Madam Robespierre și mobilizarea împotriva ANAF

De la domnia legii, Monica Macovei a trecut la îndemnul la revoltă împotriva ANAF-ului. Așa reacționează Madam Robespierre când pierde monopolul asupra terorii legitime. Cine știe, poate pe viitor organizăm și un referendum pentru demiterea ANAF-ului. Vox populi, Vox Dei, dar doar atunci când vorbim de poporul antreprenor. Vocea (fostului) popor muncitor (actualmente popor asistat, întrucât datorită lenei nu câștigă suficient ca să-și plătească asigurare medicală privată) este vocea Diavolului. Care diavol (roșu la culoare, cum altfel) vine de la ruși. Ca atare, când acest popor (neam de demoni) deschide gura și strigă “ce ai cu noi Băsescule, fiu al zeului Neptun, vrei să ne omori cu zile”, de la Vox populi, Vox Dei trecem subit la pașol na turbinca! Arde-v-ar flacăra democrației de nemâncați care nu știți cu ce se mănâncă integrarea europeană!

Ia imaginați-vă voi ce zbierete de susținere a statului de drept ar fi emis doamna Monica Macovei dacă, în vara lui 2012, politicienii USL i-ar fi îndemnat pe țărani să picheteze (eventual cu coase și furci) sediul DNA ca urmare a anchetelor acestei instituții din dosarul referitor la organizarea referendumului din 2012. Acum Monica Macovei îi îndeamnă pe antreprenori să picheteze sediile unei alte instituții a statului, în speță ANAF. Or, din punct de vedere al teoriei politice și constituționale, prin ce anume se explică acest dublu standard? Ca să înțelegem asta trebuie să înțelegem mai întâi ce presupune de fapt regimul constituțional modern. Regimul constituțional modern presupune domnia legii și separația puterilor în stat, adică fiecare instituție își exercită atribuțiile în limitele legii și în cadrul unei sfere strict delimitate asupra căreia are autoritate. Cu alte cuvinte, dacă Băsescu nu poate fi demis decât dacă se împlinesc condițiile pentru validare a referendumului din legea referitoare la acest proces electoral, tot așa, legea prevede că parlamentarii au dreptul să aprobe sau nu ridicarea imunității colegilor lor, la fel cum aceeași lege prevede obligația întreprinzătorilor de a-și plăti taxele. În plus, deși legea referitoare la organizarea referendumului era complet idioată, întrucât se baza pe confuzia dintre lista electorală reală (de fapt) și o listă electorală fictivă (de drept), permițând de asemenea un subterfugiu corect din punct de vedere legal(ist) cu toate că în totală opoziție cu ceea ce putem numi spiritul democratic, anume boicotarea referendumului de către partea care nu se putea menține la putere decât prin neprezentarea la urne, la vremea respectivă s-a spus că legea-i lege și unde-i lege nu-i tocmeală. Acum, când agenții ANAF fac, după câte se aude, exces de zel în anumite cazuri, tot pe principiul că legea-i lege și unde-i lege nu-i tocmeală, Macovei vrea să ia cu asalt instituțiile statului.

Or aici ajungem la esența problemei, întrucât, după cum bine știm, regimul constituțional modern teoretizat de Montesquieu a înlocuit regimul absolutist al cărui principiu de organizare era rezumat de Ludovic al XIV-lea prin formula “l’etat c’est moi”. Doar că între Ludovic al XIV-lea și Franța contemporană a mai existat unul pe nume Robespierre. Robespierre a asmuțit burghezia împotriva nobilimii și a dus campanii de exterminare a țărănimii franceze, ocupând în statul francez o postură echivalentă cu cea a lui Ludovic al XIV-lea, doar că de data asta era vorba de un lider revoluționar. În plus, Robespierre venise cu o nouă invenție ce avea să facă o carieră strălucită în decursul epocii moderne, anume guvernarea prin teroare, în condițiile în care nu se aplica separația puterilor în stat ci un monopol absolut asupra terorii. Or, dacă revenim în zilele noastre, distingem două caracteristici ale filozofiei politice macoveistice: pe de o parte asmuțirea burgheziei împotriva sărăcimii de la sate și de la orașe, precum și împotriva baronilor PSD, pe de altă parte, principiul conform căruia “l’etat c’est DNA et DNA c’est moi, Madam Monica!” Aceasta explică nu doar faptul că în numele suveranității absolute a DNA sunt în mod constant atacate alte instituții ale statului, în special parlamentul, ci și faptul că dacă pe de o parte antreprenorii sunt chemați să iasă în stradă împotriva ANAF-ului, pe de altă parte țăranii sunt vânați pe câmp de DNA în timp ce Monica Mandela strigă în parlamentul european că s-au fraudat 1,5 milioane de voturi cu ocazia tentativei usliste de lovitură de stat.

Și încă ceva. Eu nu neg că ANAF-ul o da dovadă și de exces de zel. La urma urmei, Ponta o fi învățat și el meserie de la Macovei. Însă nu putem să condamnăm excesul de zel și legalismul meschin și fariseic doar atunci când ne convine nouă. În plus, chiar dacă excesul de zel e un rău, eu zic că fărădelegea care acționează nestingherită e un rău și mai mare. Iar aici, pe fondul luptei dintre oligarhia locală și mica burghezie, din peisaj dispare majoritatea tăcută și amărâtă, de care nu mai vorbește nimeni. Dacă discutăm strict în termeni legali, la urma urmei, la fel cum un condamnat penal poate să facă recurs la Înalta Curte și să se ducă, dacă e cazul, și până la CEDO cu jalba în proțap, tot așa, și un patron victimă a abuzurilor ANAF-ului poate să dea statul în judecată. La fel cum teoretic, dacă tot ne place să ne jucăm de-a statul de drept, și eu aș putea să dau în judecată editura All, care de șase luni întârzie să-mi plătească o traducere, în timp ce, în plină campanie pentru prezidențiale, directorul respectivei edituri scria articolașe pe contributors în care compara cinstea și civilizația germană cu înapoierea și neseriozitatea românească. Teoretic pot s-o fac, desigur, dacă am bani de avocat. La fel cum teoretic putea să-și dea în judecată patronul și acea femeie de serviciu din Galați care nu-și primise salariul (de mizerie) de trei luni, și care în cele din urmă (avea și o fată bolnavă la pat) s-a sinucis în urmă cu câteva săptămâni, fapt care nu a mai iscat nicio revoltă populară. Pentru că masa de săraci nu știe să se organizeze iar Macovei nu are alte mesaje pentru ea decât acela “că nu există niciun prânz gratis”. Dimpotrivă, ne-am putea aștepta mai degrabă la o revoltă “populară” împotriva inspectorilor statului care verifică dacă prevederile din contractul de muncă și cele din legislația muncii sunt respectate.

