Referendum 2019

Recunosc că, în ceea ce privește referendumul convocat de Iohannis și susținut de opoziție, prima reacție a fost aceea de a opta pentru boicot, pe principiul „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, boicot pentru boicot”.

Dar împotriva acestei abordări pot fi invocate două contraargumente de natură morală. Întâi de toate, deși USR și-a asumat statutul de vector al „sexomarxismului”, ceea ce din start îl face nefrecventabil ca partid, iar, în ceea ce privește referendumul, Iohannis a oscilat între o atitudine scârboasă prin duplicitatea ei și denigrarea fățișă a celor care la referendum au votat DA, se poate obiecta că opțiunea de tip „boicot pentru boicot” ar lovi nediferențiat în întreaga opoziție, în condițiile în care marea majoritate a membrilor PNL au votat, astă-toamnă, pentru organizarea referendumului. Din acest punct de vedere, refuzul de a vota (inculsiv refuzul de a vota DA) la acest referendum pe motiv că este convocat de Iohannis și susținut de Iohannis și USR este la fel de absurd-resentimetar cum a fost refuzul de a vota la precedentul referendum pe motiv că era susținut de Dragnea. La fel ca și atunci, și acum nu se votează cu Iohannis sau cu USR, ci se răspunde la o întrebare pusă de șeful statului în conformitate cu prerogativele sale constituționale. La limită, poți foarte bine să votezi DA la referendum și PSD la europarlamentare.

În al doilea rând, o atitudine de tip „boicot pentru boicot” ar fi în mod cert imorală și/sau imatură în condițiile în care consecința sancționării politicienilor care te-au boicotat – altfel justificată și necesară, căci doar dacă-i sancționezi se vor învăța minte – ar fi dăunătoare binelui public și interesului comun sau, altfel spus, dacă binele făcut prin sancționarea politicienilor care te-au boicotat ar fi inferior presupusului bine public/comun pe care l-ai sacrifica ca urmare a opțiunii de tip „boicot pentru boicot”.

Așa stând lucrurile, nu ne rămâne decât să încercăm să stabilim în ce măsură este util demersul inițiat de Președinte și în ce măsură un vot DA ar fi un vot pentru interesul public/binele comun.

Deși consider boicotul o abordare nesportivă, contrară spiritului democrației, chiar dacă din punct de vedere formal legală, țin să precizez că la precedentul referendum au existat două categorii de absenți a căror opțiune am respectat-o: a) cei care nu s-au dus pentru că pur și simplu nu i-a interesat subiectul, nu pentru că îi interesa mult sau foarte mult, dar au încercat să câștige prin mijloace nesportive – în fond, oricine are dreptul de a nu fi interesat de politică, chiar dacă prevederea legală care îi împiedică pe cei interesați de politică să decidă din pricina absenteismului cumulat al celor care joacă nesportiv și al celor pe care nu îi interesează politica este mai mult decât problematică; b) cei care au considerat sincer că se cheltuie bani pe o temă care, conform scării lor de valori, era lipsită de importanță, și care au ales să protesteze împotriva acestei cheltuieli inutile prin absenteismul lor – nu cei pentru care tema era importantă sau foarte importantă, atât de importantă încât în mod cert s-ar fi dus să voteze dacă ar fi avut șanse să câștige, dar care au instrumentat pervers argumentul cheltuielii inutile pentru a-și avansa cauza prin mijloace nesportive.

Oricum ar fi, dacă e să judecăm pe baza argumentului cheltuielii inutile, boicotarea referendumului organizat de către Iohannis este mai mult decât justificată. Pentru că, spre deosebire de precedentul referendum, acesta de acum nu este decizional, ci consultativ. Rezultatul său nu obligă la nimic clasa politică. La fel ca și în cazul referendumului lui Băsescu referitor la structura parlamentului și numărul de parlamentari, se cheltuie bani pentru a pune poporului o întrebare de care clasa politică oricum nu este obligată să țină cont.

De fapt, dincolo de formă, adevăratul conținut al întrebărilor – pe care Iohannis s-a chinuit vreo lună să le formuleze pentru ca ulterior tot el să le uite – se rezumă la întrebarea stupid-simplistă: vă place cum guvernează PSD? Este o întrebare absurdă pe care unii, incapabili să câștige alegeri și frustrați de eșecul lor, o adresează poporului după ce poporul, prin alegeri, a încredițat guvernarea PSD-ului. Și este cu atât mai inutilă cu cât este adresată în paralel cu niște alegeri la care oricum poporul se va pronunța asupra calității actualei guvernări PSD, pe care PSD-ul a obținut-o în urma alegerilor din 2016 și pe care la anul o poate pierde dacă o eventuală opțiune antipesedistă la alegerile de duminică va fi confirmată și la parlamentarele de anul viitor.

