Din cale afară de penibili mi se par așa-zișii creștini care mor de grija civilizației creștine și euro-atlantice – adică aia din Vest, de care România ar trebui să rămână legată ombilical cu orice preț, că de Rusia fug precum dracu’ de tămâie – că vezi Doamne o invadează imigranții musulmani. Și care, drept consecință, lansează periodic câte o nouă cruciadă penibilă care n-are nicio legătură cu problemele reale ale acestui popor: nici cu cele materiale, și cu atât mai puțin cu cele spirituale.
Care civilizație creștină? Aia în care – cel puțin în anumite state – sunt deja mai mulți musulmani decât creștini practicanți? Civilizația avortului, eutanasiei, pornografiei, consumului de masă, a schimbării de sex (inițiate înainte de pubertate) și a afișării festive a perversiunilor sexuale?
Ce apărați de fapt? Muzeele și catedralele (multe dintre ele transformate deja în săli de concerte sau săli de sport)? Vă apărați libertatea de a vă practica religia în condițiile în care doar sunteți hărțuiți și dați în judecată de activiștii pentru drepturile omului, nu și decapitați de ISIS? Fair enough: doar că asta nu ține loc de civilizație creștină, la fel cum distanța de la primirea de refugiați musulmani până la prăbușirea edificiului liberal sub presiunea fundamentalismului musulman este foarte lungă, și doar un paranoic poate să raționeze în termeni de „astăzi primim refugiați, mâine avem califat pe teritoriul european”.
Ca să nu mai vorbesc de faptul că nu există nicio legătură necesară și de la sine evidentă între creșterea procentajului de populație musulmană și instaurarea Califatului lui al-Bagdadi. Chiar și astăzi există unele state predominant musulmane – nicidecum toate – unde creștinii beneficiază de mai multă libertate (cel puțin aia care ar trebui să conteze pentru un creștin) decât în anumite state ale liberalismului avansat (presupunând că mai există încă pe acolo câțiva creștini). A pomenit careva de vreun barnevernet (că tot vă preocupă tema) tunisian sau iordanian?
Vă temeți de posibilitatea de a muri într-un atac terorist, altfel mult mai mică decât posibilitatea de a muri într-un accident de mașină? Vă înțeleg, e ceva omenesc și, în principiu, e rațional să nu vreți să vă expuneți la riscuri suplimentare pe lângă cele pe care vi le asumați atunci când vă suiți în mașina la care nu puteți/nu vreți să renunțați. Dar dacă din astfel de reflexe securitare (sau, mai precis, paranoic-securitare) abdicați de la obligația biblică a ospitalității atunci, sorry, dar nu vă puteți numi creștini. Poate europeni, chipurile civilizați, dar creștini nu.
Ce vorbesc, adevărații creștini s-ar bucura că deși nu poate să vină Mahomed la munte, vine muntele la Mahomed: adică vin la ei musulmanii pe care nu au posibilitatea să-i evanghelizeze la ei acasă (fie este mult mai dificil, fie îți riști viața fie, ca în Arabia Saudită, este practic imposibil să miști un deget), dar pe care aici îi pot cuceri în primul rând prin ospitalitatea lor, astfel încât, chiar dacă nu le câștigă sufletul, să le câștige cel puțin respectul. Da, e o abordare veche, practicată încă din vremea Bisericii primare, când pe creștini chiar îi interesa, mai presus de toate, finalitatea eshatologică a existenței. Și nu veniți cu argumente că se va converti unul dintr-o mie, că și pe unul singur dacă l-ai câștigat cu bunătatea ta, ai dobândit raiul. Cine este cu adevărat creștin, în termenii ăștia gândește.
Ah, vreți securitate, consum, confort si dezvoltare personală ca mai toată mica burghezie și vă temeți ca atingerea acestor obiective „profund duhovnicești” să nu vă fie stânjenită în vreun fel de negri, arabi și alți barbari? Ok, dar atunci tămâiați-vă idolii mai departe fără să ne mai aburiți cu creștinismul vostru eviscerat și împăiat. Există motive de a-i percepe pe imgiranți ca pe o amenințare la adresa realizării acestor triste și mărunte obiective personale? Probabil că da, chiar dacă, cu siguranță, amenințarea reală este mult mai mică decât cea cultivată prin diatribele alarmist-paranoice la care vă dedați periodic.