Pe de altă parte, în timp ce partidele politice se războiesc călare pe instituțiile statului iar românii cât de cât mai înstăriți sunt asmuțiți împotriva românilor săraci ca vai de ei, băncile încasează bailout-uri și se sustrag bine mersi rigorilor legii ca urmare a intervențiilor FMI-ului și ale lui Isărescu, care Isărescu rămâne liniștit în funcția din care nu păzește nimic, doar le face morală debitorilor care n-au știut să se păzească singuri, profiturile PETROM-ului sar frumos de un miliard de euro pe an, austriecii jupoaie liniștiți pădurile iar cruciații anticorupție nu iau la întrebări niciun investitor străin.

Posted in Uncategorized | 4 comentarii

Citizen Volo

Monica Macovei, 20 mai 2012:

“Da, are tot dreptul ambasadorul american sau alti ambasadori sa faca astfel de comentarii, pentru ca SUA, Departamentul de Stat, a finantat atat DIICOT, cat si DNA, adica parchetele specializate pe crima organizata si coruptie. Sigur ca-i intereseaza ce se intampla cu investitia lor, in sens de eficienta. Doi: au investitori straini. Investorii straini sunt interesati sa nu fie coruptie in Romania. Cine lupta cu coruptia din Romania, la nivel de investigatii? DNA. Deci e firesc si normal sa fie ingrijorat si sa-si spuna parerea cu privire la cum e condus DNA, daca e condus eficient impotriva coruptiei sau nu”. http://www.hotnews.ro/stiri-esential-12304315-monica-macovei-ambasadorul-gitenstein-are-dreptul-faca-aprecieri-despre-procurorul-sef-dna.htm

Monica Macovei, 29 martie 2015:

“Agresivitatea verbala a ambasadorului Oleg Malginov a depasit cu mult limitele diplomatiei si nu trebuie sa ramana nesanctionata public. Ambasadorul Rusiei insulta doi intelectuali romani, Vladimir Tismaneanu si Marius Stan, pe care ii catalogheaza drept “badarani”, si da indicatii echipei redactionale a ziarului Romania Libera, criticand-o pentru ca a preluat un articol de opinie scris de cei doi. “Republicarea despre care este vorba sa ramana pe constiinta echipei editoriale”, afirma amenintator ambasadorul lui Putin.

Prim-ministrul Victor Ponta si ministrul de Externe, Bogdan Aurescu, tac inacceptabil in timp ce cetatenii romani sunt insultati si intimidati de reprezentantul lui Vladimir Putin la Bucuresti.

Presedintele Klaus Iohannis tace si el, la fel de inacceptabil, in timp ce romanii pe care ii reprezinta indura umilinte din partea ambasadorului Rusiei (…)

Presedintele Iohannis, prim-ministrul Ponta si ministrul Aurescu au obligatia sa raspunda. Oamenii lui Putin devin tot mai agresivi. Ambasadorului Malginov trebuie sa i se spuna, fara nicio ambiguitate, ca au trecut vremurile cand Rusia dicta la Bucuresti. Oleg Malginov trebuie sa fie rechemat la Moscova si sa fie inlocuit de un “ambasador” care sa ne respecte.” http://www.hotnews.ro/stiri-politic-19775337-monica-macovei-condamna-declaratiile-ambasadorului-rus-bucuresti-ponta-aurescu-iohannis-tac-inacceptabil-timp-oamenii-lui-putin-devin-tot-mai-agresivi-oleg-malginov-trebuie-fie-rechemat-moscova.htm

Să fim clar înțeleși: Mie mi-ar fi jenă să fiu reprezentat de un ambasador care se angajează în polemici cu tismănenii ce ciripesc prin presa din țara unde acel ambasador a fost trimis de statul român. Un minim de prestanță ar presupune să lași Vocea Rusiei să se ocupe de Tismăneanu, la fel cum nu țin minte ca Gitenstein să fi intrat în polemici cu vreun editorialist de la noi. Au americanii destui oameni care să se ocupe de asta, inclusiv Tismăneanu, ceea ce înseamnă că e clar că americanii lucrează totuși la un alt nivel. Acestea fiind spuse, se impun totuși niște observații:

1. Faptul că ambasadorii americani nu își dau cu părerea despre ce a spus x sau y din presa românească arată că, spre deosebire de Rusia, America se respectă pe sine. Faptul că americanii își dau cu părerea despre instituții ale statului român care taie și spânzură în România, subliniind pe lângă aceasta faptul că acele instituții sunt de fapt creații ale statului american ce acționează în interesul investitorilor americani, arată, pe de altă parte, cât de mult îi respectă americanii, și odată cu ei și Monica Macovei, pe cetățenii României.

2. Nu înțeleg de unde ideea aceasta conform căreia o insultă la adresa lui Vladimir Tismăneanu (personaj al cărui tată a fost plantat pe aceste meleaguri de Moscova pentru ca ulterior fiul să se mute cu bagaje și arme la Washington) și a ucenicului său Marius Stan reprezintă de fapt o insultă la adresa românilor. L-au ales românii pe Vladimir Tismăneanu în vreo funcție? Sau rușii și apoi americanii au ales să-i trimită aici pe Tismăneanu tatăl și pe Tismăneanu fiul, evident, nu pe post de ambasadori, ci pe post de responsabili cu instructajul ideologic al poporului român?