Altfel spus, dacă nu vă place cum guvernează PSD-ul, votați altceva, atât duminică, cât și în toamna lui 2016. Iar dacă în ciuda faptului că nu vă place cum guvernează PSD-ul, opoziția vă displace cel puțin la fel de mult, îndeajuns de mult încât refuzul de a vota PSD-ul să nu se traducă într-un vot pentru ea, ca în cazul subsemnatului, atunci aceasta este problema opoziției, problemă pe care nu o poate rezolva cu întrebări absurde și superflue, care nu contează, după ce au obținut un răspuns negativ la întrebarea care cu adevărat contează: pe cine votați? cui încredințați guvernarea acestei țări?

Ca să nu mai pun la socoteală faptul că, din punct de vedere politic, referendumul este nu doar inutil, ci și dăunător, întrucât deviază atenția de la tematica relevantă în cazul de față, în speță cea europeană, pe care oricum populația o stăpânește în foarte mică măsură. În loc să dezbatem teme europene, ne chinuim să ne dumirim care-i faza cu cea de-a doua întrebare din a doua întrebare adresată poporului de Iohannis (nefiind jurist, după eforturi destul de consistente, am înțeles că în acest caz particular, e vorba de o inutilă frecție la un picior de lemn ce se ascunde în spatele unei întrebări pe care, cel mai probabil, 90% din populația țării nu o înțelege).

Dar adevăratul conținut al întrebărilor lui Iohannis poate fi reformulat cu un plus de precizie: nu e vorba atât de „știm că PSD a câștigat alegerile, dar ia spuneți, vă place cum guvernează?”, ci mai degrabă de o întrebare care ar suna cam așa: „știm că PSD a câștigat alegerile sau, altfel spus, că celor de la PSD le-a fost încredințată, prin vot, guvernarea, dar ia spuneți, sunteți de acord ca PSD să fie privat de instrumentele prin care să poată guverna?”. Sau, mai pe scurt, „sunteți de acord ca PSD să nu poată guverna, deși a câștigat alegerile?” Adică o variațiune a ideii mai vechi conform căreia se poate guverna doar dacă strada, exclusiv frumoasă și deșteaptă, confirmă, după alegeri, votul pe care l-a dat întreg poporul, adică nu doar ăia deștepți, ci și ăia mulți, dar proști. Întrebările adresate poporului român de Președintele Iohannis sunt absurde pentru că ele vizează niște INSTRUMENTE de guvernare, în condițiile în care ele [întrebările] sunt motivate strict de nemulțumirea față de IDENTITATEA celor care le utilizează în virtutea faptului că le-a fost încredințată, prin vot, guvernarea. Sunt absurde întrucât nici n-ar fi existat dacă nu ar fi fost PSD-ALDE la guvernare, iar un eventual răspuns pozitiv la aceste întrebări ar deveni irelevant din momentul în care PNL-PLUSR ar veni la putere.

Cât despre instrumentele de guvernare puse în discuție, ele există în toate statele civilizate. Evident, de ele se poate abuza, și uneori (sau deseori) se abuzează, dar nu pui în discuție un instrument de guvernare decât dacă el este exclusiv și în mod necesar un vehicul al abuzului. În schimb, dacă abuzul este contingent, iar riscul abuzului este inevitabil asociat unui instrument de guvernare altminteri legitim și necesar, nu abolești instrumentul de guvernare (sau prerogativa), ci îl încredințezi altcuiva care prezintă mai multă încredere, ceea ce, cum am spus, se poate face bine mersi la alegerile din toamna anului viitor, precedeate de alte trei runde de alegeri în care poporul român va beneficia din plin de posibilitatea de a-și spune părerea cu privire la guvernarea PSD, sau, mai precis, de a răspunde concret și constructiv la întrebarea: cui încredințați guvernarea acestei țări? Pentru că cineva trebuie s-o guverneze.

Dacă pe de o parte nu înțeleg de ce ar trebui să se interzică grațierea corupților, dar nu și cea a violatorilor, în condițiile în care falnica justiție română i-a pus în repetate rânduri și cu maximă nesimțire în libertate, pe de altă parte, este cât se poate de evident că pot exista și situații deosebite care justifică grațierea, motiv pentru care aceasta este o prerogativă a tuturor statelor civilizate, iar abolirea ei e pur și simplu o dovadă de inumanitate, de barbarie. Prin aceasta nu spun că ea ar trebui aplicată tuturor celor condamnați penal pentru corupție și jeliți seară de seară la Antena 3 mai ceva ca la Memorialul Durerii, nici că nu reprezintă un instrument de care se poate abuza. Dar dacă te temi că se va abuza de un instrument de guvernare ce ține de apanajul tuturor statelor civilizate, atunci nu abolești respectivul instrument și odată cu el statutul de țară civilizată al României, ci îl încredințezi cuiva în care ai încredere: ai încredere că, dând dovadă de corectitudine, umanitate și discernământ, va uza, nu va abuza, de respectivul instrument.

La fel și în cazul ordonanțelor de urgență. Dincolo de faptul că nu înțeleg de ce Codul Muncii poate fi schimbat prin ordonanță de urgență, așa cum a făcut Guvernul Boc în 2010, dar legile justiției nu – sau, mă rog, înțeleg, în condițiile în care vorbim de aceeași ideologie neoliberală care induce în eroare opinia publică, ocultând o serie întreagă de probleme și nedreptăți, prin faptul că reduce toate problemele societății la problema corupției –, fără să fiu expert în drept constituțional și în detaliile funcționării complexei mașinării a statului, refuz să cred că o arie legislativă atât de vastă precum cea care acoperă infracțiunile, pedepsele și organizarea judiciară nu include și situații care să justifice adoptarea de ordonanțe de urgență. Din nou, dacă te temi că de acest instrument de guvernare se va abuza, încredințează-l unui partid în care ai încredere mai mare, fără să risipești cerneală și banii românilor pe întrebări absurde.

Ajuns la acest punct, cred că am demonstrat că referendumul lui Iohannis este un demers inutil, absurd și de un populism ieftin și cel puțin dubios, care justifică pe deplin boicotarea lui, fie în virtutea argumentului cheltuielii inutile, fie în virtutea principiului „boicot pentru boicot” și a necesității sancționării politicienilor care, din fanatism sau prostie, facilitează avansul unei agende politice lipsite de respect față de libertatea religioasă și de conștiință și al cărei scop este eliminarea creștinismului și a creștinilor din viața cetății. Pe de altă parte, boicotul rămâne o manevră nesportivă și contrară spiritului democratic, efectele lui perverse fiind subliniate recent de un binecunoscut jurnalist român care spune că atunci când referendumul nu mai este un conflict între DA și NU, ce se tranșează în intimitatea cabinei de vot, ci unul care îi opune pe cei care votează celor care boicotează, votul se desecretizează. Drept urmare, cetățeni pe care caracterul secret al votului îi proteja de intimidare vor putea fi mult mai ușor intimidați (mai ales în zonele cele mai feudale, unde cetățenii, dacă se mai pot numi cetățeni în starea de dependență în care au ajuns, sunt foarte vulnerabili prin raport cu puterea potentaților locali). Și țin să precizez că am cunoscut un caz al unei persoane care n-a votat la referendumul pentru revizuirea Constituției din toamna anului trecut datorită faptului că s-a temut de posibilele efecte ale prezenței sale la vot, în contextul în care, datorită boicotului organizat de susținătorii LGBT, simpla prezență devenise o declarație politică cât se poate de transparentă – de fapt, singura declarație care conta.

Personal, consider că impactul negativ al nesancționării unei cheltuieli inutile e mai mic decât efectul nociv al reproducerii unei practici nesportive, contrare spiritului democratic și cu efecte vădit perverse. Motiv pentru care voi vota la referendumul convocat de Iohannis, în condițiile în care oricum mergeam să votez la europarlamentare. Dar, bineînțeles, voi vota NU. Voi vota și din respect pentru cele câteva persoane pe care le cunosc și care, la rândul lor, au refuzat să boicoteze referendumul de anul trecut, chiar dacă nu erau de acord cu propunerea de revizuire a Constituției formulată de Coaliția pentru Familie, motiv pentru care au mers la referendum și au votat NU. Și nu voi vota NU datorită modului în care a tratat Iohannis referendumul pentru familie, ci pentru că propunerile lui, cu privire la care poporul român e chemat să se pronunțe, sunt aberante.

Dar Iohannis poate cheltui bani publici pe astfel de întrebări tot datorită democrației sau, mai precis, datorită faptului că poporul român l-a votat în 2014 – inclusiv subsemnatul, care astăzi e forțat să recunoască că acum cinci ani a fost un idiot. În orice caz, cheltuielile publice inutile pe care democrația le poate genera sunt mult mai puțin dăunătoare decât încurajarea unor practici nesportive, străine de spiritul democratic și cu efecte vădit perverse.

În fine, ținând cont că referendumul nu este decizional, că suntem chemați să răspundem la niște întrebări care nu duc în mod automat la modificări de natură legislativă sau instituțională, oricum nu contează dacă este invalidat, în mod formal, prin lipsă de cvorum, sau dacă este invalidat politic, ca urmare a faptului că doar un procent foarte mic din totalul alegătorilor va vota DA (de fapt, dacă PSD-ALDE s-ar fi mobilizat în această direcție – în momentul de față nu e clar care e strategia lor – nu ar fi fost exclusă nici o victorie a celor care ar fi votat NU). Că trece cu o prezență de 32%, în condițiile în care 60% votează DA și 40% votează NU, sau că pică cu o prezență de 22%, în condițiile în care 90% votează DA și 10% NU, e totuna.

Eu anticipez că va fi un eșec, în condițiile în care nu cred că participarea va fi mai mare de 40% (conform listelor electorale), iar din maximul de 40% prezenți, cel puțin 40% vor vota NU sau vor boicota (depinde și de strategia PSD-ALDE). Asta înseamnă că, în cel mai bun caz, vor vota DA puțin peste 20% din cei înscriși în listele electorale. Iar acesta deja este un mare eșec. Rămâne de văzut doar dacă eșecul va fi mai mare sau mai mic decât cel al Coaliției pentru Familie, din care Iohannis – nimic suprinzător aici – nu pare să fi învățat nimic.