Biserica și păcatul

Există două idei greșite despre Biserică pe care oamenii, din afara și chiar din interiorul ei, și le fac despre ea, idei care sunt aduse în dezbaterea publică în special atunci când presa mai scoate la iveală diverse scandaluri referitoare la viața secretă a anumitor celrici.

Prima astfel de idee greșită este cea conform căreia Biserica este o comunitate de mic burghezi bonomi, gurmanzi și hedoniști în limitele respectabilității sociale, care își văd de traiul lor bun în lume și consumă, eventual după o masă copioasă, un pișcot care li se servește pe post de trup jertfit al lui Hristos. Conform acestei viziuni, jertfa a fost adusă deja acum două mii de ani, Fiul Omului a fost chinuit și răstignit la marginea Ierusalimului, iar veste cea bună este că noi ăștia de astăzi putem să trăim liniștiți, relaxați, în conformitate cu sloganul băsist „să trăiți bine”, întrucât nu mai trebuie să facem niciun efort personal pentru a ne însuși jertfa respectivă. E suficient să rămânem în Biserică și să ne asumăm mărturisirea ei de credință, eventual și sub forma unui demers pro-familie care (în cele mai multe cazuri) nu ne costă mai nimic și în rest belle vivre. Mi se pare că prin zona asta se situează spiritualitatea de gen Andrei Pleșu, care zicea undeva că el nu vrea să fie un creștin care mănâncă iaurt, ci un creștin care mănâncă pui fript, și că adevăratul dizident în comunism nu era un personaj încrâncenat care murea lumii, asemeni lui Solzhenitsyn, ci un tip bonom, gurmand căruia îi plac femeile frumoase, mâncărurile bune și spectacolele de operă.

Cea de-a doua idee greșită – la fel de facilă precum prima, pentru că în cele din urmă ajunge să justifice, în mod practic, același tip de atitudine, adăugând doar un plus de cinism sau de pretenție de autenticitate revoluționară care combate prejudecățile „burgheze” – este cea conform căreia Biserica este o comunitate de îngeri, că orice distanță efectivă care se instalează între ceea ce mărturisește Biserica și ceea ce trăiește ea, în mod concret, e de natură să compromită atât respectiva mărturisire cât și eforturile celor care se luptă să fie egali cu însiși (adevăratul obiectiv al oricărui creștin, confrom lui Kierkegaard), să fie în faptă precum în cuvânt. Or, în mod concret, Biserica este (sau ar trebui să fie) o comunitate de păcătoși, care se recunosc ca atare, și care se luptă, zi de zi, oră de oră, cu păcatul, și care se sprijină unii pe alții în această luptă. Sfințenia creștinilor este dobândită în și prin această luptă, prin care ei se străduiesc să-și însușească jertfa lui Hristos, ineficace atâta timp cât nu se unește cu efortul omului. Lupta asta este extenuantă și deseori exasperantă. Creștinii sunt ca niște alpiniști care se străduiesc să urce pe un vârf, trăind cu neliniștea riscului de a-i prinde noaptea pe drum, și care în acest urcuș, prin care „iau cu asalt Împărăția lui Dumnezeu” (Matei 11, 12), și în care dacă nu urci dai înapoi, mai cad, mai se julesc, mai își rup un picior, mai ajung în pragul disperării, dar ceea ce contează este să se ridice de fiecare dată, să-i prindă noaptea nu neapărat în vârf, ci urcând, luptând, trăind la mijloc între conștiința smerită că nu au făcut ce trebuiau să facă, că nu s-au învrednicit de mântuire, dar păstrându-și tot timpul vie nădejdea în Dumnezeu, străduindu-se să nu cadă nici în deznădejde. Din acest punct de vedere, nu există Biserică acolo unde nu există conștiința păcatului, cu toată anxietatea existențială pe care o presupune această conștiință, și lupta cu păcatul, și nu există sfințenie a Bisericii decât în și prin această conștiință și prin această luptă.

În concluzie, cei care îi reproșează Bisericii că nu este ceea ce, teologic vorbind, nu a pretins vreodată că este, și care se simt într-un fel superiori creștinilor pentru că, spre deosebire de aceștia din urmă, ei sunt într-un fel egal cu ei înșiși în autoplafonarea lor dezabuzată sau în festivismul lor transgresiv-hedonist, n-au înțeles, din păcate, nimic din creștinism. Creștinii nu sunt mai buni decât alți păcătoși. Diferența dintre ei și lume este că, spre deosebire de lume, creștinii sunt conștienți de păcat și îl mărturisesc, se luptă cu el și trăiesc cu credința că, în cele din urmă, Dumnezeu îi va izbăvi de „trupul morții acesteia” (Romani 7, 24) la care refuză să se adapteze pe principiul „acceptă-te așa cum ești”, „e dreptul tău” sau, una din prostiile pe care le aud frecvent, „e mai mare păcat să poftești decât să mănânci”.

Tot așa, n-au înțeles nimic din creștinism nici cei care se pun la adăpost de atacurile oamenilor lumești descriși mai sus aifșând un creștinism în „duhul moderației”, redus la statutul de liant identitar național (Neamul nostru creștin de două mii de ani, la naționaliști) sau european (Europa Creștină, pe la elitele intelectuale dilematic-gedesiste), sau de morală burgheză sau strămoșească sănătoasă, care ne ține la adăpost de invazia barbarilor din exterior (musulmanii) și din interior (sexomarxiștii), un creștinism în care tu nu mai trebuie să faci nimic, și în niciun caz să te îngrijorezi, pentru că totul a fost făcut pentru tine. Ceea ce trebuie să facă de fapt creștinii, și ceea ce sunt chemați să facă toți cei pe care Biserica îi cheamă în rândurile ei, este să ia lupta de la capăt, în fiecare zi, și să suporte umilința de a se privi în oglindă, cu o privire necruțătoare (ca la spovedanie), înainte de a-și asuma, public, din nou, mărturisirea de credință pe care trebuie să și-o asume, indiferent de cât de mult au reușit, sau nu, să o și trăiască.

„Căci ştim că Legea e duhovnicească; dar eu sunt trupesc, vândut sub păcat. Pentru că ceea ce fac nu ştiu; căci nu săvârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc, recunosc că Legea este bună. Dar acum nu eu fac acestea, ci păcatul care locuieşte în mine. Fiindcă ştiu că nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu; Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine. Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele. Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia? Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru! Deci, dar, eu însumi, cu mintea mea, slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul, legii păcatului.” (Romani 7, 14-25)

Anunțuri
Publicat în Uncategorized | 5 comentarii

Fondul problemei pe scurt

Noi suntem buni, minunați, dar poporul nu ne ascultă.

Dar poporul e prost, deci să abolim poporul.

Dar deși abolim poporul, să-i spunem în continuare democrație.

Adevărata democrație.

Cam la asta se rezumă teoria și practica elitelor liberale globale confruntate cu faptul că pur și simplu popoarele nu le mai vor, nu mai au încrdere în ele, s-au săturat de ele.

Evident, reacția elitelor, așa cum am descris-o mai sus, nu poate decât să sporească dragostea și încrederea popoarelor față de ele. Până la punctul la care o să ajungă să și-o exprime cu pumnul, bâta, mitraliera, etc.

La cum arată termenii conflictului, el nu se poate termina decât fie cu dictatura elitelor, fie cu dictatura popoarelor (pe vremuri i se zicea dictatură a proletariatului, dar și aia a fost deturnată de o elită de revoluționari de profesie cu monopol pe reprezentarea, fără consultare, a proletariatului, cum cu siguranță se va întâmpla și în viitor, dacă se va ajunge acolo).

Asta dacă nu vom redescoperi democrația reprezentativă și legitimitatea, sau altfel spus, convingerea că avem dreptul de a-i guverna pe oameni doar dacă i-am convins că suntem vrednici să-i reprezentăm.

Și ca să le câștigăm încrederea trebuie să-i ascultăm, ca să aflăm ce-i supără, și să găsim soluții credibile pentru a le rezolva problema sau, dacă acele soluții pur și simplu nu există, cel puțin pentru moment, să încercăm să-i convingem de ce este rațional să-și modereze așteptările și să ne încredințeze, chiar și așa, guvernarea, aceasta fiind opțiunea cea mai puțin rea dintre cele disponibile, cel puțin pentru moment.

Asta înseamnă acceptarea faptului că legitimitatea este dată doar de urne, nu de statul profund, justiția colonizată, societatea civilă bine finanțată și încolonată, strada veșnic mobilizată, compensând prin capacitatea de a țipa tare, organizat și frumos evidentul deficit de reprezentativitate.

Primul pas e să ne împăcăm cu faptul potrivit căruia consultările populare – alegeri, referendumuri – se mai și pierd. Sau, altfel spus, să învățăm să pierdem.

Dar ne-am învățat ca de fiecare dată când pierdem să o băgăm p-aia cu tirania majorității.

Or, cu o astfel de atitudine, într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu, nu se poate ajunge decât la tiranie.

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

Fenomenologia conflictului (distructiv) – câteva reflecții

Periodic, oamenii de bun simt (bun simt care se cultiva greu si se conserva tot greu, important de precizat) ajung sa fie prinsi la mijloc intre doua factiuni de psihopati, al caror conflict practic ia societatea ostateca.

Factiunile respective vor puterea doar pentru ele, refuza de principiu sa o imparta cu careva, refuza ideea de reguli comune si principii universale pe care toata lumea trebuie sa le respecte. Sunt dispuse sa faca orice pentru a dobandi puterea si orice pentru a o pastra. Exagereaza pana la caricaturizare defectele taberei adverse si isi suprima complet orice simt autocritic, gasind cele mai halucinante justificari pentru samavolniciile pe care le comit. De fapt, justifica orice samavolnicie aratand cu degetul la cele comise de tabara adversa, de fiecare data cand sunt luati la intrebari, invocand constant pericolul reprezentat de tabara adversa care ar justifica, in ceea ce-i priveste, o perpetua stare de exceptie, de abatere de la regulile comune ale moralei si bunului simt.

La limita, genul acesta de oameni defileaza cu argumentul nefalsificabil de tip ”altfel” nu se poate, pana intr-acolo incat, dupa ce totul se termina vin si iti spun, sigur, ti-am dat cu toporul in cap, dar daca nu iti dadeam noi cu toporul in cap sa vezi ca ti-ar fi fost mai rau, sau ai meritat-o, pentru ca nu erai cu noi, iar cine nu e cu noi e impotriva noastra, iar noi reprezentam binele, deci tu reprezinti raul, etc. Ambele tabere se justifica prin viciile taberei adverse (traiesc de pe urma acesto vicii), nu prin propriile virtuti. Invoca principii universale atunci cand tabara adversa le incalca, si actioneaza la randul lor fara niciun fel de scrupule, fara niciun fel de respect fata de principiile universale pe care le invoca doar cand se afla in situatia particulara a celui care sufera pe propria piele incalcarea acelor principii. Deseori, merg pana la punctul la care neaga cinic sau psihotic orice crime comise de propria tabara, in timp ce insista constant pe crimele comise de tabara adversa, inmultindu-le daca se poate si cu doi, si cu trei, si cu patru. Se autovictimizeaza pana la indecenta desi sunt gata oricand sa se pise pe mormantul victimelor care ”si-au cautat-o”, ”au meritat-o”, n-au fost cu noi, deci au fost impotriva noastra, iar noi suntem binele, deci ele au fost de partea raului, deci bine le-au (le-am) facut, etc.