3. De ani buni, Vladimir Tismăneanu insultă nu doar lideri politici de peste hotare ci și politicieni, jurnaliști și intelectuali din România, inclusiv pe subsemnatul, pe care l-a inclus în categoria “derbedeilor cu patalama doctorală”, fapt petrecut în contextul scandalului provocat de decorarea lui Octav Bjoza. La vremea respectivă, i-am luat apărarea lui Klaus Iohannis care îndura umilințe și intimidări de la Vladimir Tismăneanu. Evident, este dreptul domnului Tismăneanu să se manifeste public așa cum crede de cuviință, iar eventualele dispute se pot rezolva la tribunal. Dar să înțeleg că de acum autoritățile publice trebuie să se mobilizeze de fiecare dată când se simte domnul Tismăneanu insultat? Bine că mâna lungă a DIICOT-ului și a DNA-ului nu are autoritate și asupra ambasadorului Malginov, ținând cont de faptul că SUA au băgat bani în aceste instituții. De altfel, știm din filmele de la Hollywood cum se dau peste cap autoritățile americane atunci când se pune problema să-și salveze cetățenii (cel puțin pe cei cu importanță strategică precum domnul Tismăneanu), la fel cum știm din realitatea cotidiană a României, țară unde viața bate filmul, cât de mult se sinchisesc autoritățile române de drepturile românilor de rând, mai ales atunci când ele intră în conflict cu interesele investitorilor strategici americani. E suficient să ne aducem aminte de suprapunerea dintre declarațiile ambasadorului Gitenstein cu privire la exploatarea gazelor de șist și intimidările, umilințele și bătăile pe care le-au îndurat țăranii din Pungești. Așa că da, nu este prima oară când oficialitățile ruse dau dovadă de primitivism, dar doamna Mandela ar face bine să ne mai scutească.

Posted in Uncategorized | 6 comentarii

Dincolo de conflictul din Yemen și de retorica democratică a Occidentului – Geopolitica fără prințipuri

Ok, deci Arabia Saudită, regim care se remarcă printr-o deosebită solicitudine față de drepturile omului, are voie să intervină militar în Yemen, cu sprijin logistic de la USA, în sprijinul președintelui care tocmai a trebuit să fugă din capitală http://www.hotnews.ro/stiri-esential-19747569-razboi-yemen-… În schimb, dacă Rusia intervine în conflictul din Ucraina, se cheamă că Adolf Hitler însuși s-a ridicat din mormânt cu scopul de a repeta dezmembrarea Cehoslovaciei. Dar eu aș mai aduce aminte de un alt episod, care de data asta este chiar de culoare oranj, și de care prea puțină lume își mai aduce aminte. Cine își mai aduce aminte de protestele ce au avut loc în 2005 în Uzbekistan, împotriva președintelui Islam Karimov, și de represiunea armată care a urmat? Despre regimul lui Karimov, care se află la putere din 1990 până astăzi (deci vorbim de un bacil mult mai rezistent la tratamentul cu ser oranj decât a fost Ianukovici) și câștigă de fiecare dată alegerile cu scoruri de peste 98%, aflăm următoarele de pe wikipedia:

“The international community has repeatedly criticized the Karimov administration’s record on human rights and press freedom. In particular, Craig Murray, the British Ambassador from 2002 to 2004, described widespread torture, kidnapping, murder, rape by the police, financial corruption, religious persecution, censorship, and other human rights abuses. This included the case of Karimov’s security forces executing prisoners Muzafar Avazov and Khuzniddin Alimov by boiling them alive in 2002.”

Trebuie menționat însă și următoarele:

“Murray became noted within the British government for memos disagreeing with official UK & US policy, which was at the time to back up Karimov as part of the global war on terror. Uzbekistan was used for extraordinary rendition and for the air base in Karshi-Khanabad. Murray wrote a memoir about his experiences; Murder in Samarkand, retitled Dirty Diplomacy in the United States.[27]”

http://en.wikipedia.org/wiki/Islam_Karimov

Ce s-a întâmplat în 2005?

“According to detailed accounts, on May 13, 2005, some 400 of the 500 protesters staging an anti-goverment demonstration killed were said to be driven deliberately into a trap — authorities had blocked all the exits from Bobur Square with armoured personnel carriers, preventing people from dispersing home. Instead, they drove the crowd into a closed street, Chulpon Avenue, where snipers and police shot to kill. These scenes of deliberate killings prompted eyewitnesses to allege that troops not only shot to disperse the demonstration, but to summarily execute anyone who took part in it. Later, some tortured detainees recounted that police said they had received orders supposedly emanating from the president himself to shoot to kill.[36]
According to Ikram Yakubov, a major in Uzbekistan’s secret service who defected to Britain in 2007, the government “propped up” Akramia, which the Uzbek government blamed for fomenting the incident that led to the protests. He believes that the attacks were a pretext to repress dissenters. According to Yakubov, President Karimov personally ordered government troops to fire on the protestors.[37]
Islam Karimov “placed blame for the unrest on Islamic extremist groups, a label that he has used to describe political opponents in recent years and that his critics say is used as a pretext for maintaining a repressive state.” A press release from the government stated that “As a result of the clashes, 9 people died and 34 were injured”.” (În realitate, se pare că e vorba de sute de morți, estimările mergând până pe la 1500)

http://en.wikipedia.org/wiki/Andijan_massacre

Firește, la vremea respectivă John McCain și Victoria Nuland n-au mai împărțit fursecuri manifestanților portocalii deciși să rupă pentru totdeauna eternul jug sovietico-asiatic și, oricât de mult sprijin le-ar fi oferit aliatul Karimov americanilor, inclusiv în materie de spații pentru “enhanced interogation”, când ești farul democrației și ai un aliat care își fierbe de vii oponenții, mai trebuie să spui și tu câte ceva. La urma urmei, una e să-i torni teroristului apă de la robinet pe gât până mărturisește, alta e să-l fierbi de viu, ceea ce demonstrează încă odată validitatea tezei neoconservatoare că e imoral să punem pe același picior democrația occidentală și tirania asiatică, în ciuda colaborării ocazionale dintre ele. Însă bineînțeles, trebuie să dai dovadă de imparțialitate, că doar vina e întotdeauna împărțită (mai puțin în cazuri precum cel ucrainean, când e mai bine să desparți țara prin război civil decât să-l lași pe dictator să rămână în funcție până la alegerile ce urmează să aibă loc anul viitor). Ca atare, iată ce au avut de zis americanii la vremea respectivă:

