Înjurătura care ne unește și înjurătura care ne desparte

Reacția scandalizată a foștilor revoluționari ai m…ii față de insulta fostei videochatiste, Oana Lovin, la adresa fostului secretar de stat din MS, Andreea Moldovan, este lămuritoare atunci când vine vorba de dimensiunea etică a filosofiei m…ii.

Domnul Liiceanu ar putea să ne explice că nu orice m…e este și civică. M…a e justificată doar atunci când e civică, adică doar atunci când o dă „România educată” și o ia „mahalaua ineptă”. Nu și invers. În niciun caz. De îndată ce ne luăm m…a înapoi, redescoperim decența mic-burgheză, valorile europene, vechile idealuri ale Pieței Universității ș.a.m.d.

Există m…e și m…e pentru că există oameni și oameni, superiori și inferiori, și e perfect normal ca unii („România educată”) să dea, iar alții („Mahalaua ineptă”) să ia. Drept urmare – iar aici ajungem la dimensiunea politică a filosofiei m…ii – o societate civilizată este societatea în care fiecare își cunoaște și își păstrează locul său.

Aceeași m…e care îi unește pe cei care au dreptul să o dea, îi și desparte de ceilalți, de cei care au obligația să o ia.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

România profundă, bolșevicii și auricii

Demiterea lui Vlad Voiculescu reprezintă o victorie a României profunde asupra bulei corporatiste vorbitoare de romgleză, nederanjată foarte mult de pandemie – work from home pe salarii de middle class, mâncarea livrată la domiciliu – și care vrea o țară – și deci un lockdown – ca afară.

Înăsprirea restricțiilor, care a scos lumea în stradă, nu s-a datorat doar creșterii numărului de cazuri ATI, cam cu 20% mai mult decât la vârful valului 2, și faptului că PNL-ul nu se mai află în campanie electorală, ci și faptului că la guvernare a intrat aripa dură a europenismului autohton care vrea cu orice preț alinierea la modelul tătucului lor, Emmanuel Macron.

În timp ce PNL-ul a înțeles mesajul transmis de populație și nu a vrut să piardă capital politic apăsând mai departe pe pedala de accelerație (printre altele și pentru că unii dintre protestatari se găsesc în bazinul lor electoral), USR-ul a plusat, scoțând pacienții noaptea în stradă, că poate așa vor băga frica de covid în populație și frica de pușcărie în managerii corupți, și dând peste noapte decrete peste capul primului-ministru, fără să țină în vreun fel cont de logica reprezentării democratice și de procedurile legislative de care adevărații salvatori nu se împiedică.

Avem, în cele din urmă, un conflict dintre două moduri de a face politică, unul ce ține de vechea normalitate și altul care ține de noua normalitate. Primul rămâne în logica reprezentării democratice, guvernarea care mai trebuie să țină cont și de mecanismul electoral și de voința poporului. Al doilea e guvernarea direct din bula transcendentă a celor aleși întrucât globalizați, care știu ei ce e mai bine pentru prostime, care prostime, la o adică, nici nu ar trebui să voteze. Aceștia din urmă nu țin deloc cont de voința prostimii, ci o aliniază – dacă s-ar putea și cu forța, dar ce te faci că nu te lasă pesedista aia de Curte Constituțională! – la ultimele standarde de afară. Același tip de mentalitate s-a văzut și la Referendumul din 2018 și de fiecare dată când democrația a intrat în conflict cu valorile europene: austeritate, homosexualitate, carantină de noapte. În fine, useriștii sunt adepți ai strategiei de tip Blitzkrieg și transformă guvernarea (așa cum de altfel au făcut și în opoziție) într-un spectacol violent, menit să bage spaima în corupți – și în poporul care îi votează – și să-i țină în priză pe fanii excitați.

Ceea ce au în comun cu Câțu este neoliberalismul, căci nici unii, nici alții nu s-au gândit să compenseze în vreun fel victimele colaterale ale războiului împotriva covidului. Din contră, pensiile înghețate, voucherele pentru Horeca tăiate, cu ranga la metrou peste sindicate. Aici există un deplin consens.

Dar spre deosebire de useriști, Câțu face totuși un troc, populist, ar zice unii: nu vă dau de mâncare, dar vă dau (ceva mai multă) libertate, să mai respirați și să vă mai descurcați, eventual prin vreo combinație. În schimb, la ăștiălalți ai libertatea nestingherită de acumulare pentru marele capital transnațional și digital, pe de o parte, și pulanul statului sanitar pentru toți ceilalți: pentru chiaburii mici din Horeca și angajații lor (vezi, spre exemplu, desantul Anei Pauker-Munteanu de la Timișoara), pentru mineri și alți muncitori cu cârca, pentru credincioși și pentru conspiraționiști, pentru șoșoace și videochatiste care fac scandal, pentru romi, ba chiar și pentru pacienții care s-au internat cu luxații și fracturi, nu cu covid, pentru tot acel „petit peuple” care a ieșit în stradă după impunerea noilor restricții, iar prin presiunea pe care a exercitat-o asupra PNL-ului a contribuit la oprirea Blitzkriegului, sau mai bine zis a Fritzkriegului, pentru că a început la Timișoara, tot neconstituțional, după principiul: azi în Timișoara, mâine în toată țara.

