Pentru o societate sănătoasă

Sănătatea este un bun public, nu doar datorită faptului că o societate mai bolnavă va fi și una mai puțin productivă, ci întâi de toate datorită faptului că, așa cum subliniau cei mai importanți gânditori conservatori, societatea nu este o societate pe acțiuni, așa cum o văd neoliberalii cei mai primitivi, ci este, întâi de toate, o ordine morală. Așa cum aerul locuitorilor dintr-un anume oraș trebuie să fie respirabil, iar dacă nu este, cei care îl poluează trebuie taxați sau supuși reglementărilor, tot astfel, o societate trebuie să fie respirabilă din punct de vedere moral, iar asta necesită contribuția financiară a tuturor, a unora mai mare, a altora mai mică, în funcție de posibilități, inclusiv (și în special) contribuția finanicară a ălora pentru care societatea nu implică niciun fel de responsabilități, fiind doar cadrul în care pot să facă ei profit. Eu nu vreau să trăiesc într-o societate în care pacientul moare cu rețeta (pe care nu și-o permite) în mână, nici într-o societate în care mamele și tații trebuie să se prostitueze sau să jefuiască pentru a putea achita tratamentul copilului.

Dacă ți-ai plătit contribuția necesară pentru menținerea unui sistem (public) de sănătate decent și eficient, ești liber, în măsura în care venitul îți permite, să plătești din nou pentru a te trata în privat. Dacă venitul îți permite, atunci această nouă cheltuială n-ar trebui să reprezinte o problemă pentru tine, nici o sursă de dileme morale pentru restul societății, atunci când se pune problema să îți impună respectarea obligațiilor sociale, în speță plata taxelor pentru un sistem de sănătate eficient și decent. În schimb, dacă abia ești sau chiar nu ești în stare să-ți plătești contribuția pentru sistemul public, atunci soluția care te expediază în privat e de-a dreptul criminală, deci inacceptabilă, căci, repet, eu nu vreau să trăiesc într-o societate care validează soluțiile criminale. În fine, dacă îți permiți să plătești o dată, la stat, dar nu îți permiți să plătești de două ori, și la stat și la privat, atunci, în mod cert, privatul nu este o soluție viabilă pentru tine. Mai devreme sau mai târziu, vei realiza, pe propria ta piele, că ai mult mai multe în comun cu cei din a doua categorie și mult mai puține în comun cu cei din prima categorie decât îți place să crezi.

Din păcate, drumul către privatizare e pavat nu doar cu intențiile prădătoare ale bogătașilor, ci și cu prostia și bovarismul clasei de mijloc. De unii singuri, cei dintâi nu și-ar putea atinge niciodată obiectivele antisociale. O pot face doar datorită figurilor din cap ale unor indivizi care vor să se deosebească cu orice preț de asistații fără dinți în gură. Chiar și cu prețul vieții.

Ce produce Universitatea?

Universitățile din ziua de astăzi generează mai multe fenomene sociale:

1. Produc intelectuali socialiști, nu atât prin intermediul curricumulului, cât prin tratamentul capitalist brutal pe care îl aplică membrilor corpului academic, de la studenți până la profesori. Evident, oamenii ăștia stăpânesc arta discursului, au capacitate de a mobiliza, și ieșiți din facultate se întâlnesc cu alte grupuri sociale, needucate, dar supuse aceluiași tip de exploatare. Și uite așa apare Bernie Sanders.

2. Produc, în virtutea acelorași mecanisme capitaliste de instrumentalizare a cunoașterii, semidocți care nu mai sunt în stare să dezvolte o idee coerentă sau să înțeleagă o idee dezvoltată într-un text. După care ne mirăm că dau crezare știrilor false, promovate de Rusia, of course, of course, și votează Donald Trump.

3. Produc, din nou, votanți ai lui Donald Trump, prin contrareacția, lesne de înțeles și de anticipat, la corectitudinea politică promovată tot mai agresiv în aceleași medii universitare.

4. Produc tulburări psihice, prin exacerbarea contrastului dintre aspirații și realizări și dintre statutul simbolic și cel economic.

