Gânduri în Vinerea Mare

Sensul morții lui Hristos pe cruce a separat Răsăritul de Apus. În timp ce Apusul, prin Anselm de Canterbury, a dezvoltat o soteriologie a ispășirii, conform căreia doar jertfa de o valoare infinită a Fiului lui Dumnezeu ar fi putut să-i ofere lui Dumnezeu Tatăl satisfacția pentru ofensa incomensurabilă la adresa majestății divine pe care a reprezentat-o păcatul lui Adam, Răsăritul, după cum notează Părintele Ioannis Romanides în teza sa de doctorat despre păcatul strămoșesc, a considerat că Fiul lui Dumnezeu a trebuit să își asume natura umană în deplinătatea ei, adică până la moarte, pentru ca omul să poată fi îndumnezeit, devenind Dumnezeu prin har. Cu alte cuvinte, conform acestei soteriologii, dacă Dumnezeu nu ar fi murit pe cruce, atunci El nu s-ar fi făcut cu adevărat om, iar dacă Dumnezeu nu s-ar fi făcut cu adevărat om, atunci nici omul nu ar fi putut să devină Dumnezeu, îndeplinind astfel scopul inițial al creației.

Dincolo de disputa dintre Apusul Catolic și Răsăritul Ortodox cu privire la acest subiect, îndrăznesc să scot în evidență un alt sens al crucii, care nu îl contrazice pe cel menționat în paragraful precedent, dar îl completează. În acest sens, trebuie precizat următorul aspect: Crucea lui Hristos este o revelație. Dumnezeu – care, conform Apostolului Ioan, este iubire – se revelează pe sine, ca iubire, prin Crucea lui Hristos. Nici nu s-ar fi putut revela altfel în bezna lumii noastre căzute. Dacă Dumnezeu ne-ar fi privit veșnic de sus, dacă ne-ar fi privit cum suferim din confortul unei transcendențe absolute și impenetrabile, care nu se pleacă cu adevărat spre durerea omului, nu am fi crezut niciodată că ne iubește, fiind El Însuși iubire. Nu l-am fi cunoscut așa cum este, ca să parafrazez titlul unei cărți a Cuviosului Sofronie Saharov, devenind de neînțeles cum am putea ajunge la o deplină unire cu El, prin îndumnezeire, fără deplina înțelegere a dumnezeirii care implică, în mod necesar, revelația Crucii.

Completându-i pe părinții răsăriteni, am putea spune că dincolo de imposibilitatea îndumnezeirii fără o asumare deplină a umanității, până la moarte, un Dumnezeu care nu se revelează prin cruce este, într-un anume sens, un Dumnezeu inuman. Nu este Dumnezeu Tatăl, pe care ni l-a revelat Hristos, ci doar suveranul absolut al celorlalte religii monoteiste sau ceasornicarul rațional, dar impersonal, al lui Voltaire, care, pentru același Voltaire, devine de neînțeles (adică irațional) atunci când tsunami-ul lovește Lisabona. Ca o paranteză, Christos Yannaras spunea că teologia anselmiană nu ne revelează un tată iubitor, ci mai degrabă un tată sadic, freudian, însetat de sângele fiului său. Revenind, nu doar umanitatea lui Hristos ar fi fost incompletă – deci un simulacru – fără cruce, ci și revelația ar fi fost incompletă – și neconvingătoare – în absența crucii, oricât de mult ne-ar fi spus Dumnezeu, doar la nivel declarativ, că ne iubește. În fond, nici măcar iubirea altor oameni nu ni se descoperă altfel decât prin jertfă.

Cea mai mare provocare a creștinului este să creadă, până la capăt, că Dumnezeu ne iubește, în ciuda nedreptății și suferinței pe care o vedem în jur și care pare să contrazică flagrant ideea că Dumnezeu, Creatorul Atotputernic al lumii, își iubește creația. Dacă argumentele logico-științifice ale unei minți desprinse de inimă, – deci incapabile, prin definiție, să îl descopere pe Dumnezeu cu rațiunea ei seacă – nu cântăresc prea mult, problema teodiceii, așa cum bine a înțeles Dostoievski, lovește chiar în inima credinței – chiar în inimă, acolo unde este înrădăcinată credința. De aceea, a crede în iubirea lui Dumnezeu e greu chiar și după răstignirea lui Hristos. Fără crucea lui Hristos, fără conștiința faptului că Dumnezeu Însuși s-a coborât pe pământ ca să ducă crucea alături de noi, o astfel de credință ar fi fost imposibilă, iar odată cu imposibilitatea ei s-ar fi instaurat, cu necesitate, deznădejdea absurdului și a abandonului, aceeași deznădejde care se impune și dacă nu vedem, dincolo de cruce, Învierea; dacă credem că Cel care ne-a iubit până la moarte nu a fost Dumnezeul care a biruit moartea, ci doar un alt om înghițit de moartea care, după cum sublinia Karl Barth, devine Dumnezeu – adică puterea absolută care nimicește tot – odată ce acceptăm acceptăm, alături de Nietzsche, că Dumnezeu a murit.

Escroci emoționali

La vremea referendumului pentru familie, nu mai făceam față valurilor de „empatie” ce se revărsau în spațiul public, pe rețelele de socializare, inclusiv la rubrica de comentarii a acestei pagini. Câte blockuri, unfriend-uri sau simple admonestări n-am mai încasat la vremea respectivă pe motiv că, din câte se pare, nu eram suficient de empatic!