In fine, prin intreg acest ansamblu de comportamente, cele doua factiuni se alimenteaza reciproc si, ceea ce este mai grav, ajung sa recruteze tot mai multi adepti pe care ii fac sa actioneze si sa gandeasca dupa acelasi tipar. Caci dupa cum am spus, bunul simt, principialitatea, se cultiva greu si se conserva la fel de greu, mai ales in conditii vitrege. Or, intr-un climat de acest tip, in care se joaca joc de suma zero fara sa se tina cont de reguli, oamenii normali care sunt prinsi la mijloc se vad pusi cu spatele la zid. La limita, sunt fortati sa aleaga intre acest gen de partizanat si supravietuire. Asa stand lucrurile, nu e de mirare ca tot mai multi ajung sa se radicalizeze, sa se rinocerizeze, sa devina partasi la psihoza generala care se raspandeste ca o ciuma. Si dupa ce totul se termina, iar una dintre tabere o lichideaza pe cealalta, dupa caz, aceiasi oameni si descendentii lor vin si spun fie ca ei au fost niste victime nevinovate, care doar s-au opus raului, fie ca ei au fost, fara alte nuante si precizari, socotite din start blasfemiatoare, de partea binelui, deci, daca n-ar fi fost ei, raul ar fi triumfat.

Dar totul porneste de la niste psihopati care vor puterea cu orice pret si o vor doar pentru ei si care, bineinteles, devin periculosi in vremuri de criza, cand lucrurile nu mai functioneaza. Cat despre oamenii prinsi la mijloc, asa s-a intamplat si in Europa interbelica, teren de confruntare intre fascisti si comunisti, asa s-a intamplat si in Spania razboiului civil, si in Siria lui Assad si, pastrand proportiile, si in America de astazi in care Trump ne salveaza de aberatiile corectitudinii politice si viceversa.

Oricum ar fi, trebuie subliniat ca de fiecare data cand utilizam standarde duble din ratiuni oportuniste sau pentru a ne satisface dorinta de putere, de auto-afirmare, de imbogatire sau doar dorinta de a fi apreciati sau macar de a nu fi atacati de genul de haite descrise mai sus, ne aducem mica noastra contributie la degradarea climatului general de coexistenta, degradare din care rezulta fenomene precum cele descrise mai sus. Mai mult, deseori nu suntem vinovati doar pentru incurajarea, tolerarea sau participarea activa la abuzurile taberei cu care ne identificam, ci partial vinovati si pentru abuzurile taberei adverse, deoarece contribuim prin abuzurile noastre la un climat in care tabara adversa se radicalizeaza, poate recruta mai usor noi adepti si isi poate justifica mai usor propriile abuzuri.

Problema in zilele noastre este ca sunt tot mai multi oameni la care lipsa unui elementar simt al empatiei si echitatii ajunge sa se manifeste, dincolo de aceste probleme morale, inclusiv ca o forma de imbecilitate, care le intuneca intru totul si orice fel de ratiune strategica, in virtutea careia ar trebui macar sa anticipeze ca lipsa lor de realism si masura va hrani lipsa de masura a celor situati de cealalta parte a baricadei, abuzurile lor vor alimenta abuzurile celorlalti, societatea va deveni tot mai segregata, mai partizana si mai violenta si la sfarsit toata lumea va pierde.

Dar dupa cum am spus, mare parte dintre oamenii de astazi traiesc intr-un regim al perpetuei auto-justificari narcisic-maniheiste in care noi nu jucam dupa reguli, pentru ca noi suntem cei buni, alesii, noi nu impartim puterea cu nimeni pentru ca noi suntem cei buni, alesii, noi nu dialogam cu nimeni pentru ca deja posedam adevarul, noi nu tinem cont de consecinte, pentru ca noi avem dreptate, pentru ca noi suntem cei buni, alesii, s.a.m.d.

Sau poate ca unii dintre acestia tocmai pe alimentarea conflictului si degradarea climatului general mizeaza pentru ca, in mod mai mult sau mai putin constient, intuiesc sau stiu ca acest tip de climat este singurul in care psihopati ca ei au sansa sa puna mana pe putere.

Si desigur, mai sunt si oamenii din umbra, baietii care vegheaza la siguranta noastra, care probabil ca au motivele lor sa intretina o astfel de atmosfera in care nu se mai poate coagula nimic si deseori nici macar nu mai poti gandi limpede.

Publicat în Uncategorized | 3 comentarii

Scurtă incursiune lămuritoare în mocirla ideologiei legionare

În Evanghelie, Hristos spune că „din cuvintele tale vei fi găsit drept, și din cuvintele tale vei fi osândit” (Matei 12, 37)

Una dintre problemele pe care o întâmpin atunci când mă trezesc, în mod recurent, cu pagina de facebook invadată de susținători și apărători ai legionarilor, ca urmare a intervențiilor mele critice referitoare la Mișcarea Legionară, este faptul că, din neștiință sau din rea credință, interlocutorii mei prezintă legionarismul ca fiind cu totul altceva decât a fost de fapt, de preferință o formă de viețuire și mărturisire creștină, anti-comunistă și anti-corupție, în cea mai mare parte pașnică și pură în esența ei, chiar dacă punctată ocazional de unele derapaje violente, care n-ar avea nicio legătură cu substanța doctrinară a Mișcării, ci ar fi doar accidente ocazionale provocate mai degrabă de agresiunile constante la care au fost supuși niște legionari cu intenții cât se poate de curate și de lăudabile.

Ca atare, atunci când afirm că Mișcarea Legionară a fost o organizație (extrem de) antisemită, pogromistă, pro-nazistă (nu doar în virtutea unor calcule geopolitice ci, deseori în răspăr cu aceste calcule, din afinități ideologice conștientizate și asumate, în principal datorită unei uri comune față de evrei, cu carcater visceral și bazată, în ambele cazuri – legionar și nazist -, pe justificări delirante), teroristă (fără vreo urmă de „remușcare creștină”), violent anti-democratică (dispusă, în principiu, să răstoarne ordinea democratică prin mijloace violente, chiar dacă deseori și-a ascuns intențiile, din rațiuni tactice, în spatele unui discurs ambiguu) și pe alocuri rasistă, sunt acuzat că îi calomniez pe legionari și că denigrez substanța creștină și patriotică a Mișcării lor.

Dar pentru a ne lămuri cine erau de fapt legionarii, care era crezul lor și care erau intențiile lor, cel mai bine este să le dăm cuvântul fruntașilor legionari înșiși, care au fost în același timp principalii ideologi ai Legiunii.

Dar înainte de a face asta, mai trebuie făcute două precizări:

a. Sunt unii camarazi contemporani, mai insidioși, care pretind că Mișcarea Legionară nu a avut de fapt o identitate doctrinară, ci fiecare legionar era legionar în felul lui și după capul lui. Dincolo de absurditatea și falsitatea istorică a acestei teze, și dincolo de deosebirile de nuanță care există în cadrul oricărei organizații politice sau religioase, chiar și în cadrul uneia cu caracter totalitar, o organizație de acest tip care nu setează, în mod mai mult sau mai puțin explicit, limitele dezacordurilor legitime, pur și simplu nu există. Spre exemplu, în absența unei mărturisiri comune de credință, Biserica încetează să existe. Ea nu este doar o coagulare de indivizi uniți de o stare de spirit comună, sau mai degrabă confuză, ci o comunitate care conștientizează și își asumă o mărturisire comună. Doar așa există și poate fi luată în serios ca instituție și comunitate. Dacă fiecare s-ar apuca să spună crezul după cum îl taie capul, atunci nu mai putem vorbi de fapt de Biserică. Invers, dacă ideologia Căpitanului, șeful suprem al Legiunii, și a celor mai apropiați tovarăși (camarazi) de drum ai săi, era irelevantă pentru identitatea legionară, atunci nu putem decât să concluzionăm că Mișcarea Legionară a fost o adunătură de bezmetici plecați cu sorcova sau drogați care nu pot fi luați în serios nici ca legionari și nici ulterior ca „sfinți ai închisorilor”. Iar dacă legionarul de rând avea convingeri diametral opuse convingerilor antidemocratice, antisemite, teroriste, pogromiste, pro-naziste și pe alocuri rasiste ale liderului Mișcării, atunci întrebarea la care cel dintâi trebuie să răspundă, înainte de orice discuție referitoare la mărturisirea sa creștină, este ce anume căuta în organizația lui Codreanu. Căci mărturisirea de credință creștină, și comportamentul întemeiat pe această mărturisire, este incompatibilă cu mărturisirea de credință legionară, care merge până la incitarea la genocid, și comportamentul întemeiat pe această mărturisire. Cine afirmă altceva nu se închină la același Dumnezeu la care mă închin și eu, ci la altul, inventat de imaginația bolnavă, intoxicată de ură și de minciună programatică, a unor rătăciți cu mintea care au pretins că Dumnezeu însuși i-a luminat și le-a binecuvântat acțiunile demente. Cine afirmă altceva, fie nu știe despre ce vorbește, fie este un fascist infiltrat în Biserica Ortodoxă, care contribuie activ la pervertirea tradiției spirituale a acesteia din urmă și a învățăturii sale de credință. În acest caz, chiar dacă persoana respectivă este victima unei manipulări emoționale, neolegionarii fiind experți în astfel de proceduri, Biserica Ortodoxă are datoria de a-l lămuri pe respectivul individ cu privire la eroarea în care se află si de a-l informa că persistența în această eroare îl așază în afara Bisericii.

b. Alți camarazi, tot așa, subtili în gândire, vin și îți spun că Legiunea a fost fluidă în devenirea ei, că ea a evoluat, regăsindu-și adevărata esență abia în pușcăriile comuniste, adică în „sfinții închisorilor”. Dar dacă legionarii au fost ceva iar sfinții închisorilor altceva, atunci cei din urmă nu pot fi utilizați nici pentru a-i justifica pe cei dintâi, și cu atât mai puțin pentru a-i redefini / reinventa retroactiv. Legionarii rămân cei care se regăseau în ideile exprimate de Corneliu Zelea Codreanu, sau care cel puțin nu vedeau vreo problemă în a face parte dintr-o organizație a cărui lider exprima astfel de idei și deseori acționa în consecință. În plus, dacă legionarismul este un păcat și o rătăcire (iar „creștinii” care nu recunosc faptul cu pricina își asumă implicit ideile și convingerile pe care le voi cita în cele ce urmează), în creștinism, de la păcat și rătăcire la sfințenie nu se trece decât prin pocăință, adică prin conștientizarea rătăcirii și păcatului de mai înainte și lepădarea lor. Dintr-o rădăcină stricată nu pot crește roade bune și nu poate rămâne într-un sfânt ceva dintr-un legionar, astfel încât esența celui din urmă să se regăsească și să se realizeze în cel dintâi. Mai degrabă, se ajunge la situația în care aparența înșelătoare a sfințeniei servește de paravan în spatele căruia persistă, nevindecate, păcatul și rătăcirea legionare, care sunt apoi servite, spre închinare, poporului „drept-credincios”, dar în realitate atras în înșelare. Iar asta nu face bine nici Bisericii, nici lumii și, în ultimă instanță, nici legionarilor și contemporanilor care continuă să fie manipulați de ideologia lor mincinoasă și criminală. După cum bine spunea un prieten de-al meu, „din punct de vedere creştin, Mişcarea Legionară nu poate fi declarată un subiect încheiat doar pentru că aparţine trecutului, pentru că este un „capitol de istorie”. Pentru un creştin trecutul nu poate fi încheiat decît prin iertarea păcatului acelui trecut. A crede că legionarii au primit această iertare doar pentru că au suferit, cei mai buni dintre ei, în temniţele comuniste înseamnă a rata înţelegerea creştină a suferinţei şi a iertării, înseamnă a le refuza, practic, iertarea (…) Suferinţa, în sine, nu izbăveşte pe nimeni. Ci doar acea suferinţă, acea viaţă în care străluceşte deja Învierea Domnului. Iar o astfel de viaţă suferă oricum din cauză că lumea respinge Învierea, iubind mai mult întunericul.” http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2011/02/

