Totul pentru familia mea

În măsura în care te face mai responsabil, mai matur, mai jertfelnic și, nu în utlimul rând, mai răbdător și mai smerit, familia reprezintă binecuvântarea și crucea prin care crești spiritual și îți câștigi mântuirea. Din acest punct de vedere, mă tem că zeflemeaua boemă, sau chiar accesele de turbare antiortodoxă (și, mai nou, „antisectantă”) cu care este întâmpinată agenda pro-familie a organizațiilor conservatoare și a bisericilor, trădează (și se explică, cel puțin în parte, prin) faptul că hipsterii ultragiați au o problemă personală – tot mai mare – atunci când vine vorba de asumarea responsabilităților familiale și dobândirea virtuților mai sus enumerate. Și spun problemă deoarece, dincolo de fațada boemă și zeflemeaua ieftină, absența acestor virtuți se traduce de fapt – din ce în ce mai mult, odată cu trecerea timpului – prin angoasă, frustrare și resentimente care răbufnesc periodic împotriva celor care aleg să-și etaleze reușita familială sau doar să iasă public în apărarea acestei instituții ce se vrea a fi redefinită (de fapt, aruncată în derizoriu, iar asta în bună măsură tocmai datorită frustrărilor mai sus invocate).

Din păcate, puțini înțeleg faptul că, deseori, tocmai reușita familială trădează, la rândul ei, faptul că familia invocată numai creștină nu este. La fel cum puțini înțeleg faptul că așa-zisul creștinism de la care se revendică nu are prea multă legătură cu adevăratul creștinism. Nu că, contrar aparențelor și formele tradiționale osificate, acesta și-a găsi, de fapt, adevărații reprezentanți în hipsterii progresiști, care sunt departe de a conștientiza ipocrizia și fragilitatea propriei lor poziții. Însă umanismul superficial – întrucât nu (prea) obligă la nimic – al acestora din urmă speculează aici existența unei probleme reale, mai ales atunci când partizanii familiei schimbă repertoriul și o bagă, fără nicio jenă, p-aia cu „să moară familia ălora de altă rasă și religie” (mai precis, să moară familia ălora ca să trăiască familia mea). Căci, trebuie spus că în măsura în care te face mai egoist (sau, mai bine spus, mai egofamilist), mai paranoic-agresiv, mai dispus de a călca pe cadavre și, în sensul cel mai larg al termenului, mai xenofob, familia reprezintă, din contră, un idol și un obstacol în drumul către mântuire, care nu doar că nu ucide egoismul individual ci, din contră, îl poate potența, la fel cum și lupul singuratic devine mai sălbatic în haită. Nu degeaba spune Hristos că „cel ce nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14, 26). Și doar în acest sens, cred eu, trebuie înțeleasă afirmația Mântuitorului – nu ca respingere a familiei în sine, ci ca osândire a ceea ce familia, din păcate, ajunge să însemne pentru cei mai mulți.

În răspăr cu ideologiile și formele de activism goale de conținut prin însuși faptul că nu cer sacrificii, nu obligă la nimic, ba, din contră, de multe ori reprezintă de fapt niște oportunități de carieră de care nu puțini profită din plin, familia poate reprezenta universul virtuților întrupate, în care înveți realmente ce înseamnă dăruirea de sine și generozitatea. Dar cum iubirea creștină este deopotrivă întrupată (adică nu teoretic-abstractă, ci concretă în jertfelnicia ei) și universală (cuprinzându-i nu doar pe străini, ci chiar și pe vrăjmași), familia nu reprezintă o formă de comuniune creștină decât în măsura în care virtuțile dobândite în mod efectiv în familie sunt puse apoi în valoare la nivelul întregii societăți – nu doar la nivelul „neamului”, așa cum încearcă să ne convingă unii teologi rătăciți, ci, ca să folosesc o formulă utilizată de teologia socială catolică, la nivelul întregii familii umane. Desigur, în viața de zi cu zi, nu este tocmai ușor să împaci responsabilitatea familială cu filoxenia. Nu întâmplător spune Pavel că ar vrea ca toți oamenii să fie ca el (1 Corinteni 7, 7) și nu întâmplător tocmai el a fost cel care a părăsit vechiul Israel pentru a se face Apostol al neamurilor.

Prin egoismul care le reunește, precum și prin iluzia că „suntem minunați și iubim cu adevărat” pe care o cultivă, atât egofamilismul cât și iubirea departelui (formulă mai veche a unui teolog și diplomat român) ascund de fapt aceeași lipsă de legătură cu sensul universal și concret al crucii, care presupune o jertfă concretă cu implicații universale: se răstignește un om în carne și oase pentru mântuirea întregii omeniri. În orice caz, atât apărătorii contemporani ai familiei cât și detractorii lor ar face bine să citească ceea ce avea de spus părintele Stăniloae vizavi de subiect:

„Desigur, nașterea și creșterea de prunci, slujirea Bisericii și a societății, ca înfrânare a egoismului în doi (sau în mai mulți: cu copii cu tot), înseamnă o cruce. De aceea se cântă la slujba Cununiei un imn închinat mucenicilor. Soții care nu-și înfrânează egoismul în doi vor deveni până la urmă netransparenți chiar lor înșiși. Vor constitui un egoism de instincte, de mic grup animalic, grupul insensibil la alții al familiei de tip biologic, un grup închis ca o cetate în zidurile proprii și capabil numai de ieșiri acaparatoare, nu și de ieșiri dăruitoare. O căsătorie care nu-și răstignește statornic lăcomia și autosuficiența proprie și nu se depășește pe sine prin această năzuință nu e familie creștină. După învățătura creștină, păcatul propriu al familiei de azi nu este divorțul sau lipsa de „acomodare”, sau „sălbăticia spirituală”, ci autoadorarea familiei, refuzul de a vedea căsătoria ca orientată spre Împărăția lui Dumnezeu. Există o pornire de a face „totul pentru familie”, dacă trebuie, chiar și a fura. Familia nu mai este spre salva lui Dumnezeu; ea a început să nu mai fie o intrare sacramentală în prezența Lui. Nu lipsa de sfială sfântă față de familie face ca divorțul să apară ca un proces aproape natural, ci această autoidolatrizare a familiei face ca familia modernă să se sfărâme atât de ușor; este acea identificare a familiei cu succesul și cu refuzul de a purta crucea” (Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura IBMBOR, 2003, vol. 3, p. 202).