine pe zi ce trece tot mai periculoasă datorită faptului că Occidentul și Rusia vorbesc limbi diferite și într-o epocă în care toți s-au obișnuit să trăiască în bula lor, mai mică sau mai mare, nu se mai găsește niciun traducător.

Limbajul lui Putin e strategia. El crede – și a crezut de la bun început – că dacă exercită îndeajuns de multă putere militară va fi luat în serios, iar Occidentul îi va face concesiile care, într-o logică strategică, probabil că nici nu sunt foarte mari, iar dacă ar fi fost făcute din timp, cel mai probabil ar fi fost mult mai mici.

Dar problema e dublă. Pe de o parte, cu cât Putin devine mai agresiv, ceea ce în logica lui are sens, cu atât Occidentul se sperie mai mult de „Putin nebunul” care nu se va opri dacă i se vor face concesii. Cu cât Putin reușește să semene mai mult cu Hitler, în ideea că dacă e suficient de fioros va obține ce vrea prin dreptul forței, cu atât occidentalii sunt mai hotărâți să-l trateze ca pe Hitler, mai exact, pe baza lecției învățate după Conferința de la Munchen din 1938, omițând, bineînțeles, faptul că spre deosebire de Hitler, Putin mai are și cel mai mare arsenal nuclear din lume.

Cu cât Putin e mai neputincios, pe câmpul de luptă, cu atât e nevoit să fie mai fioros în fapte și în declarații, și cu cât e mai fioros, cu atât mai mult se sperie occidentalii și cu atât mai puțin dispuși sunt occidentalii să îi facă concesiile pe care încearcă să le obțină prin aceste metode clasice ale persuasiunii militare. Mai mult, cu cât e Putin mai fioros, cu atât europenii, cei mai predispuși în principiu să găsească o soluție de compromis, se repliază sub umbrela americanilor care au contribuit decisiv la actualul dezastru prin stilul lor dur și iresponsabil de a negocia, care până acum nu l-a oprit pe Putin, ci doar l-a întărâtat tot mai mult.

Dar mai e ceva: în timp ce Putin vorbește strict limbajul strategiei, prin care încearcă să își impună punctul de vedere, eliminând complet morala din politică, vesticii vorbesc limbajul moralei, ba mai mult, reduc politica la morală. Mearsheimer a spus că occidentalii nu îl înțeleg pe Putin și nu pot să-i anticipeze mișcările pentru că ei gândesc în termenii unui idealism de secol XXI, cu state suverane care se încing de bunăvoie și nesilite de nimeni în hora integrării euro-atlantice, pe când Putin gândește în termenii unui realism de secol XIX, pentru care nu există morală în politica internațională, ci doar relații de putere.

Dar și reciproca e valabilă. Occidentalii cred că se pot impune prin refuzul de a abdica de la principii, pe care în alte situații nu le respectă, dar asta e deja o altă poveste, ei considerând că e normal ca lor să li se permită ceea ce altora nu li se permite, pentru că ei sunt the good guys, care se luptă doar pentru drepturile omului și democrație, și deși mai încalcă și suveranitatea națională uneori, o fac întotdeauna doar pentru drepturile omului și democrație. Occidentalii consideră că Putin înțelege „doar limbajul puterii” dar din asta deduc, printr-un salt logic aiuristic, că de fapt Putin va ceda în fața „puterii celor fără de putere” dacă cei din urmă se dau suficient de tare cu fundul de asfalt.

Însă cineva care înțelege doar limbajul puterii nu va ceda decât în fața cuiva care e mai puternic decât el. Doar că noi ne aflăm în regim de paritate nucleară în care nimeni nu câștigă, ci toată lumea pierde totul dacă fiecare se folosește de toată puterea de care dispune. În acest regim, nu câștigă cel care nu abdică de la principiile sale, ci fie pierde toată lumea, fie cel mai puțin dement cedează, la un moment dat, or din păcate e cât se poate de clar că Occidentul nu are cum să concureze cu Putin la acest capitol și nici nu pare dispus să o facă. Până una alta, doar Putin amenință cu arma nucleară.

Putin, pe de altă parte, e teribil de iritat de faptul că occidentalii nu îi permit și lui să facă ceea ce își permit ei să facă pentru că se consideră superiori din punct de vedere moral. Pentru el, politica nu are de-a face cu morala și nici măcar cu pretenția de morală, ci doar cu raportul de forțe, orice morală fiind, prin definiție, ipocrizie occidentală. Dar în timp ce Putin caută să își sporească puterea prin mijloace imorale, considerând că doar așa va fi respectat îndeajuns de mult pentru a se așeza pe bune la masa negocierilor, fiecare nouă crimă a lui Putin, care pentru el e doar realitatea neutră din punct de vedere moral războiului, le întărește occidentalilor convingerea că cu Putin nu se poate negocia, pentru că occidentalii nu negociază decât cu cei care sunt ca ei, ceea ce înseamnă, de fapt, că nu negociază, și cu cât Putin se depărtează mai mult de idealul occidental, cu atât se depărtează și de masa negocierilor, pacea devenind tot mai puțin probabilă.