Sigur, discuția personalizată, aplicată fiecărui caz în parte, poate fi complexă și delicată. Un om nu poate fi redus la un episod din viața lui (cu toate că, pe de altă parte, nici nu se poate presupune în mod automat că și-a propus vreodată sau a reușit să-l depășească cu adevărat – lucrurile trebuie lămurite de la caz la caz). Dar problema este că această discuție nici măcar nu poate fi inițiată atâta timp cât nu i se oferă cadrul general, atâta timp cât, din nepăsare, lașitate, ignoranță culpabilă sau oportunism, ierarhia Bisericii alege să nu-i tulbure cu lumina adevărului pe cei care preferă să orbecăie în continuare în bezna mistificărilor legionare. Ba uneori le mai și ține isonul. Nu e treaba lui Racu să-i lămurească pe toți rătăciții care îi invadează, în haită, pagina de facebook, încercând prin diverse pseudo-argumente, sofisme și forme de presiune să-i închidă gura, ca să nu mai rostească „hule” la adresa „sfinților legionari”. E treaba episcopilor Bisericii Ortodoxe Române, inclusiv a celor care îi omagiază, în pastorala de Paște, pe Vasile Marin și Ionel Moța, cu ale cărui idei vă veți familiariza în cele ce urmează (dacă nu ați făcut-o deja) http://www.episcopiaspanieiportugaliei.es/…/1342-cuvant-pas…

Acestea fiind spuse, să le dăm cuvântul lui Ionel Moța și Corneliu Zelea Codreanu, care ne pot lămuri cel mai bine cu privire la adevărata natură a crezului legionar, perfect compatibil cu faptele reprobabile pe care istoricii care s-au ocupat de subiect le atribuie legionarilor. În lumina acestor scrieri, rezultă cât se poate de clar că acele fapte nu sunt devieri de la o învățătură de credință bună și curată în esența ei, ci exemple de aplicare consecventă ale respectivei doctrine, legionarii acționând, cum s-ar spune, ca la carte. Tot astfel, nu cred că poate fi separată influența toxică a unei mișcări de masă, care a obținut milioane de voturi la ultimele algeri libere din istoria României interbelice, de dezvoltarea cadrului cultural și instituțional care a făcut posibilă exterminarea în masă a unei mari părți din populația evreiască din România, în perioada celui de-al doilea război mondial. Prin cuvintele și faptele lor, legionarii au făcut rău. Mult rău.

Precizez de asemenea că prin această colecție de citate, precedată de o scurtă introducere, mă limitez doar la a evidenția aspectele morale ale legionarismului care contravin întru totul moralei creștine. Multe alte aberații teologice, legate de această mișcare, au fost analizate în acest articol: http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/…/mircea-plat…

1. „Cel mai mare noroc al nostru şi deci al românilor a fost profesorul Cuza, unul dintre cei mai străluciţi cunoscători ai problemei jidăneşti din lume, căruia îi datorăm puterea noastră de a ne orienta faţă de toate manoperele jidăneşti (…)

La 1 Aprilie 1922 apare revista bilunară „Apărarea Naţională”, sub conducerea profesorilor Cuza şi N. C. Paulescu. Oricine îşi poate da seama ce a însemnat pentru noi, în mijlocul gândurilor şi frământărilor noastre, apariţia acestei reviste. În ea găseam tot ce ne trebuia pentru o perfectă lămurire şi înarmare a noastră. Articolele profesorilor Cuza şi Paulescu erau citite cu religiozitate de tot tineretul şi aveau pretutindeni în rândurile studenţilor, şi la Bucureşti şi la Cluj, un mare răsunet.

Cred nimerit să dau aici câteva articole ale profesorilor Cuza şi Paulescu apărute în acea vreme.”

Iar apoi Codreanu citează din articolul „Știința Antisemitismului”, de A. C. Cuza:

“După această teorie, a noastră, în alcătuirea antisemitismului trebuie să deosebim trei momente: instinctul, conştiinţa, ştiinţa. 
Instinctul a făcut ca întotdeauna mulţimea, care se preocupă în primul rând de interesele sale materiale imediate, să se împotrivească parazitismului jidanilor, prin mişcări populare, adeseori sângeroase, şi generale, precum a fost între altele multe, pretutindeni, teribila mişcare a cazacilor, din Ucraina, condusă de Bogdan Hmelnischy şi în care au pierit peste 250.000 de jidani în 1649. 
Conştiinţa pericolului jidovesc se trezeşte treptat, mai întâi în clasele culte, şi apoi se întinde la tot mai mulţi, care se unesc cu mulţimea, sprijinind revendicările ei, ele însele devenind conştiente. Ştiinţa începe cu cercetări parţiale, până când ajunge – abia în zilele noastre – la determinarea obiectului ei, cercetând iudaismul ca fenomen social, despărţit de mediul în care caută să se confunde şi constatând că el este o problemă umană, şi cea mai mare, a cărei soluţie trebuie găsită (…)

Pe constatările obiective ale diferitelor ştiinţe speciale – deosebite de dânsa, ştiinţa antisemitismului – îşi bazează concluziile ei, care toate duc, cu necesitate, la aceeaşi soluţie: eliminare jidanilor din mijlocul celorlalte popoare, punând capăt existenţei lor nefireşti, parazitare, datorate unor concepţii anacronice, contrară civilizaţiei şi liniştii tuturor naţiilor şi pe care ele nu o mai pot tolera (…)
Instinctul antisemitismului: poate fi însoţit uneori de sălbăticie şi ură. Pentru că instinctul e orb – cum se zice – deşi e aşa de sigur în apărarea vieţii. Conştiinţa antisemitismului se adaugă, însă, instinctului, întărind pornirile lui, oricât ar fi de „sălbatice”. Căci pentru a fi „civilizat”, trebuie mai întâi să exişti. Ştiinţa antisemitismului: vine, în sfârşit, şi explică fenomenul, luminând tot mai multe conştiinţa mulţimii şi dând satisfacţie deplină instinctului ei, cu izbucnirile lui violente, pe care le legitimează, dezvăluind cauza lor, în parazitismul jidanilor. Astfel, ea ne dă formula soluţiei ştiinţifice, a problemei iudaismului – pe care nu ne mai rămâne decât s-o punem în funcţie, pentru a o realiza.” (Citat în Corneliu Zelea Codreanu, Pentru Legionari)

2. “Vara anului 1922 n-a trecut în linişte. Pe scena teatrelor naţionale româneşti sau comunale din oraşele moldovene încep să se joace în idiş piese jidăneşti de către trupa Kanapof. Tineretul nostru a considerat aceasta ca o primejdie, pentru că a văzut un început de înstrăinare a acestei instituţii menite să facă educaţie naţională şi morală poporului roman (…)

Era de datoria altora, a guvernului, a oricărei autorităţi, a profesorilor, să ia atitudine în faţa acestui nou atac antiromânesc. Absenţă totală. Numai tineretul, riscând lovituri, acoperindu-se de nenumărate insulte şi negăsind nicăieri nici un sprijin, a reacţionat aşa cum a putut.

Această luptă a fost continuată în toate oraşele: la Huşi, Vaslui, Bârlad, Botoşani, Paşcani etc., de grupul studenţilor ieşeni ajutaţi pretutindeni de elevii de liceu. Ei pătrundeau în sălile pline de jidani, aruncând peste artiştii satanei cu tot ce le cădea în mână şi alungându-i astfel de pe scena românească.” (Corneliu Zelea Codreanu, Pentru Legionari)

3. „„Numerus clausus” însemnează limitarea numărului jidanilor până la proporţia dintre numărul lor şi numărul total al românilor. „Numerus clausus” este numai o formulă de repartiţie a jidanilor în sânul naţiilor, dar nu o formulă de rezolvare a problemei. Această formulă nu rezolvă aproape nimic, căci ea se ocupă de respectarea proporţiilor, dar nu atacă proporţia în sine. Dacă jidanii sunt 3 milioane, îi lasă 3 milioane. Mai ales nu se ocupă din cauza acestei proporţii şi nu arată mijloacele prin care s-ar putea micşora această proporţie, adică nu cuprinde în sine mijloacele de rezolvare a problemei jidăneşti.” (Corneliu Zelea Codreanu, Pentru Legionari) – Cu alte cuvinte, nu e suficient ca evreii să fie reprezentați în universități și alte instituții în conformitate cu procentul de evrei din totalul populației din România, ci trebuie luate „măsuri” pentru reducerea numărului de evrei din totalul populației din România.

4. „Noi credem că sunt în România între 2-2 1/2 milioane de jidani”. (Corneliu Zelea Codreanu, Pentru Legionari) – Conform recensământului din 1930, în România erau 730000 de evrei, adică de vreo trei ori mai puțini evrei decât credea Corneliu Zelea Codreanu. Delir.

5. Iarăși delir: „Deci, încă odată: nu ne aflăm în faţa unor bieţi indivizi veniţi la întâmplare, de capul lor, după adăpost aici la noi. Ne aflăm în faţa unui stat iudaic, a unei armate care vine la noi cu planuri de cucerire. Mişcările de populaţie jidăneşti sunt împinse spre România după un plan bine stabilit. Probabil, marele stat iudaic urmăreşte crearea unei noi Palestine, pe o porţiune de pământ care pleacă de la Marea Baltică, cuprinde o parte din Polonia şi din Cehoslovacia, jumătate din România până la Marea Neagră, de unde uşor ar putea avea legătură pe apă cu cealaltă Palestină”. (Corneliu Zelea Codreanu, Pentru Legionari)

6. “Ce va zice străinătatea de mişcarea antisemită din România care s-a întors la barbarie? Ce vor zice oamenii de ştiinţă, ce va zice civilizaţia? Oamenii noştri politici ne vor repeta nouă la fiecare pas argumentul jidănesc, tipărit în toate foile şi în fiecare zi. Când în sfârşit, după 8 ani de zile, Germania, cu toată civilizaţia şi cultura ei, se ridică împotriva jidănimii şi biruieşte hidra prin Adolf Hitler, argumentul cade.” (Corneliu Zelea Codreanu, Pentru Legionari)

7. “COMPLOTUL STUDENŢESC DIN OCTOMBRIE 1923 O ÎNCERCARE DE RĂZBUNARE CARE SĂ SERVEASCĂ DREPT PILDĂ VEACURILOR VIITOARE

La Câmpulung a venit Moţa ca să mergem la schitul de pe Rarău al lui Petru Rareş, muntele pe care îl iubesc eu cu deosebire. Urcând Rarăul, Moţa începe să-mi spună frământările lui sufleteşti:

– Studenţii nu mai pot rezista până la toamnă şi decât o capitulare ruşinoasă, a noastră a tuturora, după un an de luptă, mai bine să-i îndemnăm să intre la cursuri, iar noi, care i-am condus, să terminăm frumos mişcarea sacrificându-ne, dar făcând să cadă alături de noi toţi acei pe care îi vom găsi mai vinovaţi de trădarea intereselor româneşti. Să ne procurăm revolvere şi să tragem în ei, dând un exemplu groaznic care să rămână de-a lungul istoriei noastre româneşti. Ce se va alege după aceasta de noi, vom muri sau vom rămâne toată viaţa în închisoare, nu mai interesează.

Eu am fost de acord, că actul final al luptei noastre să fie, cu însuşi preţul prăbuşirii noastre, un act de pedepsire a pigmeilor care, dezertând de la posturile de mare răspundere pe care le deţineau, au umilit şi au expus tuturor primejdiilor naţia românească.

Şi am simţit în momentul acela clocotind în noi sângele care cerea răzbunarea nedreptăţilor şi a lungului lanţ de umiliri suportate de neamul nostru. 
În scurt timp după aceea, ne găseam adunaţi la Iaşi, în casele d-lui Butnaru din str. Săvescu 12, următorii: Ion Moţa, Corneliu Georgescu şi Vernichescu de la Cluj, Ilie Gârneaţă, Radu Mironovici, Leonida Bandac şi eu de la Iaşi, Tudose Popescu de la Cernăuţi.