“When asked about the government’s response to the incident, State Department spokesman Richard Boucher said the U.S. government has been “very consistently critical of the human rights situation in Uzbekistan, we’re very concerned about the outbreak of violence in Andijan, in particular the escape of prisoners, including possibly members of the Islamic Movement of Uzbekistan, an organization we consider a terrorist organization. I think at this point we’re looking to all the parties involved to exercise restraint to avoid any unnecessary loss of life.” At another point Boucher said, “It’s becoming increasingly clear that very large numbers of civilians were killed by the indiscriminate use of force by Uzbek forces. There needs to be a credible and a transparent accounting to establish the facts of the matter of what occurred in Andijon. At the same time I think it is clear that the episode began by an armed attack on the prison and on other government facilities. There are reports of hostage-taking and other claims that should be investigated. Nothing justified such acts of violence.”[57] Craig Murray, the ambassador of the United Kingdom to Uzbekistan, criticized the US government’s position, calling it a “sickening response.”[22]”

http://en.wikipedia.org/wiki/Andijan_massacre

În fine, până la urmă Karimov tot i-a dat pe americani afară (n-au plecat de bună voie) și a strâns relațiile cu rușii care au declarat la vremea respectivă că ei nu se amestecă în treburile altor țări (s-a văzut în următorii ani cum nu se amestecă). Să mai adăugăm la toate astea și faptul că aceiași lideri occidentali care au boicotat ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Soci (nu, nu pentru că venise acolo și Karimov, ci datorită tratamentului aplicat punkistelor de la Pussy Riot, care tratament, spre deosebire de masacrul comis de Karimov în 2005 despre care nu mai știa nimeni mai nimic a doua zi, a provocat o adevărată undă de șoc în rândurile tineretului revoluționar din marile capitale ale lumii civilizate) s-au dus toți, încolonați, acum câteva luni, la înmormântarea regelui Abdulah al Arabiei Saudite? S-au dus toți, în frunte cu Obama, cel care cu doar două săptămâni în urmă ratase ocazia să fie Charlie chiar pe străzile Parisului, alături de Merkel, Hollande și ceilalți, cu ocazia celei mai mari manifestări de adeziune la valorile libertății, egalității și laicității care a avut loc vreodată pe străzile Parisului. Motivul? Niște ziariști care publicaseră ani la rând abjecții de ultimă speță la adresa tuturor religiilor monoteiste au fost asasinați de doi fanatici musulmani aparținând unei organizații teroriste finanțate de Arabia Saudită, responsabilă și de atacurile de la 11 septembrie, și care se luptă în Yemen atât cu președintele în favoarea căruia intervin acum saudiții (cu sprijin american), cât și cu gruparea șiită care tocmai l-a dat jos pe respectivul președinte. Cam asta e lumea în care trăim.

Posted in Uncategorized | 4 comentarii

Câteva observații despre Aferim!

Am văzut că lumea deja a început să se agite pe seama filmului lui Radu Jude. Sunt întrebat dacă am văzut filmul și ce anume cred despre el. Da, l-am văzut. Din păcate însă, nu am timp să scriu o analiză mai amplă așa că mă limitez la a spune doar atât:

1. Filmul este o creație remarcabilă și un proiect ambițios, întrucât, spre deosebire de majoritatea filmelor din noul val ce se bazează pe studierea amănunțită a unui decupaj din existența cotidiană, acest film se vrea (cel puțin așa lasă impresia) o frescă socială a Țării Românești de la mijlocul celui de-al patrulea deceniu al secolului XIX. Deci, că sunteți sau nu de acord cu felul în care este prezentată această realitate, că îl suspectați sau nu de intenții impure, filmul este foarte bun și merită văzut.

2. Filmul îmbină într-o manieră destul de greu de înțeles, cred eu, pentru cei care nu sunt de la noi din zonă, caterinca, pitorescul și brutalitatea. E un film foarte brutal. Nu este un film despre români călăi și țigani victime. Țărănimea, care reprezenta marea masă a populației la vremea aceea, nu pare să o ducă cu mult mai bine decât țiganii. În plus, filmul prezintă nu doar exemple de samavolnicie, ci și exemple de omenie, țiganul fugar fiind adăpostit de un țăran român care vrea să-l răscumpere de la zapciul care tocmai l-a caftit ca urmare a operațiunii de recuperare a robului fugit. Însă este un film care redă o imagine deloc măgulitoare a elitei culturale (clerul ortodox) și politice (boierimea) a vremii respective.

3. Este un film despre opresiune care înfățișează o scară a ierarhiilor sociale, ce pornește de la Stambul și coboară, prin boieri, apoi zapcii, până la țărani și țigani și ce configurează o lume articulată cinic, după principiul afirmat de zapciu (una din mostrele de înțelepciune populară tezaurizate de personaj) conform căruia “nu se poate și lupul să fie sătul și mielul să rămână întreg”. Zapciul, care altminteri știe să fie și destul de sufletist, se străduiește să-l urce pe fiu-său pe scara socială, și de aceea, e sufletist (chiar își ia și o palmă de la boier pentru insistența cu care mijlocește pe lângă el ca să nu-l omoare, ci doar să-l biciuiască, pe robul pe care tocmai i l-a adus înapoi) doar atât cât îi permite efectuarea acestei operațiuni care presupune varii samavolnicii și mânării. Mai precis, arta supraviețuirii în care tatăl îl educă pe fiu presupune ca și tu să-l călărești pe ăla de sub tine mai abitir decât te călărește pe tine ăla de deasupra ta (boierul și turcul). E un tipar comportamental pe care îl întâlnim, de altfel, destul de des și în zilele noastre. Rezumând, în lumea prezentată în Aferim, exceptând cazul în care se face haiduc și pradă boierimea prin păduri (la un moment dat, zapciul și fiul său dau peste rămășițele trupești rămase în urma unei astfel de operațiuni), soarta individului depinde fie de felul în care știe să-i exploateze pe inferiori (sau să le fure căciula egalilor), fie de cât de milostiv e jupânul pe mâna căruia a încăput. Înainte vreme, robul țigan o dusese mult mai bine sub stăpânirea unui alt boier, ba chiar, spre deosebire de zapciu și fiul său, văzuse și Parisul, acolo unde, povestește el, “nu se bat slugile”, fapt care stârnește reacția de uimire a fiului (în gen “să mori tu că așa e”!?), băiat bun și cu probleme de conștiință, pe care ni-l putem ușor imagina virând spre pașoptism într-un eventual Aferim 2, filmat 15 ani mai târziu. Pentru moment, taică-su îl educă pe principiul că lumea nu putem s-o schimbăm noi, așa că trebuie să învățăm să ne descurcăm. Anything new?