5. În fine, produc o nouă bulă speculativă, bazată pe credite pentru studii, care mai devreme sau mai târziu va exploda, aruncându-i pe toți cei descriși la punctele anterioare, alături de marea masă se săraci care nu își permit o educație universitară, într-o nouă criză economică.

Firește, establishmentul liberal care a patronat, ani la rând, acest sistem n-o să știe ce anume l-a lovit. Nici n-ar avea cum, dată fiind propria sa educație precară, care își găsește și ea expresia în debila teorie a conspirației referitoare la Rusia lui Putin.

Dar dacă tot veni vorba de Rusia, nu poți să nu te întrebi cum s-ar fi încheiat războiul rece dacă elita politică a democrațiilor occidentale ar fi fost la fel de stupidă și de iresponsabilă precum cea de astăzi. Și ce șanse ar mai avea democrațiile occidentale din ziua de astăzi să câștige un nou război rece?

„This month, staff will begin rolling strike action at 74 universities: their list of grievances is long indeed, ranging from pensions to pay and workload. A job in academia used to be perhaps the definitive prestigious middle-class occupation, rewarded with status, security and top salaries. Yet academics have become a case study in the decline of the middle class in favour of a casualised, precarious, overworked labour force. According to the University and College Union, university staff’s real-terms pay has declined by 20% over the last decade. In London – one of the world’s most expensive cities – that collapse has been even more profound. Seven out of 10 higher education researchers are stuck with the insecurity of fixed-term contracts, and 30% of teaching at many institutions is done by so-called atypical academics, treated as casual workers and paid by the hour.

This precariousness has huge consequences: like making financial plans, long-term family decisions, buying a house, paying rent and bills, and the impact on mental health all that can have. There’s another dimension, too: casualisation fuels the already stark pay gap suffered by women and black and minority-ethnic staff. Even as pay deteriorates, the workload only mounts: in 2016, 83% of academics reported an increase in the pace or intensity of work, with the average staff member working nearly 51 hours a week (…)

The system moulds students into consumers seeking value for money: if they are to be saddled with debt, they understandably expect an education that will open doors for high-salaried occupations. But the expansion in higher education has not been accompanied by a commensurate increase in well-paid, skilled jobs, creating a ticking timebomb of disillusionment and resentment. Yet student satisfaction is also tied to how good their grades are – and, given student satisfaction helps underpin university rankings, that incentivises universities to grant higher degrees. This grade inflation is truly remarkable: the number of first-class degrees has soared by 80% since the introduction of tuition fees. This means students overall know they can put less effort in, and inevitably leads to a less skilled workforce. Is this good for society or the economy?

There’s another perverse consequence of marketisation: as debt-laden students head for degrees they think will maximise their earning potential, many vital courses suffer. The University of Sunderland is axing its history, politics and foreign language courses, for example, expressing a desire for a more “career-focused and professions-facing” approach.

“We do know that subjects go in cycles,” says Prof Fenton, “so there some courses that aren’t trendy now, it’s decided they’re not economically viable, and you end up with universities without politics or history departments.” It’s a process encouraged by a wider push to promote Stem subjects – science, technology, engineering and maths – at schools, often to the detriment of creative arts.

The student experience would improve, we were promised, yet the average price of student accommodation surged by a third between 2012 and 2018. It leaves students struggling with financial stress and increasingly holding down paid work to survive, inevitably harming their studies. What a mess: skint students convulsed with worry about tens of thousands of pounds’ worth of debt and whether there’s a well-paid job waiting for them, taught by overstressed, underpaid, precarious staff.”

https://www.theguardian.com/commentisfree/2020/feb/14/market-universities-crisis-staff-strike?fbclid=IwAR2OZyUUIWR1JmDNMIDOezFtm1tKrQafvshXjZ5gDsJVJxlPgKbbGThIy4U

Privatizare

C-o moarte toți suntem datori,
Dar nu-i totuna asistat să mori
Ori tefelist #rezist.

Merge și:

C-o moarte toți suntem datori,
Dar nu-i totuna tefelist să mori
Ori câine pesedist.

