„Leaked police report claims senior police officers feared fatalities and that one of those involved in attacks told officers: “I am Syrian. You have to treat me kindly. Mrs Merkel invited me”
Să fim clar înțeleși. Pentru fiecare hăndrălău cu comportament de derbedeu ajuns în Germania există cel puțin o familie de conaționali de-ai săi ce se zbate în mizerie într-o tabără de refugiați, și care poate că ar fi ajuns ea în Germania dacă criteriul de selecție ar fi fost prioritatea acordată vulnerabilității, nu prioritatea acordată celui care din rațiuni fizice, financiare și familiale (lipsa familiei) are șanse mai mari să ajungă la destinație. Dar lucrurile pot fi îndreptate, cel puțin în cazul celor care au cerut dreptul de a fi primiți pe motiv că și ei sunt oameni, pentru ca odată ajunși la destinație să se comporte ca animalele. Îi trimiți înapoi pe respectivii, și îi preiei, cu acte în regulă, nu în modul haotic în care s-au desfășurat lucrurile până acum, pe cei care sunt și mai vulnerabili și nici n-au infirmat prezumția de nevinovăție care trebuie să fie acordată în continuare oricărui om. Ospitalitatea nu exclude dreptatea, inclusiv severitatea asociată înfăptuirii ei, iar în tradiția musulmană există o relație direct proporțională între valorizarea ospitalității și severitatea cu care se pedepsește abuzul de ospitalitate. Dacă tot ne place multiculturalismul, nu văd de ce europenii n-ar trebui să acționeze la rândul lor după aceleași principii, chiar dacă cu alte metode, mai puțin medievale.
Dar aici nu mai este vorba doar de abuzul de ospitalitate și de nemțoaicele agresate sexual în noaptea de anul nou după ce în vară multe dintre ele i-au primit pe refugiați cu brațele deschise. Delincvența, inclusiv cea cu caracter sexual, la fel ca și terorismul, reprezintă amenințări la adresa tuturor cetățenilor/cetățenelor și rezidenților/rezidentelor dintr-un stat, inclusiv a celor ce aparțin unei minorități etnice sau religioase. În plus, astfel de comportamente alimentează generalizările pe care forțele politice xenofobe caută să le cultive, iar incapacitatea autorităților și a formatorilor de opinie de a răspunde cu fermitate unor astfel de provocări (a se vedea reacția neinspirată a primăriței din Kӧln, reacție simptomatică dar din păcate nu singulară) nu face decât să alimenteze climatul de insecuritate de pe urma căruia profită aceleași forțe politice xenofobe. Pe scurt, în cele din urmă ajung să sufere de pe urma delincvenților și teroriștilor de religie musulmană tot coreligionarii lor care sunt oameni decenți și cinstiți. Lucrul acesta nu trebuie îngăduit și necesită nu doar respingerea prejudecăților xenofobe/islamofobe, ci și respingerea prejudecăților așa-zis „umaniste” care se traduc de fapt, în practică, prin posibilitatea șmecherului și a brutei de a abuza de omul cinstit și bun la suflet (chiar dacă per ansamblu imperfect), fapt care va genera în cele din urmă, prin reacție, tot xenofobie/islamofobie.
În plus, situația din lume este din ce în ce mai dramatică astfel încât nu ne putem permite să tolerăm toți derbedeii tupeiști. În măsura în care nu putem împiedica faptul că foarte mulți oameni sunt prinși într-o luptă necruțătoare pentru accesul la un trai omenesc, sau chiar pentru supraviețuire, putem măcar să facem tot ce ne stă în putință pentru ca selecția să se bazeze cât mai mult pe criterii ce au legătură cu justiția și umanitatea, și cât mai puțin pe criterii ce au legătură fie cu xenofobia rudimentară, fie cu prostia și timorarea unora de pe urma cărora știu să profite ăia șmecheri și agresivi. Europa nu va mai putea reprezenta un refugiu dacă va deveni un tărâm al fărădelegii, sau dacă societățile europene vor ajunge să se împartă între xenofobi/rasiști/islamofobi și personaje care sunt preocupate mai mult de „drepturile” agresorilor și de propria lor reputație de „buni progresiști” decât de soarta victimelor. Iar pentru ca asta să nu se întâmple, trebuie să fie destui oameni care știu că una e omenia și alta e prostia, iar oamenii aceștia trebuie să aibă curajul de a vorbi și de a acționa.
În final, ar trebui specificat că, fiind o chestiune ce ţine de etică, ospitalitatea presupune, dacă nu sacrificii, cel puţin riscuri. Acesta a fost şi principalul motiv pentru care, de la bun început, nu am fost de acord cu impunerea ei de la centru (de la Bruxelles), riscurile şi sacrificiile trebuind să fie asumate, politic, prin exerciţiul democratic al cetăţenilor fiecărei ţări, în condiţiile în care UE este un simulacru de democraţie. Dacă unul tremură la uşa ta şi tu vrei garanţia absolută că nu îţi va fura ceva din casă dacă îi deschizi, singura soluţie, pentru a avea parte de acea siguranţă absolută, este să nu deschizi uşa. Punct. Nu poți lua decizii morale fără să sacrifici sau să riști absolut nimic. Acum, aş zice că există în mare patru categorii de oameni în orice societate, fără să ştiu exact în ce proporţie se regăsesc ei în Europa şi Germania, dar de răspunsul la această întrebare depinde, în parte cel puţin, şi evoluţia acestei drame a refugiaţilor. În primul rând, sunt cei lipsiţi de orice fel de scrupule, care puşi în faţa dilemei morale mai sus menţionate răspund, fără prea multe bătăi de cap, cu un „lasă-i dreacu’ să moară”, ambalându-şi eventual mizeria morală într-un discurs identitar referitor la apărarea civilizaţiei creştine (cu toate că substratul acestei ideologii n-are de fapt nimic creştin). Aceştia trebuie combătuţi, marginalizaţi şi demascaţi. În al doilea rând, categorie în care ne încadrăm cei mai mulţi dintre noi, sunt oamenii care oscilează între imperativul moral şi instinctul de conservare, manifesat iniţial ca precauţie dar care poate degenera, în condiţii de criză, în accese de panică ce duc la manifestări agresive. Pentru a nu-i înstrăina pe aceşti oameni, şi a nu-i împinge către prima categorie, este necesar ca aceştia să perceapă că leadership-ul are o atitudine corectă faţă de ei, nu incorectă faţă de ei întrucât politically corectă faţă de alţii, şi că, în limitele acelei (autentice) corectitudini face tot ce îi stă în putinţă pentru a le garanta securitatea, care are prioritate în raport cu diferitele deziderate ce ţin de prezervarea unei anumite (false) imagini despre situaţia generală şi actorii implicaţi în ea. În al treilea rând, sunt oamenii care substituie alegerilor morale asumate, ce presupun o evaluare obiectivă a realităţii (şi eventuale adevăruri neplăcute), iluzii ideologice mai soft sau de-a dreptul delirante. Oameni pe care îi preocupă mai mult propria imagine (să nu cumva să se ducă vorba în sat, adică în lumea bună, că aş fi rasist) decât imaginea corectă asupra realităţii, criteriile corecte ale judecăţii descriptive şi normative, şi consecinţele dramatice ce pot rezulta dintr-un (vinovat) refuz de a judeca corect. De obicei, autoiluzionarea aceasta ţine până când te loveşti cu capul de zidul realităţii, sau până când te trezeşti cu un cuţit la gât sau o mână în chiloţi. Cu toate că, o eventuală incapacitate de a rezolva conflictul dintre instinctul de conservare şi o imagine de sine cultivată ani la rând şi care se cere şi ea conservată, precum şi un fals complex de vinovăţie (de fapt e vina noastră, pentru că am fost şi am rămas nazişti/naziste, şi poate şi pentru că ne îmbrăcăm prea sumar, aşa că merităm să păţim ceea ce păţim) pot împinge autoiluzionarea până la autodistrugere – individuală şi colectivă. În fine, există şi o a patra categorie, aceea a oamenilor opţiunilor morale conştientizate şi asumate. Aceasta este categoria cea mai puţin numeroasă. Din această categorie, nu din a treia, ar trebui să se recruteze liderii. Vorbim aici de oameni care tocmai pentru că nu vor tolera o samavolnicie rasistă, nu vor tolera niciun tip de samavolnicie, inclusiv cea care se ascunde la adăpsotul isteriei sau timorării antirasiste. Tot aşa, vorbim de oameni care manifestă înţelegere faţă de incapacitatea majorităţii oamenilor de a face faţă unor maxime exigenţe morale, pentru că ştiu cât este de greu, dar care tocmai de aceea pretind de la toţi oamenii nişte minime exigenţe morale, pentru că ştiu şi că, în absenţa acestora, convieţuirea socială devine imposibilă. În fine, vorbim de oameni capabili să ia decizia corectă atunci când nu este deloc uşor să o faci, pentru că mai toţi, chiar dacă din diverse motive, vor aştepta de la tine să te conformezi, să tolerezi sau să încurajezi un tip sau altul de lașitate și/sau ticăloșie.
Păstrând nuanțele, părerea mea este că drama societății occidentale, și a Germaniei în particular (țară care trăiește cu un complex de vinovăție greu de gestionat), constă în faptul că după ce a fost condusă de oameni din prima categorie (și știm cu toții cât de oribil a fost), ca reacție, a trecut sub dominația oamenilor din a treia categorie, deși e drept că în multe locuri din Europa (încă nu în Germania) hegemonia acestora începe să se dezmembreze în favoarea primei categorii. Și putem spune că, în bună parte, cei care pierd hegemonia și-au făcut-o cu mâna lor, în condițiile în care fetișizarea unor minorități, în detrimentul unui proiect universal integrator (care altminteri nu exclude diversitatea dar îi trasează limite clare și de preferință de bun simț), sau simpla lipsă de tact la contactul cu omul de rând, mai devreme sau mai târziu se plătește, mai ales în condițiile în care mașinăria economică merge din rău în mai rău și stânga, fie ea mai matură sau mai infantilă, nu dă impresia că știe cum anume să o repare. Cât despre oamenii din a doua categorie, adică cei mai mulți, că sunt creștini, musulmani sau mai degrabă agnostici, Dumnezeu cu mila! Aceștia au suportat și vor suporta mai departe teroarea istoriei, în timp ce cei din a patra categorie stau pe tușă și contemplă dezastrul.
Calea de mijloc 