Cea dintâi problemă care ni se punea era aceasta: cine trebuie să răspundă mai întâi? Cine sunt mai vinovaţi pentru starea de nenorocire în care se zbate ţara: românii sau jidanii? Am căzut unanim de acord, că cei dintâi şi mai mari vinovaţi sunt românii ticăloşi, care pentru arginţii iudei şi-au trădat neamul. Jidanii ne sunt duşmani şi în această calitate ne urăsc, ne otrăvesc, ne extermină. Conducătorii români care se aşează pe aceeaşi linie cu ei, sunt mai mult decât duşmani: sunt trădători. Pedeapsa cea dintâi şi cea mai cruntă se cuvine în primul rând trădătorului şi în al doilea rând duşmanului.

Dacă aş avea un singur glonţ, iar în faţa mea un duşman şi un trădător, glonţul l-aş trimite în trădător.

Ne-am pus de acord asupra câtorva elemente aflate pe linia trădării şi am ales şase miniştri în frunte cu George Mârzescu. În sfârşit, venea şi acel ceas în care, cei cu atitudini de canalie, care niciodată nu şi-au imaginat că vor răspunde pentru faptele lor, într-o ţară în care se considerau stăpâni absoluţi, peste un popor incapabil de orice reacţiune, aveau să răspundă cu viaţa lor. 
De data aceasta naţia îşi trimitea, prin firele nevăzute ale sufletului, răzbunătorii. 
Am trecut apoi la a doua categorie: jidanii. Pe care să-i luăm din cele două milioane?

Am stat, ne-am gândit, am discutat şi la sfârşit am găsit că adevăraţii comandanţi ai atacului iudaic asupra României sunt rabinii, toţi rabinii din toate târgurile şi oraşele. Ei conduc masa jidănească la atac şi oriunde cade un român, n-a căzut la întâmplare. El cade ochit de rabinul respectiv. În dosul fiecărui om politic cumpărat, există un cap de rabin care a studiat şi a ordonat Cahalului sau bancherului jidan respectiv, să plătească. În dosul fiecărui ziar jidănesc şi a fiecărei metode: calomnia, minciuna, aţâţarea, există planul unui rabin.

Noi eram însă puţini şi i-am luat numai pe cei mari din Bucureşti. Dacă am fi avut însă posibilitatea numerică, i-am fi luat absolut pe toţi”. (Corneliu Zelea Codreanu, Pentru Legionari)

8. În legătură cu același eveniment: „Onoarea studentimii ne impunea sa nu primim aceasta pângarire a sufletelor noastre curate. Si astfel, goniti de autoritati, în congresul tinut astavara în padurile de lânga Iasi am hotarât ca nu încetam lupta, ca nu ne parasim neamul si ca mergem înainte cu toate ca simteam bine ca organismul nostru nu mai putea rezista mult loviturilor ce nu mai conteneau.

Si – deoarece, consecventi acestei hotarâri, am mers înainte – am ajuns azi sa vedem dati în judecata juratilor pe conducatorii miscarii. Acestia întrunindu-se în taina, din cauza ca erau urmariti, la Bucuresti spre a se consfatui au fost arestati, în urma denuntului unui student tradator, în seara zilei de 8 Octombrie 1923 si depusi la închisoarea Vacaresti acuzati fiind de complot împotriva sigurantei Statului. Totul se reducea la niste discutii avute si în care s-a pus chestiunea unei reactiuni violente împotriva prigonitorilor ca ultim gest de protestare si aparare a drepturilor si a onoarei tinerimii române, martirizate pentru credinta ei româneasca. Dupa ce conducatorii miscarii au fost aruncati în temnita stapânirea jidovita a tarii noastre crezu ca a înabusit focul care o înspaimânta atât de mult.

Peste câteva zile juratii vor judeca acesti studenti pentru ca ar fi vrut „sa atâte razboi civil ridicând si înarmând pe locuitorii români împotriva celor evrei si savârsind omoruri în mai multe orase – crima pedepsita de articolele 79 si 81 din Codul Penal”.

Asa spune actul de acuzare.

Nu tot asa spunem însa noi!

Caci lupta pentru a asigura neamului românesc o clasa dirigenta nationala româneasca, cu excluderea Jidanilor, nu e atentat împotriva Statului român! Miscarea nationala a studentilor, de asemenea, nu e razboi civil! Nici apararea unui neam amenintat de pieire nu e o crima pe care vreo lege sa o poata pedepsi!

Iata de ce la 29 Martie nu se judeca numai cei 6 studenti inculpati! Acest proces va fi al întregii miscari studentesti de aparare nationala împotriva primejdiei jidanesti. Alaturi de cei 6 vor fi judecati toti studentii si miscarea noastra, sfânta, întreaga!” (Ionel Moța, Cranii de Lemn)

8. “Puterea iudeo-liberală a auzit de blocul nostru, de legământul făcut la Văcăreşti. Ea îşi dădea seama că în jurul acestui bloc studenţimea se va ridica unitară. Nici nu înspăimântă mai mult pe jidani decât unitatea perfectă: blocul sufletesc al unei mişcări, al unui popor. De aceea ei vor fi necontenit pentru „democraţie” care are un singur avantaj şi acela pentru inamicul naţiei. Pentru că democraţia va sparge unitatea şi blocul sufletesc al unui neam şi în faţa unităţii şi solidarităţii perfecte a iudaismului din ţară şi din întreaga lume, naţia, divizată în partidele democraţiei, se va prezenta dezbinată şi va fi înfrântă.” (Corneliu Zelea Codreanu, Pentru Legionari)

9. „Anul acesta fusese un an greu şi pentru el [A.C. Cuza – nota mea]
După 30 ani de apostolat la Universitatea din Iaşii, guvernul făcuse nemaipomenita nelegiuire de a-l scoate de la catedra sa. 
La ancheta sumară făcută, acuzat fiind că instigă spiritele, profesorul Cuza a răspuns:

– Sunt un instigator al energiei naţionale.

O viaţă de luptă şi de cursuri strălucite în slujba naţiei româneşti se termina cu această recompensă din partea neamului condus de iudeo-politicianismului român.

La această lovitură s-a mai adăugat şi faptul că, fiind singur pe stradă, a fost provocat şi lovit de un jidan cu pumnul peste faţă. Când s-a auzit de această infamă îndrăzneală, studenţii au pătruns în toate localurile, lovind la fel în faţă pe fiecare jidan pe care-l întâlneau [justiție legionară – nota mea]. Cu prilejul manifestaţiei au fost arestaţi 10 studenţi, în frunte cu Moţa, Iulian Sârbu, etc. şi condamnaţi la o lună închisoare, pe care au executat-o la Galata. Studentul Urziceanu a tras mai multe focuri de revolver, dar fără rezultat, asupra aceluia care era bănuit ca autor moral al agresiunii săvârşite.” (Corneliu Zelea Codreanu, Pentru Legionari)

10. „După o călătorie lungă prin Cehoslovacia şi Germania, după o întrerupere de câteva zile la Berlin şi la Jena, am intrat în Franţa şi am poposit la Strasbourg. Ceea ce m-a impresionat peste măsură, a fost faptul de a vedea acest oraş, în contra tuturor aşteptărilor mele, transformat într-un adevărat cuibar de infecţie jidănească.

Coborându-mă din tren, aşteptam să-mi apară în faţă tipul rase galice, care a luminat cu vitejia ei neegalată veacurile istoriei.

Mi-a apărut însă, tipul coroiat şi ahtiat după câştig al jidanului care mă trăgea de mânecă să intru, fie în prăvălie la el, fie în restaurant. Majoritatea restaurantelor de pe strada gării erau jidăneşti. În Franţa jidanilor asimilaţi, toate erau cuşer. Am intrat din restaurant în restaurant, pentru ca să găsesc unul creştin. În fiecare însă, găseam tăbliţă scrisă în idiş: „Restaurant cuşer”. Cu mare greutate în sfârşit am găsit unul francez, unde am luat masa.

Între jidanii din Târgul-Cucului şi cei din Strasbourg n-am găsit nici o deosebire; aceeaşi figură, aceleaşi maniere, acelaşi jargon, aceiaşi ochi satanici în care citeai şi descopereai, sub privirea curtenitoare, pofta de a te jefui.” (Corneliu Zelea Codreanu, Pentru Legionari)

11. “Cel mai mare rău pe care ni l-au făcut jidanii şi politicianismul, cea mai mare primejdie naţională la care ne-au expus aceştia, nu stă nici în acapararea bogăţiilor solului şi subsolului românesc, nici chiar în tragica desfiinţare a clasei de mijloc româneşti, nici în numărul mare al lor în şcoli, profesiuni libere etc., şi nici chiar în influenţa pe care o exercită asupra vieţii noastre politice, deşi fiecare în parte sunt primejdii de moarte pentru neam. Cea mai mare primejdie naţională stă în aceea de a ne fi diformat, de a ne fi desfigurat structura noastră rasială daco-romană, dând naştere acestui tip de om, creând această căzătură, această stârpitură morală: politicianul care nu mai are nimic cu nobleţea rasei noastre; care ne dezonorează şi ne omoară.” (Corneliu Zelea Codreanu, Pentru Legionari)

12. “Ce vom face dacă ne vor provoca? Vom scoate din nou pistoalele şi vom trage pentru ca să ne putrezească oasele în închisori şi planurile noastre să se sfarme? În faţa acestor perspective ce ni se deschideau, ne-a încolţit în minte gândul retragerii în munţi. Acolo unde Românul a primit lupta cu toate puhoaiele duşmane. Muntele e demult legat de noi, de viaţa noastră. El ne cunoaşte. Decât să ni se usuce trupurile şi să ne sece sângele din vine, în închisorile urâte şi triste, mai bine să ne terminăm viaţa murind cu toţii în munţi, pentru credinţa noastră.

Respingeam, aşadar, umilinţa de a ne vedea din nou în lanţuri.

Vom ataca de acolo, coborând, în toate viesparele jidăneşti. Sus, vom apăra viaţa copacilor şi munţii de pustiire. Jos, vom împrăştia moarte şi milă.” (Corneliu Zelea Codreanu, Pentru Legionari)

13. „În ultima vreme, în Germania, a învins Adolf Hitler, în luptă cu hidra iudeo-masonică din toată lumea. Poporul german, cu o extraordinară hotărâre şi unitate, se luptă şi pune la pământ puterea iudaică.” (Corneliu Zelea Codreanu, Pentru Legionari)

14. „Existau în Germania mai multe organizaţii politice şi doctrinare antisemite, cu multe foi, cu manifeste, cu insigne, toate însă şubrede. Studenţimea de la Berlin şi cea de le Jena era împărţită în societăţi şi număra foarte puţini antisemiţi. Masa studenţească cunoştea vag problema. De o acţiune studenţească antisemită sau măcar de o orientare doctrinară similară celei de la Iaşi nu putea fi vorba. Am avut multe discuţii cu studenţii de la Berlin, în 1922, care desigur astăzi sunt hitlerişti şi mă mândresc să le fi fost eu profesorul în antisemitism, ducându-le acolo din adevărurile învăţate la Iaşi. 

De Adolf Hitler am auzit pentru prima dată pe la mijlocul lunii octombrie 1922. Mă dusesem în Nord-Berlin, la un muncitor care fabrica „zvastici” şi cu care legasem bune relaţiuni. Numele său era Strumpf şi locuia în Salzwedeler Strasse 3. Acesta mi-a spus: „se aude de o mişcare antisemită pornită la München de un tânăr pictor de 36 de ani, Hitler. Mi se pare că acesta este acela pe care îl aşteptăm noi, germanii”. Viziunea acestui muncitor s-a împlinit. Eu am rămas cu admiraţie pentru puterea lui de intuiţie datorită căreia el a putut desprinde cu antenele sufletului lui din zeci de oameni şi fără să-l cunoască, cu zece ani înainte, pe acela care va birui în 1932, unind sub o singură mare comandă întreg poporul german.” (Corneliu-Zelea Codreanu, Pentru Legionari)

15. „Aceasta reactiune nu se poate înjgheba decât pastrând cu gelozie si fanatism cadrele sanatoase nationale, adica o clasa conducatoare româneasca.