4. Acum, dincolo de reacțiile de indignare împotriva așa-zisei “corectitudini politice” care, dacă nu compromite imaginea românilor, cel puțin compromite presupusul ideal de neutralitate al artei, problema care se pune este cât de mult se suprapune pe realitatea istorică filmul lui Radu Jude și cât de reprezentative sunt personajele sale pentru lumea de atunci. Or, aici le revine experților, adică istoricilor, să-și dea cu părerea. Nefiind specializat pe istoria socială a țărilor române la granița dintre premodernitate și modernitate, mă voi limita doar la a schița cadrul teoretic în care, cred eu, ar trebui să se desfășoare o necesară dezbatere pe care bine ar fi să nu o ratăm. În acest sens, desigur că artistul e liber să își aleagă subiectul și unghiul de abordare. După gust, poate să reprezinte partea sumbră sau partea luminoasă a realității (sau ambele), poate să se lase în voia estetismului pur sau să producă artă angajată politic. În fine, poate să reprezinte norma (media socială) sau excepția, personaje cu caracter excepțional, împingând demersul artistic înspre limita suprarealismului. Oricum ar fi, corect este să-și înștiințeze publicul asupra metodologiei alese, sau mai precis, să-l înștiințeze ce anume are pretenția că face. Spre exemplu, o frescă socială presupune să te concentrezi pe media socială. Or, dacă într-un peisaj social în care, să zicem, 85-90% din personaje se integrează în medie, arunci și un personaj care reprezintă un caz extrem al categoriei din care face parte, lăsând inevitabil impresia că e reprezentativ pentru acea categorie, atunci se intră într-o logică perversă care pornind de la imperativul demontării prejudecăților duce la generarea de noi prejudecăți. Ca să fiu foarte clar înțeles: nu știu dacă acest lucru se petrece în film și dacă da în ce măsură. Nu sunt istoric. Acum, că o fi vorba de disconfort psihologic personal sau doar de o suspiciune sănătoasă, mărturisesc că mi-a venit greu să cred în verosimilitatea acelui personaj clerical care debita, cu spume la gură, sinistre erezii protonaziste, printre care și afirmația că evreii nu sunt oameni întrucât nu se trag din Adam. Nu că n-ar exista destule exemple de antisemitism în mediile religioase ortodoxe (și iarăși, le revine istoricilor să clarifice câte se bazează pe inovațiile interbelice și câte derivă din surse ceva mai strămoșești) sau alte forme de rasism duhovnicesc, dar, repet, preotul ăla, de ajungeau să-l tragă mirenii de mânecă, parcă prea turbat mi se părea. Starețul care băga la burdihan din munca robului țigan, al cărui rasism se baza mai mult pe nesimțirea interesată și prea puțin pe isteria identitară, pare mai verosimil și mai ușor de regăsit în vremurile mai apropiate de noi. Pe de altă parte, nici urmă de părinți îmbunătățiți în filmul lui Jude. Chiar așa de rău să fi stat lucrurile? Dar, încă odată, toate acestea sunt doar impresiile unui spectator curios să afle ce au de spus istoricii, bineînțeles, în condițiile în care se dovedesc a fi profesioniști de bună credință.

5. Acestea fiind spuse, una este arta și alta este istoria. Iar rolul istoriei nu este nici să ne facă să ne simțim bine cu noi înșine, nici să ne facă să ne simțim prost cu noi înșine, ci să ne prezinte trecutul așa cum a fost, cu nuanțele și contextualizările de rigoare, ajutându-ne astfel să ne înțelegem mai bine prezentul și, în ultimă instanță, să ne maturizăm. Națiunile mature, spunea Berdiaev, sunt conștiente și de calitățile și de defectele lor, pe când un semn de imaturitate la nivelul conștiinței naționale e tendința de a oscila între discursuri autodenigratoare și discursuri automăgulitoare, care răspund unor anxietăți și frustrări identitare, dar care nu au prea multe de-a face cu realitatea. Pe de altă parte, așa cum am spus, în film nu este vorba atât despre români cât despre clerul și elita politică a țării. Or, chiar și dacă acceptăm că Jude exagerează, intenționat sau nu, anumite trăsături proaste ale zonei ecleziale, cert este că, oricum am răsuci-o, robia țiganilor rămâne un schelet din dulapul Ortodoxiei românești. Nu e nici singurul, la fel cum nu e nici singura instituție și comunitate de pe lumea asta cu schelete în dulap. De aceea reacțiile pripite, lipsite de documentare și ce adoptă din start o postură negaționist-defensivă (de gen nu e adevărat, sau “așa era în epocă” [tocmai că filmul arată tensiunea dintre diferitele registre istorice, precum și tensiunea dintre obiceiurile vremii și conștiința personală], l-a plătit “jidanul” de Soroș ca să ne denigreze), ce trădează certitudini identitare șubrede care, la rândul lor, ascund multă incertitudine psihologică, nu ajută la nimic. Filmul trebuie văzut și analizat, în mod onest, pornind de la informația de specialitate. Altminteri, fiecare generație e judecată pentru păcatele ei și în funcție de povara vremurilor sub care a trăit, iar, în măsura în care cei din generațiile ce urmează strămoșilor reușesc să fie români mai buni (au reușit oare? am reușit? iată, cred eu, adevărata miză morală a dezbaterii, ce se situează dincolo de dezbaterea referitoare la acuratețea istorică), asta nu îi face mai puțin români decât strămoșii care, buni, răi, asta e, sunt ai noștri. Cred că acesta ar fi, peste veacuri, răspunsul meu la întrebarea zapciului referitoare la cum anume îi vom privi, pe ei, cei de atunci, noi cei de acum.