Acum, eu înțeleg și accept faptul că sunt unii oameni mai sensibili decât mine față de problematica LGBTQ. We agree to disagree. Acestea fiind spuse, apreciez consecvența, autenticitatea, pe care – exceptând unele cazuri extreme – o consider întotdeauna mai digerabilă decât oportunismul. Între un Mihail Neamțu și un activist anarho-queer-feminist cu belciug în nas și părul vopsit în șapte culori, dar care își asumă crezul politic în mod consecvent, îl prefer pe cel din urmă. Nu de alta, dar măcar în al doilea caz știu cu cine vorbesc, iar mercenariatul și cameleonismul unui Neamțu, care ne sapă din interior, are un impact dizolvant mult mai puternic asupra credinței mele decât l-ar putea avea nu știu ce țăcăniți care și-au propus, pe față, să dizolve toate identitățile patriarhale, heteronormative, transfobe etc.

Spun asta deoarece sunt destule persoane care s-au poziționat și împotriva familiei tradiționale în 2018, și împotriva genocidului din Gaza, cea mai atroce crimă împotriva umanității din timpul vieții celor de-o vârstă cu mine, care se săvârșește, as we speak, cu armament livrat de Farul Democrației și, cel puțin în România, sub acoperirea unui media blackout cvasitotal. Dar sunt mulți (și am impresia că, din păcate, sunt mai mulți) și ăia care în toamna lui 2018 rupeau rețelele de socializare și mainstream media cu postările, reclamațiile, petițiile lor alarmat-lacrimogene, iar de când a început măcelul la scară industrială din Gaza au băgat capul în nisip, ca struțul, dacă nu cumva s-au solidarizat fățiș nu cu victimele civile, indiferent de religie și etnie, ci cu statul care de jumătate de an înfometează civilii din Gaza și îi îngroapă sub bombe.

Escrocheria e evidentă. Empatia, în măsura în care există cu adevărat, e universală și proporțională cu brutalitatea opresiunii pe care o îndură diferitele categorii de victime. Când țipi ca din gură de șarpe de mila homosexualilor care nu își pot oficializa relația la primărie sau de grija nu știu cărui popă care a zis că femeia nu poate să intre în Biserică în timpul ciclului, dar atunci când vine vorba de genocid te faci, în cel mai bun caz, că plouă (chiar plouă, doar că nu aici și nu cu apă, ci plouă peste Gaza cu bombe de o tonă de la Marele Licurici), atunci nu empatia te mână în luptă dragă progresistule, ci altele sunt motivațiile: a) bursele, granturile, posturile călduțe de bugetar și contractele de colaborare; b) narcisismul de tip vreau să știe lumea că și eu, tefeleul dâmbovițean, sunt ca lumea bună de afară, nu ca babele care se închină la moaște și de care face mișto Digi 1984 – narcisism care se împacă foarte bine cu lașitatea față de mentorii și finanțatorii „frumoși și liberi” de afară; c) în fine, atacurile de panică de hipster fătălău (scuzați sexismul!) care nu poate să doarmă noaptea de frica șoșocilor și simionilor, dar se culcă liniștit știind că undeva la mare distanță de casă, un guvern, cu care guvernul pro-european de la București (dă-i Doamne viață lungă ca să ne apere de extremiști!) se pupă în bot, creează un „spațiu sigur” (și vital), „fără fundamentaliști”, pentru alți hipsteri „civilizați” ca el, prin purificare etnică.

În rest, n-ai decât să fii anarho-queer-feminist-antirasist-anticlasist, antifascist, în veșnică luptă cu toate formele de oprimare și discriminare etc. Dar fii așa până la capăt. Altminteri, mai scutește-mă cu empatia ta care, vorba lui Caragiale, se manifestă pe deplin, însă nu și în „părțile esențiale”.

Prizonierul lui Bibi

Permiteți-mi să propun următoarea ipoteză:

Provocarea Israelului care provocat replica – altminteri predictibilă – a Iranului e, de fapt, un șantaj al Israelului la adresa Administrației Biden.

În condițiile în care se apropie alegerile și Biden e tot mai stresat de faptul că americanii musulmani și o bună parte din electoratul său progresist nu îl vor mai vota la toamnă din pricina complicității sale la genocid, relațiile dintre Biden și Netanyahu deveniseră în ultima vreme tot mai tensionate, culminând cu anularea unei vizite diplomatice israeliene în SUA după ce abținerea SUA a permis, în cele din urmă, adoptarea unei rezoluții a Consiliului de Securitate al ONU care cere o încetare imediată a focului. A urmat un apel telefonic furios al lui Biden către Netanyahu după ce IDF-ul a ucis șapte lucrători umanitari, presa de peste ocean lăsând să se înțeleagă că Biden l-ar fi avertizat le Bibi că va suporta consecințe foarte serioase (poate chiar sistarea ajutorului militar american, nu e clar) dacă nu încetează războiul purtat împotriva civililor palestinieni. După care a urmat, ca din senin, bombardamentul israelian asupra consulatului iranian din Damasc, în urma căruia au fost uciși un general iranian și câțiva membri ai Consiliului Gardienilor Revoluției.

În condițiile în care Israelul pare determinat să ducă până la capăt treaba de care s-a apucat în Gaza, adică „lupta împotriva Hamas” prin intermediul purificării etnice care a devenit evidentă chiar și pentru CNN, e ușor de înțeles de ce Israelul a decis tocmai acum să provoace Iranul. Pentru că știe că în cazul unui război cu Iranul, Biden nu poate să stea deoparte. Din mai multe motive:

a. Angajamentul ferm al SUA de a-și apăra cel mai iubit dintre aliați, mai ales într-un moment în care angajamentele militare ale SUA devin tot mai puțin credibile, ceea nu poate decât să dea apă la moară puterilor revizoniste care vor să termine mai repede cu lumea unipolară.

b. Dacă, prin absurd, Biden ar sta deoparte, atât republicanii, cât și lobby-ul israelian ar pune tunurile pe el chiar în ajun de alegeri, ceea ce ar însemna că Biden va pierde și electoratul tefelisto-fascist, în condițiile în care pe cel tefelisto-socialist (foștii sanderniști) nu văd cum ar mai putea să-l recupereze.