Unii sunt ferm convinși că o viață valorează mai mult decât alta și că asigurarea lor privată va valora întotdeauna îndeajuns de mult ca să-și salveze viața. Asta e. Dumnezeu să-i aibă în pază! Că de statul „comunist” s-au lepădat.

Această ciumă care nu mai moare

„17 elevi din comuna doljeană Daneți au fost intoxicați cu substanțe de dezinsecție. La fața locului intervin două echipaje de la Serviciul de Ambulanță, dar și trei echipaje pentru victime multiple. Acțiunea este în desfășurare.
Citeşte întreaga ştire: 17 elevi intoxicați la școală într-o comună doljeană. Plan roșu de intervenție”

PNL-ul e la putere de mai bine de trei luni. În aceste trei luni, s-au tot repetat cazurile de deratizări, dezinsecții și dezinfecții în urmă cărora oamenii ajung la spital, dacă nu direct în groapă. Deci e clar că avem de-a face cu o problemă sistemică, iar guvernul nu face nimic. De fapt, face ceva: se dă jos singur ca să organizeze alegeri anticipate cu trei luni înainte de termen, proiect care probabil că îi mănâncă tot timpul.

În orice caz, sunt sigur că fiecare nou incident de acest tip se explică strict prin moștenirea toxică, virală, infectă și profund dăunătoare pe care a lăsat-o în urmă ciuma roșie, sunt sigur că aceeași explicație va fi validă și peste un an, și peste trei, și peste zece, știit fiind faptul că ciuma roșie nu moare cu una, cu două. Pentru a scăpa pe deplin și definitiv de efectele ei, e nevoie de ani, decenii, secole de dezinfecții liberale, făcute după principiul scapă cine poate, operația a reușit, pacientul e mort, paraziții au murit, și odată cu ei și gazdele din specia sapiens.

PS: Dacă ajunge pe aici coronavirusul, tot cu ăștia va trebui să dezinfectăm. Niciun motiv de îngrijorare. După cum știm, oricare ar fi guvernul, iarna îl găsește întotdeauna pregătit. Cu atât mai pregătiți vom fi în caz de epidemie.

Cugetările unui fanatic religios

Dacă eu sunt un fanatic religios, cum afirmă unii și unele, mă întreb următorul lucru: care este profilul omului care e doar credincios, însă nu și fanatic, asemeni subsemnatului? Ce înseamnă să fii un bun credincios, nefanatic, și prin ce se deosebește acest credincios respectabil de fanaticul de Racu?

Ce mă enervează pe mine la mare parte din critica religiei din zilele noastre este melanjul de incultură și ipocrizie. Pe de o parte, criticii nu își asumă opoziția față de credință ca atare, ci pretind (sau cred sincer de inculți ce sunt) că se opun doar fanatismului religios. În parte pentru că vor să pară niște băieți de treabă, incluzivi, care s-ar deosebi de fanatici în general, atât de cei religioși, cât și de cei antireligioși, dar poate și pentru că vor să întrețină în credincioșii care se conformează exigențelor lor, lepândându-se de cele ale revelației, iluzia că rămân prin această strategie a adaptării la vremuri niște buni credincioși; ba mai mult, adevărații credincioșii, restul fiind fanatici. Puțini sunt cei care întrețin această iluzie din parșivenie. De fapt, e posibil ca această specie de „influenceri” să fi dispărut cvasicomplet în aceast ceas târziu al modernității. Cel mai probabil, de sfertodocți ce sunt, influnecerii zilelor noastre sunt ei înșiși captivi ai iluziei pe care o întrețin.

Oricum ar fi, nu se definește niciodată în mod clar această credință curată, străină, chipurile, de duhul fanatismului/fundamentalismului, nici ce anume ar acredita-o: Revelația? Tradiția? Sau cei care impun norme religiei din afara religiei?

În mod concret, chiar dacă întotdeauna pe un fundal filosofic și teologic confuz, credinciosul bun este cel care ne face nouă, necredincioșilor, pe plac. Noi alegem ce anume simpatizăm sau tolerăm din religie, credinciosul alege și el din religie, ca la supermarket, ce se potrivește cu exigențele prietenilor și colegilor săi.