Vreți consultare publică și decizie democratic-suverană în chestiunea imigrației? De acord cu voi. Cu precizarea că asta e cam greu și nicidecum datorită semnării Pactului ONU, care nu obligă de fapt la nimic, ci datorită apartenenței la UE, pe care continuați să o iubiți din tot sufletul, sau, oricum, nu vă asumați – curajos sau iresponsabil, depinde cum vedem lucrurile – soluția cinstită a ROexitului. Or, pe mine personal, că tot vă dați oameni de dreapta, mă cam enervează indivizii care țin cu dinții de drepturile lor – care, în mare, se rezumă practic la dreptul de a circula fără viză în spațiul comunitar și de a fi slugă la angajatorii europeni (slugă la nemți, ca să parafrazez un clasic în viață) – dar nu vor să-și asume și obligațiile aferente. La fel cum mă dezgustă ăia care le scuipă semințe în cap romilor, negrilor și arabilor ca să le demonstreze europenilor care le scuipă semințe în cap că de fapt ei sunt buni europeni, care nu merită un astfel de tratament, de care ar trebui să aibă parte doar romii, negrii și arabii.
Nu vreți imigranți? Am înțeles. Dar puteți măcar să nu îmi mai întoarceți stomacul pe dos cu discursurile voastre penibile despre „apărarea civilizației creștine”? Puteți totuși să nu-l mai amestecați pe Iisus Hristos în pateticele voastre mizerii mic-burgheze?
Calea de mijloc 
Mi-a plăcut articolul, am comentat pe marginea lui aici: https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2018/12/valoarea-valorilor.html
Mie îmi plac ieșirile publice de tip manelist ale intelectualilor de dreapta. În prinicipiu, ele se rezumă la afirmații de gen „avem valoare” și elegii (conservatoare) de tip „of, viața mea, poporul nu îmi recunoaște valoarea”. Asta după ce, atunci când au avut ocazia să-și arate valoarea, au făcut-o prin omagierea publică a unor personaje precum Elena Udrea și Traian Băsescu.
Deci, în ce constă valoarea când tu singur te compromiți? În diplomă, cea care îți dă posibilitatea (privilegiul) de a te pune în valoare (a te vinde) pe bani grei. Doar că diplome au berechet și intelectualii de stânga. Pe de altă parte, de fiecare dată când sunt criticați, cu argumente și bibliografie, dinspre stânga, intelectualii dreptei nu răspund cu argumente și bibliografie, ci se adăpostesc invariabil în spatele sloganului manelist: „dușmanii-mi poartă pică, dar n-au valoarea mea”. Altfel spus, un raționament circular și axiomatic de tip „dacă ne critici, ești frustrat lipsit de valoarea pe care noi o avem, iar tu o invidiezi; că dacă ai avea cu adevărat valoare, ai recunoaște valoarea noastră și în loc să o contești ai omagia-o – cum valoarea noastră este incontestabilă și situată dincolo de orice argumente de natură morală și intelectuală, orice contestare a ei denotă nu doar lipsă de valoare, ci și dispoziție resentimentară”.
Așadar, care este această „valoare” care îi distinge pe intelectualii de dreapta de intelectualii de stânga (în condițiile în care diplomă au și unii și alții, iar „valoarea” Elenei Udrea au omagiat-o doar intelectualii de dreapta)? E simplu, spre deosebire de intelectualii de stânga – comuniști, sexo-marxiști, multiculturaliști, etc. -, intelectualii de dreapta îl au pe Hristos, pe care a) pot să-l vândă periodic credincioșilor ca (super)ofertă politică de dreapta și care b) le dă posibilitatea să rămână veșnic virgini chiar dacă, periodic, se oferă cu voluptate unor oameni politici precum Băsescu sau Udrea. Unii renasc în Hristos, alții se reciclează prin Hristos.
Căci, la urma urmei, dacă nu ei, atunci cine? Cine altcineva să-i apere pe creștini de marxiști, homosexuali și musulmani dacă nu aceiași consacrați atleți ai lui Hristos.