De notat că este prima oară când România profundă sau societatea necivilă iese în stradă, în localități – Brăila, Tecuci, Târgu-Jiu – unde nu s-a mai protestat niciodată, fără să fie condusă de intelectualii stângii (2012) sau risipită într-o mare de corporatiști condusă de intelectualii dreptei (Liiceanu, Tismăneanu și alți filosofi și politologi ai m…ii 2017-2018), pe un val pe care, în mod natural, se suie AUR, pentru simplul motiv că toți ceilalți au susținut, eventual doar cu mici rezerve, războiul sfânt împotriva covidului așa că într-un sfârșit n-a mai rămas decât AUR.

La fel ca în Primul Război Mondial, după ce entuziasmul inițial și speranța unei victorii rapide s-au risipit, nemulțumirea a tot crescut cu fiecare nouă zi petrecută în tranșee, cu fiecare nouă dovadă a incompetenței generalilor – vaccinare, testare, izolare -, cu fiecare nou tun dat de profitorii războiului, cu fiecare nouă înjumătățire a rației alimentare, cu fiecare nou bici ofițeresc încasat de mujicii care tot mai des ieșeau din rând.

La final, au profitat de pe urma dezastrului cei care s-au opus de la bun început războiului: bolșevicii. Iar dacă războiul românesc împotriva covidului se va termina cu un dezastru – eșecul, într-un fel sau altul, al campaniei de vaccinare -, cei care vor câștiga politic de pe urma acestui dezastru nu vor mai fi bolșevicii, ci auricii.

Și în ipoteza în care campania de vaccinare va fi un succes ce va pune capăt pandemiei (dă Doamne!), tot va exista un potențial de nemulțumire populară ce va putea fi exploatat de AUR, căci după pandemie oamenii oricum vor fi cu nervii praf și va urma plata facturii, iar din semnalele transmise până acum, pare destul de clar că alianța PNLPLUSUSR are de gând să plătească factura după rețeta consacrată, adică să plătească săracii. Dar dacă va eșua campania de vaccinare, astfel încât vom rămâne și infectați (eventual cu noi variante) și cu nervii praf și cu banii luați, atunci dezastrul politic va fi total, iar principalul sau poate unicul câștigător va fi AUR.

Poate și pentru că intuiesc spectrul amenințător al acestei scadențe ce nu poate fi amânată la nesfârșit – de fapt, cel târziu până în toamnă ne vom lămuri inevitabil – oportuniștii din PNL au decis să se debaraseze de radicalii din USR, pe care anul trecut pe vremea asta îi asculta multă lume, dar acum abia dacă îi mai ascultă fanii din bula lor. În definitiv, fiecare pasăre pe limba ei piere. Ei au fost învinși pentru simplul motiv că bula lor e prea mică, iar politica lor a fost de la bun început o politică făcută strict în și pentru bula lor. Mică.

Și mai e ceva: oportunismul electoral al liberalilor, zgârcenia lor neoliberală și sărăcia relativă a românilor prin raport cu vesticii ne-au furnizat în toamnă un model mult mai relaxat decât cel din majoritatea statelor din Europa de Vest, iar oamenii au constatat că la noi nu a fost mai prost decât în alte state cu restricții mult mai dure. De altfel, România se află la mijlocul clasamentului european atunci când vine vorba de numărul de morți la milionul de locuitori, cu un loc după mult mai relaxata Suedie, bastionul ereziei epidemiologice, și mult în urma Franței lui Macron, care rimează cu Dracon.

Drept urmare, oamenii au prins curaj, întâi de toate în raport cu pedagogia autoritară a experților, mai ales că și foamea îți dă curaj, iar pentru cea mai mare parte din oameni perspectiva de a sta închis la nesfârșit, perspectiva dispariției lumii normale, e mult mai înspăimântătoare decât virusul. Și cum se spune: cui pe cui scoate. Foamea și frica de 1984 omoară frica de virus.

În fine, peste toate acestea se mai adaugă și fondul nostru mioritic – și de-o fi să mor… -, imunitatea naturală a poporului român față de utopii, convingerea că ăia de la guvernare oricum nu ne vor binele și că oricum va fi prost, așa cum a fost întotdeauna, și că de supraviețuit vom supraviețui cum am făcut-o și până acum: cu moaștele sfinților, cu o berică și un grătar și făcând ce știm să facem cel mai bine: caterincă.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Dezbateri

Aud că ultima polemică din câmpul stângii autohtone s-a purtat între susținătorii și opozanții unei feministe queer de etnie romă, care a pretins că a fost abuzată de o altă feministă din cadrul etniei majoritare, care după ce a sedus-o a părăsit-o, exercitându-și astfel asupra victimei privilegiul ei de clasă și rasă. Adevărul e că decât să urmărești astfel de polemici, mai bine te uiți la Procesul Etapei: a fost sau n-a fost henț în careu la Dănciulescu? În fond, dezbaterile prezidate cu ani în urmă de Ovidiu Ianițoaia erau cel puțin la fel de relevante din punct de vedere politic. Sau, revenind în ziua de azi, schimbi postul pe Antena 3 unde poți în schimbi să urmărești cum țara arde. La propriu. Încă o dată, viața bate filmul (cu proști).