Într-un fel, cel din urmă se află într-o condiție mai jalnică decât cel dintâi, întrucât cel dintâi măcar nu se pretinde credincios, adică fidel unui legământ, chiar dacă în realitate ajunge să se comporte ca un mic dumnezeu. Căci, în mod concret, de acum el este cel care stabilește, prin decupaj și mixaj, poruncile: să nu judeci, să fii tolerant, să lași oamenii să-și trăiască viața, să ți-l ții pe Dumnezeu pentru tine ș.a.m.d.

În orice caz, atât pseudocredinciosul cât și pseudonecredinciosul sunt inculți și/sau conformiști, și niciunul dintre ei nu are curajul să stea pe propriile picioare, în fața lui Dumnezeu, în primul caz, sau în fața prăpastiei, în cel de-al doilea caz. Dacă primul nu poate să fie slăvit de Dumnezeu, pentru că se teme ca nu care cumva să fie etichetat de cel de-al doilea, în prostia lui, cel de-al doilea e sincer consternat că, ce să vezi, după moartea lui Dumnezeu (și a Fecioarei Maria), masculii postcreștinătății refuză să se închine la drepturile femeii.

În fine, dacă pseudocredinciosul și pseudonecredinciosul trăiesc, de facto, într-o relație incestuoasă, un ateu/agnostic sincer și consecvent, care chiar știe în ce nu crede, deoarece chiar s-a străduit să se lămurească, e mai aproape de Dumnezeu decât ambii. Mult mai aproape.

Timpul nu mai are răbdare – nici PNL-ul

Sunt ferm convins că după cele două episoade electorale de anul trecut, românii se vor îngrămădi din nou să voteze împotriva ciumei roșii. Totuși, cât de prost trebuie să fii ca să nu îți trezească suspiciuni această grabă a politicienilor de a se vedea mai repede cu sacii (plini cu voturi) în căruță? De ce atâta grabă, cu riscul destabilizării țării?

În fond, PNL avea la dispoziție un an ca să arate ce poate. Altfel spus, avea ocazia să-și facă cea mai convingătoare campanie electorală cu putință: cea bazată pe fapte. Teoretic, ar fi putut astfel să-și înmulțească voturile, asta dacă presupunem, prin absurd, firește, că nu s-ar fi făcut de râs până în toamnă.

Or, ce altceva trădează această disperare de a ajunge mai repede la anticipate decât dorința de a profita cât încă se mai poate de valul anticiumă roșie, până nu se prinde lumea că și ei sunt, în cel mai bun caz, tot o apă și un pământ, dacă nu semnificativ mai răi decât predecesorii. La fel ca fuga lui Iohannis de Dăncilă din timpul campaniei pentru prezidențiale, fuga înainte a PNL-ului, ca să ajungă cât mai repede la alegeri, trădează aceeași teamă, penibil de evidentă, ca nu care cumva să se prindă electoratul cât de varză sunt.

Dar la fel cum în toamnă electoratul a interpretat cufureala prezidențială ca semn al indubitabilei superiorități a spiritului german descins în politica balcanică, și acum electoratul român va interpreta disperarea PNL-ului de a ajunge mai repede la alegeri ca semn că liberali ard de nerăbdare să ne facă mai repede binele pe care îl merităm. Și chiar că îl merităm!

Cea mai bună dintre lumile (im)posibile

Trăim într-o societate în care resursele se alocă în mod barbar. Profiturile și consumul, indiferent de statutul calitativ al acestora, sunt protejate cu prețul degradării unor bunuri esențiale, definitorii pentru o societate civilizată și esențiale pentru un viitor uman întrucât sustenabil. Se restrânge tot mai mult accesul la sănătate, educație, cultură, aer curat și un viitor viabil, pentru ca să rămână bani de Black Friday, pe de o parte bani de investiții productive nule din punct de vedere spiritual (în cel mai bun caz) și toxice din punct de vedere ecologic, pe de altă parte bani pentru consumul respectivelor produse inutile sau de-a dreptul toxice, tot de către cei care au fost plătiți ca să-și irosească realmente viața producându-le. Nici nu mai pomenesc de miliardele puse la adăpost prin paradisurile fiscale sau care nici măcar nu sunt investite în economia productivă, ci în tot felul de bule speculative.