Aici este problema: copyright-ul intelectualilor de dreapta asupra lui Hristos. În mod normal, pînă la Parusie drepturile de autor aparțin Bisericii. Atunci de ce Biserica le cedează acestor agenți literari dreptul de rescriere odată cu campania de promovare?
O posibilă explicație am dezvoltat-o în Apostolatul antisocial, unde scriam următoarele:
„Dincolo de complexitatea acestor teorii istorice şi teologice, care merită cu siguranţă să fie verificate de un studiu separat, dacă revenim la contextul românesc de după 1989, unul din motivele care explică lipsa de reacţie a Bisericii Ortodoxe Române faţă de ideologia neoliberală (chiar şi în varianta ei teologică) este slaba pregătire intelectuală ce caracterizează în general clerul român. Acest aspect este cu atât mai pregnant la capitolul teologie socială, acolo unde ortodoxia oricum are o tradiţie mult mai puţin dezvoltată decât cea catolică. Bineînţeles, aici se ridică implicit problema calităţii şi organizării învăţământului teologic românesc, subiect ce ar trebui la rândul lui discutat amănunțit. Cert este că această slabă pregătire intelectuală nu se manifestă doar prin ignoranţa cu privire la ştiinţele sociale, ci, din păcate, chiar şi prin ignoranţa cu privire la o parte semnificativă a tradiţiei ortodoxe, în special cea socială. Din câte ştiu, niciun teolog român n-a găsit de cuviinţă să invoce această componentă a patristicii ortodoxe în dezbaterea publică, altminteri dominată de ideologii neoliberali cu sau fără fundamentare teologică. Prin această pasivitate totală, pigmentată cu reverențe ocazionale la adresa intelectualilor creştini neoliberali, reprezentanţii Bisericii au reuşit în mare parte să valideze practic prin tăcere impresia pe care cei dintâi căutau s-o cultive: aceea că marxismul ateu are monopol asupra criticii sociale la adresa liberalismului economic. Neavând în spate o şcoală teologică autonomă specializată în problematica socială, cei câţiva temerari izolaţi care după 1989 au făcut muncă de pionierat pe acest teren au acţionat, în mare, tot în interiorul cercurilor intelectuale dominante care au întreţinut în România hegemonia neoliberală şi din care şi-au şi extras, în cea mai mare parte, informaţia profană referitoare la ştiinţele sociale. Dar chiar şi dacă ar fi fost dispuşi să se angajeze într-un conflict cu reprezentanţii orientării hegemonice, este oricum greu să lupţi singur cu o întreagă armată. E adevărat, o armată de strânsură, dacă privim dincolo de contextul provincial românesc, dar în cadrul acestui context vorbim totuşi de o armată destul de bine echipată intelectual, cel puţin în comparație cu gândirea teologică românească de după 1989.
Pe lângă faptul că această ignoranţă lipseşte Biserica românească de argumentele necesare pentru a combate neoliberalismul, chiar şi atunci când acesta îi parazitează teologia, ea produce în general sentimentul că Biserica e incapabilă să stea pe propriile picioare în disputele din cetate, să se ridice la nivelul polemicilor în care este angajată, inclusiv atunci când nu se află în situaţia în care tradiţia îi este manipulată de intelectuali de dreapta, ci e atacată în mod direct din zona stângii (sau dreptei) declarat antiortodoxe. De aici şi reacţiile inadecvate, triumfalismul lezat, clericalismul ofuscat şi replicile exprimate în limbaj desuet; dar de aici şi o oarecare dependenţă a Bisericii faţă de intelectualii care se revendică în mod oficial, chiar dacă într-o manieră cât se poate de discutabilă, de la tradiţia ortodoxă. Prin simplul fapt că acordă atenţie unei biserici denunţate, deseori în manieră injustă sau chiar perfect tembelă, ca „retrogradă” şi „obscurantistă”, intelectualii de dreapta, în calitatea lor de „oameni învăţaţi”, contrabalansează climatul de opoziţie antireligioasă ce se face simţit în mod tot mai puternic în ultima vreme. După părerea mea, în condiţiile în care simt că pierd teren în faţa taberei seculariste, că sunt excluşi sau nu pot pătrunde în lumea bună a României occidentalizate – compusă, în mod paradoxal, tocmai din câștigătorii tranziției neoliberale –, clericii ortodocşi se simt cel puţin reconfortaţi, dacă nu chiar flataţi, de atenţia care le este acordată de „intelectualii Bisericii”, iar unii cred sincer în rolul misionar pe care îl joacă aceştia din urmă în medii sociale la care clericii, datorită aceleiaşi lipse de pregătire, nu prea au acces. Ca atare, nu-şi mai pun problema să analizeze cu rigoare teologică modul în care intelectualii îşi exercită magisteriul (anti)social, care practic le-a fost transferat de Biserica oficială în mod tacit. De fapt, se poate spune, în mare, despre mediile ortodoxe românești postcomuniste că fie (a) sunt apolitice, în sensul în care, fără să simpatizeze neapărat cu Pleșu și Patapievici, pur și simplu nu au nimic de spus cu privire la justețea aranjamentelor sociale de după 1989, fie (b) critică starea de fapt postcomunistă în termenii etnoteologiei interbelice, compensând printr-o teorie a conspirației absența unei doctrine sociale, fie (c) se bazează în astfel de chestiuni pe autoritatea boierilor minții. Luând apărarea Bisericii în războaiele de imagine în care aceasta este angajată – deseori ca urmare a unei bezbojnicii progresiste complet sterile, întrucât pur narcisistă şi lipsită de orice dimensiune socială, dacă nu chiar explicit neoliberală –, aceștia din urmă ajung să beneficieze de o imunitate în ceea ce priveşte componenta socială, ideea dominantă fiind că aceşti intelectuali sunt oamenii noştri, tovarăşi de drum (într-o lume ostilă), atâta timp cât mai denunţă „corectitudinea politică” pe la o emisiune a postului Trinitas, mai citează ceva din Filocalie pe la câte un târg de carte şi mai conferenţiază despre „Europa creştină” prin vreo catedrală. Așadar, putem spune că cel puţin la capitolul social, avem de-a face cu un minimalism teologic, cu atât mai pervers cu cât este prizat la adăpostul senzaţiei de detaşare spirituală în raport cu nişte subiecte care oricum n-ar privi Biserica, deci pot fi încredinţate, fără prea multe bătăi de cap, unui apostol, apologet şi mărturisitor priceput la toate, inclusiv la economie, precum Patapievici. Problema este că orice minimalism teologic are un preţ, iar preţul e contaminarea ideologică a teologiei şi a vieţii bisericeşti, cu consecinţe care, pe termen lung, se pot dovedi foarte dăunătoare. Căci aşa cum subliniază John Milbank, atunci când teologia nu mai critică şi nu mai defineşte în proprii ei termeni alte discursuri, aceste discursuri, inevitabil, vor redefini teologia în proprii lor termeni.”
Daca Europa Crestina deja e pe duca, nu merita sa facem eforturi sa incercam sa conservam ce mai e sau sa amanam cat mai mult capitularea? Argumentul tau ca nu mai avem ce sa aparam de fapt, sau sa protejam, mi se pare un motiv in plus sa fim si mai vigilenti cu migrantii si nicidecum un motiv sa nu mai facem nimic, ca oricum nu mai conteaza.
Si tot in stransa legatura cu ideea potrivit careia in Europa crestinismul nu mai e ca alta data, ce sorti de izbanda am avea daca am incerca sa facem evanghelizare potrivit ideii tale? Realmente ce sansa ar fi ca musulmanii care vin sa se converteasca? E adevarat ca unul daca e convertit conteaza, dar pe langa ala unu convertit sunt altii, zeci de mii care pot destabiliza o zona si chiar un oras intreg cu, cultura si cu obiceiurile lor. Dreapta chibzuinta ne zice ca nu dai o comunitate, deja fragila, pe apa sambetii doar ca sa intorci un musulman la crestinism. Sau doi, for that matter.
In alta ordine de idei, nu cred ca suntem toti chemati la aposolat, de fapt nu cred ca suntem prea multi chemati sa facem asta, nu e o misiune la indemana oricui caci trebuie facuta cu intelepciune. S-a vazut la referendum rezultatul cand s-a facut chemare la credinta cu piciorul.
Ce zici tu in teorie suna foarte bine, dar in practica ar fi un dezastru total, si aici vorbim doar de motivele religioase, dar care e impactul social al unei migratii in masa? Pana la urma s-a tinut piept turcilor atata timp si acum deschidem usa larg „altor turci”, ca asa e crestineste? Nu cred ca se judeca asa. Dincolo de religie impactul social e deja catastrofal in Europa din cauza musulmanilor si a altor natii, in Franta si in SUA sunt cartiere locuite exclusiv de ani bun de ale natii decat cei nativi. E imposibil sa ii asimilezi.
Da stiu, nici mie nu imi plac alarmarile astea critice, cum ca vin maine milioane de oameni samd. Dar asta nu inseamna ca ne batem cu pumnul in piept ca mai bine ar fi sa fim crestini si ca e bine sa vina peste noi toti musulmanii ca ii botezam pe toti.
Interesant e totusi ca vorbim de niste efecte ale unor cauze care sunt controlate si analizate. Mi se pare nu crestinesc, ci de-a dreptul stupid sa vorbim de acceptarea unor oameni, unii in nevoie altii nu chiar in nevoie, in timp ce exodul se intampla datorita unor bufoni care se duc si mananca prajituri pe la summituri G platite din banii nostri si nu misca un deget sa rezolve problema cu Trump, Putin si Assad din Siria. Nu m-ar mira ca in Franta miscarile de strada sa fie si din cauza asta, a migrantilor, motiv pentru care mi se pare chiar sanatos ce se intampla (mai putin vandalizarile). Dar presiune trebuie pusa cumva si pe coconii astia europeni. Nu de cote trebuie sa discutam, ci de cum oprim cauza ca sa inceteze efectul.
Există două planuri ale discuției: unul practic, care diferă de la caz la caz, situația României nefiind nicidecum similară cu cea a țărilor vest-europene care au avut imperii coloniale, și unul teoretic, care poate fi discutat fie teologic, fie ateologic. Din punct de vedere practic, nu se întrevede niciun influx de milioane de muslimi pe teritoriul României – cine pune problema în termenii ăștia, e paranoic și bate câmpii. Când cu criza refugiaților, UE ne-a cerut să luăm vreo șase mii, moment în care a început isteria. Putem discuta cu date și cifre, de preferință rațional, despre integrarea imigranților pe piața forței de muncă, costul accesării de către aceștia a serviciilor sociale de la noi, riscurile la adresa de securității și eventuala creștere a cheltuielilor de securitate etc. Și, evident, dezbaterea asta evoluează în timp, pe măsură ce lucrurile se schimbă pe teren. Poate că după ce luăm șase mii ne dăm seama că mai mult nu mai putem, și gata. Dar este complet ridicol a) să discutăm din start despre invazii de milioane, când eu nu văd niciun arab la mine în cartier și b) să spunem că creștinismul românesc sau ăla european moare de la un influx de 0,1%, 1%, sau, ca să trecem direct la cifrele din acele state vestice de a căror situație ne îngrozim de aici, de pe malul învolburatei Dâmbovițe, hai să zicem 5% musulmani. Nu, moare din cauze interne, și tocmai starea sa muribundă – adică conștiința, deseori refulată, a slăbiciunii – explică reacția isterică vizavi de așa-zisa invazie musulmană. Ajunși la acest punct, putem discuta problema – dar, repet, atâta timp cât o facem realmente realist și cu diferențierile de rigoare, România nefiind Anglia, nici refugiații de secol XXI invadatori de secol IV – strict din prisma fricilor noastre securitare, mai mult sau mai puțin exagerate. Și putem decide în consecință, fiecare cu votul lui, determinat de măsura în care, la nivelul sufletesc al fiecăruia, se stabilește balanța dintre generozitate și egoism, frică și empatie. Am scris deja în postare și mă irită să mă mai repet, că înțeleg că e normal să decidem chestiile astea în mod democratic, doar că suntem prea lași și prea meschini pentru a ne asuma consecințele apartenenței noastre la UE, inclusiv alea care nu ne convin. La fel cum am afirmat că, în măsura în care purtăm discuția la nivelul ăsta, ceea ce este legitim – nu pretind de la concetățenii mei să fie cu toții buni creștini, cel puțin în sensul în care înțeleg eu această noțiune -, cer doar să fiu scutit de discursurile care îmi întorc stomacul pe dos, întrucât îl amestecă pe Hristos în micile noastre patimi securitare și meschinării mici-burgheze. În schimb, dacă discutăm teologic problema decesului lent al „civilizației creștine”, atunci, dincolo de problema iubirii față de străini și a zelului evanghelizator, eu, din punctul meu de vedere, pe care nimeni nu este obligat să-l împărtășească, spun următoarele: nu văd care este problema cu invazia imigranților pentru că fie a) acești imigranți se vor converti și ei la religia noastră consumist-hedonistă, cufunându-se în aceeași mocirlă post-creștină; fie b) își vor vedea, liniștiți, de religia lor, furnizând măcar consolarea unui plus de diversitatea antropologică – te deprimi mai puțin când mai întâlnești și oameni care chiar se străduiesc să păzească poruncile Dumnezeului în care spun că cred, nu clone și panglicari jenanți care ți-l tot vând pe Hristos la superofertă; fie c) evlavia, sau chiar fanatismul musulmanilor, îi vor trezi pe ai noștri din lâncezeală, înțelegând că nu pot să o țină la nesfârșit cu pseudo-creștinismul, astfel încât, ori se pocăiesc realmente, ori pierd conflictul civilizațiilorl; fie d) zelul și eventual fanatismul musulmanilor, ca să folosesc o expresie englezească, will put them out of their misery, accelerând benefic procesul de putrefacție a cărui contemplare, pentru mine unul, este realmente deprimantă. Sau, ca să citez o frază simpatică pe care am citit-o într-un articol din timpul crizei refugiaților, scris de un individ de dreapta radicală: The West is dead! Refugees welcome! Indiferent de scenariu, sau de eventuala combinație a celor patru scenarii posibile, judecând lucrurile în cheie teologică și eshatologică, chiar nu reușesc să văd unde anume este paguba. Că o să dispară creștinismul lui Neamțu, Pleșu și Baconsky sau alte versiuni deprimante asupra cărora nu mă mai opresc acum? Să plângă îngerii lui Pleșu după el? Pur și simplu, în momentul de față, nu cred că mai există dilemă care să opună datoria de conștiință individuală (ospitalitatea, în cazul de față) intereselor de ansamblu ale creștinătății. Pentru că al doilea pol poate mai subzistă pe ici pe colo (sau, ca să folosesc un termen la modă, mai #rezistă), dar, în mod real, nu prea mai există. Așa că, nu, din punct de vedere religios, nu prea văd ce rău în plus ar putea să ne facă musulmanii. Dacă creștinătatea moare de la un influx de 1-5% musulmani, atunci, în ceea ce mă privește, nu merită să trăiască.
Evident ca nu se intrevad si nici nu vor veni milioane de musulmani in Romania, cred ca nu exista numarul asta de repartizare nici pe toata Europa, totusi, e de sesizat ca Europa deja acomodeaza un numar mare de musulmani, mai mult sau mai putin veniti cu valiza in naufragiu, si ca oricati ar veni in plus, deja vin peste o situatie care e foarte fragila. Serios vorbind acum, mi-e greu sa cred ca poti sa sustii ca in Europa de Vest nu e o problema cu invazia de alte natii. Poate n-ai fost prin Strasbourg seara sa vezi ca iti este frica efectiv sa umbli cu mijlocul de transport in comun, e plin de negri, arabi sau nu, fara tricouri pe ei si cu fete care mai de care mai dubioase. Toti umbland in gasti. As vrea sa te vad atunci cum apreciezi diversitatea antropologica. Din pacate Franta e plina de astfel de zone in care manifestarea alora nu e nici pe departe civilizata. Unul in plus, nu 1%, si conteaza foarte mult.
Legat de argumentele tale pentru care crezi ca nu e nicio problema cu invazia musulmanilor, mi se pare ca ti-ai construit toate ipotezele pe faptul ca la noi o sa vina niste oameni religiosi, fanatici in sensul bun, evlaviosi si plini de duhul lui Allah care o sa vina si peste noi si o sa ne sensibilizeze si o sa ne impinga la rugaciune. Realitatea insa e ca aia care vin, nu se integreaza deloc in societate, sunt maxim angajabili in blue-collar jobs, sunt foarte multi borfasi, sunt musulmani doar declarativ, mananca carne de porc mai rau ca noi, Ramadanul e doar in calendar si traiesc de pe o zi pe alta din „ciupeli”. Realitatea din Germania si Franta ne arata foarte clar care sunt „musulmanii” care vin. Sincer, toate situatiile pe care le prezinti ca posibile scenarii sunt imposibil de regasit in realitate. Poate doar situatia aia in care musulmanii o sa se dea dupa noi si o sa-si lase si ei religia pe fast-fashion. Surpriza e ca daca fac asta, tot n-o sa fie ca noi, ca vin cu un bagaj si un stil de viata total diferit, si oricat de necrestini am fi noi, tot nu suntem salbatici ca multi dintre ei. Apoi, ar mai fi si situatia in care sa zicem ca vin niste musulmani foarte draguti, religiosi si pasnici, plini de duhul lui Allah, ala bun, dar care la un strigat de lupta, sau la vreo gluma proasta gen Hebdo, se trezesc ca un leu care-si aduce aminte ca e pradator si inceap sa arunce si sa omoare in stanga si in dreapta. Ca duhul lui Allah e si pasnic dar si razbonic, la nevoie.
Eu nu apreciez deloc diversitatea antropologica cand iti este fie frica sa iesi seara din casa in anumite zone, ok, nu in Romania, dar in tari vestice, si ca turist nu doar ca localnic, sa ai cartiere unde nici politia nu prea mai intra. Sa nu uitam ca dupa incidentul Bataclan, politia franceza a facut razie intr-un cartier de arabi in care nu prea mai calcase cu anii. Astia sunt musulmanii pe care ii avem si pe care va trebui sa ii primim. In SUA sunt cartiere in care nici nu se vorbeste engleza, deloc!
Cat despre Romania, da, e o panica total absurda, dar asta nu inseamna ca n-ar putea sa apara niste cateva mii de arabi in Bucuresti sa ocupe o zona dintr-un sector unde sa vad daca o sa mai ai curaj sa treci. Asa crestin si cu sufletul deschis 🙂 Stiu, asa cum nu dam prin Ferentari, am putea sa ii ocolim si pe aia de vin, dar totusi, de ce sa o facem daca putem sa evitam? Doar ca sa testam niste teorii care pe foaie arata frumos?
Așa cum am precizat în postare (și am și repetat deja în comentariul precedent) există două planuri ale discuției, iar ceea ce am scris eu aici nu reprezintă o pledoarie pentru imigrație, ci doar o rugăminte, izvorâtă dintr-un stomac sensibil, de a nu amesteca planurile. Frica ta de a te plimba prin anumite cartiere poate fi omenește inteligibilă, dar ea nu implică nicio virtute teologică creștină. La fel cum nu implică nici sentimentul superiorității civilizate față de barbari.
E bine că diferențiezi tipurile de imigranți, iar eu personal nu îmi fac iluzii cu privire la materialul uman care vine în Europa din țări unde tradiția musulmană este erodată fie de trauma unei modernizări eșuate, fie de dumpingul cultural al societății de consum occidentale, fie de explozia radicalismelor postmoderne finanțate cu bani grei de prietenii lui Obama, Hillary, Macron sau Cameron.
În mod cert, dacă ai trece printr-un cartier de musulmani evlavioși, care chiar își cunosc tradiția și încearcă să o urmeze, nu ai avea de ce să te temi (poți avea polemici neplăcute cu ei pe teme religioase și poți avea probleme seriaose în țările care sunt la putere, dar nu și probleme legate de infracționalitate). Cât privește manifestările antisociale ale lumpenilor și derbedeilor, în bună parte acestea se datorează eșecurilor instituțiilor occidentale și patologiilor culturii occidentale care, într-un fel sau altul, nu mai este în stare să impună respect (iar asta datorită faptului că, în mod concret, nu mai merită respect).
Închei prin a spune că în 2004-2005 am locuit în Atena, în apropiere de Piața Omonia, într-un cartier cu mulți imigranți, unde n-am avut niciodată nicio problemă. La fel, în Canada, n-am avut nimic de împărțit nici cu comercianții musulmani de la care îmi cumpăram șaorma, nici cu colegii de religie musulmană de la facultate. Alții poate că au avut alte experiențe. Evident, și acestea din urmă joacă un rol în conturarea poziției pe care fiecare în parte o are cu privire la subiectul imigrației și care poate fi împărțit în alb și negru doar de oamenii complet iresponsabili sau compet lipsiți de empatie și, în ambele cazuri, complet lipsiți de realism, precum și de capacitatea de a discuta lucrurile contextualizat și diferențiat.
În ceea ce mă privește, la modul general, cred că nenea asta a pus cel mai bine problema (având în plus meritul de a nu se pretinde creștin – bine, el zice că este ateu creștin, deci e o discuție mai complicată).
http://inthesetimes.com/article/18385/slavoj-zizek-european-refugee-crisis-and-global-capitalism
Pana vin turcii in țară,întrebarea zilei este următoarea :Ce va face electoratul care a participat la Referendumul pentru familie ,la alegerile pentru Parlamentul European ?Se votează independentii? Se votează parlamentarii propusi pe listele partidelor ?
Unii vor vota PSD-ul, alții vor vota noua formațiune politică de dreapta pe care o pun la cale Neamțu, Papahagi. Dobrovie, Părintele Necula și alții. În fine, alții, printre care și subsemnatul, nu vor vota nici PSD, nici noua superofertă. Eu unul voi vota ce îmi pică la mână – Partidul Ecologist, Partidul Socialist Român, Partidul Aromânilor din România, etc. – ca să-i boicotez (la rândul meu) activ pe DEMOS și USR, căci un vot în plus pentru alt partid le face intrarea în parlament mai dificilă.
Ce te face sa crezi ca se pune la cale o formatiune de dreapta in formula mentionata mai sus? Pana una alta Neamtu parca era in PNL, Dobrovie parca si el sau intentioneaza sa activeze in PNL, si pe Parintele Necula nu-l vad in nicun grup oficial. Poate cu Alternativa Dreapta o sa voteze unii, insa in formatiunea aia clar nu sunt mai sus mentionatii.
In final, „N-ai cu cine!”, asta daca nu se merge pe loznica votului cu raul cel mai mic, unde si acolo ar fi o dezbatere cu siguranta. Cert e faptul ca USR e clar no-go.
Nu știu, am văzut că tocmai ce au organizat o mare conferință prin Ardeal, așa că mă gândesc că poate până la alegeri o să o pună și de un partid. Dacă nu reușesc, pierderea nu e mare. Oricum ar fi, pentru mine și asta este o variantă clar no-go.
In loc de USR, sau PSD for that matter, eu as merge pe mana lor. Pe termen lung, strategia cu boicotul nu cred ca ajuta la nimic, ca sa nu mai zic ca, daca am avea mai multi strategia asta, ar fi chiar o problema. Asa a ajuns progenitura de Remus Cernea in parlament. Il urmaresc pe Pr Constantin Necula sa vad pe cine sustine dansul, sigur e mai induhovnicit si mai inspirat ca mine.
— Puteți să ne spuneți cîteva cuvinte despre Mihail Neamțu?
— Despre prieteni numai de bine. […] Din punct de vedere teologic, toată admirația mea. Din punct de vedere politic, om muri și om vedea. (http://ortodox.md/pr-constantin-necula-conferinta-cu-tema-cine-este-iisus-hristos/, 01:18:00)
Absolut de acord cu articolul! Ne aparam xenofobia sii nimic mai mult.
Iata timp de crestinism autentic, daca stii sa-l fructifici. Oare au existat si altfel de timpuri, vreodata, mai „bune” ,de exemplu? Suntem ridicoli si atat!