c. Dacă Biden l-a amenințat pe Bibi că oprește livrările de armament în cazul în care cel din urmă nu își oprește genocidul, e clar că SUA nu ar avea cum să oprească livrările de armament în cazul în care Israelul ar intra în război cu Iranul, ci, fără îndoială, le va spori (cu sprijinul entuziast al acelorași republicani din Congres care de jumătate de an blochează ajutorul pentru Ucraina).

d. Intervenția SUA e de natură să încline balanța decisiv în favoarea Israelului, în condițiile în care SUA știu că un Israel pus la zid, care nu se mai poate apăra prin mijloace convenționale, va fi constrâns să recurgă la opțiunea nucleară (așa numita opțiune Samson din doctrina strategică israeliană); tocmai de aceea, SUA nu își pot permite – din rațiuni ce țin, în ultimă instanță, de propria securitate națională – să lase Israelul să sufere pierderi masive într-un război convențional.

În același timp, Netanyahu își dă seama că un război cu Iranul va arunca în aer prețul petrolului și odată cu el va arunca în vrie și economia americană, chiar în prag de alegeri (ce să mai vorbesc de aia europeană, mai vulnerabilă din punct de vedere energetic, în condițiile în care și în UE se preconizează o revoltă populistă ce poate ușor deveni o revoltă împotriva hegemoniei americane care a sugrumat deja economia europeană pe motiv de Slava Ukraini; or SUA chiar nu își permit să își mai piardă și aliații tradiționali în condițiile în care luptă deja pe toate fronturile: și în Ucraina, și în Orientul Mijlociu, și în Pacific, unde situația foarte tensionată poate oricând să degenereze într-un nou conflict deschis).

Rezultă așadar că Biden este prizonierul lui Bibi, care vrea să își ducă la capăt operațiunea (militară specială) de purificare etnică a Fâșiei Gaza și care poate de acum să-l amenințe cu implicarea SUA într-un război care îi va îneca definitiv lui Biden campania electorală, dacă Biden nu e dispus să rămână alături de Bibi până la capăt. În plus, și capitalul de victimizare al Israelului, necesar pentru justificarea „morală” a genocidului din Gaza, trebuia reîmprospătat un pic, în condițiile în care în ultima vreme începuse să se cam epuizeze. Până și CNN-ul începuse să cam uite de „Israel’s right to defend itself”, așa că era timpul să i se amintească de faptul că Israelul e victima (antisemitismului și terorismului) în filmul acesta. În fine, Netanyahu va putea să spună că acum mai mult ca niciodată trebuie să se arate neînduplecat față de Hamas – adică față de civilii din Gaza, dacă e să traducem afirmația din noulimba sioneză – pentru a le transmite în mod clar tuturor dușmanilor Israelului că nu se dă în lături de la nimic atunci când e în joc securitatea statului evreu.

Iar bietul Biden – care oricum ar da-o e terminat politic – e silit să meargă cu Bibi până la capăt. Mai grav e însă faptul că aici nu mai e vorba doar de imaginea președintelui american, ci și de imaginea statului american, pe care cel dintâi o angajează. Pe veci. Inevitabil, istoricii vor consemna că genocidul din Gaza nu a fost făcut doar de Israel, ci de Israel alături de SUA. Mai devreme sau mai târziu, vor avea și ei parte de echivalentul Comisiei Wiesel (în ipoteza fericită în care va mai rămâne ceva din civilizația modernă după „demenții ani ’20”).

Cu greu și-ar fi putut imagina cineva un sfârșit mai jalnic al hegemoniei americane. Pierderea statutului de hegemon global, altfel inevitabilă, vine la pachet cu falimentul moral. Dincolo de înmulțirea provocărilor strategice care devin, încet încet, copleșitoare pentru SUA, cert e că după Gaza nimeni nu se va mai uita în gura americanilor, nici în gura „apostolilor democrației” – cei „trimiși” de Farul Democrației să propovăduiască evanghelia „libertății” și a „drepturilor omului” (ce glumă sinistră!) pe întreg mapamondul.

Mămicile empatice, dictatura eficienței, dependența de ecrane și alte câteva cauze ale degradării sistemului de învățământ

Recent, o profesoară de la o școală din Târgu Mureș a fost bătută de un elev de față cu mama sa, venită la școală ca să își apere odrasla de „autoritatea abuzivă” a cadrului didactic care nu îl lăsa pe băiețel să se suie pe dulap în timpul orei. Din păcate, nu e primul incident de acest tip. În ultima vreme, au tot apărut în presă știri despre profesori agresați de elevi. Cum mă tot gândesc de ceva vreme la cauzele degradării sistemului de învățământ, ce se vede nu doar din știrile despre profesori bătuți care apar în presă sau din rezultatele testelor PISA, m-am gândit să aștern pe hârtie câteva din ideile și intuițiile mele despre fenomenul în cauză. Iată care sunt, în opinia mea, principalele cauze ale degradării sistemului de învățământ:

1. O criză a autorității statului care a dus la normalizarea intervenției părinților – și, mai nou, și a elevilor – în procesul educațional. Rezultatele erau mai bune înainte și pentru că pe vremea când eram eu copil, nici prin cap nu îi trecea lui taică-miu sau oricărui alt părinte să se ducă la școală și să îl învețe pe profesor ce, cât și cum să predea. Iar copiii se temeau ca nu cumva părinții să afle de abaterile disciplinare de la școală, deoarece știau că într-o astfel de situație urmau să și-o ia și acasă după ce o încasaseră deja la școală. Azi s-a ajuns la situația în care se duce mama copilului să-l bată pe profesor, împreună cu elevul, după ce profesorul a încercat, fără sorți de izbândă, să impună un minim de disciplină la ore.