Nu ne putem supune mai bine învataturilor crestine decât luptând pentru ridicarea morala a natiunii.

Nationalismul radical trebuie sa ne fie calauzitorul.

De aceea pentru noi e o fala iubirea de neam, e vrednic de lauda eroismul celui ce moare aparându-si neamul si credem ca nu ne calcam datoria de crestini adevarati aparându-ne natiunea cu cea mai mare ardoare.

Pe cei care contravin acestui nationalism radical, fie abuzând de el, fie lepadându-se de el, fie uneltind împotriva lui, îi socotim ca vrajmasi si vom întrebuinta în lupta contra lor armele necesare.

Asemenea vrajmasi ne sunt astazi toti Jidanii, iar alaturi de ei dusmanii nostri nationali: magnatii unguri si Românii cei cu sufletul stricat de înstrainare, în interiorul tarii, – iar în afara de granite, toti cei care îndraznesc sa se atinga de ele.” (Ionel Moța, Cranii de Lemn)

16. “Procesul acesta de pieire a natiunii noastre poate fi înca oprit prin lupta de eliminare totala a Jidanilor si a influentei lor în mijlocul natiunii noastre.” (Ionel Moța, Cranii de Lemn)

17. “Iata felul cum stie un arian, un German adevarat, sa apere ceea ce am spus ca este criteriul fundamental al orânduirilor sociale: ideea nationala (în cazul de fata cea franceza primejduita în dreptul ei de existenta independenta). În consecinta iata cum stie sa asculte acest arian de scânteia divina din profunzimile cele mai curate ale sufletului omenesc.

Din nenorocire, daca Germania de la 1914 a fost o vinovata abatere (si nadajduim, trecatoare) de la poruncile adevaratului spirit german, arian si crestin, jupânul-lord de la Londra nu e de loc în contrazicere cu spiritul satanic jidovesc, cu caracteristica vesnic dovedita în cursul istoriei, a acestei funeste rase.” (Ionel Moța, Cranii de Lemn)

18. “Am mai spus ca nu dorim un conflict cu Ungaria. Fara a renunta la niciunul din drepturile noastre nationale si gata de a le apara oricând, dorim o înfratire cu toate natiunile împotriva Jidanilor si vom lucra pentru ea.

Iar Cahalul jidovesc sa-si noteze bine ca orice s-ar întâmpla, cel dintâi gând al nostru, al tuturor si dintr-o tabara si din cealalta, va fi de a curma mai întâi dominatia poporului jidanesc, cel mai apropiat si mai mare dusman al fiecaruia dintre noi! Iar tesaturile lor pentru stricarea fratiei crestine nu le vor aduce nici-un folos doar, cel mult, pe acela al omului care sapa groapa altuia sau care se joaca cu focul. ” (Ionel Moța, Cranii de Lemn)

19. „Ne veti spune ca nu se gaseste o solutie practica actuala? Pentru ca este primejdie de razboi dinspre Rusia si Ungaria, sau apoi Liga Natiunilor s-ar opune? Dar sunt acestea motive de renuntare la viata (caci nesolutionarea problemei jidovesti e egala cu moartea), când nimic nu ne garanteaza ca în viitor presiunea externa va fi mai mica? Noi asa ceva nu admitem. Chiar fara perspective clare, fara sistem de solutii imediat vizibile (daca ar fi sa fie asa), noi vom merge totusi înainte. Vom urca Golgota, oricât de grozava ar fi, vom cauta sa urcam întregul Neam pe Ea, siguri fiind (caci credinta ne e neclintita) ca vom învia, biruind desavârsit, chiar de-ar fi sa „murim”. Caci de nu va fi asa, n-a avut rost învierea lui Isus, de nu va fi asa, însemneaza ca cerul e gol de atotputernica forta divina.

Astfel atitudinea studentimii, chiar daca studentii n-ar putea raspunde invitatiei D-lui profesor, chiar de n-ar vedea nici studentimea clar în viitor nimic afara de fulgeratoarea porunca a sângelui revoltat si a sufletului dornic de eliberare – aceasta atitudine nu poate fi decât lupta pâna la moarte contra dusmanului, nu poate fi decât luarea crucii noastre spre a merge pe caile de lupta si jertfa pentru apararea nevinovatei multimi nenorocite.

Dar, credem, avem o solutie „practica”, „posibila”, alta decât cea extrema de mai sus (care de altfel e si ea „posibila” – o garantam noi – si rodnica – ne-o garanteaza credinta noastra). Aceasta solutie este: NUMERUS CLAUSUS.
Formula aceasta (natural tranzitorie, pâna când vor veni vremurile realizarii adevaratei solutii: NUMERUS NULLUS) era si este cum nu se poate mai practica: ea curma o buna parte a primejdiei (…)

Dar „numerus clausus” nu e o solutie decât pentru Universitati. Care ne este solutia pentru întreaga problema jidoveasca? Deocamdata, proportionalitatea, adica o serie de masuri preparatorii si tranzitorii, pentru a limita stapânirea vrajmasa, si a o reduce, pregatind în acelasi timp o purificare totala ulterioara.” (Ionel Moța, Cranii de Lemn)

20. “Dar avem noi oare nevoie de conservarea actualei structuri etnice a Statului ba chiar de întarirea ei prin organizarea mai superioara, mai perfecta a Statului corporativ? Profesiunile libere, comertul, industria, presa, sunt în proportii inadmisibile, adesea majoritati si chiar unanimitati, în mâini straine, în deosebi jidanesti. O permanentizare a acestei situatii, fie chiar în noua haina simpatica a unei Românii corporative, nu este o solutie a acestei grave probleme de structura. Caci nu se vor mai putea, ulterior, româniza viitoarele corporatii daca nu precedem aceasta organizare corporativa de împlinirea unor masuri de modificare a structurii etnice a Statului, a profesiunilor, a categoriilor sociale (sau în orice caz daca nu ne marginim a realiza din corporatism numai atât, în faza initiala cât nu prejudiciaza rezolvarea acestei probleme prealabile).

Noi nu dorim un continut identic, cel de azi, într-o forma noua. Înainte de a proceda la alcatuirea noilor forme de viata pentru viitor, sau cel putin în acelasi timp cu aceasta operatiune, trebuie sa ne vindecam ranile grele care ne-au sfârtecat vitalitatea, ne-au cangrenat trupul, adica trebuie sa procedam la reformarea structurii de baza, a structurii etnice a Statului. Dupa împlinirea acestei epuratii în corpul si spiritul populatiei alcatuitoare a României de azi, atunci da, e binevenita haina de drum nou a corporatismului si numai atunci va putea fi ea definitiv si util închegata.” (Ionel Moța, Cranii de Lemn)

21. “Da, noi aplaudam cu franchete pe Cancelarul Hitler, pentru darâmarea marxismului si a filozofiei liberale a revolutiei franceze. În noul veac în care intram, lepadând ideia unei unitati politice mondiale cât si falsele idei de libertate si egalitate democratica, pentru a le înlocui cu ideea Statelor cu adevarat nationale si independente traind între ele printr-un echilibru de forte”. (Ionel Moța, Cranii de Lemn)

22. „„Complotul studentesc” din toamna lui 1923, prima manifestare a „marii noastre rupturi” de lumea veche, înstrainata, ne-a asezat astfel la o mare departare de profesorii si parintii nostri nationalisti – atât de adânc si mult iubiti. În prima faza a evenimentelor au avut cu totii un recul în fata gestului nostru pe care… nu-l întelegeau: nu-l întelegeau pentru ca le lipsea ceva din sufletul nostru: le lipsea tocmai acest „duh al marilor rupturi” care era esenta sufleteasca a luptei noastre. Unul dintre acesti foarte vrednici profesori universitare si îndrumatori ai nationalismului nostru (altcineva decât D-l Cuza) a declarat chiar ca „pâna când judele instructor nu va gasi neîntemeiata acuzatia de complot, nu mai pot sta de vorba cu acesti tineri”. E departe de noi gândul de a pastra suparare acestui distins si bun Român, dar fraza aceasta caracterizeaza întreaga generatie a D-lui Cuza care nu pricepe volbura acestui „must care fierbe” în sufletul nostru. Caci doar, daca e vorba sa luptam contra Jidanilor, trebuia – ziceau dânsii – sa luptam „cu întelepciune”, sa luminam masele, iar când vor fi fost luminate si ne vor vota, urma sa avem majoritati parlamentare, rezolvând problema jidoveasca fara focuri de pistol si jertfe inutile, ci printr-un simplu joc de bile în urnele parlamentare (în asteptarea carui joc prefectul Manciu deocamdata ne sfarâma, din ordinul guvernului, în beciurile politiei, fara ac logica luptei cuziste sa fi avut vr-o putere de ane apara).

Nu cred ca va nega cineva aceasta situatie de acum 10 ani, care concretizeaza doua lumi deosebite, în germen: lumea reformei nationale de metoda caldicica, pe cale democratico-parlamentara, incapabila de a face fata volniciilor guvernamentale si incapabila de zgudui adâncurile sufletesti ale neamului spre a-l ridica la lupta decisiva, si lumea eroica a revolutiei spirituale si morale a natiunii luptatoare, pornite pe calea fara întoarcere care n-are decât doua iesiri: moartea sau victoria.

Marile procese studentesti urmatoare, „complotului” n-au facut decât sa accentueze aceasta distanta între spirite de formatiune deosebita. E adevarat ca D-l prof. Cuza si alti reprezentanti ai generatiei vechi – cu formula: „nu aprob, nu dezaprob, ci constat” – au venit, cu multa parinteasca solicitudine, sa ne apere în aceste procese la care, în adâncul sufletului nostru, noi nici nu mai doream, cu orice chip, achitarea: ne ajungea ca ne vedem porniti fara întoarcere împotriva temeliilor antinationale, binisor dizlocate în spiritul public si asteptam, cu constiinta multumita, un viitor personal de care nu ne sinchiseam prea mult. Si le vom fi totdeauna recunoscatori ca au contribuit a ne reda libertatii si luptei. Dar aceasta parinteasca asistenta si aparare nu înfatisa o intima si totala întelegere si aprobare a spiritului nostru de lupta „nebuneasca”. Si în loc sa recunoasca în acest spirit nou al nostru forta de actiune si de victorie de mâine (caci acest spirit revolutionar „al marilor rupturi” se vadeste a fi esenta biruintei lui Mussolini, a lui Hitler si, mai mult sau mai putin copiat, e azi imperfect însusit si de „batalioanele” cuziste), în loc sa lase liber si sa stimuleze spiritul nostru, o nemultumire tot mai surda se tot accentua la batrânii nationalisti fata de faptul ca noi tinerii nu intram cu usurinta în matca veche si nu mai încetam o data cu pretentiile fascisto-militare.” (Ionel Moța, Cranii de Lemn)

“Noi credem ca, fara a avea dreptul sa interzicem Sasilor o participare sufleteasca, limitata si conditionata, al renasterea germana din Reich – totusi nu putem admite un hitlerism în plina forma a Sasilor si Germanilor din România.
Desi prevedem o accentuare a apropierii politice viitoare a României si Germaniei – iar viitoarea rezolvare mondiala a problemei jidovesti ca si reconstructia fascista a Statelor va da nastere unei strânse colaborari si fratii a tuturor Statelor fasciste – totusi e incontestabila posibilitatea nasterii unor conflicte de interese româno-germane. Chiar si azi asemenea conflicte nu sunt cu totul evitabile si, principial, e exclus ca ele sa nu se iveasca în viitor, mai grave (…)

De aceea am spus ca nu se poate concepe si nu se poate admite un adevarat „hitlerism” Germanilor de la noi. Hitlerismul din Reich e înainte de toate o disciplina admirabila, o unitate de comanda care se executa fara discutie din partea „Volksgenossen”-ilor Reichului. În cazul nenorocit când ar izbucni un asemenea conflict româno-german, noi nu concepem ca Sasii sa sovaiasca macar o clipa de a se atasa hotarâti de partea Românilor, contra Reichului (de exemplu daca Reichul ar sustine revizionismul ungar, pot fi Sasii din Ardeal altceva decât adversari ai lui Hitler, alaturi de noi Românii?). Din acest motiv nu poate exista nici un adevarat hitlerist în România, adica nici-un soldat desavârsit si total supus Führer-ului german atât de simpatic noua tuturora, atât de stimat si de apreciat de noi toti, pâna la limita intereselor românesti.” (Ionel Moța, Cranii de Lemn)

„Alături de întreg poporul italian, alături de întreg poporul german, alături de Roma și Berlin, legionarii Români (…) salută cu elan nemărginit întâlnirea istorică a Ducelui Mussolini cu Fuhrerul Adolf Hitler. 
Nici o putere din lume nu va înfrânge puterea lor și nici o umbră nu va adumbri gloria lor” (Corneliu Zelea Codreanu, Circulări și manifeste, 1937)

„Eu sunt contra marilor democrații ale Occidentului, eu sunt contra Înțelegerii Balcanice și n-am nici un atașament pentru Societatea Națiunilor în care nu cred.

