Conservatorism

Dincolo de criticile mai mult sau mai puțin întemeiate, mai mult sau mai puțin oneste, ce i se pot aduce, care este de fapt nucleul profund și nobil al conservatorismului, ce reușește să îi mențină respectabilitatea chiar și în ochii unui adversar politic onest și inteligent? Aici, după părerea mea, vorbim de o conștiință și de o sensibilitate. În primul rând, un realism, senin și tragic deopotrivă, în ceea ce privește natura/condiția umană, care reușește să evite atât utopismul naiv, diversele forme de diletantism politic și improvizațiile aferente cu caracter iresponsabil, cât și cinismul, mizantropia, machiavelismul sau nihilismul. În al doilea rând, o sensibilitate manifestată ca grijă pentru conservarea acelor spații, practici, rânduieli, tradiții și comunități asociate cu lunga durată istorică și amenințate de buldozerul voluntarist al modernității (indiferent dacă e capitalist sau comunist), spații, practici, rânduieli, tradiții și comunități datorită cărora, pentru a-l parafraza pe Russell Kirk, omul împământenit într-o astfel de lume poate afirma cu deplină convingere (care slăbește tot mai mult la omul înstrăinat dintr-o astfel de lume) că viața merită trăită.

Cum se manifestă în schimb, în cele mai multe cazuri și cu precădere în mediul online, ceea ce se vrea a fi conservatorismul autohton?

Pe de o parte, prin discursul auto-omagial al unei așa-zise elite intelectuale care nu contenește în a se plânge de poporul prost, necivilizat și ingrat, care nu o merită, nu este capabil să-i aprecieze valoarea și, pe cale de consecință, refuză resentimentar să accepte că, prin raport cu masa, respectiva elită se cuvine să fie privilegiată. Mai grav este că de multe ori aceste privilegii nu se rezumă la o catedră universitară, acordată pe criterii meritocratice circumscrise strict standardelor profesiei în cauză, plătită decent și înzestrată cu infrastuctură de cercetare de nivel occidental, ceea ce ar fi perfect legitim. Ci respectivele privilegii includ și alte elemente precum o asigurare medicală, care n-ar trebui să funcționeze pe principiul că în fața bolii și a morții suntem toți egali, o școală performantă (adică o șansă de ascensiune socială) pentru copil, măcar o săptămână de concediu printr-o stațiune autohtonă, așa, ca pe vremea răposatului, o dietă cu suficient de multe calorii, etc.

Dincolo de etalarea acestor valori „spirituale” cu scopul revendicării unor privilegii cât se poate de carnale, conservatorismul autohton se exprimă în general printr-o serie de clișee preluate pe nemestecate de prin surse americane de profil de mâna a doua, care multe dintre ele se potrivesc la noi precum nuca în perete, și care sunt repetate când în registru tâmp, când în registru agresiv, mai ceva ca la al XIV-lea congres: piața liberă, cultura libertății, Europa creștină, corectitudinea politică, valorile familiei, elitele intelectuale, elogiul moderației, valorile atlantismului, amenințarea Rusiei, veșnica amenințare comunistă, pericolul musulman, statul minimal, perversiunea asistențialistă, anticorupția, toate tratate în mod reducționist, lozincard, autosuficient, nenuanțat, autist și nedocumentat.

Pe scurt, dacă conservatorismul, așa cum l-am descris în primul paragraf, poate fi definit ca o conștiință și o sensibilitate manifestată ca grijă pentru conservarea coordonatelor ce fac posibilă o existență autentic umană, în mare parte, conservatorismul autohton poate fi definit mai degrabă drept cap pătrat și inimă de piatră absorbită complet de grija față de sine (ungerea cu creme) și față de grupul de prieteni.