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

Situațiunea

Să recapitulăm. Avem așa:

1. Demenții distopici și ipohondrii nevrozați care îi susțin pe primii, adepții noii normalități gata oricând să ne amputeze sufletul ca nu care cumva să murim de covid și care, asemeni doctorului nazist din filmul lui Kubrick despre Apocalipsa nucleară, ne-ar ține închiși sub pământ și o sută de ani.

2. Profitorii, ăia care își umflă conturile în timp ce amărâții plătesc factura pandemiei și mor cu zile pentru că nici în plină pandemie sănătatea nu reprezintă o prioritate pentru guvernul României. Plus mare parte din sclavii lor, care se identifică din reflex cu poziția stăpânilor. Ăștia nici nu au un interes ca pandemia asta și nebunia aferentă, atât de profitabile, să se termine prea repede. Dar le dau lecții „analfabeților funcționali” din vilele lor de milioane.

3. Incompetenții de la guvernare care nu sunt în stare să facă anchete epidemiologice, să testeze, să izoleze, să vaccineze (aici nici măcar nu mai e exclusiv problema lor, e întâi de toate problema UE), să trateze eficient și care nu mișcă un deget pentru a redistribui profiturile celor de la punctul doi către societate, ale cărei nevoi au crescut enorm, ba din contră, îi sprijină prin contracte de achiziții și închiderea concurenței. Aceștia dau vina pentru tot ceea ce se întâmplă exclusiv pe cea de-a patra categorie.

4. Sandilăii, și ăștia tot nevrozați incapabili de o raportare rațională și responsabilă față de medicină și prevenție.

Și în rest, noi ceilalți, prinși la mijloc, care Dumnezeu știe pentru ce păcate plătim. Suntem mulți, suntem puțini? Suntem o minoritate sau suntem majoritatea? Nu știu. Cert este că nu suntem nici articulați, nici organizați. Dezbaterea publică a fost practic acaparată de nebunii din prima și a patra categorie și e deturnată de ticăloșii din categoriile doi și trei. Răul nu e localizabil, la unii sau la alții, care altfel își dau reciproc în cap. E ubicuu. Asta e marea problemă.

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

Despre sindicate, idealiști și fasciști

Fiind prins cu treburi dar fiind și blocat de Facebook, nu am apucat să scriu nimic despre protestul celor de la Metrorex, acumulând astfel restanțe, căci între timp țara întreagă e deja zguduită de proteste mult mai ample.

Voi spune așadar câteva cuvinte despre protestul muncitorilor de la Metrorex. În urma grevei, am remarcat două tipuri de discurs antisindicalist care s-a revărsat cu mânie antiproletară în spațiul public și care coexistă (altfel fără jenă) în interiorul aceleiași coaliții de guvernare și a susținătorilor ei. Pe de o parte, un discurs de-a dreptul fascist, de criminalizare a sindicalismului și echivalare a grevelor cu terorismul (vezi în acest sens declarațiile extremiste ale Ministrului de Interne, Lucian Bode, sau ale fostului consilier al lui Dan Barna, Andrei Caramitru). Pe de altă parte, un discurs cu mască proeuropeană, de tip vrem sindicate curate, ca afară, care să reprezinte cu adevărat interesele muncitorilor, nu grupări mafiote controlate controlate de lideri pesediști. Acest tip de discurs, preluat în mod jenant și de unele voci de stânga, îl regăsim și la fostul comisar european, prim-ministru și actualmente parlamentar european, Dacian Cioloș, un om care a trudit din greu, în numeroase funcții, pentru binele public și care declara pe pagina sa de Facebook următoarele:

„Metroul este al bucureștenilor, nu al unor căpușari de profesie, care compromit ideea de sindicat și care se folosesc de angajații muncitori și cinstiți ai Metrorex pentru a-și crea avantaje personale.

Domnul Rădoi, pesedist hârșâit în mulgerea resurselor publice, și câțiva așa-ziși sindicaliști și-au făcut o conducere a metroului paralelă cu cea oficială și controlează banii companiei. Și-au subordonat, de ani buni, o organizație sindicală, o controlează și o manipulează politic și, de fapt, fac orice pentru a-și proteja interesele folosind angajații Metrorex ca instrument de presiune pentru propriile beneficii.

Dincolo de acest personaj care nu mai are nimic de-a face cu sindicalismul, e păcat ca se compromite ideea de sindicat, care ar trebui să reprezinte interesele angajaților si nu interesele unuia care își consolidează propria putere.”

Așadar, domnul Cioloș vrea niște sindicate europene, curate, nepătate de mafia pesedistă, dar pe de altă parte nu pare să se simtă deloc deranjat de „tovărășia” unor membri de partid și parteneri de coaliție care echivalează sindicalismul – în mod curat european – cu terorismul (mă rog, nu se simt deranjați nici intelectuali de stânga care între timp au obținut funcții importante în Ministerul Culturii, așa că trecem peste). De fapt, la adepții sloganului „vrem o țară ca afară” am mai întâlnit și ideea că niște adevărați sindicaliști, nu mafioți pesediști ca la noi, nu ar tulbura niciodată bunul mers al urbei, oprind niște servicii publice esențiale, astfel de atacuri incalificabile la adresa civilizației bucureștene justificând, se pare, eticheta de teroriști. Căci Bucureștiul, știm bine, nu e al țăranilor, cocalarilor și sindicaliștilor, ci al nicușoriștilor.