Cam atât am avut de spus.

Posted in Uncategorized | 52 comentarii

Reflecții la cald despre deznodământul tevaturii stârnite de rebelul fără cauză Moise Emil

1. Seculariștii și-au luat-o în freză rău de tot de la BOR. Sincer, nu mă așteptam la un astfel de scor. Biserica iese mult întărită, la nivel de imagine, din această bătălie. Situația este cu atât mai ridicolă pentru seculariști dacă ținem cont de faptul că nu BOR ci ei au inițiat acest conflict.

2. Dar uneori victoriile pot fi mai periculoase decât înfrângerile. Deci Biserica n-ar trebui să se culce pe o ureche, ca nu cumva să ajungă să se rupă de realitate aidoma seculariștilor care s-au făcut de râs acum. Și, mai ales, nu ar trebui să se raporteze la învinși cu aroganță. Numărul ateilor, agnosticilor sau al adepților spiritualității extra-ecleziale va crește cel mai probabil în următorii ani iar Biserica trebuie să găsească moduri de a comunica, părintește, și cu această zonă a societății, în speranța (re)îmbisericirii ei. Cu atât mai mult cu cât în această zonă (și nu mă refer la cei care au ieșit la rampă în această campanie anti-BOR, deși Dumnezeu știe ce o fi și cu ei) sunt oameni care odată câștigați de Biserică pot face, cu siguranță, foarte multe pentru cauza Evangheliei. În plus, trebuie văzut ce anume se poate îmbunătăți în privința orei de religie, a programei, a pregătirii și selectării profesorilor, și, dincolo de ora de religie, trebuie văzut ce e de făcut pe partea pastorală. Ceva îmi spune că stăm mult mai prost decât ar putea să ne facă să credem cifrele astea, și ar trebui să ne întrebăm și câtă calitate se ascunde în spatele acestei cantități. Firește, nu spun asta pentru a le servi argumentul calității unor seculariști care au picat întotdeauna (doar că acum lucrurile sunt la vedere), și nu oricum, ci într-un mod cât se poate ridicol, la examenul de democrație (cel bazat pe cantitate). O spun deoarece măsura biruinței Bisericii se va vedea abia la Judecata de Apoi iar, la nivel istoric, am putea revendica o oarecare biruință dacă vom fi 90% și peste 90 de ani. Numai că dacă ne uităm la rata natalității, peste 90 de ani o să fim undeva în jur de nouă milioane.

3. Și o chestie referitoare la discursul ortodox. Dacă e ceva care mă enervează în zona asta și care, în mod paradoxal, face (o parte din) discursul ortodox la fel de ridicol în raport cu reușita pe cât de ridicol este discursul secularist în raport cu eșecul, aceasta este retorica victimizării. Vin doi cabotini, pe nume Remus și Emil, dau toată țara peste cap cu obsesia lor ultraminoritară dar girată de CCR, iar ortodocșii încep să zică de Pitești, de Aiud, de urgie, de jale, de prigoană, ș.a.m.d.. Păi Piteștiul și Aiudul s-au făcut nu cu doi astfel de indivizi, ci cu mii de tancuri sovietice în spate. Serios, în vremuri de pace, și în condițiile în care 90% din părinți semnează pentru ora de religie, a folosi terminologie martirologic-apocaliptică este ridicol, contraproductiv și indecent. Am spus de ce e ridicol. E contraproductiv pentru că e ca și cum ne-am așeza noi înșine în marginalitatea unde ar vrea să ne așeze, în mod abuziv, acești indivizi rupți de realitate și care, așa cum s-a dovedit, înainte de a avea o problemă cu religia au o problemă cu democrația. Și e indecent deoarece, în timp ce noi ne dăm de ceasul morții că ne persecută “neobolșevicii” (aiurea, bolșevicii erau o forță, pe când aici vorbim de niște așa-ziși emancipați smiorcăiți care n-au nimic mai bun de făcut în viață decât să se lupte cu o disciplină școlară prezentă în mai toate țările europene), frați de-ai noștri sunt decapitați și decimați în zonele unde cândva au reprezentat majoritatea populației. Dacă la noi e prigoană, atunci la ei ce e?

4. Și încă ceva. Țara în care 90% din părinți au făcut cerere pentru ora de religie tocmai a votat un președinte neamț și luteran (grecii, și ei foarte ortodocși, au votat chiar un ateu) și nu are în parlament niciun partid de extremă dreaptă, într-o perioadă în care, pretutindeni în Europa, acestea cresc precum ciupercile după criză. Asta cred că spune multe, inclusiv despre așa-zisa intoleranță care, potrivit lui Remus Cernea, s-ar trage de la influența pe care Ortodoxia (neaggiornată) o are asupra societății românești. Mai rămâne să ne punem pe picioare și din punct de vedere economic (slabe șanse) ca să infirmăm și paradigma weberiană, în varianta ei rudimentară de uz local.