Am avea cu toții de câștigat de pe urma unui conservatorism mai sobru, mai inteligent și mai autentic, un conservatorism al cărui vector să nu fie grija de sine, ci sacrificiul de sine din grijă față de celălalt, față de noi, noi toți cei care, dincolo de diferențele noastre, și indiferent că ne place sau nu, continuăm să împărtășim, la nivele mai adânci sau mai superficiale de identificare, o istorie, o cultură, o limbă (chiar și un fel al nostru de a ne certa), un spațiu cu reperele sale, o țară.

Anunțuri
Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

Jandarmii de altădată

Dar, vorba poetului, unde sunt jandarmii de altădată?

Prin comparație cu ce se întâmpla acum patru ani pe vremea asta, la Pungești, a se vedea cum acționează brațul armat al statului atunci când o face nu împotriva activiștilor ecologiști și anticapitaliști, a preoților și a țăranilor care își apără glia strămoșească ce le aparține de drept, ci împotriva protestatarilor corporatiști – Raiffeisen e cu noi! – care „își iau piața înapoi” (deși, de drept, cea din urmă nu le aparține, fiind un loc public a cărui administrare revine, pe cale de consecință, autorităților publice – de aici și stupizenia acuzației de abuz în serviciu ce ar viza restricționarea dreptului la liberă întrunire și liberă exprimare, în condițiile în care legea garantează dreptul la liberă exprimare și liberă întrunire, dar nu și dreptul de a exercita respectivele drepturi oriunde și oricând, inidiferent de desfășurararea altor demersuri și proiecte ale altor actori ai societății civile sau ale autorităților publice). FIREȘTE, intențiile sfidător-obstrucționiste ale Gabrielei Firea au fost pe cât de clare pe atât de penibile, dată fiind ușurința cu care au fost dejucate de tefeliști, care au reușit încă odată să demonstreze cine conduce România chiar și atunci când PSD-ul guvernează – and, make no mistake, guverna și în 2013, pe vremea asaltului de la Pungești, și tot cu lozinci anticolonialiste, goale de conținut, venise la putere. Atunci, jandarmeria avea ordin să apere infrastructura extractivă a unei corporații americane, și a făcut-o, acum avea ordin să apere o infrastructură festivist consumistă plasată strategic, cică, adică să apere spiritul Crăciunului în versiunea Gabi Firea, și n-a făcut-o. Ghici ciupercă de ce? Sau, altfel spus, statul este un instrument, iar dacă vrei să afli al cui instrument este, atunci trebuie să răspunzi la următoarea întrebare: pe cine, cât și în ce condiții bate? De ce dau (sau de ce nu dau) cu pulanele Mitică?

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Moralismul libertinilor

Civilizația noastră nu mai recunoaște nicio altă divinitate decât autodeterminarea și libera alegere a individului. A se vedea în acest sens giganticul ritual colectiv, de acum câțiva ani, numit Charlie Hebdo.

Pe scurt, nimic nu e condamnabil, reprobabil sau patologic atâta timp cât se petrece între doi adulți care își dau consimțământul, în condițiile în care, pe măsură ce liberalismul se afundă tot mai mult în traiectoria sa autodistructiv-nihilistă, limitele moralei (sau ale patologiei) sunt extinse tot mai mult, pentru a crea tot mai mult spațiu pentru libera alegere a individului, în timp ce vârsta consimțământului este împinsă în jos, pentru a crea tot mai mulți indivizi. Încearcă doar să-ți exprimi rezervele vizavi de modul în care contemporani de-ai tăi (tot mai mulți) aleg să-și exercite libertatea în cadru contractual liberal (ce să mai vorbesc de judecăți morale tranșante, sau, ferească Dumnezeu, de sugestii referitoare la eventuale interdicții) și ai să vezi ce te așteaptă, ce-ți rezervă „lumea bună”, pe facebook, pe forumuri, prin platourile de televiziune și prin universități, sau chiar pe la diversele tribunale de profil.

În lumina acestui fapt, intensa scandalizare morală care îi apucă pe aceiași oameni din „lumea bună” atunci când descoperă (ce surpriză!) că supralicitarea libertății individuale, înțeleasă ca drept sacru și inviolabil de satisfacere a poftelor, sfârșește prin indiferența cinic-nesimțită față de libertatea, demnitatea și suferința celui/celei de lângă tine, de care ajungi să abuzezi (cel puțin atâta timp cât poți scăpa basma curată datorită vidului legislativ sau lipsei de probe), mi se pare un fenomen de defulare compensatorie pe cât de isterică pe atât de ridicolă. În fond, individul care înțelege libertatea ca libertate de a-și satisface poftele (fără să se sinchisească de eventualele responsabilități) devine sclavul acelor pofte, iar odată devenit sclav al poftelor, caută să și-l facă sclav pe cel/cea de lângă el și să-l/să o transforme în instrument al poftelor sale.

Nu caut să le găsesc scuze libidinoșilor de tot soiul și sunt perfect de acord că sunt necesare legi care să-i sancționeze drastic atunci când încalcă regula consimțământului sau abuzează de poziția lor instituțională pentru a extrage favoruri sexuale. Dar aș prefera, dacă se poate, să discutăm despre necesitatea acestor soluții legislative practice (în fond, atunci când într-o cultură indivizii nu se mai pot controla, forța exterioară a autorității statale crește inevitabil pentru a gestiona anomia) și fără circ prost aferent și puritanisme care nu își au locul în context.

Poate că nu mai suntem în stare să ne schimbăm, dar în mod cert am fi mai puțin ridicoli și mai puțin dezgustători dacă măcar am încerca să ne asumăm ceea ce suntem. Sau poate că ar fi un prim pas spre schimbare.

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

Scrisul și cititul: câteva recomandări

Chestia care mă irită, plictisește și deprimă în mod deosebit, în ultima vreme, indiferent de zona religioasă, culturală sau politică din care vine: gândirea rudimentar-repetitiv-propagandistă, care îmbină militantismul și disciplina de partid cu clișeele și simplismul, și se descarcă periodic pe facebook contra cuiva sau împotriva a ceva, cunoscut în mod superficial, în cel mai bun caz prin intermediul a cel mult două surse de literatură secundară partizană, dar deseori tot prin intermediul altor postări de pe facebook. Și verdictele partizan-moralizatoare aferente (care ne consolidează rolul public de apărători ai… și luptători împotriva…) lipsite altminteri de o minimă fundamentare teoretică și bibliografică (sau de conștiința lipsei acestei fundamentări). Semn de analfabetism, provincialism și minorat cultural.

Astfel, unii se luptă cu marxismul, alții se luptă cu creștinsimul ortodox, lipesc etichete și emit sentințe, fără să înțeleagă de fapt cu ce anume se luptă. Că dacă le iei bibliografia la puricat vezi că este foarte subțire, subțirime care este direct proporțională cu fermitatea „convingerilor” și vehemența cu care sunt exprimate.

Așa că sfatul meu este următorul: scrieți mai puțin (dar mai consistent), nu vă mai excitați onanist auditoriul (în timp ce pe mine mă plictisiți) cu aceleași lozinci, și puneți mâna pe carte (nu doar pe cărțile publicate la editura de partid, ci și pe cele publicate de editura partidului rival, încercând de asemenea să ieșiți, pe cât se poate, și în zona internațională, dincolo de limitele pieței de carte românești), aplicând o nouă rețetă, aceea a excitării curiozității și onestității intelectuale.

Și încă ceva: atunci când vă certați cu x sau y din social media, nu deduceți automat din aceasta că vă certați cu Marx sau cu sfinții părinți, sau invers, că Marx, sau sfinții părinți, sau Iisus, sau Papa Francisc, etc. sunt de partea voastră. Nu îi mai integrați aprioric pe toți aceștia în clivajele voastre înguste, ci puneți mâna pe carte ca să vedeți ce au zis de fapt Iisus, sfinții părinți, Marx, Papa Francisc, etc. și cât de multă legătură există de fapt între gândirea/viziunea lor și universul vostru mental. Vă puteți răfui cu adversarii zilei de astăzi, în limitele mai restrânse ale dezbaterii cotidiene, și fără să-i înrolați sau lapidați ilegitim pe toți aceștia (pe care nu i-ați citit sau i-ați citit după metoda decupajului incult, infantil și confortabil).

Și învățați-vă să vă pronunțați cu rezervele de rigoare: în limitele cunoașterii mele referitoare la subiect, care cuprinde doar aceste lecturi (a, b, c), eu consider că… Asta nu înseamnă că unele lucruri nu sunt suficient de clare pentru a permite judecăți morale tranșante de care nu trebuie să ne ferim atunci când situația o impune. Dar multe chiar nu sunt. Și oricum, chiar și o judecată morală tranșantă nu ne scutește de necesitatea înțelegerii unui fenomen în profunzimea sa. Căci fără o înțelegere de profunzime, critica este anemică, ineficientă, neconvingătoare și sterilă, rezumându-se la repetarea unor locuri comune pentru oameni care sunt deja convinși, în îngustimea minții lor, și care oricum nu vor să mai audă și altceva. Sau, cum se spune, preaching for the choir.

Mai multă cunoaștere, mai puțină infatuare. Mai multe lecturi, mai puțină cerneală risipită (sau tastatură frecată) aiurea pe facebook.

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

Dezintegrarea lentă dar sigură a contractului social

Pe măsură ce, constrânși de vigilența diverșilor activiști pc și antifa, unii migrează către Vkontakte, este de așteptat ca pe termen lung să vedem și o migrație doctrinară către ceea ce se cheamă putinism, sau cel puțin o pasivitate vizavi de eventuale articulări politice locale care vor căuta să le limiteze/suprime libertatea de exprimare (și eventual mai mult decât atât) celor care astăzi susțin, tacit sau explicit, din oportunism sau din fanatism, hărțuirea și reducerea la tăcere a vocilor cu care se întâmplă să nu fie de acord (carevasăzică fasciste dacă nu se conformează standardelor lor “democratice”), indiferent dacă astfel de tentative vor veni, pe viitor, din zona naționalismului conservator sau a centrului liberal, și indiferent de subiectele care vor deveni ținta unei astfel de abordări.
 
Pe scurt, când transformi dezbaterea publică într-un joc de sumă zero și când nu mai aperi principii universal valabile, ci, călcându-le în picioare, aperi doar ineresele taberei tale, e de așteptat ca, cu prima ocazie, să fi tratat în aceeași manieră de cei pe care îi tratezi acum astfel, la fel cum e de așteptat ca aceștia din urmă să-și piardă orice fel de loialitate față de o democrație constituțională golită gradual de conținut prin practica unor astfel de mici mizerii, care le erodează puțin câte puțin drepturile, transformând noțiunea de egalitate în fața legii într-o glumă proastă. Altfel spus, e de așteptat ca oamenii din această zonă ideologică a) să se radicalizeze; b) să nu mai reacționeze principial și conciliant atunci când din zona lor cultural-politică se va ridica o mișcare cu adevărat fascistă (în speță una care include printre politicile sale cenzura și reducerea la tăcere a adversarilor de idei, adică ce practică acum fasciștii civici și corect-politici); c) să nu miște un deget atunci când o terță mișcare va lua măsuri pentru a le băga pumnul în gură ăstora care recurg astăzi la astfel de metode (iar semnele unei astfel de dinamici politice se văd deja dacă ne uităm spre exemplu la fenomene precum orbanismul sau la diversele tipuri de exportare a putinismului către vest).
 
Oricum ar fi, principiul nu sunt de acord cu tine dar voi lupta până la moarte pentru dreptul tău de a nu fi de acord cu mine se aplică doar atunci când persoana pentru al cărui drept lupți, deși nu îți împărtășește convingerile, nu se numără, pe de altă parte, printre cei care urmăresc, în mod activ, suprimarea dreptului la dezacord al persoanelor care se întâmplă să nu fie de acord cu ea. Sau, altfel spus, la un nivel mai fundamental, deși se află în dezacord cu tine pe o multitudine de subiecte, îți împărtășește totuși convingerea referitoare la legitimitatea dezacordului. Câci altminteri, nu poți susține un principiu, în cazul de față libertatea de exprimare, atunci când ajuți să supraviețuiască o persoană care urmărește în mod activ suprimarea acelui principiu. Iar contractul social se menține atâta timp cât toate părțile contractante își manifestă, dincolo de interesele și convingerile personale, atașamentul față de respectivul principiu. Când unii invocă principiul ca mască a propriilor lor interese sau covnigeri intolerante, adică doar atunci când le convine, ceilalți vor fi tentați să acționeze la fel. Pentru că nu poți să iei pe cineva de fraier la nesfârșit, nici să te aștepți ca acela să rămână veșnic un gentleman. Iar atunci când toată lumea ajunge să acționeze conform acestei logici, contractul social se rupe și se trece la războiul tuturor împotriva tuturor, fără reguli și cu orice mijloace, sau, altfel spus, se intră în logica lui care pe care (sigur, vor rămâne, până la capăt și oameni principiali, dar mă tem că aceștia vor fi prea puțini și prea izolați unii de ceilalți pentru a mai putea schimba ceva).
 
Or acesta este climatul cel mai propice pentru tiranie, puterea tiranică revenindu-i, într-un astfel de context, celui ce are cele mai multe resurse necesare și cele mai puține scrupule. Așa stând lucrurile, merită să ne întrebăm care sunt forțele care vor profita, în cele din urmă, de pe urma actualei degradări a spațiului public, sectarizări a societății civile și dezintegrări a regulilor democratic-liberale clasice și de bun simț, și dacă nu cumva respectivele forțe sprijină deja acest proces, folosindu-se de idioți utili (dacă nu chiar de acoperiți) pe care nu-i va mai băga nimeni în seamă atunci când actuala lor utilitate va dispărea și se va trece la suprimarea lor.
 
Pe de altă parte, nu e neapărat nevoie de un plan mai mult sau mai puțin coerent (chiar dacă e greu de crezut că într-o lume atât de monitorizată ca a noastră acționăm toți la fel de „orbește”). Pentru că o dinamică internă, dezintegratoare, a culturii noastre, tot acolo ne va duce, iar semnele, inclusiv la nivel politic, se văd deja. Numai că nu sunt prea mulți care pot sau vor să le înțeleagă.
Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Biserica și păcatul

Există două idei greșite despre Biserică pe care oamenii, din afara și chiar din interiorul ei, și le fac despre ea, idei care sunt aduse în dezbaterea publică în special atunci când presa mai scoate la iveală diverse scandaluri referitoare la viața secretă a anumitor celrici.

Prima astfel de idee greșită este cea conform căreia Biserica este o comunitate de mic burghezi bonomi, gurmanzi și hedoniști în limitele respectabilității sociale, care își văd de traiul lor bun în lume și consumă, eventual după o masă copioasă, un pișcot care li se servește pe post de trup jertfit al lui Hristos. Conform acestei viziuni, jertfa a fost adusă deja acum două mii de ani, Fiul Omului a fost chinuit și răstignit la marginea Ierusalimului, iar veste cea bună este că noi ăștia de astăzi putem să trăim liniștiți, relaxați, în conformitate cu sloganul băsist „să trăiți bine”, întrucât nu mai trebuie să facem niciun efort personal pentru a ne însuși jertfa respectivă. E suficient să rămânem în Biserică și să ne asumăm mărturisirea ei de credință, eventual și sub forma unui demers pro-familie care (în cele mai multe cazuri) nu ne costă mai nimic și în rest belle vivre. Mi se pare că prin zona asta se situează spiritualitatea de gen Andrei Pleșu, care zicea undeva că el nu vrea să fie un creștin care mănâncă iaurt, ci un creștin care mănâncă pui fript, și că adevăratul dizident în comunism nu era un personaj încrâncenat care murea lumii, asemeni lui Solzhenitsyn, ci un tip bonom, gurmand căruia îi plac femeile frumoase, mâncărurile bune și spectacolele de operă.

