Reacțiune

Retrospectiv, un autor ca Vladimir Tismăneanu îți va explica ascensiunea extremelor politice de după primul război mondial prin „aspirațiile utopice ale maselor”, „fantasmele intelectualilor”, „diavolul în istorie” și alte metafore percutante. Ce contează că extremele politice au început să capete sprijin popular de amploare doar după ce elitele liberale și conservatoare, responsabile de gestionarea sistemului, au aruncat lumea occidentală într-un măcel industrial în care au pierit zeci de milioane de oameni și tot ele erau la putere când aceeași lume a fost devastată de o criză economică catastrofală, care a aruncat alte zeci de milioane de oameni în sărăcie și disperare? Sărim peste faptul că, din rațiuni strategice – i.e. datorită dorinței elitelor respective de a-și scăpa pielea – forțele politice extreme invocate au beneficiat de sprijinul respectivelor elite. Elita conducătoare germană a finanțat bolșevismul ca să câștige războiul și tot ea, după ce a pierdut războiul, a finanțat nazismul ca să scape de bolșevism.

Fast-forward până în 2019 și vedem cum ascensiunea forțelor antisistem din ultimul deceniu are o singură explicație: răspândirea de știri false și mașinațiunile marelui păpușar malefic Putin (diavolul în istorie). Ce contează că ascensiunea forțelor antisistem a fost precedată de cea mai mare criză financiară de după marea criză, factura fiind pasată sărăcimii în timp ce cei putred de bogați au continuat să se îmbogățească; că elitele liberale și conservatoare, aflate la butoane, au construit o Uniune Europeană inegală și profund disfuncțională și s-au compromis printr-o politică externă dezastruoasă (și mincinoasă), atât în Orientul Mijlociu și Nordul Africii, cât și în Ucraina? Și că, în timp ce se îmbogățeau de pe urma politicilor care sărăceau clasele muncitoare din lumea occidentală, au găsit de cuviință să lanseze, tot de sus în jos, o revoluție culturală, „morală” chipurile, menită să-i demonizeze tocmai pe cei pe care îi jupuiau și care i-a adus în situația de a susține genul de idioțenii savante, contrare oricărei rațiuni și oricărui bun simț, care le-au consfințit, la nivel discursiv și imagologic, falimentul politic ce are la bază explicații cât se poate de concrete. Adică, niște oameni care fac tâmpenii și susțin tâmpenii, de pe urma cărora o duc foarte bine, și care se așteaptă să fie votați și admirați la nesfârșit și necondiționat.

Indiferent de cum judecăm forțele antisistem – și admit că, în general, nu sunt foarte încântătoare – nu ai ascensiune a forțelor antisistem atâta timp cât nu ai o criză de autoritate a establishmentului. Iar asta nu se explică doar prin efectul știrilor false, chiar dacă efectul știrilor false se explică, în bună măsură, prin decenii de masacrare a educației în numele „cerințelor pieței”, precum și prin compromiterea filosofiei și științelor sociale prin transformarea lor în ideologii de trei lei. Ai criză de autoritate în momentul în care oamenii simt că sunt călcați pe cap, că viețile lor nu contează, că ăia de la butoane sunt niște tâmpiți cu pretenții care nu mai sunt în stare să gestioneze în mod acceptabil sistemul, chiar dacă suferința pe care o provoacă această criză este resimțită exclusiv de ăia de la bază, situație agravată de reflexul tuturor aristocrațiilor de a-și etala, în astfel de perioade de criză, falsa superioritate morală. Faptul că de pe urma unor astfel de crize, așa cum istoria a arătat-o în repetate rânduri, profită fel de fel de demagogi, de hiene sau de lupi îmbrăcați în blană de oaie antisistem reprezintă doar jumătate – sau poate chiar mai puțin – din adevăr.

În fine, ceea ce este profund dezgustător la acest tip de discurs profund ideologic – în sensul de viziune îngustă de clasă cu funcție autojustificatoare și lipsită de legătură cu realitatea – este ideea că de vină nu este ăla de sus, care îți distruge viața – din imcompetență, din rapacitate sau din ambele motive -, ci ăla de jos, călcat pe cap, pentru că, într-un fel sau altul și în funcție de cât îl duce capul, reacționează. De vină e ăla de jos, călcat pe cap, deoarece nu se resemnează, la nesfârșit, în conformitate cu principiul: „there is no alternative” (M. Thatcher) (oare?). Și care, îl loc să-și compenseze mizeria prin exercițiile de admirație a celor mai frumoși oameni (Obama, Trudeau, Macron) din cea mai bună dintre lumile posibile, în care el o duce tot mai prost, îndrăznește să strige că „regele e gol”.

Despre Alexandru Racu

Născut în Bucureşti pe 4 Martie 1982. Absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, Master în Studii Sud-Est Europene la Univeristatea din Atena şi doctor în filozofie politică al Universităţii din Ottawa.
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Reacțiune

  1. G. F. zice:

    Am urmărit aseară emisiunea Confluențe la RRC despre populism, la care a fost invitat Robert Adam (reinvitat, de fapt: http://radioromaniacultural.ro/robert-adam-in-dialog-cu-cristian-preda-la-libraria-humanitas-de-la-cismigiu/). Concluzia este că populismul este rău pentru că este anti-elitist. În schimb, elitismul este bun pentru că este anti-populist.

    • Da, cam la asta se rezumă filosofia băieților. Patapievici e orpilat de ideea votului universal, prin care poporul decide cu privire la guvernare. Cum să lași treburile cetății la cheremul gloatei compuse din proști și patibulari. Și mai bagă și argumente presupus creștine cu natura umană care e căzută și nu prezintă încredere atunci când vine vorba de decizia politică. Pe de altă parte, entuziamsul său vizavi de monopolul elitelor asupra puterii ne face să credem că, spre deosebire de popor care este întotdeauna prost și ticălos, elitele sunt opusul poporului nu doar din punct de vedere social, ci și din punct de vedere intelectual și moral. Ele înțeleg întotdeauna ce e mai bine pentru popor și îi vor întotdeauna binele. Ele nu sunt afectate de păcatul originar. Ce anume le face pe elite imune la idioțenie, ticăloșie și consecințele păcatului originar. E simplu: sunt de-ai noștri.

Lasă un comentariu