Posted in Uncategorized | 4 comentarii

Despre Grecia și relația acesteia din urmă cu Troica

Câteva observații referitoare la situația din Grecia în răspuns la obiecția lui Claudiu Gaiu care spune că SYRIZA nu trebuie să amâne confruntarea cu Merkel și eurocrații până după alegerile spaniole (în urma cărora ar putea să negocieze alături de PODEMOS) ci să ia “măsuri dure și spectaculoase acum”, pentru că altfel se stinge flacăra entuziasmului revoluționar:

Ca să fim clar înțeleși, de la bun început, sunt de părere că ar fi greșit să ne pripim cu concluziile, făcându-le astfel jocul celor al căror obiectiv este să compromită actualul guvern grec, a cărui misiune este extrem de dificilă. Eu însumi am spus că dacă SYRIZA vrea să rămână în euro (premisă cât se poate de discutabilă – personal, nu cred că zona euro va rezista), strategia cea mai înțeleaptă pare amânarea confruntării cu troica până când va putea să negocieze alături de PODEMOS ajuns la putere și, eventual, și alături de stânga irlandeză, cu toate că, după cum voi arăta în cele ce urmează, este o strategie teribil de greu de pus în practică (mai ales că, între timp, banii din conturile grecești migrează către alte meleaguri). Până una alta, deși mulți ne se sfiesc să o afirme, consider că încă nu putem vorbi de o capitulare și că putem încă să sperăm că avem de-a face doar cu o repliere strategică. Acestea fiind spuse, singura măsură dură pe care o poate lua SYRIZA, pentru început cel puțin, e să iasă din euro (sau poate chiar din UE). În euro (UE), SYRIZA poate să țină discursuri spectaculoase dar nu poate lua măsuri dure, deoarece capacitatea decizională nu aparține statului grec ci instituțiilor europene. În aceste condiții, SYRIZA fie alege să iasă din euro acum, fie așteaptă o nouă rundă de negocieri alături de PODEMOS, pe principiul că poziția de pe care va negocia atunci va fi, inevitabil, mult mai puternică.

Revolta indignaților mediteraneeni se poate dezumfla în două moduri (d-aia și situația este extrem de complicată): fie prin faptul că SYRIZA vine la putere și o dă la întoarsă, sau cel puțin amână momentul confruntării (în ambele cazuri, încrederea nu doar în SYRIZA, ci și în PODEMOS, riscă să se prăbușească, pentru că SYRIZA n-a anunțat dinaintea alegerilor o astfel de strategie, iar dacă au de gând să schimbe strategia acum ar face bine să-și înștiințeze rapid electoratul); fie prin faptul că SYRIZA se aruncă cu capul înainte în fața panzerului german și asta înseamnă, inevitabil, o perioadă de “lacrimi sânge și sudoare”, nu de măriri de pensii și creșteri salariale și, ceea ce e mai tulburător, o politică cu adevărat revoluționară ce presupune pătrunderea în “unknown territory”. Or, candidând și fiind aleasă pe un mandat care presupunea deopotrivă rămânerea în euro și încetarea austerității (nuanțele referitoare la amânări strategice până când intră și Iglesias în ring n-au fost menționate, de unde și posibilitatea de a acuza SYRIZA de demagogie electorală, chestie care inevitabil se va întoarce împotriva lor), de parcă ar sta în puterea SYRIZA să aleagă și a și b, nu a sau b, SYRIZA a candidat pe un mandat de tip “la plăcinte înainte, la război înapoi”. Drept pentru care, nu poate nici să nu te amuze ceea ce citești zilele astea pe site-ul KKE-ului http://inter.kke.gr/…/SYRIZA-When-they-say-that-meat…/

Problema e că dacă SYRIZA alege să iasă din euro, atunci va trebui să se bată pe cont propriu, în condiții economice și mai dure decât cele de acum, cu sistemul oligarhico-militaro-polițienesc din Grecia, în condițiile în care e de bănuit că acest sistem va primi o mână de ajutor de la marele capital care are tot interesul să-i dea stângii grecești o lecție. Una dură. Școală militară prusacă versus indignare hipsterească. Or, rămâne de văzut dacă SYRIZA are sânge în instalație ca să joace în meciul ăsta. Până la proba contrarie, n-are. Rămâne cu discursurile spectaculoase.

Dar cu timpul, inevitabil, toate aceste opțiuni se vor clarifica. Și, ceea ce este mai important, se va clarifica poziționarea stângii în raport cu alternativa dintre integrarea europeană și suveranitatea națională. Pe de o parte, suveranitatea națională îți dă control politic asupra economiei naționale, dar în contextul unei economii globalizate care domnește nestingherită pe mormântul utopiilor de secol XX, mare lucru nu poți să faci cu acea suveranitate națională. Mă rog, poți să faci Cuba pe țărmul Mării Egee, probabil ceva mai dezvoltată, dar nu e deloc clar că grecii își doresc lucrul respectiv. Pe de altă parte, rămânerea în UE (entitate transnațională construită altminteri cu sprijinul unei bune părți a stângii radicale europene) presupune rămânerea într-un organism instituțional în care peisajul opțiunilor politice arată cu totul altfel decât și-ar dori stânga: pe de o parte neoliberalismul își menține dominația în Germania și țările aliate cu aceasta din zona euro, pe de altă parte, alternativa la neoliberalism este reprezentată tot mai mult de extrema dreaptă (vezi cazul Frontului Național care s-ar putea să fie marele câștigător al acestui conflict dintre o Germanie neoliberală samavolnică și o stângă radicală în teorie dar în practică neputincioasă).

Ca atare, chiar și afirmațiile referitoare la lipsa de respect a Angelei Merkel față de democrație, în condițiile în care grecii au votat într-un fel dar Merkel nu le respectă alegerea, sunt complet infantile și trădează, vorba Marelui Inchizitor dostoievskian, o mentalitate de școlar revoltat care nu e în stare să-și ducă până la capăt revolta. Pentru că la fel cum Tsipras a fost votat de greci (deci poți alege un reprezentant al stângii radicale într-o țară UE cu mecanisme politice specifice democrației burgheze), și Merkel a fost votată de germani, iar, spre deosebire de Tsipras, care a promis că o să-i pună la punct pe germani și până acum n-a făcut ce a promis, Merkel chiar a făcut ce a promis, anume că o să-i pună la punct pe greci. Dacă acceptăm că realitatea economică (atât din punct de vedere al stării de fapt – euro, în actuala formă cel puțin, îmbogățește businessul german și sărăcește periferia – cât și din punctul de vedere al posibilităților reale de reformă) este cea descrisă de Varoufakis, problema e că nu există niciun indiciu că germanii se vor trezi la această realitate înainte de a se ajunge la implozia UE (asta dacă nu cumva, între timp, “indignații” se vor fi transformat în “resemnații”). Abia pe ruinele Turnului Babel (a cărui cădere va fi, ca de fiecare dată în istorie, pe cât de spectaculoasă , pe atât de dureroasă) se va construi “altceva”, dar sentimentul meu (știu, sunt un pesimist incurabil) este că acel “altceva” va fi ceva nașpa, care nu va avea prea mare legătură cu liberté, egalité, fraternité. Sincer, din moment ce lucrurile au scăpat de sub control așa cum au scăpat în Ucraina, nu văd de ce nu s-ar întâmpla la fel și în UE. Tare mă tem că, în ciuda speranțelor iluministe, nu ne îndreptăm spre “the age of reason” ci (once again) spre “the age of unreason” . Sper să mă înșel.