Senzația mea e că liderii de la Washington și Moscova nu sunt cu mult diferiți de tefeliștii și putiniștii cu care ajung să interacționez online datorită faptului că spre deosebire de alte liste de prieteni, a mea e suficient de diversă. Pur și simplu, cred că sunt recrutați din aceleași medii sociale și intelectuale și nu sunt inițiați în cine știe ce mistere ale guvernării odată ajunși la putere.

De fiecare dată când încerci să le vorbești de importanța strategiei, de etica responsabilității și de responsabilitatea politică, de realitate și realism, tefeliștii te acuză opăriți că abdici de la principiile morale ale tefelimii și te dai cu dușmanul. Și cam la asta se rezumă politica și gândirea lor. A fost la fel și cu covidul: închidem tot, acum, fără să ținem cont de consecințe, chiar dacă omorâm mai mulți decât salvăm, dat fiind imperativul categoric al salvării vieților și deoarece noi suntem partizanii progresului și trebuie să ne manifestăm ca atare, fără a mai ține cont de consecințe.

În schimb, pentru putiniști (mulți nu vor recunoaște că sunt putiniști, dar trecem peste) orice judecată morală elementară e în cel mai bun caz o „naivitate vinovată”. Dacă tefeliștii vin să îți reproșeze lipsa principiilor și a sufletului atunci când gândești, ăștialalți vin să îți reproșeze lipsa gândirii atunci când nu te-ai prins că morala și empatia sunt fie doar ipocrizie nord-atlantică, fie doar niște boli ale copilăriei de care profită Alianța Nord-Atlantică.

La fel cum nu există morală, nu există nici adevăr, de unde și epistemologia teroristă (cum bine a definit-o o prietenă) în virtutea căreia nu putem ști cu siguranță nimic, pentru că nu există certitudine absolută, dar în același timp nu ne simțim în niciun fel obligați să demonstrăm de ce credem fără urmă de îndoială în ipoteze convenabile, deși complet neplauzibile.

Dacă tefeliștii sunt consecvenți isteriei, încercând să te facă să te simți vinovat de fiecare dată când propui o soluție prin care să ieșim pentru numele lui Dumnezeu o dată din coșmarul ăsta, nu doar să-l contemplăm, de facto neputincioși, de pe margine, în timp ce ne umflăm tot mai mult cu valori euroatlantice „nenegociabile” și luptăm din tastatură, la putiniști avem un mix de reacții. Cei mulți și proști reacționează cu un mix de bosumflare (dar de ce să nu aibă voie și Rusia să invadeze o țară, de ce are voie doar America? Mami, nu-i corect! Sau, de ce e Putin criminal? Pentru că, spre deosebire de alții, el apără familia tradițională?) și prostie fudulă (pun botul la fake news-uri penale ale propagandei rusești, dar le privesc de sus pe „oile” care cred propaganda „sistemului”).

Cei câțiva mai inteligenți, dar tocmai d-aia mai siniștrii, reacționează cu un cinism superior. Dacă tefeliștii vor să te facă să te simți vinovat pentru crimele lui Putin, ăștia vor să te facă să te simți prost, adică naiv și aiurit ca tefeliștii, nu doar deoarece crezi în propaganda sistemului, ci și pentru că nu te-ai prins că adevărul și morala nu există. E o sinteză sinistră de marxism și fascism pentru care totul, inclusiv adevărul și morala, se rezumă la lupta dintre clase, respectiv dintre nații cu interese divergente, la care se mai adaugă ocazional și câte un „Doamne ajută!”, dar pe principiul Dumnezeu e băiețaș de cartier, e Dumnezeul nostru, e totemul tribului nostru, nu Dumnezeul biblic al dreptății și iubirii universale.

Cine nu subscrie la aceste teze, e fie atlantist ipocrit cu simbrie, fie un mic burghez naiv care trebuie adus cu picioarele pe pământ. De aceea, fiecare nouă atrocitate comisă de Putin împotriva ucrainenilor e întâmpinată, cu un rânjet satisfăcut, ca o binevenită lecție de realism menită să aducă tefelimea mic-burgheză cu picioarele pe pământ, iar în timp ce aceasta din urmă își întărește convingerea că Putin e un nebun cu care nu se poate discuta, putiniștii își întăresc și ei convingerea că tefeliștii sunt niște aiuriți incapabili să asimileze lecția de realism predată de Putin care trebuie, drept urmare, să fie reluată cu și mai multă brutalitate.