2. Criza autorității statului se leagă de o criză a autorității parentale. Odată cu secularizarea și cu mobilitatea socială, care ia deseori forma parvenitismului și a fomismului ce încearcă cu orice preț să demonstreze că e „ca afară” (fără o înțelegere autentică și aprofundată a civilizației moderne și occidentale „de afară”), apare și un dispreț față de relige, tradiție și tiparele autorității asociate cu religia și tradiția. Practic, părinții devin convinși că au fost crescuți de niște retrograzi, patriarhali, homofobi și abuzivi și – în cazul nostru și pe fondul unui complex de inferioritate al provincialului periferic – simt nevoia să își etaleze în mod ostentativ această credință ca să fie recunoscuți ca buni europeni de lumea bună de afară. S-a văzut cel mai bine această atitudine în urmă cu vreo zece ani, atunci când a avut loc scandalul legat de familia Bodnariu, dar puțini și-au dat seama că starea de spirit de atunci a tefelimii era un indicator clar al direcției în care evolua sistemul de educație de la noi. Căci odată cu lepădarea de credință și tradiție se instalează practic un vid pedagogic și parental. Cum să îți crești copilul dacă așa cum ai fost crescut tu a fost complet inacceptabil? În absența tradiției, răspunsul le aparține experților, așa că te duci și întrebi un expert, psiholog sau pedagog, de la care îți iei o doză puternică de empatie, toleranță, „creativitate” (vorba vine), self-esteem pentru ăla micu’, ostilitate față de normă, responsabilizare, pedeapsă și autoritate etc. Experții ocupă acest vid educațional cu filosofiile lor progresiste, luând cu asalt sistemul educațional fie direct, prin reforme ale programei școlare, fie indirect, prin intermediul mămicilor empatice.

Altminteri, o mămică empatică nu va accepta ca un străin, în speță profesorul, să-i impună copilului regulile pe care ea a refuzat sau nu a fost în stare să i le impună acasă, dată fiind convertirea la progresism sau pur și simplu nesimțirea atroce care îi este transmisă plodului de către exponenții adulți ai capitalismului sălbatic, rapace și primitiv, de tranziție către neant; în același timp, un profesor nu are ce să facă la școală cu un copil fără șapte ani de acasă, care nu a deprins din familie normele de bază ale unui comportament normal.

3. O altă problemă este subfinanțarea cronică a sistemului de învățământ, din pricina căreia mulți oameni de bună credință și bine pregătiți fie au plecat din sistem, fie nu au intrat niciodată în sistem, pentru că mai trebuiau să își plătească și facturile. Drept urmare, sistemul s-a umplut de neisprăviți, îndeajuns de prost pregătiți ca să nu poată să câștige mai mult în mediul privat și îndeajuns de nesimțiți ca să își bată joc de meserie, care nu e chiar așa de nerentabilă, judecând în termeni de utilitate personală, dacă nu faci mai nimic la ore. Tot astfel, decimarea studiilor umaniste prin dictatura eficienței neoliberale nu avea cum să nu se resimtă și în calitatea învățământului, cel puțin la nivelul disciplinelor teoretice care nu se convertesc ușor în utilitate practică, pentru că tot mai mulți dintre profesorii de română, istorie și științe sociale vor fi niște agarici fără vocație, care s-au dus în zona socio-umană doar pentru că la real nu aveau cum să păcălească matematica pe care n-o stăpâneau; în schimb, cei cu vocație au fost mânați de piață către corporații, devenind niște corporatiști mediocri în loc să fi devenit niște profesori buni, ceea ce le face și lor rău, din punct de vedere pishic, dar face rău și sistemului de educație; iar lucrurile nu pot să meargă decât din rău în mai rău, în condițiile în care elevii și studenții de astăzi vor fi profesorii de mâine.

Mulți din clasa de mijloc se plâng de lipsa de vocație a profesorilor, dar altfel sunt mari iubitori de taxe mici și piață liberă, uitând că vocația se cultivă cu bani din taxe și că piața liberă distruge toate vocațiile care nu se traduc în profit individual pe termen scurt. Contrar tezelor lui Friedman și Hayek, capitalismul scăpat din lanț este totalitar, și este chiar mai eficient decât totalitarismele clasice, pentru că îi forțează pe toți să devină programatori sau asistenți de programatori, chiar dacă au talent pentru altceva, tâmpirea societății pe termen lung fiind doar una din consecințele catastrofale ale creșterii PIB-ului pe termen scurt.

4. Cea de-a patra mare problemă e reprezentată de telefoane. Chiar în momentul istoric în care autoritatea a fost șubrezită și părinților și profesorilor le e tot mai greu să-i disciplineze pe copii, că dacă o fac sunt fundamentaliști și retrograzi, aceiași copii sunt expuși la o dependență tot mai pronunțată de ecrane de care generațiile precedente, care se mai și plictiseau în timpul vacanțelor de vară din copilărie, au fost scutite. Iar lupta cu telefoanele e obositoare nu doar pentru părinți, ci și pentru copii, care, în mod paradoxal, ar fi fost mai puțin furstrați de procesul educațional dacă ar fi trăit într-o lume cu mai puține „oportunități”.

5. În fine, un ultim aspect care trebuie menționat e că elevul care a fost educat în acest mediu complet neprielnic, din toate punctele de vedere, începe deja, în tot mai multe cazuri, să lucreze de pe băncile facultății, astfel încât nu mai apucă să recupereze timpul răpit de telefoane în copilărie, pentru că îl ia în primire piața muncii mult mai repede decât ne-a luat pe noi, cei care am terminat facultatea la mijlocul anilor 2000, sau pe cei de dinaintea noastră.

6. Desigur, mai e și elefantul din cameră, în speță inegalitățile care țin de venit și statutul social. Dintr-un astfel de context te mai poți salva doar prin meditații, pe care nu oricine și le permite. Iar lipsa accesului real la educație pentru largi părți ale populației îngustează și baza de recrutare a noilor elite din diferitele domenii de activitate socială, inclusiv din învățământ. Pe scurt, nimic bun nu se întrevede la orizont, și chiar dacă s-ar face reformele necesare astăzi, va fi nevoie de ani buni pentru a vedea rezultate.