Întâmplarea face că am trăit pe propria piele, nu aici în România, unde n-ai să vezi prea curând așa ceva, ci chiar afară, în Vest, o grevă a muncitorilor responsabili cu transportul în comun. În iarna dintre 2008 și 2009 eram student la doctorat în Ottawa. Iarna în capitala Canadei, așa cum vă imaginați, este cruntă, iar la Ottawa la vremea respectivă cam 90% din transportul în comun era asigurat de autobuze (mai exista un metrou de suprafață, dar care conta foarte puțin în economia de ansamblu a transportului în comun din Ottawa). Din punct de vedere geografic, Ottawa este un oraș cu o suprafață foarte mare și o densitate foarte mică. La noi, în București, e exact invers. Pe bicicletă, făceam de acasă până la facultate 45 de minute. Pe jos aș fi făcut trei ore. În fine, spre deosebire de București, taxiurile erau foarte scumpe. Până la facultate și înapoi m-ar fi costat vreo 40 de dolari canadieni și, dacă țin bine minte, o dată sau de două ori chiar am fost forțat să scot din buzunarul meu de student internațional suma asta.

Adevărul e că i-am înjurat destul de mult pe greviști la vremea respectivă. Aveam și idei politice ceva mai diferite, iar povara grevei au resimțit-o cel mai mult amărăștenii ca mine, dependenți de transportul în comun, căci altminteri, în America de Nord, orice om din clasa de mijloc – cu excepția ecologiștilor – se deplasează cu propriul automobil. Am evitat o pagubă financiară extrem de greu de acoperit doar prin bunăvoința și ajutorul unor confrați din parohie care locuiau lângă campusul universitar și lucrau (unul dintre cei doi, soțul) aproape de unde locuiam eu. Cu o zi înainte de cursurile la care trebuia să particip sau de seminariile pe care trebuia să le țin (de fapt, să le ținem, deoarece eram împreună cu soția acolo, orarul nostru nu se suprapunea întru totul, iar asta presupunea costuri și mai mari dacă era să ne deplasăm cu taxiul), Rick ne lua cu mașina când se întorcea de la muncă, dormeam la ei peste noapte, a doua zi mergeam la cursuri și la seminarii, după care tot Rick ne ducea cu mașina acasă când se ducea la muncă.

Am supraviețuit astfel pe parcursul celor 51 de zile (51!!!) cât a durat greva, care a început la mijlocul lui decembrie și s-a terminat la începutul lui februarie. Alți oameni care trebuiau să meargă la muncă, la privat, și care câștigau mult mai puțin decât șoferii de autobuz, au fost nevoiți, săptămâni la rând, să meargă pe jos la muncă, uneori și trei ore dus, trei ore întors, prin temperaturi care de regulă nu urcau mai sus de -15, iar uneori coborau spre -25. Presa de dreapta specula abil aceste drame individuale – altfel cât se poate de reale și incomparabile cu dramele tefeleilor căinați de Clotilde Armand, care au fost nevoiți să se descurce și ei fără metrou într-o singură zi răcoroasă de primăvară, într-un oraș care mai are totuși alternative la metrou și unde taxiurile sunt mult mai ieftine, chiar și cu jecmăneala oportunistă a companiilor de taximetrie care au profitat de ocazie pentru a-și umfla conturile – canalizând furia sărăcimii și a precariatului către privilegiații cu sindicat din sistemul public. Dar chiar și în aceste condiții atroce, în care cetățenii cei mai săraci fuseseră luați ostatici într-un război pe viață și pe moarte dintre conducerea OCTranspo și sindicatul șoferilor de autobuz, război care a durat, repet, 51 de zile, ca să știți și voi cum e o grevă ca afară, primului-ministru canadian și primarului din Ottawa, ambii conservatori la momentul respectiv, nu le-ar fi trecut în veci prin cap să-i numească pe greviști „teroriști”, iar asta deoarece erau conștienți că într-o țară ca afară, la care visează fanii lui Clotilde și Dacian, o astfel de declarație ar fi reprezentat sfârșitul carierei lor politice. Așadar, cei care visează „o țară ca afară”, ca în Vest, în timp ce fumează la București astfel de discursuri mistificatoare sau de-a dreptul fasciste, probabil că înțeleg prin Vest dictaturile militare din America Latină a anilor `70 (adică o țară unde sindicatele fie sunt slabe și degeaba există, fie devin „teroriste” și drept urmare pușcăriabile de îndată ce dobândesc putere de negociere).

În fine, o altă chestie care mă amuză este convingerea domnului Cioloș și a cititorilor săi că ei știu mai bine care sunt interesele acelor muncitori care protestează duși de nas de liderii lor sindicali; ba, cine știe, poate chiar șantajați, amenințați cu moartea sau torturați la adăpostul întunericului din subteran. Sindicatele au fost deseori acuzate, nu doar de către fasciști, ci și de către bolșevici, odată ajunși la putere, că apără niște interese de grup în detrimentul interesului public. Alții, mai anarhiști, au atacat structura ierarhică a sindicatelor și dictatura pe care liderii de sindicat ar exercita-o asupra membrilor de rând, în condițiile în care există o relație direct proporțională între forța de negociere a unui sindicat și unitatea internă a sindicatului bazată pe ascultarea și fidelitatea față de liderul de sindicat. Firește, aceste critici au – sau cel puțin pot avea – partea lor de adevăr. Relația dintre interesul sindical și interesul general este complicată. Pe de o parte, nu de puține ori sindicatele pun interesul de grup mai presus de interesul general și reușesc să impună acest interes de grup în detrimentul interesului colectiv al societății. Pe de altă parte, când ai sindicate multe și puternice, ai garanția că muncitorii din diferitele ramuri și în ultimă instanță toți muncitorii vor putea să își negocieze mult mai bine salariile și condițiile de muncă.

Desigur, atunci când după decenii de neoliberalism acoperirea sindicală a fost cvasieliminată din sectorul privat, devenind un refugiu și, drept urmare, un privilegiu al celor câțiva care încă lucrează la stat, devine mult mai greu pentru omul de rând (fraierul fără contract colectiv) să facă asocierea între interesul sindical și interesul general sau, altfel spus, între interesul ălora de la metrou și interesul său personal. Atâta timp cât doar „ăia” au sindicat sau posibilitatea de a-și face unul, devine mult mai greu să vezi interesul ălora altfel decât ca interes opus interesului tău personal. Drama cu care este asociată faza de descompunere a statului social e că furia marii majorități a poporului muncitor este canalizată dinspre privilegiile capitalului pentru care trudește această majoritate către privilegiile care ajung să fie identificate cu rămășițele mișcării sindicale. Altminteri, deși timp de mai bine de treizeci de ani dreapta hegemonică a înjurat comunismul deoarece cultiva nivelarea socială bazată pe resentiment, se pare că reflexul de tip „să moară și capra vecinului” este cât se poate de binevenit atunci când efectul este nivelarea salariilor la un nivel tot mai scăzut, sau ceea ce în literatura de specialitate e definit ca „race to the bottom”.

În ceea ce mă privește, recunosc că nu știu care este raportul dintre interesele sindicatului de la Metrorex și interesul public. Nici despre problemele care au determinat declanșarea grevei sau despre structura internă a sindicatului de la Metrorex nu știu prea multe. Dar sunt sigur, pe de altă parte, că oamenii ăia care au blocat circulația metroului știu mai bine care este interesul lor – fie el și egoist și îngust și mijlocit de un lider sindical cu trăsături de șmenar – decât știe comisarul, prim-ministrul și europarlamentarul Dacian Cioloș și alții ca el care se plimbă sub cerul înstelat cu legea morală în ei, în timp ce în buzunar acumulează niște privilegii mult mai nesimțite și mai decuplate de interesul public decât ar putea acumula vreodată, realist vorbind, muncitorii de la Metrorex.

Cât despre mine, în calitate de creștin-ortodox care își păzește mintea de resentiment și în același timp de social-democrat care își păzește aceeași mintea de tentativele de înșelare ale capitalului, aleg să fiu deranjat nu de faptul că muncitorii de la Metrorex au sindicat, ci de faptul că eu, la corporația unde lucrez, nu am, deși chiar mi-ar prinde bine, din varii motive. Dar despre asta în episodul următor.   

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

Capitalul digital și pandemia

Ceea ce uită mulți să spună e că în ciuda pandemiei și deseori datorită ei a crescut foarte mult puterea și valoarea marelui capital digital. Acesta din urmă nu are un interes ca pandemia să se termine prea repede sau, în cazul în care se termină, ca lucrurile și oamenii să se întoarcă la vechea normalitate, ceea ce în mare măsură se traduce prin întoarcerea în off-line și la formele nemijlocite de socializare.

Creșterea cererii de servicii digitale (școala online, munca de acasă), reducerea costurilor de producție prin munca de acasă, un acces mult mai bun la piața forței de muncă eliberată de limitările teritoriale (dacă angajatul nu mai trebuie să vină la birou, poți angaja nu doar din București, ci din toată țara), înghițirea micilor comercianți de giganții din domeniul livrărilor și comerțului digital și paralizarea puterii sindicatelor sau a capacității de sindicalizare prin distanțarea socială și izolarea la domiciliu a membrilor sau potențialilor membri de sindicat sunt o serie de aspecte care explică, măcar în parte, mai bine decât veșmântul ideologic al biosecurității și empatiei medicalizate, de ce există un sprijin politic puternic pentru noua normalitate, mai ales că zona socială a capitalului digital se suprapune în mare parte pe zona socială care în ultimii a căpătat un cvasimonopol asupra mass-mediei și contestării puterii în stradă (din câte se pare, doar tefeliștii – cu sprijinul sereiștilor – mai sunt capabil să organizeze proteste suficient de ample pentru a răsturna guverne în stradă).

Din punctul meu de vedere, atât vandalismele comise de trupele de asalt ale BLM-ului, cât și lupta useriștilor împotriva chiaburilor din Horeca prin metode NKVD-iste trebuie înțelese ca scene ale unui mare război global împotriva capitalului învechit sau nu îndeajuns de înverzit, mic și mijlociu, război de acaparare condus de marele capital digital.

Ca orice revoluție înțeleasă în termeni marxiști, această revoluție este în același timp și o revoluție culturală care lovește prin toate mijloacele în vestigiile lumii vechi: școala nedigitalizată, familia heterosexuală mult prea poluantă, aglomerată și incompatibilă cu munca de acasă, Biserica, înlocuită cu meditația și mindfulness-ul, și ele mult mai compatibile cu distanțarea socială și capitalismul digital, vechile libertăți burgheze, de la dreptul la plimbare până la dreptul la liberă exprimare strivit periodic prin ucazurile lui Mark Zuckerberg, în fine, elitele statului național și ideologia naționalistă pe care acestea o pot invoca în fața tendințelor acaparatoare ale capitalului global, acestea fiind și ele rase, acolo unde nu au fost în stare să se apere în mod eficient, în numele luptei anticorupție și pentru o țară ca afară (ideal care, de fapt, este echivalent cu idealul existenței fără țară, adică fără stat național de care să se mai împiedice capitalul global).

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Narcisismul și prostia

Miza unora e să nu pară ei proști. Cu orice preț. Chiar cu prețul de a fi proști și de a-și face rău și lor și altora.

Când apare un pericol, prostul nu încearcă să identifice, rațional și smerit, cea mai bună soluție practică, pentru el și pentru alții, date fiind circumstanțele, ci caută să arate că el nu e prost precum ceilalți. Poate că i-or duce de nas șmecherii pe alți proști, dar nu și pe el.

Și cum are și Facebook, nu cugetă asta în forul său interior sau într-un grup restrâns, unde e mai ușor să te răzgândești, ci postează, ca să știe toată lumea că el nu e prost precum ceilalți. Iar după ce a postat e nevoit să persiste până la capăt în prostia lui, căci dacă ar da înapoi atunci ar trebui să recunoască în ochii tuturor că a fost prost, iar scopul lui nu e să fie deștept – mai bine mai târziu decât niciodată – ci ca nu care cumva să pară prost, atât în ochii săi, cât și în ochii lumii. Amplificând narcisismul, Facebookul amplifică prostia care ne face viața mai grea tuturor.

Firește, în pandemia asta au fost proști și proști. Și de-o parte și de alta. Și unii și alții au ținut cu dinții de poziția pe care au adoptat-o la început și s-au înverșunat și mai abitir văzând că alți proști trag în direcția opusă.

Nu e deloc o dovadă de inteligență și nici de moralitate să fii consecvent atunci când ai de-a face cu un inamic necunoscut despre care nu poți să înveți decât din mers, iar de învățat poate învăța numai cel al cărui obiectiv nu e să nu pară prost, ci să fie inteligent. La fel cum prostul care nu-i fudul nu mai este prost destul, tot astfel temelia inteligenței e smerenia.

În general – și în mod particular în cazul acestei pandemii – nu înțeleg de ce ar trebui să mă identific până la capăt cu o tabără în loc să mă identific cu adevărul care în 99% din cazuri e undeva la mijloc, mai la stânga sau mai la dreapta, în funcție de caz, dar tot undeva la mijloc, compunând-se în integralitatea lui din teze culese din ambele tabere. La fel cum mi s-a părut de la bun început o dovadă de prostie narcisistă și ideologizarea unei probleme care trebuia tratată cu empatie comprehensivă, nu selectivă, și cu realism responsabil.

În general, m-am opus lockdownurilor nu pentru că n-aș crede că virusul omoară, ci pentru că scopul vieții umane nu e amânarea morții cu orice preț, iar din datele pe care le-am acumulat până acum rezultă clar că în marea majoritate a cazurilor lockdownurile mai mult rău fac.

Pe de altă parte, sunt pentru vaccinare nu pentru că aș crede că vaccinurile nu produc uneori și efecte adverse – evident că produc – ci pentru că din datele pe care le avem în momentul de față rezultă destul de clar că beneficiile sunt mult mai mari decât riscurile.

În general, masca mi s-a părut un nonsubiect. În vecinătatea altora o port în ideea că dacă nu ajută, nici nu strică, și oricum n-am de gând să-i stresez pe alții care cred în utilitatea ei și se tem pentru sănătatea lor. Chiar nu e frumos să stresezi inutil oamenii acum când lumea și așa e extrem de stresată. Pe de altă parte, atunci când nu mă aflu în vecinătatea altor oameni o port eventual doar de frica poliției și mi-o dau jos cu prima ocazie, întrucât e cât se poate de clar că vorbim de o măsură complet idioată care doar umilește oamenii și îi întărâtă eventual și împotriva măsurilor care sunt sau ar putea să fie utile.

În fine, m-am poziționat cum m-am poziționat nu pentru că aș avea un acces privilegiat la cunoaștere via cultul pseudostiinței sau via teoria conspirației (două fețe ale aceleiași prostii), ci pentru că atâta m-a dus pe mine capul, dar sunt sigur că, la fel ca întotdeauna, lucrurile se vor lămuri pe deplin doar retrospectiv, după câțiva ani, la fel cum sunt sigur că din perspectiva acelei lămuritoare priviri retrospective se va vedea că măcar pe alocuri și eu tot prost am fost.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Vinovații fără vină

O trăsătură comună a tuturor celor care au comis crime sau doar ticăloșii în numele unei ideologii e că toți aceștia se simt victime nevinovate sau îndreptățite. Gărzile roșii și teroriștii de extremă stângă se simțeau victimele exploatatorilor, legionarii se simțeau victimele complotului iudeo-masonic, teroriștii musulmani se simt victime ale imperialismului american, Breivik se simțea victimă a marxismului cultural, iar cel mai probabil cel care a comis actul de vandalism asupra Bisericii din Titan se simte victimă a discriminării. Dacă nu el, cel puțin cei care îi găsesc justificări sau care sunt gata să bage mâna în foc că auriștii și-au vandalizat singuri Biserica pentru a-i face pe ei, reprezentanții nevinovați ai victimelor nevinovate, să arate prost.