În timp ce unii sunt plătiți ca să producă mizerii sau doar nimicuri și ca să poată consuma, la rândul lor, aceleași nimicuri sau mizerii, alții, care ar putea realmente să îmbogățească omenirea din punct de vedere spiritual sunt băgați în faliment de logica pieței. Nu îi mai trimite partidul la munca de jos. Îi trimite piața, în aplauzele maeștrilor spirituali pe care partidul comunist, ăla cel puțin la fel de rău ca partidul nazist, i-a trimis cu burse prin vest. În timp ce unii sunt plătiți ca să producă mizerii sau doar nimicuri și ca să poată consuma, la rândul lor, aceleași nimicuri sau mizerii, alții se culcă nemâncați sau n-au acces la asistență medicală.

Nu suntem în stare să limităm utilizarea mașinii sau zborurile de avion, dar suntem în stare să limităm accesul la sănătate. Cel mai probabil, prima măsură ar stârni o revoltă, pe când cea de-a doua măsură aproape că nu întâmpină nici un fel de rezistență, atunci când nu stârnește de-a dreptul entuziasm sau sentimentul acut că s-a făcut dreptate, iar asta demonstrează cât de mult ne-am deformat din punct de vedere politic și moral. Nu ne revoltăm nici împotriva patronului care ne ține priponiți la locul de muncă, deseori peste program, duminica sau de sărbători, nici împotriva cămătarilor care se îmbogățesc din sărăcia noastră, nici împotriva securității de rit nou, nici împotriva noastră atunci când ne risipim sclavagist timpul de care avem nevoie pentru a putea cumpăra lucruri de care nu avem nevoie.

Ne revoltăm, în schimb, împotriva statului atunci când ne impozitează pentru a ne putea asigura nu doar nouă, ci tuturor celorlalți, acces la sănătate, educație, infrastructură de transport ecologică, cultură, spații pentru activități sportive, sprijin pentru cei vulnerabili, apă potabilă, aer respirabil și un viitor viabil. Ne revoltăm doar când se sifonează banii de sănătate de către funcționari ai statului, nu și atunci când sunt direcționați pe față către businessuri private care vând dreptul la viață doar celor care își permit. Urlăm că nu mai sunt bani doar atunci când banii sunt pentru pensii și alocații, nu și atunci când sunt pentru rachete, de parcă n-am vorbi de același ban, ci de unul supus strict legilor naturii, care îngheață imediat ce temperatura bugetară trece pe minus (banul pentru pensii și alocații) și de altul miraculos, care curge la nesfârșit, precum vinul din Cana Galileii (banul pentru servicii și rachete). În loc să spunem pe față că vrem privatizare, peste tot, inclusiv în sănătate, ne prefacem că vrem spitale, așa, la modul general, doar atunci când ne putem folosi de spitale pentru a împiedica construcția unei catedrale, doar pentru a ne înveșmânta degenerarea neoliberală într-o falsă aparență morală.

De când nu mai slujim lui Dumnezeu, nu mai slujim nici omului de lângă noi. Nu mai slujim decât patronilor și unui sine bolnav, străin de omul din noi, care ne-a luat în stăpânire, care ne-a luat și mințile, și sufletul. Nimic nu ni se pare mai normal și mai minunat decât dreptul de a face ce vrem, și nimic nu ni se pare mai revoltător decât obligația de a face ce trebuie. Libertatea de care ne batem joc e, de fapt, sclavie, iar dezvoltarea – „personală” și economică – cu care ne mândrim nu e decât afundare în barbarie și ratare umană, în forma ei cea mai jalnică.

Nu mai suntem în stare să facem nimic împreună. Nici să conservăm ceea ce generațiile de dinainte au știut să facă împreună. Suntem în stare doar să ne distrugem trecutul și viitorul printr-un individualism anomic.