Oricum ar fi, pentru moment, așa cum a spus Schauble, nu SYRIZA configurează realitatea cu care germanii sunt forțați să se împace, ci invers, după principul “I am reality” (pentru mai multe detalii vezi această scenă din filmul Platoon, regizat de Oliver Stone: https://www.youtube.com/watch?v=aTyJ3QruoaM)

Posted in Uncategorized | 5 comentarii

Despre imperii şi primitivi recalcitranţi

Pe Contributors, domnul Stanomir afirmă că “Imperiul Rus este statul prădător ce cunoaşte cea mai rapidă şi spectaculoasă expansiune în veacurile XVIII şi XIX”. Din câte țin eu minte, statul cu cea mai rapidă și spectaculoasă expansiune în secolele XVIII și XIX nu este Imperiul Rus ci Imperiul Britanic. Bine, știm, Imperiul Britanic n-a fost prădător ci civilizator, a lăsat în urma lui numai amintiri frumoase, i-a învățat pe primitivii de pe toate meridianele ce e ăla capitalismul, ș.a.m.d. Mai departe, domnul Stanomir ne informează că, la fel “ca şi Imperiul ţarilor, imperiul lui Putin este o entitate teritorială autocratică, fondată pe extindere şi confruntare”. Iarăși, domnul Stanomir uită să ne spună că, după demantelarea sistemului sovietic, nu Rusia s-a extins, ci NATO s-a extins în fostele state satelit ale URSS și fostele republici sovietice, deși americanii își luaseră față de Gorbaciov angajamentul că nu vor face acest lucru. Ca atare, putem să înțelegem și de ce “regimul lui Putin este implacabil opus oricărui glasnost, în sens gorbaciovist”. Pentru că varianta aceasta a fost testată deja iar rezultatele economice și geopolitice au fost catastrofale pentru Rusia, cu toate că foarte profitabile pentru mulți prădători occidentali ce preferă să-și spună investitori.

Odată ajuns la putere, Putin a decis să pună capăt acestui proces de extindere a imperiului euroatlantic în teritorii care de veacuri, de pe vremea când SUA nici nu existau încă, fuseseră controlate de Rusia, fapt care a rezultat în două intervenții militare în state care au frontieră cu Rusia: în Georgia, ca urmare a încercării lui Saakashvili de a redobândi, prin forța armelor, controlul asupra unei regiuni unde exista un conflict interetnic înghețat; și în Ucraina, ca urmare a debarcării neconstituționale a președintelui Ianukovici de către puciștii susținuți de Washington și Bruxelles. Nu mai menționăm faptul că, de la sfârșitul războiului rece încoace, SUA au intervenit militar într-o serie de state de peste mări și țări precum Serbia, Afganistan, Irak sau Libia. Nu le-a fost greu deoarece cheltuiesc de vreo opt ori mai mult pe armată decât Rusia și, spre deosebire de aceasta din urmă, care are baze doar în unele foste republici sovietice și ceva prezență vagă în Siria și Vietnam, SUA au baze militare pretutindeni pe mapamond.

Ca atare, departe de a fi fondată pe expansiune, Rusia lui Putin este fondată pe rezistența la expansiunea NATO către Moscova. Desigur, ar fi mai simplu dacă, în loc să combine procesele de intenție la adresa Rusiei cu falsificarea datelor referitoare la politica externă a Americii și a aliaților săi, domnul Stanomir s-ar muta direct în sfera judecăților de valoare, exprimându-și convingerea că adevărata problemă a rușilor e că sunt niște primitivi care refuză să se lase civilizați de noii conchistadori peste al căror Imperiu soarele nu apune niciodată. Da, paradigma modernizării fără occidentalizare (ca să folosesc formula lui Huntington) a tradiției politico-culturale rusești, ce își are rădăcinile în slavofilism[1], și care pare să fi (re)dobândit hegemonia după rezultatele dezastruoase ale experimentului liberal din anii 90′, presupune o percepție de sine a rușilor care nu are nimic în comun cu idealul autohton al eliberării prin colonizare și al emancipării prin serviciile prestate Licuriciului. Cât de mult adevăr conține reprezentarea “naționalist-slavofilă”[2] a Rusiei și locului ei în lumea modernă este o altă discuție, una foarte complexă, care de-a lungul timpului a dat naștere la dezbateri intelectuale de o calitate infinit superioară față de ceea ce a reușit să genereze și să întrețină cultura română, cel puțin după 89′ încoace, dezbateri intelectuale a căror receptare în mainstream-ul cultural românesc contemporan este mijlocită de tot soiul de clișee, lăutărisme și reducționisme propagandistice sau doar inculte. Până una alta, nu este greu să constatăm cât de mult adevăr conține propaganda euro-atlantică de pe Contributors.

[1] Dar evoluează ulterior în diverse forme, multe dintre ele extrem de diferite în raport cu reflecția inițială a lui Alexei Homiakov și Ivan Kireievski și alimentate de curente de gândire care au de-a face mult mai mult cu importurile intelectuale occidentale decât cu un fond ancestral rusesc.

[2] Termen care, repet, acoperă o gamă foarte largă de poziționări critice în raport cu Occidentul, de aici şi ghilimelele.

Posted in Uncategorized | 70 comentarii