În fine, convingerea că Putin e realistul, care știe ce face și pe ce lume trăiește, în timp ce oponenții săi sunt niște aiuriți, desigur, manipulați din umbră de mari păpușari atlantiști, combinată cu epistemologia teroristă de care am pomenit mai devreme, are drept consecință convingerea de nezdruncinat că fiecare nou glonț pe care Putin și-l trage în picior e doar o victorie de parcurs, parcurs ce duce cu necesitate la marea victorie finală.

Dar după fiecare nou glonț pe care Putin și-l trage în picior urmează, cu necesitate, o nouă escaladare, noi acțiuni atroce și noi declarații demente, toate menite să-i convingă pe cei care vorbesc limbajul puterii și înțeleg necesitatea restabilirii păcii printr-un nou echilibru de putere, ceea ce are sens în sistemul de gândire al lui Putin care era și sistemul de gândire al vesticilor până nu demult, căci dacă vesticii ar fi tratat Uniunea Sovietică cum tratează Rusia acum, în ciuda faptului că aceasta păstrează mare parte din arsenalul nuclear al fostei URSS, specia noastră ar fi dispărut deja.

Dar deși vesticii exercită puterea, convinși că ei o fac întotdeauna pentru o cauză bună, nu mai vorbesc limbajul ei și deși cred că cei aflați la butoane sunt, prin natura funcției, mai realiști și mai responsabili decât alegătorii și susținătorii lor din presă și societatea civilă, nu cred că sunt mult diferiți și, în orice caz, nu îndeajuns de diferiți și de curajoși ca să își asume, horrible dictu, compromisul fără de care ne afundăm tot mai mult în dezastrul care la un moment dat va fi prea mare pentru a mai putea face ceva. Din contră, mdoul în care negociază Putin le întărește acestor convingerea cu care au intrat în acest conflict și pe care și-au întărit-o între timp prin însăși logica conflictului: Putin e nebun, Putin nu se va opri, Putin e irațional, cu Putin nu se poate negocia și e imoral să o faci. Fiat justitia, pereat mundus. De cealaltă parte, să fie Rusia mare și tare, chiar dacă e clar că nu își permite, dacă nu ducă-se dracului toată lumea cu tot cu Rusia.

Închei, bineînțeles, într-o notă pesimistă. Așa cum scrie și în Evanghelie, nu te poți aștepta să facă mult de la cel care nu a fost în stare să facă puțin. Dacă am fost îndeajuns de nesăbuiți să intrăm în războiul ăsta, e puțin probabil să fim îndeajuns de înțelepți ca să ieșim din el, în condițiile în care e mult mai greu să oprești un război odată început decât este să-l previi odată cât încă nu a început. Se spune că fiecare pasăre pe limba ei piere. Scenariul, încă improbabil, în care pierim cu toții, fiecare pe limba lui, e din ce în ce mai plauzibil.

Știri comentate

Mai întâi o știre mai veche, din 2020 (e de pe site-ul lui Soros, ca să nu ziceți că e știre falsă):

„Before Russia annexed Crimea in 2014, 85% of its water was supplied via a canal that came from the Ukrainian region of Kherson, directly to the north. Approximately 80% of water was used for agricultural needs, the remaining 20% was channelled to water reservoirs and used to supply the population. In 2014, Ukraine blocked the canal by building a dam, stopping water supplies to the peninsula.

Representatives of the Ukrainian authorities have repeatedly stated that they would not restart the water supply to annexed Crimea. This summer, head of the Ukrainian government Denys Shmyhal said that “restarting water supplies via the North Crimean canal is not on the agenda, and is not the subject of any kind of negotiations.””

https://www.opendemocracy.net/en/odr/inside-crimeas-slow-burn-water-crisis/?fbclid=IwAR0PiaXKj5XIH7rGrIN4F6hZnraicvDfGq03u7vb_v2-7Ku6M6pZms2-BbA

Să nu uităm așadar eforturile diplomatice ale guvernului ucrainean de dinainte de începerea invaziei, o adevărată luptă pentru pace, cum s-au răzbunat conducătorii Ucrainei pe localnicii din Crimeea pentru anexarea peninsulei de către Rusia, în 2014, și implicit cum îl ajută pe Putin, acum, să vândă opiniei publice rusești și internaționale argumentul pervers de tip „nu am avut de ales”.

Declarația prim-ministrului e din 2020. În 2019 Ucraina a trecut în constituția țării obiectivul aderării la NATO. Ar mai fi atacat Rusia dacă conducătorii Ucrainei nu ar fi însetat în mod deliberat Crimeea și nu ar fi inclus aderarea la NATO în constituție? Nu știu, dar știu că niște lideri responsabili ar fi încercat să prevină un război printr-o politică deopotrivă decentă și inteligentă care nu ar fi costat nimic. Obiectivul aderării la NATO a fost oricum o mega-tâmpenie: i-a oferit lui Putin cel puțin pretextul, dacă nu și motivul de a ataca, dar în același timp nu i-a oferit Ucrainei securitatea pe care se presupune că ar garanta-o aderarea la NATO, din contră, și securitatea și prosperitatea nimănui nu a sporit ca urmare a faptului că americanii nu au știut unde și când să se oprească, în condițiile în care riscul de război nuclear e azi mai mare decât oricând, iar un război interminabil ne va înfometa pe toți. Dacă ar fi încercat și nu ar fi reușit, cel puțin acum aveau un avantaj major în războiul informațional, pentru că lui Putin i-ar fi fost și mai greu să justifice un război pe care partea adversă a făcut orice ca să-l prevină, ceea ce nu implică nicidecum acceptarea unor condiții umilitoare, ci pur și simplu refuzul de a face niște prostii și măgării de pe urma cărora nu are nimeni nimic de câștigat.

Bineînțeles, dacă spui lucrurile astea acum și dacă aduci în discuție responsabilitatea unor conducători, întâi de toate față de propriul lor popor, o să vină gardienii atlantismului să te acuze că ții cu Putin și îi găsești scuze, la fel cum dacă numești crimele lui Putin crime, nu „ipoteze care nu pot fi demonstrate” sau „acțiuni strict defensive care nu puteau fi evitate”, vin ăilalți să te acuze că te-ai dat cu globalismul, corporatismul, sexomarxismul că nu înțelegi „miza metafizică” a acestui război și nu aperi familia tradițională.

Se spune că prima victimă a războiului este adevărul. Celor care îmi reproșează că nu țin cu cine trebuie sau că nu țin îndeajuns de mult cu cine trebuie le voi răspunde că eu țin cu adevărul, atât cât îmi stă în putință să-l deslușesc, și cu victimele nevinovate care își doresc să trăiască în pace, dar au fost condamnate la război, chiar dacă asta înseamnă să mă cert cu toată lumea.

Altă întrebare:

De ce nimeni din presa mainstream autohtonă și internațională nu a publicat nicio știre despre clipul în stil Isis cu actrița ucraineană din Lvov care îi taie gâtul cu secera unui soldat rus?

În ipoteza în care e un fake, dar din câte am înțeles e clar că nu e, atunci cu siguranță e un fake care merită demontat, cu argumente, că parcă principalul obiectiv euroatlantic era lupta cu fake news-ul. Iar dacă nu e fake, atunci presa occidentală minte prin omisiune.

Nu ar trebui să știm și noi în ce constă propaganda de război ucraineană? Nu ar trebui să știm ce are de spus guvernul ucrainean de spus despre o astfel de propagandă? Poate ea să reprezinte o sursă de inspirație pentru soldații ucraineni care vor lua prizonieri ruși? Dacă propaganda în mare măsură mincinoasă despre „naziștii de la Kiev” poate fi blamată pentru crimele de război atribuite rușilor, nu există nicio legătură posibilă între propaganda de tip Isis din filmulețul respectiv și posibile viitoare crime de război comise împotriva prizonierilor ruși sau care poate au avut deja loc, dar nu am aflat de ele (cu excepția acelui incident în care soldați ruși sunt împușcați în picioare și care face în continuare obiectul unei investigații care încă n-a ajuns la o concluzie) pentru că presa occidentală ne informează selectiv, iar la presa rusă nu mai avem acces pentru a fi protejați de dezinformare?

Pe site-urile marilor televiziuni și publicații autohtone și occidentale curg zilnic informații de ultimă oră despre Ucraina, inclusiv știri funny despre tancurile rusești furate de țăranii și țiganii din Ucraina. Dacă fake-ul despre apărătorii Insulei Șerpilor a fost pe prima pagină și a fost demontat pentru prima oară de Russia Today (bineînțeles, pentru că aveau interesul să o facă, nu din rațiuni deontologice sau pentru că jurnaliștii de la Russia Today ar fi în mod sincer preocupați de adevăr) la care nu mai avem acces, chiar nu se găsea niciun loc în fluxul de știri pentru filmulețul cu soldatul rus căruia i se taie gâtul cu secera?

Ba poate așa am fi avut parte și de o dezbatere interesantă în sânul „comunității euroatlantice” că văd că și pe la mine pe pagină au venit destui să îmi spună că e ok să faci astfel de clipuri în vreme de război și că sunt eu prea sensibil și prea cârcotaș.

Faptul că nu mai avem acces la site-urile rusești mi se pare o ofensă la adresa inteligenței și o dovadă a lipsei de interes sincer pentru adevăr, care nu va spori încrederea în mass-media kusher din Occident, aia care abia acum a aflat că informațiile despre laptopul lui Biden Jr. nu erau, de fapt, propagandă rusească, ci o va eroda și mai mult. Nu așa se construiește încrederea în „presa independentă” și o „societate deschisă”. Orice om cât de cât educat știe că pentru a te apropia cât mai mult de adevăr, cea mai bună metodă e să pui cap la cap minciunile sfruntate sau jumătățile de adevăr culese din surse propagandistice cu interese divergente. Dacă vrei să îți faci o idee cât mai adecvată despre ce se întâmplă în România nu te uiți la Digi sau la Antena, ci te uiți și la Digi, și la Antena. În fine, dacă am fi avut acces în continuare la Russia Today, poate că mass-media occidentală nu ar fi putut să ocolească filmulețul stil Isis ca pe un non-subiect, un fleac, un fiștilic, care îi interesează doar pe cârcotași.

Și în final o știre din Mariupol :

„Denis Prokopenko, comandantul Regimentului Azov, a declarat că unitatea sa s-a unit cu trupele Brigăzii 36 de puşcaşi marini, dar a recunoscut că unii apărători ucraineni s-au predat.

„Aceştia sunt oameni adevăraţi [din Brigada 36] care au ales calea războiului”, a spus el.

„Nu faceţi eroi din dezertorii şi luptătorii care s-au predat de bunăvoie. Ei au ales calea ruşinii şi nu ar trebui să fie eroizaţi în niciun caz”, a mai afirmat acesta.”

https://www.hotnews.ro/stiri-razboi_ucraina-25496792-comandantii-ucraineni-care-apara-mariupol-afirma-unitatile-lor-reusit-conecteze-ciuda-atacurilor-neincetate.htm

Din câte se pare, ăștia luptă ca japonezii, până la ultimul om. Altfel e greu de înțeles cum de continuă să reziste. Asta înseamnă un avans foarte lent al inamicului, cu pierderi foarte mari.

Pe de altă parte, în condițiile astea, dacă ăștia luptă acum până la ultimul om, cum ar putea să mai semneze Zelenski un tratat de pace prin care să recunoască independența celor două republici? Ar fi lapidat instant ca trădător.

Drept urmare, se pare că putem să sperăm cel mult la un armistițiu, precum cel care a pus capăt războiului din Coreea. Dar fără un tratat de pace, Occidentul probabil că nu va ridica sancțiunile prea curând. Dacă o va face, Ucraina va acuza Occidentul de trădare, cum deja îi acuză pe unii lideri politici occidentali, și orice încercare de reconciliere cu Rusia peste capul Ucrainei va produce o ruptură brutală și foarte costisitoare în cadrul UE și NATO.

Sau cum va arăta peisajul politic într-o Ucraină distrusă economic, trădată de vestici (care pe de o parte au alimentat conflictul, pe de altă parte i-au cumpărat gazul lui Putin), care se va lecui de aspirațiile europene, refuzând în același timp să primească lecții de democrație și drepturile omului de la UE, și care de pe urma acestui război nu va rămâne decât cu mândria Batalionului de Azov care a luptat, ce-i drept, superb, până la ultimul om?

Occidentul a vrut o Ucraină democratizată, Rusia a vrut o Ucraină putinizată, dar s-ar putea ca și Rusia și Occidentul să se trezească cu o Ucraină de extremă dreaptă, în egală măsură antirusă și antioccidentală. Mai mult, un model regional care va reprezenta o inspirație pentru toți esticii care se vor simți vânduți rușilor, odată cu Ucraina, iar în același timp, Estul se va militariza și va continua să sărăcească alături de întreaga Europă. Invers, dacă europenii nu se înțeleg cu rușii peste capul ucrainenilor, iar americanii nu par deloc dispuși să o facă, războiul se va lungi, criza se va adânci, reconstrucția va deveni tot mai dificilă și tot acolo ajungem.

S-ar putea să asistăm la un fenomen similar cu cel care a avut loc după primul război mondial: niște politicieni cuprinși de un delir colectiv au declanșat un război din ale cărui tranșee a ieșit o nouă generație, o nouă umanitate, care i-a îngropat cu tot cu lumea lor.

Reflecții în vreme de război

Putin a mizat pe un război fulger prin care să își impună propriul guvern marionetă la Kiev și pe o reacție timorată a Occidentului. Când s-a trezit că realitatea de pe câmpul de luptă e cu totul alta, nu a mai putut să dea înapoi și să se retragă dintr-un război în care cel mai probabil n-ar fi intrat dacă ar fi știut, de la bun început, cât avea să-l coste.

SUA au mizat pe un război de uzură care să forțeze schimbarea de regim la Moscova. Sau, în orice caz, și-au propus să-l pună pe Putin într-o situație de tip lose / lose: pierzi Ucraina dacă nu intervi, pierzi totul dacă o faci.

Ucrainenii nu e clar pe ce au mizat. Poate, în mod infantil, au mizat pe o intervenție militară a NATO sau cel puțin pe sancțiuni mult mai dure decât e dispusă să impună UE, adică pe sacrificii mult mai mari decât sunt dispuși să își asume europenii. Sau poate n-au mizat și nu mai mizează pe nimic, ci doar refuză să cedeze în fața bullyingului moscovit, dintr-un sentiment al demnității naționale pe care nu sunt dispuși să îl negocieze, și cu cât leadership-ul de la Kremlin devine mai represiv și mai atroce, cu atât mai puțini dispuși sunt să accepte cedări teritoriale și orice formă se „suveranitate limitată”, împărtășită cu Rusia.

Din acest punct de vedere, prin propria sa logică, războiul generează și mai multă dușmănie, deci și mai mult război, fiind întotdeauna mult mai ușor să nu îcepi un război decât este să îl oprești odată pornit. La fel cum Revoluția își devorează proprii copii, tot așa și războiul îi devorează pe cei care au deschis Cutia Pandorei și care ajung să fie controlați de forțele pe care le-au dezlănțuit deoarece și-au supraestimat capacitatea de a-și impune controlul, asupra altora, prin război.

Europenii nu e clar pe ce au mizat. Probabil doar pe faptul că Putin blufează sau doar au stat cuminți în lesa americanilor de care au devenit și mai dependenți odată ce au constatat că Putin nu blufează, reamintindu-și că sunt prea slabi și prea diviziați pentru a articula o politică externă comună și independentă și că aceasta e posibilă doar în măsura în care Rusia e un partener pașnic de încredere. De îndată ce Rusia își arată colții, fuga înapoi în brațele americanilor, de unde și abordarea americană care a forțat Rusia să fie ori fioroasă, ori umilită, oricum numai relativ normală nu, pentru ca apoi să poată spune: „v-am zis noi”.

Dar în mare măsură acest „v-am zis noi” a fost (desigur, cu contribuția esențială a nesăbuinței lui Putin) un „self-fulfilling prophecy”. Confruntate cu contestări populare tot mai ample, atât dinspre stânga, cât și dinspre dreapta, elitele liberale ale Occidentului n-au fost în stare să găsească o explicație mai bună a crizei de legitimitate cu care se confruntau decât Putin, nici n-au putut să își imagineze o altă soluție decât confruntarea cu Putin și subsecventa unire (deci disciplinare) a tuturor contestatarilor, într-un front comun, antiputinist, condus de cei care până mai ieri nu mai știau pe unde să scoată cămașa.

Ironia sorții e că, până la urmă, cu ajutorul lui Putin, le-a ieșit. De voie de nevoie, am ajuns toți să jucăm în filmul lor, critica establishment-ului occidental devenind o misiune cvasi-imposibilă în noul context, deși pe termen lung nimeni nu știe ce o să iasă din asta. Probabil că aceeași logică funcționează și în cazul elitelor moscovite, deși știm prea puțin despre Rusia, și mai puțin de când au fost blocate sursele de informație rusești, iar această ignoranță e potențial fatală, căci în măsura în care războiul cu Putin poate fi câștigat, el nu poate fi câștigat în afara Rusiei, pe câmpul de luptă, ci doar în Rusia, prin intermediul rușilor înșiși.   

De aceea, cheia acestui război este Rusia, poporul rus, „lumea rusă”. Asta ar trebui să înțeleagă orice strateg serios. Iar Rusia, vorba lui Churchill, rămâne „o ghicitoare, înfășurată într-un mister, în interiorul unei enigme”. Mai nou, este înfășurată și în ignoranța noastră autosuficientă și potențial fatală.

Pe de altă parte, e de înțeles de ce chiar și rușii de bună credință nu sunt foarte entuziasmați să joace într-un film prost, regizat la Hollywood, în care ei fac foamea în numele Binelui, deși alte țări, unde se mai și votează pe bune, nu au trebuit să îndure nicio sancțiune atunci când guvernele lor au făcut același rău. În măsura în care scapă de propagandă și de frică, pentru a i se putea opune lui Putin rușii ar mai trebui să depășească și scârba, cinismul și lipsa de orizont pe care elitele occidentale, care ne cheamă acum la lupta cea mare, le-au tot cultivat, de-a lungul timpului, prin acțiunile lor (terapie de șoc pentru ruși, bombe democratizante pentru irakieni, afghani, sârbi, libieni ș.a.m.d.) pe care azi e păcat de moarte și curată trădare să le pomenești.   

Dacă varianta blitzkrieg-ului a eșuat, scenariul schimbării de regim rămâne o posibilitate, dar, așa cum am spus, una despre care nu știm foarte mult și nici nu încercăm să știm mai mult. Dar e foarte posibil ca în cele din urmă din acest război va ieși ceva ce nu și-a dorit și nu a anticipat nimeni: nici americanii, nici rușii, nici europenii, nici ucrainenii. Un război de uzură care va îngenunchea economia rusă și inevitabil și pe cea europeană, dar nu unul care va duce la schimbarea de regim în Rusia, ci la transformarea actualului regim din Rusia într-unul și mai represiv și atroce. Rușii de rând vor suferi, elitele nu. Cât despre occidentali, nu cred că pot fi închiși pe veci în paradigma de tip „luptați-vă cu Putin în exterior, și cu știrile false, nu cu noi, gardienii democrației, ai pieței libere și ai statului de drept, în interior”. Mai devreme sau mai târziu refulatul se va întoarce, într-o formă și mai violentă și împotriva acelorași elite occidentale care doar au mai câștigat ceva timp cu războiul cu Putin, dar nu cred că se vor putea menține la putere prin aceleași mijloace ca Putin.

Din acest punct de vedere, într-un fel liberalii au dreptate: dacă nu pică Putin, pică ei. Dar și dacă pică Putin, tot vor trebui să facă ceva cu lumea de mâine astfel încât să nu se mai ajungă la un nou Putin. Vor trebui să facă altceva. Că problema asta nu se rezolvă doar cu o nouă rundă de cheltuieli pentru înarmare. Nu vor putea să vâneze la nesfârșit putini verzi pe pereți.

Cel mai rău scenariu cu putință? Războiul nuclear. La fel cum trebuie să faci orice pentru a nu începe un război pe care nu (prea) ai cum să-l câștigi (știu, uneori nu se poate, dar nu e deloc clar că acum nu se putea), tot astfel, trebuie să ai curajul și luciditatea necesare pentru a gândi cel mai negru scenariu, pentru a gândi războiul până la capăt înainte ca acesta să înceapă. Care e cel mai negru scenariu? Un psihopat cu arme nucleare. Ce pot face statele democratice într-un astfel de scenariu? Răspunsul e simplu: nimic.

Cedarea în fața unui astfel de actor deschide spectrul „tiraniei perpetue și universale” pe care, conform lui Leo Strauss, antichitatea nu a cunoscut-o, dar modernitatea cu tehnologia ei a făcut-o posibilă (cu toate că, de bine de rău, tirania nucleară sovietică s-a autolimitat la vremea ei, nu a încercat să se extindă până la capătul lumii cu riscul unei conflagrații nucleare, ba chiar, într-un sfârșit, s-a autodesființat, pentru ca ulterior NATO să încerce să se extindă până la granița Rusiei, până când s-a ajuns la războiul cu care rușii au tot amenințat de zeci de ani). Invers, dacă nu cedezi în fața unui astfel de actor se termină totul cu un holocaust nuclear generalizat.

E Putin un psihopat, adică mai mult decât un criminal cu sânge rece, dar rațional și calculat? Nu știu. Probabil că nu, la fel cum e foarte puțin probabil ca un individ cu trăsături evidente de psihopat suicidar, deci nu orice fel de psihopat, să poată să ajungă să dețină frâiele puterii într-un stat modern (cu toate că s-a mai întâmplat o dată, în Germania, iar dacă al doilea război mondial ar fi început doar cu zece ani mai târziu, am fi aflat dacă Hitler era gata să arunce în aer lumea întreagă odată cu el, și e greu de înțeles de ce s-ar fi jenat să omoare miliarde dacă deja omorâse zeci de milioane).

Dar dacă psihopatia e (și) o patologie latentă care iese la iveală doar în circumstanțe specifice, spre exemplu, atunci când criminalul cu sânge rece, de principiu rațional și calculat, calculează prost, ajungând prin propria prostie în situația în care riscă să piardă totul, iar adversarii lui calculează la rândul lor prost, mizând pe faptul că pus cu spatele la zid, acesta din urmă își va păstra resursele elementare de raționalitate și empatie sau mizează pe Dumnezeu știe ce sau, de fapt, nu mizează nimic, ci doar refuză să gândească până la capăt conflictul pentru că altă soluție mai bună la problemele lor decât un conflict cu Putin nu au, iar după aia Dumnezeu cu mila? De altfel, există o dezbatere istorică referitoare la momentul în care Hitler s-a decis să recurgă la soluția finală și din câte se pare s-a decis să o facă după ce s-a împotmolit invazia din Rusia, răzbunându-se pentru propria prostie pe vinovații de serviciu, ca orice narcisist incurabil, rău și prost.

Într-adevăr, Dumnezeu cu mila!

Și atunci, ce altceva în afară de a ne ruga lui Dumnezeu (care îți dă, dar nu îți bagă în traistă) am putea face pentru a evita un deznodământ într-atât de catastrofal încât în urma lui pur și simplu nu îl vom mai putea vedea pe Dumnezeu? (ca o paranteză, s-ar putea ca teologia optimistă a unor protestanți americani convinși că Dumnezeu conduce ineluctabil lumea către paradisul democratic global prin intermediul poporului ales de peste ocean să nu fie cel mai bun ghid de politică externă).

Întâi de toate, revenirea la principiile de bază ale realismului, în speță evitarea inteligentă și responsabilă a confruntării și a escaladării atunci când nu ai o soluție viabilă (deoarece pur și simplu nu există) pentru eventualitatea celui mai rău scenariu. Pur și simplu, vrei să stai cât mai departe de zona respectivă, conștient fiind că dacă te tot joci cu focul nuclear, la un moment dat o să te arzi, așa că vrei să stai cât mai departe de zona respectivă, iar asta nu se poate face decât făcând concesii, desigur, dublate de condiții, de preferință din timp, căci pe măsură ce trece timpul și conflictul escaladează, concesiile sunt tot mai costisitoare, iar restabilirea păcii și a securității aferente e tot mai dificilă.

Poate că deja e prea târziu. Nu e deloc clar că în 2013 era prea târziu. Și dacă nimeni nu poate spune cu siguranță ce ar fi făcut Putin dacă Occidentul i-ar fi făcut concesia de a nu mai da înainte, că la negocieri nu i s-a cerut să dea înapoi, putem cu toții să constatăm ce a făcut Putin și ce (nu) poate să facă Occidentul în condițiile în care s-a optat pentru jocul de sumă zero.

Oricum, mai rău decât e acum nu putea fi. Mai bine da. Și privind lucrurile retrospectiv, între un mai rău sigur și un mai bine posibil e logic că ar fi fost mai bine să alegi cea de-a doua variantă. Desigur, așa se văd lucrurile retrospectiv. Cei care au optat pentru cealaltă strategie au pariat pe faptul că Putin blufează, adică au pariat greșit. Sau au pariat pe schimbarea de regim în ipoteza în care Putin nu blufează. Până acum nu a avut loc, dar între timp Ucraina continuă să fie distrusă, nu e clar câți dintre cei care se îngrămădesc să trimită arme se vor îngrămădi să trimită șin bani pentru reconsturcție, iar războiul nuclear rămâne o posibilitate, în ciuda faptului că am refuzat să ne gândim la ea.

În al doilea rând, așa cum am spus mai devreme, în ipoteza în care va mai fi o lume de mâine, va trebui să facem ceva cu ea pentru a reduce riscul apariției unui nou Putin. În măsura în care o vom putea face, nu o vom putea face decât alături de ruși, cu care va trebui să păstrăm punțile de legătură ale unei umanități comune chiar și în mijlocul acestei tragedii, ceea ce nu e deloc simplu.

Dincolo de acest aspect particular al legăturii cu rușii, unii spun că nu putem schimba lumea pentru că avem o problemă fundamentală cu natura umană sau cel puțin pentru că modernitatea e o capcană, inițial atrăgătoare, dar din care odată intrați nu mai putem ieși decât cu picioarele înainte, printr-o catastrofă generalizată, pentru că nu putem să controlăm tehnologia prin care am încercat (și în mare măsură am reușit) să controlăm natura, fiind condamnați să ne autodistrugem odată cu ea. Drept urmare, nu putem decât să ne rugăm (sau mai rău, să bem și să ne drogăm, în caz că nu ne-am pierdut doar credința în progres, ci și credința în Dumnezeu).

Așa cum am scris în cartea mea din 2017, Apostolatul antisocial, eu zic că așa cum trebuie să ne rugăm și să nu ne îmbătăm – nici cu vin, nici cu apă chioară – trebuie, pe de altă parte, măcar să încercăm.

De fapt, nu putem decât să încercăm. Căci și în funcție de felul în care am încercat sau nu să ne înmulțim talantul, prin faptă, nu doar prin rugăciune, vom fi judecați.