Eu sunt pentru o politică externă a României alături de Roma și Berlin. Alături de statele revoluțiilor naționale. În contra bolșevismului (…)
În 48 de ore după Biruința Mișcării Legionare, România va avea o alianță cu Roma și Berlinul, intrând astfel în linia misiunii sale istorice în lume: apărătoarea Crucii, a culturii și a civilizației creștine” (Corneliu Zelea Codreanu, Circulări și manifeste, 1937)

Telegramă trimisă de Codreanu lui Hitler cu ocazia Anschluss-ului:

„Cu nespusă bucurie, salut victoria adevărului în Austria germană. 
Toate puterile iudeo-francmasonice sunt înfrânte înaintea luminii triumfătoare a adevărului.

Dvs. [Hitler] sunteți purtătorul acestei lumini și nici o putere nu va putea, vreodată, s-o frângă” (Corneliu Zelea Codreanu, Circulări și manifeste, 1938)

 

Și în final, câteva cugetări „duhovnicești”…

“În strânsa legatura cu urmarile acestui congres studentesc, Ion I. Mota, în calitate de doctorand în Drept, da acel document si inspirat raspuns la invitatia prof. Gh. Bogdan-Duica, de a-i recita formula studenteasca solutionatoare a problemei jidanesti. Dupa cum, în legatura cu minunea cereasca întâmplata la închisoarea Clujului, în care chipul lui Isus a aparut unui grup de 11 studenti arestati, într-o chilie a acelei închisori, Ionel Mota scrie, în numarul de la 15 februarie 1928, a revistei „Pamânt Stramosesc”, articolul „Isus apare-n închisori”:

„Aparitia aceasta înseamna începutul interventiei active a Divinitatii în problema apararii omenirii, în problema dezrobirii pamântului de sub stapânirea Satanei. Deocamdata interventia se reduce la asemenea fenomene emotive. Deocamdata Isus începe prin a aparea în închisori, spre mângâierea luptatorilor antisemiti, strânsi în chingile de fier ale democratilor comisari regali. Ce veti face însa Dv., arbitrii puterii politice, când puterea Celui ce v-a aratat ca e cu noi, va aparea împotriva dumneavoastra si a prietenilor vostri buni, în manifestari active si invincibile? Ce veti face? Caci noi, acestia, noi stim ce vom avea de facut. Ce arme si forte represive veti mai putea opune Supremei forte Atotputernice?”” (A. Vântu, Introducere la Ionel Moța, Cranii de Lemn)

„Înainte de a proceda la dovedirea celor spuse în titlu, trebuie sa aratam cititorului care e actiunea noastra si pozitia pe care o ocupa ea în manifestarile noastre de viata.

Noi pornim în judecarea Jidanilor de la un adevar de netagaduit: jidanimea din toata lumea e un corp compact, un popor strain, unitar, având un acelasi program izvorât din acelasi talmud. Acest program al lor este stapânit de un egoism salbatec, propovaduit chiar în religia lor si în virtutea caruia ei râvnesc la un singur scop: stapânirea lumii întregi pe seama lor, robindu-si pe crestinii nedemni de a fi „poporul ales” al lui Dumnezeu, adica stapânitorii lumii (…)
Ca oameni de constiinta si dotati cu simtul raspunderii morale a faptelor, sa ne întrebam daca aceasta actiune a noastra e dreapta ori nedreapta, e o fapta buna ori un pacat. Sa întrebam morala crestina daca ne-am supus ei ori nu când am pornit pe calea aceasta.

Dat fiind principiul fundamental al moralei crestine, iubirea aproapelui, e evident ca morala mozaica e tocmai contrariul ei; iubirea de sine si de ai sai si persecutarea strainilor. Se pune acum întrebarea: ce ne sfatuieste si ne permite morala noastra sa facem fata de cel ce ne loveste si vrea sa ne doboare? Sunt doua cai urmate de Isus: cea aratata prin vorbele „daca-ti da cineva o palma, întoarce-ti si celalalt obraz si lasa-l sa te mai loveasca o data”. Prin aceasta Isus propovaduia toleranta.

A doua cale e aceea pe care a urmat-o Mântuitorul atunci când a gonit cu biciul afara din biserica pe negustorii care se vârâsera pâna si acolo, în ciuda tuturor legilor morale. Aceasta cale ne arata ca, atunci când se trece peste o limita, toleranta trebuie schimbata cu masuri energice de îndreptare imediata (…)
Toleranta am avut asadar, chiar prea multa. Acum trebuie sa luam biciul si sa urmam pilda a doua a lui Cristos (…)

„Numerus clausus” al nostru e moral si totodata serveste progresul societatii românesti (…)

Cauza noastra e asadar dreapta si sfânta. Sfinte ne vor fi si sacrificiile. Lupta trebuie s-o ducem înainte cu perseverenta apostolatului si cu vitejia sufletelor alese care stiu ca nu este nimic mai nobil decât de a te uita pe tine si a te jertfi pentru aproapele napastuit.

Asa a facut Cristos!” (Ionel Moța, Cranii de Lemn)

“Întunericul patimilor nu va putea niciodata cristaliza un focar de lumina salvatoare. Iar ceea ce cautam si dorim noi din toata fiinta noastra, e lumina, e înstapânirea din nou a vietii asa cum a voit-o Dumnezeu: viata de adevar, dreptate, virtute. În aceasta consta mântuirea, cu scaparea de Jidani si de toate plagile ucigatoare care ne mistuie: readucerea rodului în via dumnezeiasca, azi bolnava si stearpa, în natiunea noastra (macar în ea) cazuta în ghiarele satanice stârpitoare ale sufletului si aducatoare de pieire. Aceasta noua fecundare a sufletului pierdut al unei natiuni nu se face decât prin cea mai pura esenta de lumina, de virtute.

De pregatirea si cultivarea acestei esente am cautat noi a ne îngriji înca de mult, de când prevedeam ceasul deziluziei amare (vom dovedi la timp ca am prevazut acest ceas). Si am ajuns la crezul ca ea nu poate fi creata, pastrata, cultivata si apoi întrebuintata la operatia de regenerare decât în mediul ei creator. Ea nu poate fi gasita si captata decât la izvorul ei: la picioarele Mântuitorului, sub iubitoarea obladuire a lui Dumnezeu”. (Ionel Moța, Cranii de Lemn)

“Mişcarea legionară nu se întemeiază exclusiv nici pe principiul autorităţii şi nici pe acela al libertăţii. Ea îţi are temeliile înfipte în principiul dragostei. În el îşi au rădăcinile, atât autoritatea, cât şi libertatea (…)

Dragostea este cheia păcii pe care Mântuitorul a aruncat-o tuturor neamurilor din lume. Până la sfârşit, ele se vor convinge, după ce vor fi rătăcit, cercetat şi încercat totul, că în afară de dragostea pe care Dumnezeu a sădit-o în sufletele oamenilor, ca o sinteză a tuturor însuşirilor omeneşti şi trimiţându-ne-o prin însuşi Mântuitorul Isus Hristos, care a pus-o deasupra tuturor virtuţilor, nu există nimic care să ne poată da linişte şi pace.

Toate celelalte îşi au rădăcina în dragoste: şi credinţa şi munca şi ordinea şi disciplina.

Ce minunat şi ce înţelept vorbeşte Apostolul Pavel:

„Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti şi dragoste nu am, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Şi chiar dacă aş avea darul prorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa, chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut şi munţii, dacă dragoste nu am, nimica nu sunt.” (…)

Tot în legătură cu activitatea de educaţie în cadrul cuibului, extrag din „Cărticica Şefului de Cuib”, punctul 53: Rugăciunea ca element decisiv al victoriei. Apelul la strămoşi:

„Legionarul crede în Dumnezeu şi se roagă pentru biruinţa Legiunii Să nu se uite că noi, poporul român, stăm aici pe acest pământ prin voia lui Dumnezeu şi binecuvântarea Bisericii Creştine. În jurul altarelor bisericilor s-au adunat laolaltă de mii de ori, în vremuri de bejenie şi restrişte întreaga suflare românească de pe acest pământ, cu femei, copii şi bătrâni, cu conştiinţa limpede a ultimului refugiu posibil. Şi astăzi stăm gata să ne adunăm – poporul român – în jurul altarelor ca în vremurile de mari primejdii, pentru ca îngenuncheaţi să căpătăm binecuvântarea lui Dumnezeu”

 

Pe de altă parte…

“DRAGI CAMARAZI,

Vouă celor ce aţi fost loviţi, huliţi sau martirizaţi, vă pot aduce vestea, care doresc să treacă dincolo de valoarea şubredă a unei fraze oratorice ocazionale: în curând vom birui.

În faţa coloanelor noastre vor cădea toţi asupritorii noştri. Să iertaţi pe cei ce v-au lovit din porniri personale. Pe cei ce v-au chinuit pentru credinţa voastră în neamul românesc, nu-i veţi ierta. Să nu confundaţi dreptul şi datoria creştină de a ierta pe cei ce v-au făcut vouă rău, cu dreptul şi datoria neamului de a pedepsi pe cei ce l-au trădat şi pe cei ce şi-au asumat răspunderea de a i se împotrivi. Să nu uitaţi că săbiile pe care le-aţi încins sunt ale neamului. În numele lui le purtaţi. În numele lui, deci, veţi pedepsi cu ele: neiertători şi necruţători.

Astfel şi numai astfel veţi pregăti un viitor sănătos acestei naţii.” (Corneliu Zelea Codreanu, Pentru Legionari)

PS: Din toate acestea rezultă că ideologia legionară a avut un caracter criminal și că legionarii erau ferm convinși că ideile și acțiunile lor criminale erau binecuvântate de Dumnezeu și justificate de învățătura de credință creștină. Cine neagă o astfel de evidență este fie profund pervertit în fibra sa morală, fie spălat pe creier. Așa stând lucrurile, n-ar fi rău ca ierarhia ortodoxă să le explice credincioșilor ei cu simpatii legionare și ce a fost legionarismul, și ce este creștinismul, și de ce cele două, în ciuda convingerii legionarilor, sunt de fapt incompatibile. Din câte știu eu, aceasta este misiunea păstorilor în Biserică: să apere Adevărul de credință și turma încredințată lor spre păstorire de minciunile lupilor îmbrăcați în blăni de oaie, care caută să o ducă în rătăcire. Miza nu este doar fidelitatea Bisericii față de Evanghelia lui Hristos, ci și capacitatea ei de a-și îndeplini misiunea evanghelizatoare în societatea contemporană, precum și credibilitatea ei ca actor dominant al societății civile din România.

Sursele utilizate:

Ionel Moța, Cranii de Lemn, http://www.miscarea.net/mota-ion-cranii-de-lemn-iun1.htm

Corneliu Zelea Codreanu, Pentru Legionari, https://foaienationala.files.wordpress.com/…/pentru_legiona…

Corneliu Zelea Codreanu, Circulări și manifeste, Editura Blassco, București, 2010

 

PPS: Acest articol a fost scris în urma valului de comentarii negative postate de diverși camarazi în subsolul unei postări anterioare, în care făceam trimitere la un articol scris de un autor ortodox din America, care aborda problema rasismului în contextul adeziunii la Ortodoxie a lui Matthew Heimbach, organizatorul manifestației rasiste și neonaziste de la Charlottesville, în urma căreia o persoană și-a pierdut viața și alte nouăsprezece au fost rănite.  Redau aici și această primă postare cu tot cu trimiterea la articolul menționat:

După cum sugerează tricoul purtat de Matthew Heimbach, Căpitanul este (încă) prezent. Chiar și în America. În schimb, episcopatul Bisericii Ortodoxe Române rămâne în continuare absent. Este o rușine pentru BOR faptul că nici până astăzi nu s-a delimitat în mod oficial și lipsit de echivoc de aberația sinistră numită legionarism, cu care s-au identificat și continuă să se identifice, într-o măsură mai mare sau mai mică, un număr semnificativ de clerici și credincioși ai ei, și pe care acum am ajuns să o și exportăm. Ex Oriente lux.

„It is the responsibility of the priesthood to distinguish between what is holy and what is profane, what is good and what is evil, the benign spot and the malignant tumor, what is clean and what is an infectious disease. Racism and ethnic nationalism is just such a malignant tumor and an infectious disease that has no place among the holy people of God.

It is, then, the task of the Orthodox Christian priesthood to make the necessary distinctions in order to preserve the holiness of the Church. Let us not find that the world is holier than Christ’s Church, that the world distinguishes and cleanses itself of racism and ethnic nationalism to a greater extent than God’s holy people”.

https://blogs.ancientfaith.com/…/is-racial-nationalism-com…/

Publicat în Uncategorized | 29 comentarii

Venezuela

În contextul discuțiilor referitoare la criza din Venezuela, despre argumentul de tip acesta „nu este” („nu a fost”) socialismul se poate spune că nu este cu nimic mai puțin ideologic decât argumentul de tip „acesta nu este capitalismul”, utilizat atunci când modelele economice non-intervenționiste, nu cele intrevenționiste, generează rateuri și dezamăgiri mai mult sau mai puțin spectaculoase. Sau altfel spus, în ambele cazuri se dă vina nu pe rețeta socială greșită care a fost aplicată, ci pe faptul că nu a fost aplicată până la capăt, abordare perversă și, în ciuda pretențiilor, pseudo-științifică, care face imposibilă invalidarea premisei potrivit căreia rețeta e bună dar nu a fost de fapt aplicată și, invers, confirmarea ipotezei potrivit căreia e în natura lucrurilor ca în astfel de cazuri să îți iasă, inevitabil, altceva decât ți-ai propus și ai promis. Problema devine și mai complicată datorită faptului că omul este o ființă istorică, ale cărui condiții de existență se schimbă, sau, în alți termeni, care nu se poate scălda de două ori în același râu. Ca atare, spre deosebire de experimentele de laborator din sfera științelor naturale, experimentele sociale nu pot fi repetate, în aceleași condiții și cu aceiași actori, astfel încât să valideze concluzii științifice în înțelesul tare al termenului. În plus, nu este deloc ușor ca atunci când analizezi un caz istoric dat să reușești să distingi necesarul de contingent, ceea ce inevitabil ar fi fost așa de ceea ce ar fi putut să fie și altfel.

Acestea fiind spuse, în limitele unor cunoștințe altfel limitate cu privire la politica, economia și istoria Venezuelei, deci acceptând faptul că aici vorbim de o dezbatere mult mai complicată decât o permit editorialele din presa mainstream și comentariile de pe facebook, e cazul să precizăm totuși, în linii mari, care sunt de fapt limitele tezei potrivit căreia cazul venezuelean demonstrează încă odată, dacă mai era nevoie, natura falimentară a unui socialism altminteri definit la fel de vag atât de suținătorii cât și de detractorii săi, și plasat de fapt, de către ambele tabere, în mod cât se poate de sugestiv, undeva în zona capitalismului cu față ceva mai umană. Or aici trebuie precizate în mod clar câteva lucruri:

a) Deși departe de a-și fi făcut cu conștiinciozitate temele prescrise de FMI și alte instituții conexe, Venezuela nu a fost și nu este o țară socialistă, așa cum, de exemplu, este Cuba. Economia rămâne, în cea mai mare parte, în mâini private. Mai mult decât atât, în ciuda politicilor care au încercat să adreseze această problemă, Venezuela a rămas și continuă să rămână o țară cu un nivel foarte mare al inegalităților. Regimul venezuelean e mai degrabă o formă de petropopulism, care ține atâta timp cât ține și prețul petrolului, la fel cum și capitalismul financiarizat nord-american a mers bine până când s-a spart bula imobiliară. Iar când s-a spart ni s-a explicat că de vină nu a fost piața liberă, ci piața insuficient de liberă. Evident, diferențele de dezvoltare dintre cele două țări țin nu doar de felul în care se organizează ele în momentul de față, cu bune și cu rele, ci de decalaje istorice acumulate în timp și adâncite de profitul făcut de una dintre ele (S.U.A.) pe seama celeilalte, precum și pe seama altor țări din America Latină.

b) Aceasta ne aduce la cel de-al doilea punct și anume faptul că, atât în interior, cât și în exterior, chavismul nu a avut numai prieteni, iar neprietenii care de la bun început i-au dorit moartea nu sunt, la nivel local și global, niște actori lipsiți de influență. Dincolo de o serie de încălcări indiscutabile ale normelor democrației liberale, Chavez și succesorul său nu au „lichidat dușmanul de clasă” nici măcar în propria ogradă, că de ăla care domină politica mondială oricum nu scapi. Iar în popor e o vorbă, potrivit căreia „pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești”, confirmată pe deplin în alte cazuri din regiune, cum ar fi cel al statului Chile în timpul președinției lui Salvador Allende, exemplu spre care Venezuela pare să se îndrepte și ea. Evident, asta nu legitimează teza ideologic-infantilă potrivit căreia „americanii sunt (întotdeauna și pentru toate) de vină”, dar rămâne în seama cercetărilor ulterioare să stabilească cât mai precis cu putință distribuția exactă a responsabilităților pentru colapsul Venezuelei.

c) Cine se uită puțin la istoria economică a Venezuelei va vedea că aceasta nu a dus-o grozav nici înainte de preluarea puterii de către Chavez, fiind complet stupid să crezi că venezuelenii au optat pentru o astfel de soluție, care pentru mult timp chiar a dat rezultate, datorită faptului că li se urâse cu binele (care li se făcea prin FMI și alte instituții conexe, pe baza Consensului de la Washington).

d) În fine, chavismul este parte a unui val politic de stânga care a cuprins în anii 2000 nu doar Venezuela, ci întreg continentul sud-american, dar care nu a însemnat în niciunul dintre cazuri implementarea unui model cubanez. Din acest punct de vedere, prăbușirea tragică și spectaculoasă a Venezuelei rămâne, până una alta, un exemplu izolat. În Brazilia, după o serie de performanțe incontestabile, reflectate în repetate succese electorale, Partidul Muncitorilor a fost îndepărtat de la putere prin manevre cât se poate de dubioase, pe un fond de probleme economice relativ benigne și recurente în toate economiile capitaliste – în orice caz, incomparabile cu catasrofa din Venezuela. Iar Bolivia lui Morales și Ecuadorul lui Correa rămân în continuare nu doar de stânga, ci și pe creștere, atât economică, cât și la nivelul indicatorilor sociali. Fără să cunosc toate detaliile regiunii, mă gândesc totuși că dacă exemplul venezuelean demonstrează eșecul „socialismului”, înțeles de fapt ca refuz de a implementa Consensul de la Washington, scenariul venezuelean ar fi trebuit să se repete la nivelul întregii regiuni, ceea ce până în momentul de față este departe de a se fi întâmplat.

e) În fine, presupunând că, pe termen lung, socialismul, fie el și sub forma a ceea ce de fapt este capitalism cu față umană, nu funcționează, din asta nu rezultă în mod automat că este viabil pe termen lung capitalismul (sau cel puțin orice fel de capitalism). Dintr-o perspectivă istorică mai amplă, pe care n-ar fi bine să ne-o refuzăm sub impactul evenimentelor imediate și al tirului mediatic al presei liberale, e greu totuși de înțeles de ce, dacă acest sistem merge așa de bine (nu doar ca dricul, menit să te ducă la cimitir), oamenii continuă să se dea cu capul de zid, „ignorând lecțiile istoriei”? Doar așa, pentru că nu le ajunge capitalismul din reclamele și filmele vestice care au erodat temeliile lagărului sovietic, ci vor o lume perfectă?

În ceea ce mă privește, opțiunea mea pentru o politică socială, echitabilă, sustenabilă și bazată pe o înțelegere a calității și valorii vieții umane ce nu poate fi redusă la indicatori ce țin strict de producție și consum se plasează în cadrele și limitele pragmatismului, moralei și democrației, în condițiile în care aceasta din urmă implică nu doar voința majorității, ci și un set de reguli comune pe care toți actorii politici se obligă să le respecte. Opțiunea mea nu se datorează faptului că aș fetișiza democrația, considerând-o o valoare în sine, ci deoarece chiar nu cred că avem opțiuni mai bune de guvernare. Dacă evaluarea acțiunilor politice din punct de vedere moral e o chestiune mai complicată, atât la nivel de discuție teoretică, cât și atunci când analizăm exemple concrete, este clar, pe de altă parte, că actuala conducere din Venezuela a ieșit de mult din cadrul democratic, așa cum este descris acesta mai sus. Iar din punct de vedere pragmatic, este clar că lucrurile nu merg deloc bine.

Dar mă opresc aici cu observațiile pentru că, după cum am spus, sunt departe de a fi specialist pe subiect. În plus, convingerile mele democratice sunt dublate de convingeri suveraniste (de altfel, consider că cele din urmă rezultă, în mod logic, din cele dintâi). Astfel, în ceea ce mă privește, orice decizie politică s-ar lua, ea ar trebui luată la nivelul societății venezuelene, fără amestec străin, ceea ce, evident, nu va fi cazul, iar asta datorită faptului că Venezuela deține resurse uriașe de petrol, aspect tocmai bun de ascuns, ca și în alte cazuri (vezi exemplul Irakului), în spatele unui discurs al drepturilor universale ale oamenilor de pretutindeni, care întotdeauna așteaptă să fie eliberați de Imperiul Binelui, ceea ce probabil că se va și întâmpla, din nou, în viitorul apropiat.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Ciobanul din Pipera și antreprenorul din Mahattan

În urmă cu zece ani, Mihail Neamțu publica în Revista 22 un articol despre fenomenul Gigi Becali intitulat „Mântuirea de mântuială și mahalaua politică a României”. La vremea respectivă, pentru tânărul teolog, latifundiarul din Pipera reprezenta un „lămpaș al constiințelor ghetoizate în transhumanța oarbă a ultimelor decenii”. Căci, după cum ne informa Neamțu, rădăcinile sociale ale ascensiunii politice becaliene (meteorică altminteri, așa cum timpul avea să o demonstreze) erau de căutat în „straturile nevăzute ale ‘României profunde'” ce se înfățișau ochiului urban, civic și european sub forma unui peisaj mai mult decât dezolant: „Din aceste locuri antipatice ale periferiei”, scria Neamțu, „din extremitatea insuportabila a cartierelor fara alt stapan decat frica, din fojgaiala pestilentiala a gangurilor rasiste, din ciupercaria vesela a patimilor joase (exemplu: alcoolism si prostitutie), din suprapunerea manelelor mega-bass cu scuipatul in san si horcaitul pe strada, din ghicitul in carti pe icoana sau pe cruce – din toata aceasta topologie dantesca, necunoscuta doctorilor in patristica, din arterele emboliei noastre sociale vin, asadar, cu sutele de mii, voturile lui George Becali”.

http://revista22online.ro/3629/.html

Tot în același an și fără trimitere explicită la George Becali, deși era clar că la el se referea, teologul Radu Preda avertiza asupra faptului că absența unei doctrine sociale ortodoxe lăsa din păcate “locul unor aventurieri care, mobilizaţi de forţa seducătoare a banului, invocă ortodoxia şi valorile ei într-un discurs aberant, confuz, vulgar şi, ca ofertă politică, periculos”.

Au trecut zece ani de atunci iar astăzi, într-o revistă de profil intitulată Lumea Monahilor (!), care poate fi achiziționată aproape de la orice biserică din București, Preda și Neamțu dezbat (vorba vine – de fapt, că tot suntem în lumea monahilor, Preda îi ține isonul lui Neamțu) în jurul recentei apariții editoriale semnate de acesta din urmă, adică volumul intitulat “Fenomenul Trump și America Profundă: Cum a înfrânt un Businessman Sistemul Politic”. Trecând peste contrastul dintre denigrarea României profunde, pe de o parte, și elogierea Americii profunde, pe de altă parte (în fond, prima a generat un “lămpaș al conștiințelor ghetoizate”, pe când cea din urmă a generat un “businessman care a învins sistemul”), trebuie spus că dacă tot ne place să denunțăm „demagogia pioasă”, așa cum făcea Neamțu în articolul din 2007, miliardarul nostru prezintă totuși niște avantaje indubitabile prin comparație cu cel de peste ocean, chiar dacă ambii se disting prin afaceri dubioase, extremism politic, grobianism și gândire și exprimare rudimentară.

Astfel, de bine, de rău, Becali a fost bărbatul unei singure femei (că o fi înșelat-o, nu m-ar mira, Dumnezeu știe, dar omul cel puțin a salvat aparențele). Apoi, desigur, fără să ascundă de dreapta ce a făcut stânga, Becali chiar și-a făcut un nume ca bogat milostiv, pe mulți miluind, pe când Trump, deși vrea și el să se dea mare cu operele lui de binefacere, reale sau doar închipuite, pare să fie mult mai puțin darnic (pentru detalii, vezi acest articol din Washington Post: https://www.washingtonpost.com/…/b3c03106-9ac7-11e6-a0ed-ab…). Tot astfel, Gigi al nostru a fost cu Ortodoxia de când îl știm și, în felul lui, omul chiar crede în Dumnezeu (n-am nicio îndoială cu privire la asta). Despre Trump, inclusiv prin comparație cu alți republicani, chiar nu se poate spune același lucru: omul a zis că nu s-a rugat niciodată la Dumnezeu să-i ierte păcatele; Becali n-ar zice niciodată așa ceva. În încercarea de a-i încolona pe monahi în cruciada anti-sexomarxistă (ca să folosesc termenul inventat de un prieten) condusă de noul atlet al Creștinătății de la Casa Albă, Neamțu amintește că, în campanie, Hillary a declarat că este de acord cu avortul în al treilea trimestru, dar uită să amintească faptul că și Trump, cu ceva ani în urmă, declarase același lucru, ba încă o făcuse într-o manieră ceva mai tranșantă (https://www.youtube.com/watch?v=tsOlXidHXRE).

Dar dincolo de toate aspectele, deși la fel de primitiv ca miliardarul american, echivalentul său român și cioban are măcar avantajul de-a fi de-al locului, de-al nostru, deci, în felul lui, autentic, la fel cum Trump poate fi autentic, tot în felul lui, doar la el în țară, fiind pe de altă parte imposibil de înțeles ce caută el și evanghelia prosperității pe-un picior de plai, pe-o gură de rai și cu atât mai mult în lumea monahilor. De aceea, și Becali și Trump, așa neciopliți, primitivi și grobieni cum sunt, reușesc deseori să fie haioși, sau, mai bine spus, să fie „caterincă”, prin contrastul dintre naturalețea primitvismului lor și eticheta funcției la care aspiră (și pe care Trump a și obținut-o), de unde și scandalizarea savuroasă a unei elite snoabe, ipocrite, împopoțonate și panicate de ascensiunea barbarilor care ajung să-i ia locul. În schimb, Neamțu vrea să-l înlocuiască pe ciobănașul mioritic (fie el mai serafic – ca în varianta originală din balada ce imortalizează o cultură pastorală transhumantă, a cărei dispariție dreapta de mucava s-a străduit din răsputeri s-o accelereze – sau mai grobian, precum cel sedentarizat în Pipera) cu bossul new yorkez și să aducă „etica protestantă” în lumea monahilor. Pe de altă parte, același personaj îmbină ifosele elitist-sclifosite cu disponibilitatea de a linguși bălos orice produs al mahalalei (ineptă în România, dar profundă în America) ce pune mâna pe frâiele puterii. În consecință, spre deosebire de cei doi care măcar reușesc să fie haioși (cu toate că, uneori, cel puțin în cazul lui Trump, nu prea îți mai vine să râzi), Neamțu nu reușește decât să fie ridicol (ca de altfel orice personaj inautentic).

În încheiere, felicitând încă odată publicațiile, televiziunile și editurile ortodoxe, atât pe cele afiliate diverselor scaune episcopale, cât și pe cele independente, pentru faptul de a continua să gireze astfel de „fenomene”, îi dau cuvântul chiar autorului volumului „Fenomenul Trump și America profundă”, care în recentul interviu la care fac trimitere afirmă:

„problema mea nu este cu o doctrină anume, ci cu inautenticitatea, cu falsul, cu ipocrizia unora care profesează niște valori pe care nu le trăiesc”.

Cu siguranță, lui Trump i se poate reproșa orice, mai puțin faptul că „profesează niște valori pe care nu le trăiește”. La fel cum nici lui Neamțu nu i se poate reproșa lipsa de cosecvență atunci când vine vorba de susținerea unui anumit set de valori și a tipului de om politic care le întruchipează.

Neamțu mai spune în interviul respectiv că sistemul comunist s-a bazat pe o treime a răului: crimă, minciună și furt. După părerea mea, edificiul teologico-politic care a produs un Neamțu sau un Corneliu Bârlădeanu se bazează, la rândul său, tot pe o nesfântă treime, compusă din slugărnicie, mediocritate și oportunism. Temelia fiind cum este, adică de mântuială, mă tem că prăbușirea va fi pe măsură.

Publicat în Uncategorized | 12 comentarii

Criterii de selecție

Acum că au aflat și apostolii emancipării, toleranței și progresului că creștinii, de la opincă la vlădică, sunt făcuți din carne și oase, drept care supuși ispitei, de parcă ar fi pretins vreodată altceva, problema se pune în felul următor și trimite la o dezbatere pe care, în Biserică și în momentul de față, am face bine să nu o ratăm. Întrebarea este următoarea: cum se face că oameni precum PS Corneliu Bârlădeanu au ajuns în fruntea Bisericii? Este Biserica Ortodoxă Română, în ansamblul ei, atât de săracă din punct de vedere spiritual, încât este incapabilă să își genereze o elită sinodală mai bună? Sau resurse umane ar exista, dar problema ține de criteriile și modul de selecție a ierarhiei bisericești?

Sigur, PS Corneliu Bârlădeanu nu este nici primul episcop din istoria Bisericii care cade în păcat, dar, din nefericire, dincolo de diferitele aprinderi trupești, impresia mea este că nu este nici singurul care nu are prea multe în comun cu fișa postului. Ispitele episcopului sunt multe: celor de natură sexuală, cu care se confruntă orice monah care depune voturile monahale, se adaugă și cele ce țin de exercițiul autorității episcopale, de putere, sau de gestionarea unor importante sume de bani. În general, pentru a face față unor astfel de ispite, pe lângă faptul că chiar trebuie să-și propună să facă asta, nu să-și propună din start o mai bună satisfacere a patimilor din poziția de autoritate și prestigiu pe care o conferă statutul său din Biserică, episcopul are nevoie de har, are nevoie de iubirea față de Dumnezeu și față de turmă care să-l tragă, cum s-ar spune, în sus, și să-l ajute să reziste în fața ispitelor de la trup, lume și diavol care îl trag (ne trag pe noi toți) în jos. Evident, regula aceasta se aplică în cazul nostru al tuturor, dar tot astfel, aceasta este calitatea de bază și condiția esențială a unui episcop, la care se adaugă și alte calități secundare, precum cele intelectuale sau administrative.

Întrebarea mea este următoarea: sunt aleși episcopii Bisericii în funcție de aceste criterii și, mai presus de toate, în funcție de criteriul fundamental menționat mai sus? Sau nu? Iar dacă nu, în funcție de ce criterii sunt aleși? Cum se face selecția? Întreb. Nu dau cu parul. Și este cazul Corneliu Bârlădenu un caz izolat? Iar când întreb asta, nu mă refer strict la năravurile Sodomei și Gomorei, ci în general, la lipsa harului, a chemării și a înzestrărilor de care trebuie să dea dovadă un păstor de suflete. Să dea Dumnezeu să fie doar un caz izolat, dar când astfel de năravuri ajung până la vârf, mă tem că problema e mai amplă și mai complicată, și evident, nu ține doar de homosexualitate.

Bineînțeles, apelul la „reînnoire duhonvicească” adresat credincioșilor de Patriarhie este binevenit, iar căderea PS Corneliu Bârlădeanu reprezintă un bun prilej pentru noi toți de a reflecta la căderile noastre mai mari sau mai mici. Căci viața duhovnicească a Bisericii, în absența căreia năvălesc patimile și dracii, este întreținută de întreaga comunitate a credincioșilor, iar când râvna scade la vârf, baza trebuie să compenseze. Dar dincolo de acest aspect, problema cae se pune este și cum anume se folosește Biserica, prin păstorii de ei, de resursele duhovnicești de care dispune. Cum anume se face selecția păstorilor. Căci altminteri, dincolo de folosul ce ține strict de mântuirea personală, atunci când vine vorba de organizarea bisericească, degeaba se încununează unii cu virtuți, sau măcar reușesc să se mențină la nivelul decenței, dacă criteriile de selecție nu au prea multă legătură, sau deloc, cu virtutea sau măcar cu decența.

Dincolo de căderile individuale, care au existat întotdeauna și vor exista în continuare, chestiunea asupra căreia ar trebui să reflectăm în momentul de față, evident, fără acuzații pripite și judecăți neîntemeiate, și asupra căreia merită să reflecte mai ales cei responsabili de păstorirea poporului lui Dumnezeu, este în ce măsură un caz precum cel al episcopului Corneliu Bârlădeanu ține de incapacitatea Bisericii, în ansamblul ei, de a(-și) genera o ierarhie mai bună decât cea pe care o are acum (repet, fără niciun fel de generalizări ori judecăți pripite), sau, din contră, de modul în care se selectează cei chemați să păstorească peste un popor care ar merita, totuși, ceva mai bun.

Iar dacă mi se va spune că avem de-a face doar cu un caz izolat (dacă nu chiar cu un trucaj), și să dea Dumnezeu să fie așa, răspund că este mai bine să începem să ne gândim serios la această problemă, iar cei abilitați să ia măsurile necesare, acum, când suntem confruntați, sper, doar cu acest caz particular, în loc să o facem mai târziu, când, spre marea bucurie a detractorilor Bisericii și a cultivatorilor de vid spiritual, ne vom confrunta cu o explozie de astfel de cazuri, asemănătoare cu cele care au mai afectat și alte biserici, și când s-ar putea să fie prea târziu.

Publicat în Uncategorized | 3 comentarii