Claritatea morală în vreme de război

Recent, s-a încins o polemică între reprezentanți ai dreptei intelectuale autohtone pe tema clarității morale în vreme de război. „Dreapta pură”, al cărei portdrapel pare să fie domnul Adrian Papahagi, acuză lipsa de claritate morală a „dreptei impure”.

Dacă e să discutăm serios despre „claritate morală” în contextul războiului din Ucraina ar trebui, întâi de toate, să le explicăm celor care ne reproșează lipsa de claritate morală că solicită claritate morală într-o problemă care nu e deloc clară, iar a solicita claritate morală într-o astfel de situație nu e doar imatur, ci în ultimă instanță imoral, pentru că vorbim de o solicitare care nu este, așa cum se pretinde, principală, ci mai degrabă narcisistă și oportunistă.

Pe scurt, partizanii clarității morale susțin că se fac vinovați de duplicitate (neclaritate) morală toți cei care nu împărtășesc teza potrivit căreia există un singur vinovat pentru acest război, în speță Rusia, iar recunoașterea faptului cu pricina trebuie să se traducă într-un sprijin necondiționat pentru Ucraina, oricare ar fi strategia și obiectivele acesteia din urmă, oricât de nerealiste și de periculoase ar fi obiectivele și strategia Ucrainei.

De ce spun că se solicită claritate morală într-o problemă care nu este deloc clară?

Întâi de toate, pentru că nu există un singur tip de moralitate: există o etică a convingerii, ce implică evaluarea morală a acțiunilor în funcție de natura lor intrinsecă, și o etică a responsabilității, ce implică o evaluare morală a acțiunilor în funcție de consecințele lor. În cazul de față, revendicarea clarității morale se traduce printr-o respingere fără rest a eticii responsabilității, ceea ce din perspectiva eticii responsabilității nu e moral, ci doar iresponsabil.

De notat că cei care aruncă cu anatema asupra celor care se revendică pe deplin sau doar parțial de la etica responsabilității sunt ei înșiși ipocriți, adică lipsiți de claritate morală, căci ei înșiși își asumă în mod implicit și o etică a responsabilității. Spre exemplu, dacă ar merge până la capăt cu etica convingerii, atunci ar trebui să solicite intervenția directă a NATO în conflict pentru a pune capăt agresiunii ruse, în conformitate cu principiile morale clare care ne cer să sărim în ajutorul unei victime a unei agresiuni indiferent de consecințele intervenției noastre. De ce nu o fac? Pentru că se tem de o escaladare nucleară.

Dar dacă și ei se tem de o escaladare nucleară și, drept urmare, acționează la rândul lor în conformitate cu etica responsabilității, fără să își asume faptul cu pricina, nu e clar, pe de altă parte, ce îi îndreptățește să creadă că riscul de escaladare nucleară e neutralizat atâta timp cât NATO nu intervine direct în război, iar asta datorită faptului că situația e neclară nu doar din punct de vedere moral, ci și din punct de vedere strategic.

Dacă admitem că acțiunile nu trebuie să se judece doar în funcție de natura lor intrinsecă, ci și în funcție de consecințele lor – așa cum de altfel fac și preopinenții noștri, după cum am arătat – atunci claritatea strategică devine o datorie morală. Mai exact, e o datorie morală să fim îndeajuns de lucizi pentru a recunoaște că nu știm cu siguranță care vor fi consecințele acțiunilor noastre, nici cât de mare e riscul ca acțiunile noastre să ducă la consecințe nedorite, la limită catastrofale.

Heirupismul e simplu și atrăgător pentru mințile infantile și ușor manipulabile, dar realitatea e că nu e deloc clar în ce măsură sprijinul necondiționat pentru strategia maximalistă a Ucrainei e moral întrucât chiar e bun pentru Ucraina, pentru vecinii ei și pentru lumea întreagă, la fel cum nu e deloc clar că nu există și alte soluții, mai puțin rele.

Dacă am ști cu siguranță că această strategie ar duce la eliberarea Ucrainei, minimizând în același timp pierderile de vieți omenești, atunci, fără îndoială, ar fi moral să alegem această cale. Lucrurile nu mai sunt însă la fel de clare, din punct de vedere moral, în condițiile în care aceeași strategie poate să ducă: a) la schimbarea regimului Putin cu un regim mult mai agresiv; b) la o criză economică în Europa cu consecințe sociale foarte grave și care ar putea avea asupra democrațiilor occidentale un efect mult mai nociv decât cel pe care l-ar putea provoca vreodată trolii lui Putin; c) la un război nuclear; d) sau la concluzia amară că Putin a reușit să supraviețuiască războiului, în timp ce Ucraina a supraviețuit și ea, dar cu pierderi teritoriale, concluzie la care vom fi ajuns abia după ce țara respectivă a fost transformată în moloz; asta poate și datorită faptului că tuturor celor care ne-au avertizat că mai devreme sau mai târziu tot acolo se va ajunge (iar dacă așa stau lucrurile, e mai bine să se ajungă mai devreme, nu mai târziu, că între timp mor oameni) li s-a închis gura în numele clarității morale.

În orice caz, a revendica claritate morală într-un context definit de absența clarității strategice – sau de informație imperfectă, dacă e să folosim terminologia folosită în studiile de specialitate – nu e moral, ci imatur sau, în ultimă instanță, imoral. A-i acuza, de-a valma, de duplicitate morală pe toți cei care își exprimă rezerve față de o anumită doctrină etică și față de o anumită strategie, altminteri cât se poate de discutabilă, nu e semn de claritate morală, ci de infantilism sau ticăloșie, opusul a ceea ce îndeobște numim moralitate.

Mai trebuie discutat și despre cauza declanșării și continuării acestui război. Dintr-un singur punct de vedere lucrurile sunt clare: din punct de vedere legal. Ucraina e un stat suveran a cărui suveranitate a fost încălcată de un alt stat. Din punct de vedere legal, lucrurile sunt clare: Ucraina e victima, Rusia e agresorul. Însă din punct de vedere politic, lucrurile sunt mai puțin clare. Rusia a intervenit într-un război civil declanșat în urma unei insurecții susținute de Occident, care a răsturnat un președinte democratic ales ce fusese considerat îndeajuns de legitim de către același Occident până când s-a răzgândit cu privire la semnarea unui acord de asociere cu UE, ceea ce Constituția Ucrainei îi permitea să facă. De asemena, Rusia invocă tratamentul discriminatoriu al minorităților ruse, rusofone și rusofile din Ucraina. E clar că exagerează și că acțiunile ei au transformat un conflict semi-înghețat într-o catastrofă umanitară de proporții care i-a afectat cel mai mult pe acei ucraineni pe care pretinde că îi apără, dar nu e deloc clar că, în ciuda acestui fapt, nu are și ea partea ei de dreptate.

În fine, mai avem și problema motivației. În Evul Mediu, Toma d’Aquino spunea că pentru a fi drept, un război trebuie să fie inițiat de autoritatea politică legitimă și trebuie să aibă o cauză justă. Dar pe lângă asta mai trebuie să aibă și o motivație justă, în condițiile în care există cazuri de războaie purtate în virtutea unor motivații ticăloase, chiar dacă acestea se pot ascunde în spatele unei cauze juste. Primele două condiții sunt, fără îndoială, îndeplinite. Zelenski e președintele legitim al Ucrainei care poartă un război defensiv împotriva agresiunii unui alt stat (indiferent de motivațiile politice, adică non-legale, ale acestei agresiuni, unde discuția devine mai complicată, așa cum am arătat mai sus). Lucrurile sunt însă mai puțin clare în cazul celei de-a treia condiții. După cum bine știm, războiul ăsta nu ar fi posibil fără sprijinul Occidentului, și până la urmă despre asta discutăm, în calitate de vecini ai Ucrainei și membri ai UE și NATO, căci altminteri nu avem nici dreptul, nici posibilitatea să decidem ce anume fac ucrainenii. Dar putem să ne întrebăm dacă ce face Occidentul – și implicit noi, ca parte a acestui Occident – e moral (și rațional) sau nu.

Susține Occidentul acest război doar în virtutea datoriei morale de a se solidariza cu victima? Sau o face mai degrabă din rațiuni economice și geopolitice? Vorbim realmente de un război motivat doar de dorința legitimă de libertate și independență? Sau interesele industriei de armament și cele ale producătorilor de gaz de peste ocean joacă și ele un rol mai mic sau mai mare? Sunt ucrainenii tratați de către occidentali doar ca scop, nicidecum ca mijloc, așa cum ne învață maestrul clarității morale, Immanuel Kant? Sau, din contră, au fost și sunt transformați în carne de tun cu scopul slăbirii unui adversar geopolitic? Ce au de spus partizanii „clarității morale” despre o astfel de abordare cinică, mai ales atunci când ea e justificată invocând claritatea morală, ca pretext? Ce poate fi mai imoral decât să acționezi imoral în numele „clarității morale”? Acționează ucrainenii de capul lor? Au autonomie decizională? Sau au devenit mai degrabă instrumentele altora, mai puternici și mai abili decât ei, ale căror obiective sunt cel puțin ambigue din punct de vedere moral? Se suprapune voința poporului ucrainean, fără rest, pe voința liderilor ucraineni și occidentali? Ne putem încrede în limpezimea judecății strategice a liderilor ucraineni și occidentali? Estimează toți aceștia în mod corect raportul dintre riscurile și beneficiile colective atunci când își definesc strategia? Sau avem motive să ne temem că soarta lumii întregi a încăput pe mâna unor diletanți, a căror miopie s-ar putea explica și prin faptul că sunt la fel de maturi precum unii dintre cei care reduc o ecuație hipercomplexă la argumentul clarității morale sau prin faptul că sunt suficient de slabi pentru a fi manipulați de cei care se folosesc, pervers sau isteric, de arma „clarității morale”?

Iată, așadar, o serie de întrebări cu răspunsuri nu foarte clare, cel puțin la o primă vedere, la care ar trebui să încercăm să răspundem, pe cât ne stă în putință, înainte de a le da „dușmanilor”, „trădătorilor” și „duplicitarilor” cu „claritatea morală” în cap.

În absența acestui demers de limpezire a ambiguităților de natură morală, strategică și politică și în absența smereniei responsabile care ne face să recunoaștem că pur și simplu nu avem un răspuns îndeajuns de clar la o serie de întrebări îndeajuns de importante, invocarea „clarității morale” e în cel mai bun caz descalificantă din punct de vedere intelectual, dacă nu cumva e chiar profund imorală, întrucât ticăloșia cu consecințe criminale reușește să se ascundă în spatele „clarității morale” și să se justifice prin invocarea aceleiași presupuse „clarități morale”.

Necesitatea de a-i explica cuiva diferența dintre aceste nuanțe și argumente, pe de o parte, și a spune că ce face Putin e justificat din punct de vedere moral, pe de altă parte, nu e semn de claritate morală în cazul celui care acuză și mă pune pe mine în situația de a explica lucruri simple și cât se poate de clare. E doar semn că interlocutorul e ori prost, ori ticălos.