Cea de-a doua idee greșită – la fel de facilă precum prima, pentru că în cele din urmă ajunge să justifice, în mod practic, același tip de atitudine, adăugând doar un plus de cinism sau de pretenție de autenticitate revoluționară care combate prejudecățile „burgheze” – este cea conform căreia Biserica este o comunitate de îngeri, că orice distanță efectivă care se instalează între ceea ce mărturisește Biserica și ceea ce trăiește ea, în mod concret, e de natură să compromită atât respectiva mărturisire cât și eforturile celor care se luptă să fie egali cu însiși (adevăratul obiectiv al oricărui creștin, confrom lui Kierkegaard), să fie în faptă precum în cuvânt. Or, în mod concret, Biserica este (sau ar trebui să fie) o comunitate de păcătoși, care se recunosc ca atare, și care se luptă, zi de zi, oră de oră, cu păcatul, și care se sprijină unii pe alții în această luptă. Sfințenia creștinilor este dobândită în și prin această luptă, prin care ei se străduiesc să-și însușească jertfa lui Hristos, ineficace atâta timp cât nu se unește cu efortul omului. Lupta asta este extenuantă și deseori exasperantă. Creștinii sunt ca niște alpiniști care se străduiesc să urce pe un vârf, trăind cu neliniștea riscului de a-i prinde noaptea pe drum, și care în acest urcuș, prin care „iau cu asalt Împărăția lui Dumnezeu” (Matei 11, 12), și în care dacă nu urci dai înapoi, mai cad, mai se julesc, mai își rup un picior, mai ajung în pragul disperării, dar ceea ce contează este să se ridice de fiecare dată, să-i prindă noaptea nu neapărat în vârf, ci urcând, luptând, trăind la mijloc între conștiința smerită că nu au făcut ce trebuiau să facă, că nu s-au învrednicit de mântuire, dar păstrându-și tot timpul vie nădejdea în Dumnezeu, străduindu-se să nu cadă nici în deznădejde. Din acest punct de vedere, nu există Biserică acolo unde nu există conștiința păcatului, cu toată anxietatea existențială pe care o presupune această conștiință, și lupta cu păcatul, și nu există sfințenie a Bisericii decât în și prin această conștiință și prin această luptă.

În concluzie, cei care îi reproșează Bisericii că nu este ceea ce, teologic vorbind, nu a pretins vreodată că este, și care se simt într-un fel superiori creștinilor pentru că, spre deosebire de aceștia din urmă, ei sunt într-un fel egal cu ei înșiși în autoplafonarea lor dezabuzată sau în festivismul lor transgresiv-hedonist, n-au înțeles, din păcate, nimic din creștinism. Creștinii nu sunt mai buni decât alți păcătoși. Diferența dintre ei și lume este că, spre deosebire de lume, creștinii sunt conștienți de păcat și îl mărturisesc, se luptă cu el și trăiesc cu credința că, în cele din urmă, Dumnezeu îi va izbăvi de „trupul morții acesteia” (Romani 7, 24) la care refuză să se adapteze pe principiul „acceptă-te așa cum ești”, „e dreptul tău” sau, una din prostiile pe care le aud frecvent, „e mai mare păcat să poftești decât să mănânci”.

