Am văzut tot felul de interpretări și reinterpretări, care mai de care mai tendențioase, ale comunicatului emis de Sfântul Sinod, pe care eu unul îl înțeleg în felul următor:
Cu duhul blândeții și fără a face exces de asprime, Sfântul Sinod i-a urecheat pe doi creștini-ortodocși, unul episcop, altul doar purtător de cuvânt, care în ultima vreme o cam luaseră pe arătură, fiecare în felul său specific: Teodosie cu ambițiile lui infantile pentru care s-a apucat să facă mitinguri și să rânduiască posturi negre în eparhia sa, și Bănescu care, dincolo de stilul prețios și de lipsa oricăror rigori canonice și protocolare în exercițiul funcției, a ajuns să confunde rolul de purtător de cuvânt al Patriarhiei cu rolul de Apostol al Sectei Martorii Euroatlantici ai lui Baconsky și Papahagi.
E complet anormal ca tu să faci campanie furibundă în online pentru petiția pe care respectiva sectă o adresează instituției pe care oficial tot tu o reprezinți, dar care altminteri a ignorat pe deplin petiția, la fel cum tot necanonic și neobrăzat e să te apuci să ataci, din postura de purtător de cuvânt al Patriarhului, alți ierarhi pe care doar Sfântul Sinod are căderea să-i judece. Din acest punct de vedere, hotărârea Sfântului Sinod de a-i retrage semnătura lui Bănescu de pe comunicatele oficiale ale Patriarhiei (pentru ca astfel să facă clar deosebirea între ideile sale personale și punctul de vedere al instituției pe care de acum nu o mai reprezintă, deși rămâne angajatul ei) reprezintă un act necesar de igienă pastorală și instituțională.
Dar cineva va întreba „de ce nu s-a făcut mai mult?”. De ce nu a fost dat afară, așa cum credeau și sperau cei care au fost entuziasmați peste măsură de decizia inițială a Sfântului Sinod. Din două motive, cred eu:
1. Întâi de toate, pentru că autoritatea în Biserică este părintească și o eventuală concediere a domnului Bănescu ar fi fost excesiv de aspră. Mai ales în condițiile în care PF Daniel l-a întărâtat și / sau l-a scăpat din lesă pe purtătorul său de cuvânt, care putea fi admonestat și oprit mult mai devreme, ar fi fost destul de urât ca acum să-l dea afară. Și chiar nu avea de ce să ia o măsură atât de dură când problema putea fi rezolvată într-un mod mult mai blând.
2. Al doilea motiv, probabil mai important decât primul, e că printr-o sancțiune prea dură la adresa lui Bănescu, Sfântul Sinod le-ar fi dat o prea mare satisfacție – și implicit și apă la moară – fanilor lui Teodosie. Or se pare că intenția ierarhilor noștri a fost să-i potolească și pe fanii lui Teodosie, și pe fanii lui Bănescu, nu să le dea câștig de cauză unora în detrimentul celorlalți.
Astfel, indiferent dacă hotărârea reflectă întru totul punctul de vedere al Preafericitului Daniel, sau dacă reprezintă o formulă de compromis pe care a fost silit să o accepte în sinod, ea mi se pare un exemplu foarte frumos de dreaptă socotință ortodoxă, de așezare, în duh ortodox, pe calea de mijloc, calea împărătească, spre mâhnirea tuturor înfierbântaților situați la ambele extreme. Și cred că e o atitudine sănătoasă într-o eră a vedetismului narcisist în care unii se supraestimează, se iau prea în serios, se bagă prea des în seamă, își dau cu părerea despre toate, oricum și oricând, n-au rânduială, nu respectă fișa postului și agită spiritele aiurea în loc să stea în banca lor și să își vadă de treabă.
Calea de mijloc 