Doi dintr-o lovitură

Am văzut tot felul de interpretări și reinterpretări, care mai de care mai tendențioase, ale comunicatului emis de Sfântul Sinod, pe care eu unul îl înțeleg în felul următor:

Cu duhul blândeții și fără a face exces de asprime, Sfântul Sinod i-a urecheat pe doi creștini-ortodocși, unul episcop, altul doar purtător de cuvânt, care în ultima vreme o cam luaseră pe arătură, fiecare în felul său specific: Teodosie cu ambițiile lui infantile pentru care s-a apucat să facă mitinguri și să rânduiască posturi negre în eparhia sa, și Bănescu care, dincolo de stilul prețios și de lipsa oricăror rigori canonice și protocolare în exercițiul funcției, a ajuns să confunde rolul de purtător de cuvânt al Patriarhiei cu rolul de Apostol al Sectei Martorii Euroatlantici ai lui Baconsky și Papahagi.

E complet anormal ca tu să faci campanie furibundă în online pentru petiția pe care respectiva sectă o adresează instituției pe care oficial tot tu o reprezinți, dar care altminteri a ignorat pe deplin petiția, la fel cum tot necanonic și neobrăzat e să te apuci să ataci, din postura de purtător de cuvânt al Patriarhului, alți ierarhi pe care doar Sfântul Sinod are căderea să-i judece. Din acest punct de vedere, hotărârea Sfântului Sinod de a-i retrage semnătura lui Bănescu de pe comunicatele oficiale ale Patriarhiei (pentru ca astfel să facă clar deosebirea între ideile sale personale și punctul de vedere al instituției pe care de acum nu o mai reprezintă, deși rămâne angajatul ei) reprezintă un act necesar de igienă pastorală și instituțională.

Dar cineva va întreba „de ce nu s-a făcut mai mult?”. De ce nu a fost dat afară, așa cum credeau și sperau cei care au fost entuziasmați peste măsură de decizia inițială a Sfântului Sinod. Din două motive, cred eu:

1. Întâi de toate, pentru că autoritatea în Biserică este părintească și o eventuală concediere a domnului Bănescu ar fi fost excesiv de aspră. Mai ales în condițiile în care PF Daniel l-a întărâtat și / sau l-a scăpat din lesă pe purtătorul său de cuvânt, care putea fi admonestat și oprit mult mai devreme, ar fi fost destul de urât ca acum să-l dea afară. Și chiar nu avea de ce să ia o măsură atât de dură când problema putea fi rezolvată într-un mod mult mai blând.

2. Al doilea motiv, probabil mai important decât primul, e că printr-o sancțiune prea dură la adresa lui Bănescu, Sfântul Sinod le-ar fi dat o prea mare satisfacție – și implicit și apă la moară – fanilor lui Teodosie. Or se pare că intenția ierarhilor noștri a fost să-i potolească și pe fanii lui Teodosie, și pe fanii lui Bănescu, nu să le dea câștig de cauză unora în detrimentul celorlalți.

Astfel, indiferent dacă hotărârea reflectă întru totul punctul de vedere al Preafericitului Daniel, sau dacă reprezintă o formulă de compromis pe care a fost silit să o accepte în sinod, ea mi se pare un exemplu foarte frumos de dreaptă socotință ortodoxă, de așezare, în duh ortodox, pe calea de mijloc, calea împărătească, spre mâhnirea tuturor înfierbântaților situați la ambele extreme. Și cred că e o atitudine sănătoasă într-o eră a vedetismului narcisist în care unii se supraestimează, se iau prea în serios, se bagă prea des în seamă, își dau cu părerea despre toate, oricum și oricând, n-au rânduială, nu respectă fișa postului și agită spiritele aiurea în loc să stea în banca lor și să își vadă de treabă.

Concertul rataților

Vă dați seama cât de săracă trebuie să fie viața erotico-afectivă a Ericăi Macarena, dacă mesajul ei e că bărbații sunt cu toții fie violatori, fie copii mici, atât de pămpălăi încât trebuie să-i înveți „să sugă”? În realitate însă, genul acesta de discurs feminist e la fel de infantil și de contraproductiv-steril ca și discursul incelilor, bărbăților care aleg să meargă pe propriul drum (mgtows) și al altor loseri care și-au copiat practic discursul după discursul la fel de idiot al feministelor.

Și ăia spun că toate femeile sunt curve și că nu caută decât să profite de pe urma bărbăților la cel mai nesimțit mod cu putință. Dar niciunul dintre ăștia și niciuna dintre astea nu își pun întrebarea: oare nu o fi și cu tine o problemă dacă nu ai reușit să-l găsești pe acel bărbat decent / pe acea femeie decentă, cu care să îți poți întemeia o familie fericită? Sigur, uneori lucrurile nu se leagă în viață, mai e și cum dă Dumnezeu. Dar înainte să te plângi de patriarhat sau de „pizdocrație”, întreabă-te sincer dacă cineva care are ce să ofere și e dispus să se dăruiască (căci dacă nu e dispus și a înlocuit dăruirea cu revendicarea și lupta pentru drepturi, o să fie ori singur, ori într-o relație disfuncțională) chiar are motive să te ia. Și dacă nu cumva ești și tu responsabil pentru eventuala absență a acestor motive.