Desigur, poate unii dintre toți aceștia sau poate chiar toți dintre ei au măcar un dram de dreptate, în sensul în care ăia pe care le-a cășunat, în calitate de urmași ai lui Adam, or avea și ei vreo vină. Dar nu asta contează și nu asta mă interesează. Ceea ce mă interesează e mecanismul psihologic al negării sau al justificării: nu, așa ceva nu putea să fie făcut de unul de-ai noștri, iar în caz că a făcut-o, e totuși de înțeles, că o fi ajuns și el săracul la limita răbdării (de câte ori am auzit discursul ăsta, da, din păcate în mediile bisericești, la apologeții Legiunii, și de fiecare dată când îl auzeam îmi venea să vomit, la fel cum mi-a venit să vomit și astăzi după ce am citit o serie de cugetări progresiste inspirate de porcăria săvârșită în Parcul Titan). Păi cum să le mai rabde victima nedreptățită pe mamaile alea care se duc cu nepoții la Biserica din parc în timp ce el suferă de pe urma discriminării. Trebuie să-și descarce și el nervii asupra acestor dușmani ai progresului care merită o doză sănătoasă de ură și batjocură creative.

În fine, ceea ce contează în ordine morală și ceea ce face diferența dintre omul de caracter (de fapt, dintre adevăratul creștin) și omul ticălos e faptul că omul de caracter e capabil să recunoască o ticăloșie ca atare și să-i spună pe nume, chiar când asta îi deranjează pe prietenii, tovarășii sau frații lui, și preferă mai degrabă să fie victimă decât ticălos, drept care va căuta să facă și să-și facă dreptate doar prin mijloace legitime și legale. Iar dacă prin aceste mijloace nu poți să-ți faci dreptate, e mai bine să rămâi tu ăla nedreptățit și să te încredințezi dreptății de la Judecata de Apoi, decât să devii ticălos sau complice la ticăloșie care apoi își caută justificări sau se străduiește să ascundă gunoiul sub preș.

Acestea fiind spuse, am constatat trei tipuri de reacție la mizeria care a fost săvârșită în Parcul Titan: a) jenante: cu siguranță auriștii au vandalizat Biserica pentru ca apoi să dea vina pe organizațiile pro-lgbt (nu e de mirare, ținând cont că vin de la personaje care oricum propagă în spațiul public teze idioate cum ar fi aceea că Rusia e Mama Aurului, că doar n-ar fi putut să fete atlantismul anticomunist un astfel de monstru); b) jegoase: de fapt, mizeria asta se justifică, măcar așa un pic, și nu e chiar o mizerie pentru că s-a făcut în numele progresului și al luptei împotriva discriminării; c) decente: nu știm cine e făptașul, așteptăm rezultatul anchetei, dar fapta în sine e incalificabilă, nu ne reprezintă în niciun fel și sperăm că responsabilul sau responsabilii vor fi identificați și trași la răspundere conform legii. Această ultimă reacție i-a aparținut domnului Florin Buhuceanu, președintele organizației Accept, pe care țin să-l felicit cu această ocazie.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Viață fără virus și vaccin fără efecte adverse

Eu nu cred că despre efectele pe termen lung ale vaccinului Astra-Zeneca se știu mai multe decât despre efectele pe termen lung ale altor vaccinuri anti-covid care au primit de la autorități aprobarea de utilizare. Cred că decizia anumitor state de a suspenda utilizarea vaccinului respectiv este lipsită de bază rațională și e o consecință a minciunii potrivit căreia vaccinul este sută la sută sigur, minciună pe care guvernele o spun guvernaților în încercarea de a-i convinge să se vaccineze.

În mod paradoxal, scenariul seamănă cu cel în care li se spune oamenilor să se închidă în case ca să moară virusul – pentru că ne-am speriat și noi, guvernanții, odată cu societatea, și cu contribuția esențială a presei – pentru ca apoi, când într-un final ies din case de nevoie și văd că virusul e tot acolo, să nu mai știm ce să le mai spunem și să ne mirăm că nu mai cred nimic.

Or niște lideri autentici, care dau dovadă de luciditate și viziune, ar trebui să le spună oamenilor adevărul. Mai exact, ar trebui să le spună că așa cum e irațional să te închizi în casă de frica unui virus cu care oricum va trebui să te confrunți când în cele din urmă vei ieși de nevoie din casă, tot astfel e irațional să nu te vaccinezi cu un vaccin care, din păcate, îi mai și omoară pe unii, atâta timp cât șansa să mori de virus e mult mai mare decât șansa să mori de vaccin. Poate că pe termen lung lucrurile or sta altfel – nu știu, dar personal nu cred să fie mult diferite – dar pe termen scurt lucrurile sunt clare: riscul nevaccinării, cel puțin la nivel individual, pentru oameni din anumite categorii de risc, e infinit mai mare decât riscul vaccinării.

Dacă ne temem de necunoscut, atunci oprim toate vaccinurile sau le testăm mai întâi douăzeci de ani, timp în care trăim (cum putem) cu virusul. În loc să cultivăm ficțiunea unei lumi fără virus și a unui vaccin fără efecte adverse, mai bine le spunem oamenilor care sunt riscurile comparate ale carantinării și necarantinării, respectiv ale vaccinării și nevaccinării. Iar dacă nu dispunem, de fapt, de informațiile necesare, le spunem, tot cu argumentele imperfecte și incomplete de care dispunem, care este modul cel mai rațional de a paria. Spre exemplu, dacă joacă FC Barcelona cu FCSB, e rațional să pariezi pe victoria Barcelonei, chiar dacă nu poți băga mâna în foc că Barcelona o să câștige. Când te sui la volan, e rațional să îți pui centura, chiar dacă există posibilitatea ca în urma unui accident să mori pentru că aveai centura pusă, însă e mult mai probabil să mori pentru că n-ai avut centură, așa că îți pui mai centura. Ba mai mult: statul te obligă să ți-o pui.

Pe de altă parte, vaccinarea, spre deosebire de carantinare, nu este obligatorie (și, cel puțin în actualul context, e bine că nu e obligatorie). Mi se pare complet irațional să începi un al treilea lockdown în Italia, deși s-a dovedit deja că abordarea asta are costuri uriașe, beneficiile sunt mai mult decât îndoielnice și, în plus, mai e și obligatorie, în timp ce oprești o vaccinare facultativă pentru că au murit de vaccin – conform datelor oficiale – infinit mai puțini decât ar fi murit din lipsă de vaccin. În plus, această abordare, în speță carantinarea, mai poate avea o brumă de sens doar în ideea în care carantinezi până apare un vaccin, așa cum ni s-a spus la început, și te aștepți ca vaccinul ăsta să apară relativ repede. Altfel e demență curată să distrugi economia și viața oamenilor și a societății pentru că o să moară 0,1% din populație, iar apoi să oprești vaccinarea pentru că au murit 0,000000000001% din cei care s-au vaccinat, în timp ce peste 80% (nu cunosc procentul exact) s-au imunizat (pentru cât de mult timp, nu e clar, dar asta e o altă discuție, în speță discuția despre beneficii în funcție de care putem evalua riscurile).

Drept urmare, în contextul de față – epidemiologic, legal și politic – și date fiind informațiile disponibile, cred că autoritățile române au luat decizia corectă în ceea ce privește vaccinul Astra-Zeneca.

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

Identificarea cu victima: noua dambla a burgheziei

Există moda asta în rândurile burgheziei mari și mijlocii de identificare cu victima, iar victima trebuie să fie musai victimă a discriminării rasiale, a sexismului sau a homofobiei, nu a sărăciei și a exploatării economice, deseori corelate, e drept, cu rasismul și exploatarea sexuală. Că așa poate să se victimizeze și Meghan Markle pe canapeaua lui Oprah.

Evident, când te uiți în paralel la Oprah și la Meghan, constați că spre deosebire de prima, cea de-a doua nici măcar nu e neagră, ci doar un pic mai bronzată, însă îndeajuns de mult pentru a revendica și ea statutul de victimă a rasismului.

Antirasismul, antisexismul și antihomofobia au devenit componente intrinseci ale ideologiei clasei dominante. În timp ce miliarde de oameni sunt călcați în picioare și exploatați în condiții crunte, noi ne uităm la victime ale rasismului sau hărțuirii sexuale care au în conturi milioane sau miliarde de dolari. Și nu îi mai vedem pe primii de ultimii, care au confiscat prim-planul.

Evident, această identificare cu victima e un mod de a-ți ascunde privilegiul și de a scăpa de conștiința vinovată. De ce ar trebui să te simți vinovat că în timp ce alții mor de foame tu te lăfăi pe milioane de dolari, în condițiile în care și tu ești o victimă care suferă mai tare de pe urma rasismului din interiorul Casei Regale sau a hărțuirii de pe platourile de filmare de la Hollywood decât suferă alții de foame? Și cum ar putea să se justifice o revoluție împotriva unei clase dominante care este ea însăși compusă din victime și oprimați?

De fapt, întreaga furie alimentată de sărăcia, precaritatea, exploatarea și alienarea de zi cu zi trebuie îndreptate nu împotriva clasei dominante, ci împotriva bărbatului alb, heterosexual și creștin, indiferent dacă este bogat sau sărac. Acesta din urmă a preluat practic rolul evreului din perioada interbelică, uneori privilegiat, deseori sărac, către care trebuia redirecționată furia clasei muncitoare exploatate. Cu deosebirea că spre deosebire de primul, definit prin fatalitatea biologiei, cel din urmă se poate izbăvi totuși prin participarea spășită la ședințele de reeducare și ispășire a vinei de a fi posesorul unui privilegiu, white-male privilege, singurul privilegiu recunoscut de clasa dominantă. E tributul pe care trebuie să-l plătească pentru a rămâne în rândul clasei dominante, în rândul lumii bune. Chiar și din această poziție privilegiată, dacă te declari feminist ca Trudeau și dai dovadă de îndeajuns de multă ură de sine, lumea bună uită cât ești de bogat și din a cui trudă te-ai îmbogățit.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu