Să începem prin a spune că succesul spectaculos al celor de la AUR este în mare parte produsul unui concurs de circumstanțe cu totul aparte. Ei au avut noroc pentru că alții au avut ghinion. Foarte mult ghinion.
Să o luăm de la început. Să dăm ceasul în urmă cu un an, o lună și un pic. Pe 4 noiembrie 2019, în urma dezintegrării majorității PSD din parlament – cea mai puternică majoritate postdecembristă după majoritatea fesenistă câștigată la alegerile din 20 mai 1990 – Iohannis își numea în sfârșit guvernul său. Atât PNL, cât și USR, erau pe val, pe valul populismului anticorupție care scosese sute de mii de români în stradă în 2017 și 2018 și înecase PSD-ul la alegerile europarlamentare din 2019. Dragnea intrase, în sfârșit, la pușcărie. PSD era în corzi. Iar Iohannis se grăbea să aibă guvernul său care urma să forțeze anticipatele pentru ca guwernerul liberalo-userist, fără UDMR, să își înceapă mandatul de schimbare la față la României nu în noiembrie 2020, ci în martie, adică cu vreo zece luni mai devreme. Grabă mare pentru a exploata un trend electoral extrem de nefavorbail pentru PSD care a fost confirmat, cu vârf și îndesat, la alegerile prezidențiale din noiembrie 2019, câștigate en fanfare de Klaus Iohannis. Totul era perfect. Se întrezăreau zorii unei noi epoci de aur.
Doar că…ghinion! A venit pandemia. Dacă liberalii nu se lăcomeau să își înceapă mandatul de patru ani cu vreo zece luni mai devreme, astăzi ar fi avut, alături de USR și fără UDMR, o majoritate foarte confortabilă. Acum însă au o majoritate foarte fragilă și le suflă în ceafă nu doar PSD-ul, ci și extrema-dreaptă, care n-ar fi intrat în parlament astăzi dacă PNL-ul nu s-ar fi grăbit să pună mâna pe putere înainte ca PSD să își termine mandatul. Dacă PSD ar fi rămas la guvernare în timpul pandemiei ar fi decontat toată nemulțumirea populară față de gestionarea acesteia din urmă, în condițiile în care oricum deconta încercările disperate ale lui Liviu Dragnea de a scăpa de dosarul penal care au cântărit mai mult în ochii opiniei publice din România decât creșterile salariale constante din cei peste șapte ani de belșug pesedist. Probabil că acum PSD-ul ar fi ajuns la un scor apropiat de cel pe care l-a obținut USR sau poate chiar mai jos de atât.
Orice pandemie aduce cu sine nemulțumiri și tulburări sociale. Așa a fost de când lumea și pământul. O societate intră într-o pandemie (sau într-un război sau într-o altă încercare de proporții) cu propriile ei instituții și structuri sociale dezvoltate în vremuri normale și care trebuie acum să treacă proba de foc a năpastei. Nemulțumirile față de acele instituții și structuri existau dinainte, dar inevitabil ele se vor accentua odată cu pandemia, determinând radicalizarea politică a unor largi segmente sociale. Înainte de pandemie oamenii bombăneau. După pandemie s-ar putea să dea foc la guvern sau să trimită în parlament un partid radical precum AUR. Înainte de pandemie, incompetența și corupția autorităților sau inegalitatea socială sunt mai mult sau mai puțin deranjante. Odată cu pandemia, ele devin în mod vădit criminale, iar revolta se amplifică în mod direct proporțional cu noile consecințe ale inechităților și disfuncționalităților moștenite de la vechea normalitate.
Dar în ciuda a ceea ce se străduiesc să sugereze Martorii lui Covid atunci când spun că virusul a aruncat în sărăcie extremă sute de milioane de oameni, că virusul a ucis bolnavii cronici care nu au mai putut fi tratați în spitale, că virusul se face responsabil de degradarea sănătății mentale a populației, că virusul le-a răpit copiilor copilăria și posibilitatea unei educații ș.a.m.d., în mare măsură, neajunsurile care au generat votul de protest pentru AUR nu au fost generate de virus, pur și simplu, ci și de modul în care societatea și instituțiile statului au reacționat la acest virus, începând cu raportul dintre gravitatea pandemiei și măsurile luate și până la comunicarea dintre autorități și societatea civilă sau împărțirea paugbelor și poverilor generate de pandemie.
Deși pandemii au mai fost la fel cum au mai fost și în alte vremuri restricții impuse de autoritățile publice pentru a reduce impactul pandemiilor, prin amploarea globală și raportul dintre impactul real al virusului și duritatea măsurilor, gestionarea acestei pandemii e fără precedent în istoria umanității. Mai mult, măsurile medievale au fost impuse în societăți democratice în care s-a împământenit ideea că rolul statului e să garanteze o serie de drepturi și libertăți fundamentale, iar pentru perdanții tranziției din România, aceste drepturi și libertăți erau văzute ca singurul câștig real al Revoluției din 1989. Deseori auzeai spunându-se: nu mai ai casă, locul de muncă e instabil, accesul la sănătate e tot mai dificil, ascensorul social bazat pe educație nu mai funcționează, dar măcar ești liber, nu ți-e frică atunci când te întâlnești cu poliția pe stradă.
Dar iată că mulți oameni care pierduseră de mult drepturile sociale în numele libertății s-au trezit dintr-o dată și fără drepturi sociale – de fapt, cu o situație socio-economică mult agravată de pandemie și măsurile de combatere a acesteia – și fără libertate. Firește, acei oameni aveau toate motivele să fie foarte furioși. S-a umplut paharul. Rescris peste noapte fără acordul lor, contractul social a devenit pur și simplu o bătaie de joc la adresa lor, iar măsurile fără precedent de care am pomenit, care au bulversat cadrul constituțional al democrației liberale și au înlocuit vechea normalitate cu una nouă, au reprezentat practic o revoluție. Ni s-a spus că una temporară, de scurtă durată, dar nimeni n-a reușit să spună cât de scurtă, nici cum vor fi împărțite pagubele generate de ea cu care vom trăi mult după terminarea ei, așa că nu-i de mirare că mulți nu mai cred – dacă au crezut vreodată – în asigurările pe care ni le transmit autoritățile (atunci când nu ne iau direct cu fraze de gen „nu ne vom mai întoarce la vechea normalitate”, „trebuie să fim raționali și responsabili și să înțelegem că asta va fi noua lume în care vom trăi” etc.)
Dar iarăși, ghinion. După orice revoluție vine o contrarevoluție. Contrarevoluția respectivă, cum bine remarca Joseph de Maistre, nu mai are cum să fie, propriu-zis, conservatoare, căci întrucât nu mai poate conserva vechea normalitate cu vechile mijloace, va fi nevoită să schimbe noua normalitate cu mijloace asemănătoare celor prin care a fost instituită. Altfel spus, dacă ăia au dat cu parul, or stai și rabzi și accepți ce ți se impune, or dai și tu înapoi tot cu parul. Sau cu AUR. Cu ce ai la îndemână. Iar AUR a fost singurul partid care și-a asumat, în mod credibil, o astfel de agendă contrarevoluționară.
Măsurile de combatere a epidemiei au fost impuse peste noapte, fără consultare populară (că na, dacă e urgență, nu se poate), fără ca măcar să fie consultați experți din toate domeniile relevante (nu doar epidemiologi – care în România oricum lipsesc cu desăvârșire, fiind înlocuiți de un manager de sistem medical de urgență și un infecționist cu idei demente, pe care PSD-ul l-a pus în fruntea listei de la Senat – ci și oncologi, psihiatri și psihologi, economiști, sociologi, antropologi și, nu în ultimul rând, politologi care să-i ajute pe decidenți să-și facă o idee cu privire la consecințele electorale și politice ale măsurilor propuse de epidemiologi), într-un total dispreț față de Constituție și instituțiile a căror menire este să garanteze respectarea ei (vezi atacurile repetate ale fostului prim-ministru sau ale conservatorilor de rit băsist la adresa Curții Constituționale și a Avocatului Poporului) și, nu în ultimul rând, fără echitate și fără bun simț (vezi măgăria închiderii piețelor cu dedicație pentru supermarketuri), prelungindu-se, cu unele modificări, până în ziua de astăzi.
Dar se știa de la bun început că aceste măsuri erau sprijinite doar de o parte a populației, iar odată cu trecerea timpului, așa cum era de așteptat, ponderea acelei părți în totalul populației a tot scăzut. În plus, date fiind ampolarea măsurilor, caracterul lor radical și faptul că acestea au pus în discuție însuși cadrul constituțional ce garantează pluralismul politic și împiedică regresia de la pluralism la violență, polarizarea pe care au produs-o nu avea cum să se manifeste sub forma unui conflict elegant și curat constituțional dintre tories și whigs, ci inevitabil s-a transformat într-un joc de sumă zero, în care taberele sociale ajung efectiv la cuțite, iar cei care au fost siliți să accepte măsurile dictate de la Cotroceni vor recurge la mijloace de luptă, ca să spun așa, mai puțin convenționale.
Și e foarte posibil ca spirala radicalizării să fie departe de a se fi terminat, deoarece încă nu avem suficiente motive să credem că vom asista la o îmbunătățire semnificativă a climatului epidemiologic și economic care alimentează această radicalizare. Pe lângă faptul că mai poate crește mult și bine, AUR se poate radicaliza sau poate să apară o formațiune și mai radicală la dreapta AUR-ului, la fel cum și establishment-ul amenințat poate deveni, la rândul său, mai represiv, caz în care vom asista la un proces asemănător – desigur, cu diferențele de rigoare – cu cel prin care a trecut România în interbelic, când Mișcarea Legionară s-a războit cu elitele peneliste de la vremea respectivă.
Mai trebuie ținut cont de încă un element. Dacă PNL-ul a plătit scump disperarea de a ajunge la guvernare cât mai repede cu putință, ajungând astfel în poziția de a suporta factura electorală care altfel ar fi fost decontată de PSD, USR-ul, care până atunci captase votul antisistem, a încetat pur și simplu să mai fie o opțiune antisistem credibilă.
Odată înfrânt PSD-ul la alegerile europarlamentare din mai 2019, USR-ul avea posibilitatea să opteze pentru o strategie mult mai îndrăzneață. Ar fi putut să joace mai departe cartea antisistem sau rolul de alternativă „nouă” la întreaga clasă politică îmbătrânită în rele. Ar fi putut să speculeze proasta gestionare a epidemiei de către PNL pentru a crește pe bază de atacuri la adresa PNL, mai ales în condițiile în care USR și PNL se bat, în mare, pentru același electorat antipesedist. Dar n-au făcut asta, ci, cu excepția câtorva mârâieli minore, au susținut docil guvernul.
Drept urmare, scăderea popularității guwernerului s-a răsfrânt și asupra lor sau, în orice caz, au devenit incapabili să mai capteze electoral nemulțumirile față de actuala guvernare. Ei, la fel ca Iohannis, au vrut să câștige și alegerile din decembrie 2020 tot cu argumentul PSD e de vină, chiar dacă PSD nu mai guverna România de mai bine de un an. Au lăsat, așadar, un culoar liber, pe care a putut să sprinteze AUR, inclusiv cu mesaje anticorupție. Căci, să nu uităm, tema luptei împotriva corupției a fost introdusă în spațiul politic românesc de către Corneliu Vadim Tudor care în 2000 a candidat cu sloganul „Jos Mafia! Sus Patria!”. Tema a fost preluată ulterior de Băsescu, apoi de USR și nimic nu îi împiedică pe AUR să ducă flamura mai departe, mai ales în condițiile în care, cel puțin Claudiu Târziu, a fost întotdeauna un antipesedist și un antiputinist convins. În anii regimului băsist, omul a fost un apropiat al dreptei pedeliste și konradadenaureiste – Baconsky, Papahagi, Paleologu, Neamțu, Radu Carp, Radu Preda – care l-a susținut pe Băsescu și în lupta sa cu rușii și în lupta cu comuniștii și, nu în ultimul rând, în lupta cu mogulii și corupția. Dacă exceptăm ipoteza, greu de priceput și pentru care nu există niciun fel de probă, potrivit căreia a fost plătit de Putin ca să susțină politica atlantistă a României – desigur, cu argumente din repertoriul dreptei republicane din SUA – atunci acuzația că ar fi omul rușilor e doar dovada tembelismului unor jurnaliști care nu fac deloc cinste breslei și care, foarte probabil, la fel ca mai toți prietenii lor din bula tefelistă, au aflat de AUR abia după ce AUR a intrat în parlament cu 9%.
În fine, o altă circumstanță norocoasă pentru AUR a fost că alegerile au avut loc taman în vârful celui de-al doilea val al epidemiei și într-un moment când solidaritatea și elanul patriotic și umanitar de la început s-au epuizat aproape complet, în timp ce furstrările și resentimentele e posibil să fi atins nivelul maxim. Astfel, pe de o parte, teama de virus poate fi una dintre explicațiile absenteismului, care a favorizat AUR, dar în condițiile în care au luat 9% la o prezență de puțin peste 30%, e clar că ar fi intrat în parlament și dacă prezența ar fi fost, ca în 2016, puțin sub 40% (evident, conform listelor oficiale, mult umflate prin raport cu realitatea demografică). Dacă acceptăm scenariul fericit, dar departe de a fi cert, că acest al doilea val e și ultimul, iar din primăvară virusul va începe să bată clar și definitiv în retragere ca urmare a combinației dintre vaccinare și nivelul extins de imunizare pe cale naturală la care ar trebui să ajungem prin primăvară, iar dacă revenirea economică va fi suficient de rapidă și beneficiile ei vor fi împărțite ceva mai echitabil, atunci e posibil și ca apetitul pentru AUR să dispară. În cazul acesta, vom constata că pentru AUR timingul a fost perfect, alegerile având loc exact la momentul potrivit. Mai devreme ar fi fost prea devreme, iar mai târziu e posibil să fi fost prea târziu.
Acestea fiind spuse, dacă situația generală nu se îmbunătățește, abordarea autorităților rămâne la fel de samavolnică, iar la toate acestea se mai adaugă și un pachet de măsuri de austeritate marca Florin Câțu, atunci AUR mai poate crește mult și bine. Desigur, va depinde și de cum anume vor ști să facă opoziție la actuala guvernare. Mai trebuie remarcat și următorul lucru. Dincolo de frica de îmbolnăvire, care e posibil să îi fi determinat pe unii să stea acasă, la aceste alegeri s-a protestat în două moduri: pe de o parte prin votul pentru AUR, pe de altă parte prin absenteismul masiv cauzat de sictirul față de sistem și de decredibilizarea USR-ului ca alternativă antisistem. Dar mulți dintre cei care au protestat prin absenteism au aflat abia acum că data viitoare pot protesta mai eficient prin votul pentru AUR.
La nivel popular, lepădările și exorcizările care au inundat recent mass-media și câmpul cultural (multe dintre ele de o ipocrizie jenantă care îl fac pe Lavric să arate mai degrabă bine, ca un om cu convingeri autentice crucificat de o adunătură de caiafe și pilați, care după ce i-au tolerat sau publicat ani la rând opiniile extremiste se spală pe mâini abia când acesta a reușit performanța de a ajunge în parlament cu acele opinii, îndeajuns de „moderate” pentru a fi găzduite ani la rând în paginile României literare) vor avea cel mai probabil un efect de bumerang. Oamenii au votat cu AUR datorită unor frustrări, în multe cazuri perfect legitime. Când omul votează pe cineva, convins că e singurul care îl bagă în seamă și că reprezintă singurul său mod de a protesta, iar cel ales este terfelit de lumea bună, alegătorul are două reacții. Pe de o parte, se simte direct lezat. Dacă lumea bună face ce știe ea mai bine, adică încearcă „să-l facă de rușine pe fascist”, alegătorul va trage din asta următoarea concluzie: dacă lumea bună are dreptate și fascistului ar trebui să-i fie rușine că este un fascist, atunci și mie ar trebui să îmi fie rușine că am votat un fascist. Cu alte cuvinte, privilegiații ăștia îmi spun că ar trebui să-mi fie rușine că am reacționat, așa cum am putut, în loc să stau și să înghit mai departe de la PNL și să primesc lecții de bună purtare de la USR, Demos și alți iubitori de lockdownuri. Evident, asta îi va întărâta și mai mult pe oamenii ăștia care vor zice: aha, deci v-am dat AUR antisistem și nu vă place? Păi asta înseamnă că sunteți sistemul. V-am dat AUR de 10 karate și acum urlați toți ca să arătați cât de mult vă doare pe voi și cât de nașpa suntem noi? Ah, ok, păi acum știm și noi ce vă doare, așa că data data viitoare o să vă dăm AUR nu de 10 karate, ci de 24 sau chiar mai mult.
Desigur, stânga va obiecta, și nu fără anumite argumente valide, că AUR nu e de fapt împotriva sistemului, că adevăratul antisistem sunt ei, ei care au strâns cam vreo cinci semnături pe membru de partid, care au avut nevoie de o lună ca să se solidarizeze cu vestele galbene, dar nu au uitat să le felicite de 8 martie pe toate femeile, atât pe cele cis, cât și pe cele trans, cât și persoanele nonbinare, care se plâng tot timpul de cât de sufocantă e hegemonia culturală conservatoare din România, dar au grijă să producă o mișcare de stânga perfect branșată la campusurile universitare din America de Nord și complet paralelă cu realitatea românească, și care dau întotdeauna vina pentru starea stângii pe sistem, niciodată pe ei înșiși și pe opțiunile lor de zi cu zi. În orice caz, chiar și dacă acceptăm aceste argumente, ar trebui să știe de la Marx că o critică teoretică a falsului antisistem de aur e complet irelevantă atâta timp cât ea nu este însoțită de o alternativă și de o critică practică a sistemului.
Altfel spus, degeaba îl convingi pe alegătorul AUR că AUR nu e soluția atâta timp cât nu îi oferi o alternativă credibilă și prizabilă, alta decât Antonella cap de listă la europarlamentare, atâta timp cât impactul concret al criticii tale e delegitimarea singurului mod în care alegătorul mai poate protesta. Altminteri, sunt perfect conștient că oamenii ăștia sunt perfect convinși că ei fac bine ce fac. Să fie sănătoși cu convigerile și pretențiile lor, căci altfel istoria îi lasă oricum în offside, iar timpul de care au dispus de la momentul Băsescu vs. Criticatac a expirat.
S-a spus că AUR a reușit să unească sub o unică cupolă întreaga suflare naționalistă și / sau conservatoare din România. Dar asta este complet fals. Spre deosebire de mulți indivizi din alte bule, știam de multă vreme de existența AUR, dar nu am fost mai puțin șocat de succesul lor. Nici prin gând nu mi-ar fi trecut că o să treacă pragul. Când Mirel Palada a anunțat cu o săptămână înainte de alegeri că AUR va lua 7% am zis că nu se poate așa ceva, că până nu văd nu cred. Până la urmă, au luat nu 7%, ci 9%. Revenind, la nivelul intelectualității și al societății civile sunt foarte multe figuri din zona conservatoare și / sau naționalistă care nu au susținut AUR sau i-au criticat înainte sau după alegeri, ceea ce înseamnă nu doar că echivalarea conservatorismului intelectual cu aurismul, care se practică zilele astea în unele cercuri, este mincinoasă și abuzivă – mă rog, nici nu am alte pretenții -, ci și că AUR are, într-adevăr, potențial de a mai crește în această zonă, inclusiv prin recrutarea membrilor PMP și PER.
Ca și în America lui Trump, virajul către o astfel de o opțiune va fi stimulat de previzibila ascuțire a luptei de rasă, gen etc. Văzând cum sunt distruse cariere și vieți de apostolii și inchizitorii corectitudinii politice, a se vedea recentul caz Colțescu, destui conservatori vor vota probabil cu AUR nu datorită faptului că ar crede că aceștia vor face „o țară ca soarele sfânt de pe cer”, o „Românie sub spectrul lui Hristos”, ci pur și simplu datorită constatării că, cel mai probabil, ăștia îi vor lăsa să trăiască, pe când ceilalți vor căuta să-i distrugă. Aceleași manevre, care în multe cazuri sunt pe cât de comice, pe atât de samavolnice, vor stârni simțul umorului în rândul oamenilor simpli, precum și sentimentul de revoltă față de niște abuzuri evidente, pe care mințile educate, din pricina lașității, oportunismului sau pur și simplu a țicnelii ideologice, nu mai sunt în stare să le recunoască. Episodul AUR nu e doar expresia unor frustrări economice. E și un episod dintr-un război cultural global care nu poate fi redus la presupusa sa bază economică și care cel mai probabil va continua și în ipoteza fericită în care nemulțumirile socio-economice se vor mai domoli în anii ce vin. Dar, desigur, potențialul de mobilizare e semnificativ mai mare atunci când economia și cultura vin la pachet.
În fine, s-a spus și că AUR reprezintă o răzbunare a mediilor clericale și a electoratului Coaliției pentru Familie pentru umilința de la referendum și cu siguranță există o doză semnificativă de adevăr în această teză. Ceea ce uită să spună vrăjmașii Coaliției pentru Familie e că dacă duminica trecută AUR ar fi strâns toate cele 3,5 milioane de voturi pentru revizuirea Articolului 48 din Constituție chiar că ar fi dat de dracu’. Însă, cum am spus, nu e niciodată prea târziu. Mulți dintre cei care au votat Da la referendum nu știau de existența AUR. Acum au aflat.
Cu Claudiu Târziu am fost prieten vreo cinci ani, din 2005, când am început să scriu la Revista Rost, până în 2010, când m-am despărțit de Revista Rost la capătul unei polemici de pomină la care au luat parte alți câțiva intelectuali din această zonă. Despre el aș putea să spun cele mai multe lucruri. Pe Lavric l-am cunoscut doar din scris, mai precis din cartea sa despre Noica și Mișcarea Legionară care a redevenit, brusc, temă de discuție, la treisprezece ani după publicarea sa, precum și din publicistica sa cu care m-am intersectat ocazional. Despre George Simion nu știu mai nimic. A apărut pe radarul meu abia în 2019, cu ocazia scandalului care a avut loc la cimitirul din Valea Uzului. Circumstanțele, oricât de prielnice, nu explică prin ele însele un succes. Cineva trebuie să știe cum să le speculeze și cred că în cazul de față personajul cheie este George Simion și resursele – financiare, logistice ș.a.m.d. – de care a beneficiat și care au făcut obiectul mai multor speculații. Claudiu Târz un jurnalist / intelectual care visează de mult la o nouă dreaptă, de pe vremea când Simion era încă pe băncile liceului, dar proiectele sale politice n-au depășit niciodată sfera publicisticii neolegionare, pentru a ajunge la mase, și nu au avut niciodată șansa de a trece pragul de 1% din voturi. În schimb, Simion este un agitator, un om de teren, iar rezultatele suprinzătoare ale alegerilor demonstrează faptul că a jucat acest rol extrem de bine.
Claudiu Târziu e o persoană care s-a format în anii 90 sub influența foștilor deținuți politici legionari din țară și din exil și a duhovnicilor cu trecut și simpatii legionare. Ca tipologie umană, nu e un fanatic. În anii regimului Băsescu, el era, ca să spun așa, omul de legătură dintre mediile anticomuniste legionare în care s-a format și dreapta intelectuală anticomunistă din cadrul PDL. Am putea spune că era un neolegionar reformat sau, în orice caz, reformabil, care pe de o parte voia să construiască sau să se integreze într-o dreaptă îndeajuns de adaptată la noile vremuri pentru a fi viabilă, dar pe de altă parte nu voia – și, la drept vorbind, nici nu putea – să abandoneze bagajul său legionar. Ruptura dintre noi a survenit în acest punct de tensiune. El intrase în Biserică prin intermediul bătrânilor legionari, eu, cu aproape zece ani mai tânăr decât el, făceam practic parte din ultima generație postcomunistă de întorși la Biserică (după care a început seceta) și am intrat direct în Biserică, fără să trec prin antecameara Legiunii. El nu voia și nu putea să renunțe la bagaj, eu nu voiam și nu puteam să-l duc mai departe, pe de o parte pentru că nu dezvoltasem nicio relație personal-afectivă cu această moștenire, pe de altă parte pentru că pur și simplu nu puteam să cred așa cum credea Claudiu Târziu și nu puteam să justific și să-mi justific o astfel de credință.
Lavric, ceva mai în vârstă și decât Claudiu Târziu, e un caz diferit. Dacă Târziu venea dinspre zona foștilor deținuți legionari și aspira la o dreaptă mainstream în care să poată intra cu bagajul moștenit, traiectoria lui Lavric a fost inversă, ceea ce implicit i-a transmis lui Târziu mesajul că chiar nu are rost să se străduiască. Lavric a coborât din zona establishmentului cultural – Humanitas, România Literară, Uniunea Scriitorilor / dreapta kusher – pentru a se cufunda în „athanorul” misticii interbelice. Recent, Gabriel Liiceanu i-a reproșat lui Lavric că și-a negat propriile concluzii din cartea despre Noica și Mișcarea Legionară, în care continuă să vadă, alături de Vladimir Tismăneanu, o critică lucidă a derivei fasciste a intelectualității interbelice. De cealaltă parte, mai mulți intelectuali de stânga susțin că Lavric de astăzi e același cu Lavric din paginile cărții publicate la Humanitas. Ambele teze sunt false. Pe de o parte, cartea lui Lavric, altfel scrisă cu talent, este o mostră de revizionism mistificator îndeajuns de subtil pentru a putea fi publicat la Humanitas. Pe de altă parte, pe hârtie, Lavric de astăzi nu mai este Lavric din 2007. E un Lavric semnificativ mai radical, chiar dacă nu știm dacă între timp s-a radicalizat sau doar și-a dat arama pe față.
AUR nu poate fi comparat cu PPDD-ul care a reprezentat un exemplu de populism oportunist în formă pură, lipsit de orice consistență ideologică, înscriere în vreo tradiție istorică sau de legături cu instituții sociale cheie cum ar fi Biserica. Din acest punct de vedere, seamănă mai degrabă cu PRM-ul, care era mult mai bine structurat și care tocmai din acest motiv a dispărut mult mai greu, desigur, cu deosebirea fundamentală că PRM-ul era un partid național-comunist, pe când AUR e primul partid postcomunist care are o componentă vădit neolegionară. Însă lucrurile nu trebuie exagerate, căci există o diferență semnificativă între biografia unora dintre lideri și identitatea partidului. AUR a adunat oameni din varii zone politice, inclusiv foști consilieri USR, activiști anti-mască ce au ieșit în evidență abia pe fondul restricțiilor din timpul pandemiei și care nu par să aibă vreun background legionar sau chiar un economist care cu ceva timp în urmă scria pentru Criticatac, iar un altul și-a declarat deja susținerea pentru ei. Aproape sigur, Târziu nu va aduce în discuție Mișcarea Legionară de la tribuna parlamentului (mult mai exaltatul Lavric s-ar putea să o facă) chiar dacă va reacționa, așa cum a făcut-o întotdeauna, la eventuale intervenții publice ale comunității evreiești sau ale institutelor care se ocupă de Holocaust.
În fine, în virtutea diferenței de vârstă și a contextului diferit în care s-a format, Simion pur și simplu nu vine cu bagajul ăsta. Aparține unei alte generații care nu a mai avut contact cu bătrânii legionari, așa cum s-a întâmplat în cazul generației care s-a format în anii 90. Ca fenomen politic, legionarismul nu poate fi înțeles în absența unei legături cu o serie de instituții cheie care între timp s-au schimbat radical, cum ar fi Armata, Universitatea sau Biserica. Corneliu Zelea Codreanu era fiu de ofițer, școlit la liceul militar. Din Senatul Legiunii făcea parte Generalul Gheorghe-Cantacuzino Grănicerul, călit în luptele cu nemții din Munții Carpați. AUR are și el general, pe Mircea Chelaru, care s-a remarcat doar prin exorbitanta pensie specială. Are și Senat, după modelul Legiunii, dar din câte se pare, acesta e populat cu niște panseluțe culturale, căci așa cum mărturisește Claudiu Târziu într-o postare de pe facebook, „după pățania lui Sorin” – masculul alfa care altminteri le trimite pe femei la cratiță, în timp ce nevestele membrilor AUR se îngrămădesc să intre în parlament, desigur, nu neapărat din nepotism, ci poate doar datorită lipsei oamenilor care mai și știu cum să guverneze o țară – „trei membri ai Senatului AUR s-au retras, cu scuze și tremur în voce. De FRICĂ!” Și-l imaginează careva pe Codreanu sau pe generalul Cantacuzino-Grănicerul retrăgându-se cu tremur în voce de frica corectitudinii politice? Legionarii pot fi acuzați de orice. Dar în niciun caz de lipsă de curaj. La fel cum nu pot fi acuzați de impietate. În schimb, cine a urmărit cu atenție scenele de la marea luptă patriotică de la Valea Uzului poate vedea, printre altele, un cetățean beat care înjură de cele sfinte după care cântă cu părintele veșnica pomenire, un ultras care le arată ungurilor m… pe gardul cimitirului sau un gherțoi care se suie călare pe crucea din mijlocul cimitirului. Iarăși, n-ai fi văzut niciodată un legionar călare pe cruce la o acțiune organizată de Codreanu. Aceștia sunt oamenii alături de care Sorin Lavric vrea să redescopere „gustul mistic de a fi creștini” într-o „Românie” reașezată „sub spectrul lui Hristos”, sau altfel spus, vrea să redescopere sublimul legionar din paginile cărții sale despre Noica și Mișcarea Legionară, în condițiile în care, după cum bine știm, de la sublim la ridicol nu e decât un pas.
În România interbelică, Nae Ionescu, Iorga, Crainic sau A.C. Cuza exercitau o influență uriașă asupra studențimii din România iar, sociologic vorbind, Mișcarea Legionară a fost în primul rând o mișcare studențească. Astăzi, intelectualii conservatori, a căror influență asupra spațiului public și mai ales asupra tinerelor generații a scăzut extrem de mult în ultimii ani, încearcă să supraviețuiască organizând cursuri stupide pentru corporatiști despre Antreprenorul Pavel și Team-Leader-ul din Nazaret. Cam la asta se rezumă influența lor formatoare și cu siguranță ultrașii lui Simion nu își caută inspirația în panseurile lui Lavric.
Biserica e poate singura instituție al cărei profil instituțional nu s-a schimbat într-atât de mult, ea fiind mediul predilect prin care legionarismul s-a perpetuat și reinventat după 1989, dar campania sfinții închisorilor și-a pierdut suflul pe la sfârșitul anilor 2000, iar de atunci influența Bisericii asupra tinerei generații din rândurile căreia au fost recrutați cei mai mulți dintre votanții AUR a tot scăzut.
Se pare că spațiul gol lăsat de instituțiile tradiționale, pe al căror teritoriu s-a dezvoltat la vremea lui legionarismul, e ocupat acum doar de galerii și de rețelele de socializare. De aceea, noua dreaptă hard care tocmai a intrat în parlament va avea, în mod necesar, un alt profil decât vechea extremă dreaptă interbelică.
Vom vedea ce anume va face AUR în parlament. Însă, în mod cert, odată cu ascensiunea spectaculoasă a celor de la AUR, spectacolul politic din România a devenit mult mai interesant.
Rămâne de văzut care va fi genul spectacolului. Căci avem îndeajuns de multe motive să credem că așa cum Mișcarea Legionară a fosr o parodie a Creștinismului, AUR va fi, la rândul său, o parodie a Mișcării Legionare. Dacă unii se grăbesc să anunțe schimbarea la față a României, eu zic, în încheiere, că ar fi bine să ne reamintim vorba de duh a bătrânului Marx:
„Hegel face undeva observaţia că toate marile evenimente şi personalităţi care au o importanţă istorică mondială apar, ca să zicem aşa, de două ori. El a uitat să adauge: prima oară ca tragedie, a doua oară ca farsă.”