Așadar, genul ăsta de protest (isteric la feministe și cinic-infantil la inceli) sună mai degrabă ca o răbufnire a frustrării, ca o raționalizare penibilă a eșecului personal sau poate ca un strigăt de disperare. Chiar nu s-or mai găsi la începutul anilor 2020 pe piața matrimonială decât violatori infantili și curve profitoare? N-am făcut un studiu de piață, nici nu pot vorbi din experiență, că am 42 de ani și sunt happily married de 16 ani, dar înclin să cred că nu o fi dracu’ chiar așa de negru. Dar chiar dacă presupunem că ar fi, ce se poate spune despre revendicările aberante, care se substituie, prin disociere, expresiei firești a exasperării față de starea culturii, care să zicem că s-a degradat într-atât de mult încât chiar nu mai ai cu cine? Sunt parte din soluție? Sau mai degrabă parte din problemă? Firește, e o întrebare retorică.

Desigur, e foarte posibil ca Erika Macarena doar să exploateze cinic-mercantil un segment de piață, fără să creadă neapărat în ceea ce spune, la fel cum mare parte dintre progresiștii pe care această nouă mostră de vulgaritate agresivă i-a trezit din hibernare (după ce toată iarna n-au scos o vorbă despre genocidul care continuă în Gaza, cu sprijin diplomatic și militar de la principalii furnizori de burse și granturi) nu sunt și ei decât niște oportuniști care recită jalnica poezie ce se vinde în ziua de azi. În fine, dacă vreo feministă înțepată o să-mi replice „dar de ce presupui tu că Erika își dorește o familie, sau măcar o relație?”, că poate e lesbiană sau happily single, am să-i răspund că în cazul ăsta chiar nu înțeleg de ce se mai bagă în seamă pe subiecte care oricum n-au legătură cu viața ei.

Îmi place să cred că doar femeile care n-au mai ieșit de mult la un date cred că alea care beneficiază de astfel de oportunități tremură toate de frica violului și a omorului. Chiar nu țin minte să fi fost așa pe vremea mea, cel puțin în clasa de mijloc din care fac parte și eu, și Erika Macarena. Iar dacă între timp acolo s-a ajuns, în ciuda ofensivei feministe tot mai acerbe din ultimii ani, atunci poate că ar trebui să fim mai înțelegători față de fundamentaliștii islamici care organizează atent date-urile, în familie, de față cu tatăl și fratele, ca să nu aibă fata motiv să se teamă de viol și omor.

Mai jos, videoclipul care a entuziasmat mai toată suflarea progresistă din România, alături de alte producții „emancipatoare” ale artistei:

Penibilus maximus

Cred că după Fiducia supplicans, catolicilor – și creștinilor, în general – ar trebui să le intre bine în cap următorul lucru. Biserica trebuie să fie apropiată de popor, dar trebuie să fie apropiată de popor doar dacă poporul este apropiat la rândul său de Dumnezeu sau doar cu scopul de a apropia poporul de Dumnezeu.

Tefelimea pe lângă care încearcă să se dea bine Papa Francisc – și care sigur va umple bisericile atunci când Biserica Catolică va deveni suficient de gay – e o populație globală formată din indivizi fără apartenență la vreun popor, pentru că apartenența la un popor presupune continuitatea unei tradiții și istorii asumate, adică exact opusul acrobațiilor revoluționare pe care le face zilele acestea Vaticanul.

Revenind, în anumite locuri și în anumite vremuri, inclusiv în locurile și vremurile unde oricum nu mai există popoare, Biserica chiar nu ar trebui să fie populară. Ar trebui să fie sinceră, consecventă și fidelă Mirelui ei, care a zis că „se va rușina” și El la judecată de toți cei care s-au rușinat de El în fața acestui neam „desfrânat și ucigaș” (Marcu 8, 38) care își dorește o Biserică pro-choice și pro-gay (că ce altceva ar putea să își dorească dat fiind regimul de anarhie sexuală în care tot mai mulți își trăiesc viața, tolerându-se pe ei înșiși prin toleranța față de vopsiții care ies în frunte la paradă).

Nu cred că termenii „desfrânat” și „ucigaș”, folosiți de Evanghelistul Marcu, sunt întâmplători. Cred că anticipează, profetic, vremurile noastre, despre care vorbește deschis și Pavel atunci când spune că „va veni o vreme când” oamenii „nu vor mai suferi învățătura sănătoasă, ci – dornici să-și desfete auzul – își vor îngrămădi învățători după poftele lor” (2 Timotei 4, 3).

Nici termenul de „rușine” nu cred că este întâmplător. Dar îndrăznesc să spun că el trimite nu atât la o problemă morală, cât mai ales la o problemă estetică, de stil. De păcătosul care se căiește, fie el și homosexual, Dumnezeu nu se rușinează niciodată. Dar cum să nu îi fie și Lui – ca oricărui om cu un dram de bun gust – „rușine” cu niște prelați atât de penibili?

Serios, un ateism sincer și transparent e o opțiune mult mai demnă, întrucât mai puțin caricaturală. La fel și o demisie de onoare, în cazul în care ai ajuns la concluzia că nu te mai regăsești în învățăturile de credință ale comunității de credință pe care nu ai căderea să o schimbi pentru că nu îți aparține. Ai moștenit-o de la Hristos, Apostoli și Părinți ca să o dai mai departe – și în cele din urmă să o înfățișezi la Judecată – neschimbată, nu ca să faci experimente lgbtq pe ea.

E însă grăitor faptul că în aceste vremuri într-atât de minunate încât Biserica simte o nevoie irepresibilă de a se „adapta” la ele, demisia de onoare și-o dau figurile onorabile, precum Papa Benedict al XVI-lea, care pe lângă harismele sale știute și neștiute a mai avut și virtutea de a nu fi penibil. O voce interioară îmi spune că această ultimă virtute ar putea să fie suficientă pentru a dobândi mântuirea în aceste vremuri triste, pline de humor.

Lecția anilor ’20

Leo Strauss scria în studiul său despre tiranie, publicat la puțin timp după încheierea celui de-al doilea război mondial, că tehnologia modernă generează pentru prima dată în istorie posibilitatea unei tiranii perpetue și universale pe care gânditorii antici care au analizat tirania nu aveau cum să și-o imagineze.

Să ne reamintim că anul 1945 a fost anul în care pe de o parte omenirea a descoperit cea mai atroce crimă comisă vreodată de un tiran, adică Holocaustul, precum și anul în care au fost folosite pentru prima și singura oară armele nucleare asupra unei populații civile. Am descoperit răul inimaginabil de care e capabilă umanitatea exact atunci când am descoperit si puterea inimaginabil de distructivă pe care știința omenească a fost în stare să o dezlănțuie. Pe de altă parte, cei care au eliberat – alături de ruși – lagărele de concentrare naziste, punând capăt Holocaustului, au făcut la rândul lor Holocaust nuclear la Hiroshima și Nagasaki.

Întrebarea pe care și-au pus-o mulți a fost ce s-ar fi întâmplat dacă Hitler ar fi avut și el arme nucleare (cum ar fi avut, fără îndoială, dacă războiul începea doar cu 3 ani mai târziu). Iar răspunsul la această întrebare e că ar fi putut să facă oricâte holocausturi ar fi vrut la adăpostul acestor arme (sau, în caz contrar, să declanșeze un holocaust nuclear la scară planetară).

Lecția sinistră pe care o învață tiranii actuali și viitori în acești ani de război de după sfârșitul istoriei, în care asistăm la renormalizarea șantajului nuclear și a genocidului, e că pot să forțeze nota tot mai mult la adăpostul șantajului nuclear, la care vor fi tot mai tentați să recurgă atunci când se vor confrunta cu crize de legitimitate.

Spre exemplu, atât Putin cât și neoconii și tefeliștii de la Washington au ajuns să își rezolve – sau doar să încerce să își rezolve – criza internă de legitimitate printr-un război în Ucraina cu risc real de escaladare nucleară, unde secta lui Hillary se luptă cu dușmanul extern aflat, chipurile, la originea problemelor interne ale „democrației americane”, în speță Putin, în timp ce Putin se luptă și el cu dușmanul extern aflat la originea revoluțiilor portocalii din spațiul ex-sovietic, care îl stresează pe el, adică Soros.

Și unii și alții sunt ferm convinși că problemele lor interne de legitimitate se datorează exclusiv acestor inamici externi, teoria conspirației fiind, de altfel, recurentă în discursul elitelor aflate în criză de legitimitate. O regăsim și la aristocrația franceză după Revoluția din 1789, și la rușii albi după 1917, și în rândurile burgheziei germane nazificate în contextul catastrofei economice din Germania interbelică, ce a fost însoțită, inevitabil, de amplificarea pericolului comunist. De fapt, o găsim la orice individ rău și prost – sau, mai rar, rău și cinic – care e pe cale de a-și pierde privilegiile de care a abuzat și care nu e capabil decât să dea vina pe un altul malefic și cvasiomnipotent pentru ceea ce i se întâmplă. Și sunt tot mai mulți oameni de acest tip în zilele noastre, mai ales în funcții de conducere.

Între timp, în Gaza, liderul pușcăriabil al statului israelian își continuă măcelul și mulți, printre care și subsemnatul, sunt scârbiți sau revoltați de faptul că Biden nu face nimic ca să îl oprească. Întrebarea mai tulburătoare, pe care și-a pus-o recent Wolfgang Streeck, e dacă chiar ar putea să îl oprească, în ipoteza în care și-ar dori realmente să facă asta. Probabil că da. Însă există și posibilitatea ca Netanyahu să ia în considerare, în ultimă instanță, opțiunea nucleară, în cazul în care nu mai primește îndeajuns armamament convențional de la SUA pentru a-și tranșa problema de securitate prin mijloacele barbare la care asistăm îngroziți de aproape patru luni, și în cazul în care SUA nu își manifestă ferm disponibilitatea de a proteja Israelul de un Iran care ar decide să își folosească toată puterea militară pentru a-i proteja pe palestinieni de regimul sionist. În mod concret, la fel ca Putin, Bibi lasă și el impresia că e mai dispus să dea cu nucleara decât să dea înapoi, respectând dreptul internațional, iar membri ai cabinetului și partidului său chiar au spus asta pe șleau.

Morala nasoală a tuturor acestor fabule macabre e că dacă ai probleme interne, dar ai și arme nucleare, cel mai bun mod de a-ți asigura securitatea internă a regimului e să provoci o criză de securitate externă cu potențial apocaliptic. Asta ar confirma, din nefericire, intuiția lui Strauss din a doua jumătate a anilor 40, referitoare la posibilitatea unei tiranii perpetue.

Nu pare însă să se confirme intuiția referitoare la universalitatea tiraniei, iar aceasta datorită faptului că armele nucleare sunt împărțite între state vrăjmașe care nu par capabile să ajungă prea curând la un acord de guvernare și securitate globală. Pe de altă parte, riscul unei catastrofe crește pe măsură ce tot mai mulți trag învățămintele practice din evenimentele recente și își încearcă la rândul lor norocul. Mai mult, când unul ca Putin încearcă și cel puțin pe jumătate reușește, prin aceasta el agravează criza de legitimitate – și odată cu ea și criza de nervi – a tefelimii și neoconservatorimii occidentale, care va fi dispusă să își asume tot mai multe riscuri. Până într-o bună zi când….

În fine, mai grav e faptul că vreo 80 % din vocile care se exprimă pe rețelele de socializare susțin fie crimele lui Putin, fie crimele lui Netanyahu și narațiunea infantil-isterică a tefelimii față cu reacțiunea populistă, care se traduce în decizii de politică externă tot mai impulsiv-iresponsabile.

Până la șantajul nuclear, opțiunile demente ale celor care se comportă tot mai mult ca și cum ar fi nemuritori și singuri pe lume beneficiază de sprijinul larg al sferei publice globale care se împarte, tot mai mult, în două cete de idioți iresponsabili care nu înțeleg nici războiul, nici rolul indispensabil al politicii, arta compromisului (mai ales într-o epocă în care dispunem de mijloace de distrugere în masă).

De fapt, e un fenomen generalizat pe care îl observ și la firul ierbii, cel puțin pe rețelele de socializare. Tot mai puțină smerenie, tot mai puțin realism, tot mai puțină rațiune și capacitate de introspecție, tot mai puțină capacitatea de a dialoga și de a negocia, tot mai multe cazuri de gonflare imaginară a eului, tot mai mult solipsism, tot mai puțină responsabilitate, tot mai multe pretenții, firește, doar de la ceilalți, tot mai puțină sinceritate, tot mai puțină empatie reală, inclusiv la cei care te asaltează cu empatia lor, tot mai multă încrâncenare și tot mai puțină atitudine constructivă.

Am impresia că patologiile astea sociale se reflectă tot mai mult și în politica națională și internațională, motivul fiind unul cât se poate de simplu: acela că politicienii nu sunt vreo specie extraterestră și nici măcar cei mai deștepți dintre noi, ci provin din același mediu social tot mai degradat în care trăim cu toții.

Experți naționali și internaționali

Aflăm dintr-un articol șeruit de un „expert” de la noi pe Rusia – the top expert, mai exact – că Jake Sullivan, consilierul pe securitate națională al președintelui Biden, e putinist (și d-aia nu câștigă Ucraina).

Pe scurt, autorul, Anders Aslund, repetă aceeași poezie conform căreia Biden nu are de ce să se teamă de războiul nuclear. Drept urmare, trebuie să îl demită urgent pe Sullivan, înlocuindu-l cu un bărbat adevărat (poate cu „eminentul” general în retragere Ben Hodges, la care face referire în articol).

Mai interesant e faptul că expertul nostru național care îl șeruiește pe expertul internațional ne dădea asigurări, în urmă cu un an și cinci luni, că Putin sigur cade în maxim un an și jumătate (deci mai are maxim o lună). În ciuda acestei erori de calcul strategic, expertul nostru nu are niciun dubiu că în ceea ce privește riscul de război nuclear a calculat corect și sigur va câștiga dacă îl convinge pe Biden să își încerce norocul cu ultimul pariu (cel nuclear).

Pe de altă parte, trebuie precizat faptul că expertul internațional șeruit de expertul național este unul din artizanii terapiei de șoc din Rusia de la începutul anilor ’90, când, alături de Jeffrey Sachs, i-a sfătuit pe Elțîn și Gaidar cum să reformeze economia Rusiei. Atât de bine i-a sfătuit că din reforma aia s-a născut însuși Satana, adică Putin.

Or, dacă în calitate de consilier al lui Elțîn a avut atât de mult succes, eu zic că e timpul să își încerce norocul (și pe al lui, și pe al nostru al tuturor) și în calitate de consilier pe securitate națională al Președintelui Biden. Astfel, vom afla și noi cum funcționează terapia de șoc și în cazul războaielor cu risc (vorba vine!) de escaladare nucleară.

UE luptă pe două fronturi

Despre fermieri nu ar trebui să se discute la grămadă, ci diferențiat, pe bază de date și cifre.

Spre exemplu, citesc în articolul acesta din Foreign Policy că venitul mediu anual al unui fermier german e de 82000 de euro, din care jumătate reprezintă subsidii.

Pe de altă parte, am vorbit și cu un fermier de la noi – nu știu cât de mic sau mare – și mi-a zis că situația pentru el personal e foarte proastă. Anul trecut a avut profit aproape zero, din mai multe motive: scumpirea combustibilului, scumpirea fertilizatorilor, cerealele ieftine din Ucraina care au umplut piața românească, plus prețurile de dumping la care a vândut Rusia după ce anul trecut a avut una din cele mai bune recolte din istorie.

Dacă analizăm bine situația, constatăm că toate astea sunt consecințe indirecte ale unui război în care Europa a fost împinsă de America și în care popoarele europene sunt împinse, contrar voinței lor, de elitele europene, altfel cât se poate de obediente față de SUA.

Pe de altă parte, nu mă convinge deloc argumentul de tip țăranul nostru arhaic, om simplu în ițari și cu frică de Dumnezeu, vrea să dea cu pesticide, dar elitele europene, fără țară, fără Dumnezeu și cu sex incert nu îl lasă, stricându-i rânduielile strămoșești.

Adevărul e că protecția mediului înnconjurător costă, la fel cum costă și războaiele (care, pe lângă faptul că omoară oameni și distrug economii, mai și poluează). În principiu, ar trebui să împărțim echitabil factura pentru protecția mediului înconjurător și să facem ce ține de noi pentru a evita războiaele. Elitele europene n-au făcut nici una, nici alta. S-au luat la trântă, concomitent (și incoerent), și cu Rusia, și cu poluarea (exemplul cel mai grăitor în acest sens e doamna ministru de externe a Germaniei, Annalena Baerbock).

E greu și costisitor să te lupți pe două fronturi, mai ales când factura se împarte în continuare în conformitate cu principiul neoliberal: fraierii, nu neapărat fermieri, plătesc pentru șmecheri. Primii constată că inflația le-a mâncat bine din venituri, cei din urmă se îmbogățesc și mai mult cu fiecare nouă criză.

“Most farmers aren’t poor,” said Stephan Cramon-Taubadel, an agricultural economist from the University of Göttingen. He pointed to the farmers’ lobby’s own recent study, which show the average income of a full-time farmer is 82,000 euros a year—and that’s just agricultural income, usually only one part of many farms’ total income.

In fact, an astounding half of this income, roughly, hails from subsidies. And that’s just for being farmers—not for specifically being small, family-run farms, or farms hit hard by drought, or farms that are cleaner or less emissions-intensive or more decent to livestock.”

Germany’s Farmers Have No Reason to Complain