O noapte de beție sângeroasă și greața de a doua zi

Văd că oameni care cu doar 48 de ore în urmă le făceau galerie soldaților ce trăgeau în civili neînarmați ieșiți în stradă să-și apere votul cu prețul vieții au schimbat rapid registrul și denunță acum încălcarea drepturilor omului în contextul represaliilor de după puciul eșuat. Ar fi ilar dacă n-ar fi dezgustător. Căci e profund dezgustător să susții omorul iar după aia să zbieri „săriți ne omoară”, să susții omorul dacă nu ești la rândul tău pregătit să mori cu demnitate, asumându-ți, cum s-ar spune, riscurile meseriei. Nu poți să fii și cu armata care preia puterea dizolvând ordinea constituțională și omorând pe oricine se opune, și cu statul de drept și drepturile omului.

Bine știu, licuricii de la care ați învățat democrația așa au fost întotdeauna: și cu statul de drept, și cu lovitura de stat; și cu drepturile omului, și cu tortura ca metodă de guvernare. Numai că oamenii nu pot fi luați de tâmpiți. A face apel la drepturile omului înseamnă a face apel la o autoritate morală universală care este astfel opusă abuzurilor suveranității populare din cadrul statelor naționale. Nota bene, este opusă doar abuzurilor suveranității populare. Căci dacă suveranitatea e nepopulară în Turcia, dar populară în mediile activist-oengist-academice ce își revendică monopolul interpretării drepturilor omului și derogării de la ele, atunci de la omul scop și niciodată mijloc se trece instantaneu la scopul scuză mijloacele. Sau invers.

Așa stând lucrurile, cam cât credeți că valorează „principiile și valorile” voastre pentru niște turci care a) conștientizează că nu dați doi bani pe viețile lor (am auzit și argumentul halucinant de tip despoții luminați n-au putut să-și ducă la cap opera de civilizare militarizată pentru că retardații ăia de turci preferă să moară pentru bezna lor islamistă decât să se lase mânați de la spate spre o lume mai bună), b) au suficient de multă demnitate pentru a muri pentru convingerile lor, indiferent dacă sunt bune sau greșite, și c) evident, văd de la o poștă că principiile în numele cărora sunt chemați la ordine posedă tot atâta consistență câtă demnitate posedă cei care le invocă? Cât de mult credeți că servește cauzei drepturilor omului, atât în Turcia cât și în regiune, instrumentarea și comercializarea nesimțită a acestora?

Ideea e simplă: chiar dacă și asta este foarte greu, omul stăpânit de un orgoliu prostesc ar putea fi convins, în timp, să renunțe la el, și să-l urmeze pe omul care se dovedește că are mai multă dreptate. Dar cu condiția ca acest din urmă om să aibă cel puțin la fel de multă demnitate ca și primul. Însă omul demn, îndeajuns de demn încât să fie dispus să moară pentru convingerile sale, nu se va lăsa niciodată convins și condus de omul nedemn al dublei măsuri, chiar și dacă acesta din urmă are, teoretic, rațiunea și dezvoltarea de partea sa. Ci mai degrabă se va afunda în bezna propriului faliment decât să gireze farsa noastră morală. Iar aici nu e vorba numai de turci, ci de toți musulmanii, care vor continua să ne disprețuiască și să ne urască atâta timp cât, într-un fel sau altul, și în ciuda narcisismului nostru revendicativ, vom demonstra că îi putem respecta în mod real tot atât de puțin cât ne putem respecta pe noi înșine.