Tot așa, n-au înțeles nimic din creștinism nici cei care se pun la adăpost de atacurile oamenilor lumești descriși mai sus aifșând un creștinism în „duhul moderației”, redus la statutul de liant identitar național (Neamul nostru creștin de două mii de ani, la naționaliști) sau european (Europa Creștină, pe la elitele intelectuale dilematic-gedesiste), sau de morală burgheză sau strămoșească sănătoasă, care ne ține la adăpost de invazia barbarilor din exterior (musulmanii) și din interior (sexomarxiștii), un creștinism în care tu nu mai trebuie să faci nimic, și în niciun caz să te îngrijorezi, pentru că totul a fost făcut pentru tine. Ceea ce trebuie să facă de fapt creștinii, și ceea ce sunt chemați să facă toți cei pe care Biserica îi cheamă în rândurile ei, este să ia lupta de la capăt, în fiecare zi, și să suporte umilința de a se privi în oglindă, cu o privire necruțătoare (ca la spovedanie), înainte de a-și asuma, public, din nou, mărturisirea de credință pe care trebuie să și-o asume, indiferent de cât de mult au reușit, sau nu, să o și trăiască.

„Căci ştim că Legea e duhovnicească; dar eu sunt trupesc, vândut sub păcat. Pentru că ceea ce fac nu ştiu; căci nu săvârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc, recunosc că Legea este bună. Dar acum nu eu fac acestea, ci păcatul care locuieşte în mine. Fiindcă ştiu că nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu; Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine. Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele. Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia? Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru! Deci, dar, eu însumi, cu mintea mea, slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul, legii păcatului.” (Romani 7, 14-25)

Publicat în Uncategorized | 5 comentarii

Fondul problemei pe scurt

Noi suntem buni, minunați, dar poporul nu ne ascultă.

Dar poporul e prost, deci să abolim poporul.

Dar deși abolim poporul, să-i spunem în continuare democrație.

Adevărata democrație.

Cam la asta se rezumă teoria și practica elitelor liberale globale confruntate cu faptul că pur și simplu popoarele nu le mai vor, nu mai au încrdere în ele, s-au săturat de ele.

Evident, reacția elitelor, așa cum am descris-o mai sus, nu poate decât să sporească dragostea și încrederea popoarelor față de ele. Până la punctul la care o să ajungă să și-o exprime cu pumnul, bâta, mitraliera, etc.

La cum arată termenii conflictului, el nu se poate termina decât fie cu dictatura elitelor, fie cu dictatura popoarelor (pe vremuri i se zicea dictatură a proletariatului, dar și aia a fost deturnată de o elită de revoluționari de profesie cu monopol pe reprezentarea, fără consultare, a proletariatului, cum cu siguranță se va întâmpla și în viitor, dacă se va ajunge acolo).

Asta dacă nu vom redescoperi democrația reprezentativă și legitimitatea, sau altfel spus, convingerea că avem dreptul de a-i guverna pe oameni doar dacă i-am convins că suntem vrednici să-i reprezentăm.

Și ca să le câștigăm încrederea trebuie să-i ascultăm, ca să aflăm ce-i supără, și să găsim soluții credibile pentru a le rezolva problema sau, dacă acele soluții pur și simplu nu există, cel puțin pentru moment, să încercăm să-i convingem de ce este rațional să-și modereze așteptările și să ne încredințeze, chiar și așa, guvernarea, aceasta fiind opțiunea cea mai puțin rea dintre cele disponibile, cel puțin pentru moment.

Asta înseamnă acceptarea faptului că legitimitatea este dată doar de urne, nu de statul profund, justiția colonizată, societatea civilă bine finanțată și încolonată, strada veșnic mobilizată, compensând prin capacitatea de a țipa tare, organizat și frumos evidentul deficit de reprezentativitate.

Primul pas e să ne împăcăm cu faptul potrivit căruia consultările populare – alegeri, referendumuri – se mai și pierd. Sau, altfel spus, să învățăm să pierdem.

Dar ne-am învățat ca de fiecare dată când pierdem să o băgăm p-aia cu tirania majorității.

Or, cu o astfel de atitudine, într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu, nu se poate ajunge decât la tiranie.

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu