Criterii de judecată

„23 iunie – Episcopul vicar de Huşi, Corneliu Bârlădeanul, îi exclude din viaţa monahală pe preotul Daniel Corogeanu şi pe călugăriţele Nicoleta Arcăleanu, Adina Cepraga, Elena Oţel şi Simona Bârdănaş. Decizia episcopului încalcă regulamentele în vigoare ale vieţii monahale ortodoxe din România. Potrivit documentelor bisericeşti, un preot şi călugăr nu poate fi caterisit şi scos din viaţa monahală decât prin decizia unei instanțe bisericeşti care trebuie să-l asculte, să facă propria anchetă şi să judece cazul”. 

http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2005/06/050626_tanacu.shtml

Din câte țin minte, până la judecarea cazului de către Sfântul Sinod, și Mitropolitul Corneanu, Dumnezeu să-l ierte, a fost oprit de la slujbă, atunci când a apărut fotografia cu el împărtășindu-se din potirul greco-catolicilor. Ce-i drept, Corneanu nu a pretins că fotografia era trucată. În cazul lui Corneliu Bârlădeanu, judecata nu e grabnică și necruțătoare (bine, nici în cazul lui Nicolae Corneanu nu a fost, în cele din urmă, dar măcar l-au oprit de la slujbă până l-au judecat), ci totul se judecă domol, cu blândețe și cu multă băgare de seamă. Să mai spună careva că BOR este intolerantă față de homosexualitate.

Anunțuri
Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Cazul Vulcănescu

Postez și aici un comentariu postat la articolul lui Ionuț Butoi despre Mircea Vulcănescu, în care încerc să răspund la următoarea întrebare:

„Cum poti fi un bun funcționar, crestin, in cadrul unui regim chitit pe exterminare rasială, în cele din urma? Una din doua: ori nu mai ai funcții publice, capatate pe culoarele luptelor politice intestine, si te retragi din jocul de-a rasismul oficial, unde poti salva patria si evreimea luptând clandestin, ori faci pe creștinul pios intr-o institutie publica a unui stat a cărui rațiune de drept este războiul si epurarea rasială. Nu stiu. Sunt si alte posibilitati?”

Iată răspunsul meu (în treacăt fie spus, e cam tot ce am de spus cu privire la acest subiect):

Mie mi se pare că problema este, sau cel puțin poate fi, mai complicată decât o prezinți. Din ce știm despre personajul Vulcănescu (până la proba contrarie, în cazul în care vom afla și alte lucruri pe care nu le știm), reies în mod clar două trăsături: pe de o parte omenia personajului, confirmată într-un final de felul în care a murit, pe de altă parte patriotismul său, sentimentul datoriei față de țara în care astăzi mai toți își bagă picioarele (din câte știu eu, înainte de a fi inclus în aparatul de stat antonescian, Vulcănescu se înrolase, intenția sa inițială fiind să plece pe front). Revine viitoarelor cercetări să lămurească felul în care, în perioada războiului, Vulcănescu a navigat, cu mai mult sau mai puțin succes, între cei doi poli, sau să infirme, dacă va putea, existența unuia dintre ei, dar oricum, cred că buldozerele ar trebui să intre în acțiune abia după ce se lămurește această chestiune: ce știa Vulcănescu, ce decizii a luat, în ce termeni a gândit întreaga chestiune, care erau alternativele. La momentul respectiv, lucrurile stăteau în felul următor: România era în război, pentru că fusese atacată, pe două fronturi. Situația era dezastruoasă, cu riscul dispariției statului român la orizont, iar pentru a salva ce se putea din respectivul dezastru, țara avea nevoie de o conducere devotată și competentă, inclusiv la nivelul administrației publice, de funcționari de stat capabili să negocieze bine la toate nivelurile. Eu nu cred că Vulcănescu s-a băgat în treaba asta din interese sau din carierism (chiar era un calcul prost, cu riscuri mari, iar Vulcănescu numai prost nu era) și nici ipoteza fanatismului sau șovinismului nu prea se susține din ce știm despre personajul de dinainte de război. Clar, climatul în care a acționat, inclusiv administrația și conducerea statului, era unul extrem de toxic, datorat unor ani buni de propagandă șovină și antisemită (de aici și lipsa, parțială, nu totală – a se vedea intervențiile lui Iuliu Maniu, Reginei Elena și ale Mitropolitului Ardealului pe lângă Antonescu, atunci când s-a pus problema deportării în lagărele de exterminare a evreilor din Vechiul Regat și din sudul Transilvaniei, și din fericire, in cele din urma, demersul a fost abandonat – a unei opoziții suficient de puternice a societății civile și aparatului administrativ față de deciziile lui Antonescu, așa cum s-a întâmplat, spre exemplu, în Bulgaria), dar nu Vulcănescu poartă responsabilitatea pentru fenomen. Pe de altă parte, Ionuț subliniază faptul că Vulcănescu era și un spirit pragmatic, iar aici mai trebuie ținut cont de un fapt. La momentul respectiv, din punct de vedere realist, singura alternativă la guvernarea Antonescu era protectorat german cu Horia Sima la cârmă sau ocupație. Adică o alternativă mult mai proastă (inclusiv pentru evrei). Liderii partidelor istorice democratice nu erau dispuși să-și asume guvernarea, iar Hitler, evident, n-ar fi acceptat. Mă rog, nu spun toate astea ca să-l scuz pe Vulcănescu, cu atât mai mult cu cât sunt multe lucruri pe care nu le știu și care sper să fie lămurite în timp. Meritul articolului lui Ionuț e că subliniază, în mod clar, ce anume știm și ce anume nu știm cu privire la caz. Cred de asemenea că deciziile referitoare la spațiul public trebuie luate doar după ce se clarifică aceste aspecte. Și mai cred că ar trebui lămurite criteriile în funcție de care se decide eliminarea cuiva din spațiul public și care este autoritatea și procesul prin care, din punct de vedere istoric și juridic, se stabilește dacă cineva se integrează sau nu în acele criterii. Mi se pare că în momentul de față se acționează într-un vacuum, în mod mai degrabă haotic, și nu cred că asta servește, în general, gestionării memoriei colective sau consolidării unei culturi democratice. Cred că ar trebui să investim mai mult în cercetarea istorică serioasă, în calitatea dezbaterii publice, și mai puțin în moralisme dubioase și parțiale ca măcar după aia, dacă ajungem să demolăm o statuie, să știm ce și de ce facem. În rest, chestiunea în discuție, în cazul de față, nu e dacă Vulcănescu a fost sau nu un bun creștin. Până la urmă, în absența multor date de conștiință, nu doar a celor istorice, asta rămâne între el și Dumnezeu. Problema e dacă e legitimă sau nu eliminarea sa din spațiul public care, după cum știi, nici la noi, nici în alte țări, nu e populat doar cu buni creștini.

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

Cum am devenit complice al crimelor comunismului – O primă replică la recenzia lui Ninel Ganea

În urmă cu câteva zile, Ninel Ganea a scris o recenzie la cartea mea, Apostolatul antisocial – Teologie și neoliberalism în România postcomunistă. Așa cum am precizat la momentul respectiv, intenționez să revin cu o replică mai amplă, dar, din cauza unui program foarte încărcat, aceasta va fi redactată, cel mai probabil, cândva în luna septembrie, aceasta și datorită faptului că, în recenzia sa, Ninel Ganea ridică foarte multe obiecții. Multe sunt șubrede sau foarte șubrede, deci ușor de combătut. Altele rezultă dintr-o lectură superficială a cărții mele, în sensul în care o lectură mai atentă a cărții ar fi scos la iveală felul în care mă poziționez eu vizavi de astfel de obiecții, dar criticile lui Ninel Ganea îmi oferă pe de altă parte posibilitatea să-mi reiterez și pe alocuri să-mi precizez mai bine poziția, inclusiv pentru alți cititori care este posibil să nu fi înțeles nici ei întru totul ce anume susțin eu de fapt. Mai există o a treia categorie de obiecții, mai complexe și mai subtile, care necesită o argumentare mai elaborată, precum și citirea sau recitirea anumitor cărți și articole, cu atât mai mult cu cât Ninel Ganea face trimitere la foarte multe surse a căror analiză necesită ceva timp. În fine, cu părere de rău o spun, există în recenzia lui Ninel Ganea și critici care sunt pur și simplu absurde sau puerile. Cu promisiunea că voi reveni cu acest răspuns mai amplu, mă limitez pentru moment la a răspunde unei acuzații care, spre deosebire de celelalte critici, mărturisesc că m-a cam iritat. Și mă refer la următoarea afirmație a lui Ninel Ganea:

 

“De multe ori, aceste presupoziții [progresiviste] fac loc unor sintagme de-a dreptul marxiste, iar afirmația cea mai amețitoare apare în epilogul cărții, când Alexandru Racu scrie că „se ignoră progresul generat, în România, cel puțin, de comunism, regimul fiind practic echivalat cu perioada sa de criză din anii ‘80”. Sutele de mii de oameni băgați în pușcăriile lui Dej, milioanele de țărani colectivizați cu forța, „chiaburii” scoși la defilare prin sate, comunitățile distruse de ingineria socială comunistă, nu sunt nici măcar note de subsol pentru Alexandru Racu în istoria progresului realizat de regimul comunist”.

 

Cu alte cuvinte, după ce termină de citit cartea mea, Ninel Ganea afirmă practic că apologia progresului comunist care s-ar regăsi în ea nu este acompaniată nici măcar de o notă de subsol care să menționeze crimele și victimele represiunii comunismului printre care, apropo, se regăsesc și membri ai familiei mele, dar trecem peste asta. Vom vedea în cele ce urmează, cu trimitere la citatele de rigoare, cât de multă legătură cu realitatea are acuzația lui Ninel Ganea. Dar înainte de a lămuri această chestiune, trebuie precizat că și în cazul în care afirmația lui Ninel Ganea ar fi, din punct de vedere factual, adevărată, tot nu mi s-ar putea imputa o culpă morală pentru faptul de a nu fi menționat în cartea mea crimele regimurilor comuniste, în ipoteza în care chiar așa ar fi stat lucrurile de fapt,  iar aceasta deoarece nicăieri în respectivul volum nu îmi exprim în vreun fel vreo adeziune marxistă, și cu atât mai puțin una marxist-leninistă sau stalinistă. Faptul că la un moment dat, în contextul analizei ideologiei dreptei anticomuniste din România contemporană, arăt de ce respectiva ideologie, altminteri deloc inocentă, se sprijină inclusiv pe o serie de teze istorice false, nu poate fi echivalat cu adeziunea comunistă decât de către cineva care dă dovadă de foarte multă rea credință sau de o orbire ideologică într-atât de puternică încât ajunge să se manifeste, după cum vom vedea, inclusiv sub forma negării evidențelor. Că, sub raport socio-economic și al indicilor de dezvoltare, perioada interbelică e departe de a fi fost paradisiacă, iar cea comunistă e departe de a fi fost toată, de la un capăt la altul, una a penuriei, blocajelor economice și a stagnării sau regresului, au arătat-o studii de specialitate cât se poate de serioase (pentru detalii, vezi capitolul 2, Mărirea și decăderea dezvoltaționismului național-stalinist, din cartea lui Cornel Ban, Dezvoltare și dependență – Economia politică a capitalismului românesc, Tact, 2014) care au analizat pe de altă parte maniera diletantă, deloc obiectivă și lipsită de fundamentare istorică, în care dreapta anticomunistă de după 1989 a reprezentat regimul de dinainte de 1989. Că regimul comunist, cu toate păcatele lui, ca de altfel orice orânduire socială, este perceput și memorat diferit în funcție de poziția pe care un individ o ocupă în ierarhia socială, este iarăși o chestiune a cărei recunoaștere necesită doar un minim de onestitate și de educație istorică. Dar nicăieri în cartea mea nu se va găsi o poziționare de tip crimele și abuzurile îndreptate împotriva unor categorii sociale anume se justifică în virtutea progresului de ansamblu al societății (sau, mai degrabă, al marii majorități a oamenilor care compun acea societate). Dimpotrivă, așa cum încerc să demonstrez în carte, acest gen de argument apare de mai multe ori la intelectualii neoliberali postcomuniști care au încercat pe de altă parte să-i ofere neoliberalismului și o temelie teologică. Doar că, în cazul lor, argumentul de acest tip este în favoarea capitalismului, care, așa cum precizez în carte, din nou, cu trimitere la sursele de rigoare, are o istorie ce este departe de a fi pașnică, umană, non-violentă și respectuoasă față de drepturile fundamentale ale omului. De altfel, înainte de a indica numeroasele locuri din carte în care menționez crimele comunismului, sunt nevoit să arăt mai întâi felul în care Ninel Ganea deturnează sensul citatului referitor la progresul realizat în comunism. Iată, așadar, cum arată, în cartea mea, întregul fragment din care Ninel Ganea a extras citatul pe baza căruia își propune să-mi compromită întregul demers prin acuza, nefondată, de complicitate morală la crimele comunismului:

 

„Cel mai deranjant este însă dublul standard cu care este judecată modernizarea capitalistă și cea comunistă, cu atât mai mult cu cât intelectualii aparținând dreptei anticomuniste autohtone reproșează stângii faptul că nu judecă cu o singură măsură (cea a valorii non-negociabile a persoanei umane) crimele fascismului și crimele comunismului. Dacă din punct de vedere al dezvoltării economico-sociale se ignoră progresul generat, în România cel puţin, de comunism, regimul fiind practic echivalat cu perioada sa de criză din anii ’80, pe de altă parte aceiași oameni afirmă că și în ipoteza în care comunismul ar fi fost un succes economic desăvârșit, el tot nu ar fi fost acceptabil din punct de vedere moral, dat fiind faptul că este inacceptabil să omori și un singur om pentru progresul omenirii, deci cu atât mai puţin milioane. Argumentul acesta este, desigur, un argument creștin, perfect valid din punct de vedere creştin, dar ceea ce-i mai puțin creștin este faptul că, în răspăr cu cele mai bune exemple de profetism creştin în cadrul modernităţii, e utilizat strict ca argument anticomunist, nefiind extins în așa fel încât să înglobeze și prețul uman cauzat de dezvoltarea capitalismului: de la dizlocările sociale generate de revoluția agrară și industrială din Anglia zorilor modernității și până la holocaustul colonial de care s-au făcut responsabile statele capitaliste, de la crimele și tortura dictaturilor militare din America Latină susținute de Statele Unite și până la intervențiile militare pacificatoare sau civilizatoare ale acestora din urmă, unele dintre ele foarte recente, care au lăsat în urmă milioane de victime. Atunci când nu sunt în mod explicit justificate, toate acestea sunt trecute sub tăcere de către intelectualii de dreapta  autohtoni ce îmbină ideologia pieţei libere cu conservatorismul religios” (p. 248).

 

Așadar, trebuie precizat întâi de toate că, în paragraful la care face trimitere Ninel Ganea, eu doar am subliniat existența unui progres socio-economic în perioada comunistă, nu legitimitatea întregului arsenal de politici comuniste, precum și ignorarea sau negarea acestui fapt [progresul socio-economic din timpul comunismului], altminteri perfect demonstrabil pe bază de date, în cadrul ideologiei dreptei postcomuniste. Apoi, dacă, scoțând citatul meu din context, Ninel Ganea caută să acrediteze ideea conform căreia, în numele progresului socio-economic realizat de comunism, eu susțin terorismul de stat, încălcarea drepturilor omului și lichidarea programatică a unor întregi categorii sociale, în realitate, întregul context din care Ninel Ganea a extras citatul, cu scopul de a-i deturna complet sensul, arată cât se poate de clar că, dimpotrivă, pentru mine, o astfel de poziționare este complet necreștină, și că, strict din acest punct de vedere, critica intelectualilor anticomuniști (pe care la rândul meu îi critic în carte) îndreptată împotriva acestui tip de argument este, (mă) citez, „perfect validă din punct de vedere creștin”. Dar ceea ce mai scoate în evidență paragraful din cartea mea este faptul că apologia unui sistem economic de pe urma căruia beneficiază unii, dar care îi nenororcește pe alții (cărora, pentru a-l parafraza pe Ninel Ganea, „nu le este rezervată nici măcar o notă de subsol” într-un întreg corp de literatură anticomunistă scrisă în cheie exclusiv „morală”), este caracteristică nu pentru mine, ci pentru Ninel Ganea și camarazii săi de luptă anticomunsită, transformată în consens neoliberal, pe care i-am pus la punct în cartea mea. Din acest punct de vedere, dacă tot vorbim de justiție stalinistă, este remarcabil felul în care, prin falsificarea probelor, atât a celor care îi încriminiează pe acuzați, cât și a celor care îl dezincriminează pe acuzator, Ninel Ganea reușește să-i scoată basma curată pe vinovați și să-l execute simbolic, în calitate de complice al crimelor comunismului, pe cel a cărui unică vină este de a fi demonstrat vina adevăraților vinovați.

În rest, asimilarea automată a criticii capitalismului cu ateismul, și cu atât mai mult cu, ucigă-l toaca, ateismul militant, sau cu un dogmatism colectivist-etatist maximal, lipsit de nuanțe, pragmatism și discernământ față de realitățile economice, nu are nicio legătură cu ceea ce am scris eu în cartea mea ci doar cu răstălmăcirile ce rezultă din grila de lectură simplist-reducționistă și partizan-ideologică a preopinentului care, în mare parte din recenzia sa, preferă să se lupte cu o sperietoare de ciori pe care singur o inventează, în loc să formuleze eventuale obiecții vizavi de teze și argumente care chiar îmi aparțin – ceea ce, evident, ar necesita ca mai întâi acestea să fie prezentate cititorilor așa cum le-am formulat eu, cu toate nuanțele și în toată complexitatea lor, nu răstălmăcite pentru a putea fi combătute mai ușor. Cât privește aceste detalii – ateismul militant sau nu știu ce expropriere în masă pe care mi-aș propune să o aplic peste noapte -,  nu mai încarc această intervenție cu citate, ci îi trimit pe cititorii care chiar sunt interesați să afle ce am eu de spus cu privire la aceste subiecte să se informeze la paginile 74-77, 83-84, 91-92, 277. În fine, iată și ce am scris în carte, în repetate rânduri, cu privire la crimele și victimele comunismului:

 

  1. Dar, după cum afirma Papa Paul al VI-lea în enciclica Populorum Progressio, pentru ca progresul să fie autentic, trebuie să fie „integral”, ceea ce înseamnă că de pe urma lui trebuie să beneficieze atât „fiecare om”, cât și „omul în totalitatea ființei sale”. Astfel, progresul integral presupune atât dezvoltarea armonioasă a tuturor componentelor (materiale şi spirituale) ce ţin de viaţa umană, nu dezvoltarea unor facultăți pe seama regresiunii altora, cât și dezvoltarea societății în ansamblul ei, și nu doar progresul unor categorii sociale, plătit prin regresul, mizeria sau chiar lichidarea altor categorii sociale. În acest sens, pentru Papa Francisc, fie că e vorba de costul uman şi ecologic al comunismului sau de cel al capitalismului, „o dezvoltare tehnologică şi economică ce nu lasă în urma ei o lume mai bună şi în mod integral o mai bună calitate a vieţii nu poate fi considerată progres”. Progresul autentic implică respectul pentru drepturile omului, pentru cultura şi identitatea popoarelor şi „deschiderea faţă de transcendent”. (p. 68)

 

  1. În fine, ceea ce Biserica Catolică respinge de fapt este tipul de conflict social „în care nu intervin considerații cu caracter etic sau juridic” și care reia astfel, la nivelul raporturilor dintre clase, „teoria «războiului total»” din „sfera raporturilor internaționale”. Din acest punct de vedere, „nu pot fi acceptate în nicio circumstanță, indiferent dacă sunt săvârșite de puterea în exercițiu sau de insurgenți, crime precum represalii generalizate la adresa populației, tortura, terorismul și provocările deliberate menite să cauzeze decese la demonstrații”, calomniile [aviz amatorilor – nota mea] şi campaniile de defăimare, precum și orice formă de „recurs sistematic la violență” sau de încălcare a drepturilor fundamentale ale omului. (pp. 79-80)

 

  1. (Notă de subsol la pasajul de mai sus, de la pp. 79-80) Pentru a evidenţia cât se poate de clar genul de poziţionare politică pe care doctrina socială catolică o respinge, este edificator să citim răspunsul lui Troţki la critica lui Kautsky cu privire la violența ce a urmat Revoluției din Octombrie, unde Troţki face apologia terorii bolşevice. Respingând principiul „sacralităţii vieţii” ca pe o aiureală creştino-kantiană lipsită de aplicabilitate concretă în lumea reală, unde lupta de clasă reprezintă mecanismul inexorabil care guvernează istoria, Troţki răspunde la întrebarea referitoare la diferenţa dintre practica bolşevică şi cea ţaristă în felul următor: „Nu înţelegeţi, oameni sfinţi? Vă vom explica. Teroarea ţarismului era direcţionată împotriva proletariatului […]. Comisiile noastre extraordinare împuşcă proprietari de pământ, capitalişti şi generali care se străduiesc să restabilească ordinea capitalistă. Pricepeţi această […] distincţie? Da? Pentru noi, comuniştii, este suficientă” (Lev Troțki, Terorism și comunism: https://www.marxists.org/archive/trotsky/1920/terrcomm/ch04.htm). Evident, categoriile care au căzut victimă comunismului sovietic sunt mult mai largi, incluzând cler, ţărani, intelectuali, muncitori şi diverse persoane care dintr-un motiv sau altul nu erau de acord cu conducerea de partid, incluzându-l, în ultimă instanţă, şi pe Troţki însuşi. (p. 79)

 

  1. Tăcerea Patriarhului faţă de crimele şi abuzurile puterii comuniste şi, mai grav, complicitatea faţă de măsurile represive îndreptate împotriva celorlalte culte, în special cel greco-catolic, reprezintă în mod clar o abdicare de la misiunea profetică a Bisericii şi de la obligaţiile morale ce-i revin conştiinţei creştine (p. 173)

 

  1. De altfel, Papa Francisc, al cărui mod de a gestiona încurcătura diplomatică în care a fost pus de președintele bolivian refuz să-l comentez, știe bine acest lucru, căci în discursul său din Armenia a declarat că alături de Holocaust și genocidul armean, gulagul sovietic a reprezentat una dintre „cele trei tragedii uriașe lipsite de precedent” ale secolului XX (vezi „Turkey anger at Pope Francis Armenian «genocide» claim”: http://www.bbc.com/news/world-europe-32272604) (p. 216)

 

  1. Cu siguranţă, la fel cum menajarea acestor intelectuali se explică în parte prin faptul că Biserica este împinsă spre o alianţă cu ei de atacurile partidei anticlericale, tot aşa, tendinţa Bisericii Ortodoxe Române de a se integra consensului hegemonic neoliberal postdecembrist se explică, în bună parte, în acelaşi fel în care se explică şi orientarea de ansamblu a societăţii româneşti: e vorba, bineînţeles, de o contrareacţie posttraumatică la regimul comunist, ale cărui crime şi abuzuri au fost direcţionate inclusiv împotriva Bisericii Ortodoxe Române (pp. 272-273)

 

  1. A celor întemnițați și uciși nu pentru mărturisirea lor de credință creștină, ci pentru opțiunea politică legionară ce implică de fapt pervertirea acelei credințe. Evident, asta nu justifică în niciun fel numeroasele abuzuri și crime comise de regimul comunist (p. 273)

 

Așadar, contrar afirmației lui Ninel Ganea, potrivit căreia victimele comunismului nu reprezintă „nici măcar note de subsol” în cartea mea, în realitate, există, atât în textul cărții mele, cât și în notele de subsol, nu mai puțin de șapte referințe explicite la crimele și deci la victimele comunismului, plus încă vreo trei referințe implicite pe care nu mă mai obosesc să le redau aici! Repet, într-o carte care din start nu este scrisă de pe poziția unui marxist-leninist, ergo, de pe poziția cuiva care se presupune că ar trebui să dea explicații pentru faptele regimului căruia, fie și retroactiv, îi acordă susținerea sa. O astfel de falsificare halucinantă a conținutului textului meu mă tem că demonstrează un singur lucru: cum era de așteptat, Ninel Ganea recurge la strategia criminalizării oricărei forme de critică socială la adresa capitalismului neoliberal (iar în cazul de față nici măcar a criticii propriu-zise a capitalismului neoliberal, ca sistem economic, ci a încercării de a-l legitima în termeni teologici, scopul lucrării mele, așa cum am precizat clar în prefață, limitându-se strict la clarificarea acestui ultim aspect) prin asocierea automată a acestei critici cu crimele comunismului, strategie al cărei corolar este inocentarea capitalismului, fie el cât de sălbatic, și plasarea sa dincolo de orice critică. Sau altfel spus, vorbim de forma cea mai rudimentară a ideologiei anticomunismului transformat în consens neoliberal, pe care o analizez în cartea mea.

Eu nu am nimic împotriva criticii, cu atât mai mult cu cât chestiunea discutată de mine e într-adevăr complexă, tradiția la care fac trimitere este vastă și se întinde pe două milenii, argumentația unui singur om nu are cum să nu prezinte cel puțin unele fisuri sau să nu necesite completări, iar cartea mea a fost scrisă inclusiv ca o invitație la debzatere intra-eclezială, fie ea și cu accente polemice mai contondente de care volumul meu nu duce lipsă (aspect care mi s-a mai reproșat și poate într-o manieră nu întru totul neîntemeiată). Însă, strict din punctul de vedere al acuzației la care am răspuns în această primă intervenție, ceea ce face Ninel Ganea aici nu se poate numi critică, ci în cel mai bun caz aflare în treabă a cuiva care nici măcar nu s-a obosit să citească cartea, iar în cel mai rău caz linșaj bazat pe tehnicile de luptă ale pc-ului neaoș, de rit anticomunist[1].

 

*

*             *

Probabil că n-aș fi intervenit separat, pentru a lămuri chestiunea acuzației nefondate pe care mi-a adus-o Ninel Ganea, ci aș fi lăsat totul pentru mai încolo, dacă, la câteva ore după ce Ninel Ganea și-a publicat recenzia pe blogul personal, n-aș fi asistat la această discuție suprarealistă de pe pagina de facebook a unei persoane care a dat share la recenzia în cauză, discuție în care în cele din urmă am intervenit. Redau în cele ce urmează schimbul de replici:

 

Radu Iliescu Recenzia lui Ninel Ganea este departe de a fi obiectiva. Omul a fost atins in admiratia lui pentru von Mises, care este denuntat in cartea lui Alexandru Racu ca promotor al avorturilor. Este destul de incongruent pentru un ortodox sa fie libertarian, pentru ca dreptul de proprietate este in optiunea libertarienilor aplicabil si corpului, de unde ei deduc legitimitatea avorturilor. Chiar asa, cum poate un ortodox sa fie concomitent si libertarian? Poate ne explica Ninel Ganea.

Ninel Ganea Nu-mi amintesc ca Alexandru Racu sa fi mentionat problema avorturilor in cartea sa. Sau cel putin nu legata de von Mises, care spunea in Human Action „People resorted to the egregious and repulsive practices of exposing or killing infants and of abortion”. Altfel, exista un argument strict pe linii libertariene foarte impotriva avortului. Ceea ce nu inseamna ca libertarianismul tine, ci doar ca inainte de a psihologiza („omul a fost atins in admiratia…”) sa vedem despre ce e vorba. Cat de cat. Apoi, cel mai importat e sa avem in vedere argumentele din discutie si mai putin etichetele.

Alexandru Racu Ninel, tu esti sigur ca ai citit cartea aia? Serios, deja esti comic. Sau ai o memorie / grila de lectura foarte selectiva, in virtutea careia mie mi se imputa tot soiul de culpe imaginare, in timp ce tu si prietenii tai cadeti tot timpul in picioare. Ma rog, sunt in vacanta si incep deja sa ma enervez. Revin cand ma intorc, cu trimiterile de rigoare, atat la interviul luat chiar de tine lui Comanescu, in care afirma ca The Ethics of Liberty (verifica te rog sectiunea pe avortul pre si post natal) este „Biblia omului civilizat”, cat si la cele vreo sapte pasaje in care pomenesc de crimele comunismului pentru ca dupa aia sa vii tu sa spui ca n-am alocat acestei chestiuni nici macar o nota de subsol, afirmatie care e pur si simplu calomnioasa. Daca exegeza sfintilor parinti o faci cu tot atata rigurozitate, atunci m-am lamurit.

Ninel Ganea Alexandru Racu Etica Libertatii e scrisa de Rothbard, nu de Mises, pe care il mentioneaza Radu Iliescu mai sus

 

Aceste ultime intervenții ale lui Ninel Ganea m-au făcut să înțeleg că, de fapt, în mod conștient sau inconștient, persoana în cauză a reținut din cartea mea doar ceea ce, din start, se potrivea cu preconcepțiile sale, a căror incoerență m-am străduit să o demonstrez în carte cu numeroase argumente și trimiteri față de care Ninel Ganea preferă (sau nu poate decât) să rămână surd. Desigur, nu zice nimeni că autorul recenzei ar trebui să fie de acord cu tot ce am spus în cartea mea, însă nu poți polemiza cu cineva care în loc să ia act de obiecțiile tale și să-și revizuiască sau să-și consolideze poziția ca urmare a acceptării (din lipsă de argumente) sau respingerii lor (cu noi contraargumente), preferă în schimb să răstălmăcească ceea ce ai spus prin citări trunchiate și decupaje stupefiante prin care se elimină lucruri pe care le-ai spus și ți se atribuie lucruri pe care nu le-ai spus. Înainte de a verifica validitatea surselor pe care se bazează un argument și coerența sa, ar trebui măcar să fim în stare să precizăm care argumente chiar se găsesc în textul autorului pe care îl criticăm și care nu. Revenind la discuția de pe facebook, merită subliniat contrastul dintre ușurința cu care preopinentul „înghite cămila” – șapte referințe explicite la crimele comunismului din cartea mea, care pur și simplu s-au evaporat – și scrupulozitatea cu care „strecoară țânțarul” (Matei 23, 24) atunci când vine vorba de o ideologie cu care Ninel Ganea (spre deosebire de mine, atunci când vine vorba de marxism-leninism) chiar este asociat, aceasta din urmă (nu comunismul, pe care nu l-am susținut) fiind de fapt tema cărții mele și mâța cu care elita intelectuală neoliberală a fost prinsă în sac. Dar, după cum am spus, strategia asta este: ascunzi probele care dovedesc vinovăția inculpaților și, ca să fii sigur că-i faci scăpați, muți atenția asupra acuzatorului, căruia îi inventezi o culpă imaginară dar cu impact emoțional sigur asupra unui public învățat să reacționeze pavlovian la strigătul „jos comunismul!”. Revenind, „cămila” nu constă doar în cele șapte referințe explicite băgate sub preș, ci și în alte cinci pagini (!) (154-158) de la finalul capitolului dedicat lui Horia Roman Patapievici în care discut problema avortului în contextul concepției libertariene asupra dreptului de proprietate, înțeles ca drept absolut derivat din dreptul absolut de proprietate asupra propriului corp, concepție individualist-posesivă de la care se revendică și Patapievici. Cât privește „țânțarul”, este adevărat, Radu Iliescu a încurcat un pic lucrurile aici: deși totul se învârte în jurul lui Mises, nu despre Mises este vorba (a cărui poziție vizavi de chestiunea legalității avortului – în măsura în care chiar s-a exprimat public pe acest subiect – nu am reușit să aflu care este), ci despre Murray Rothbard, discipol și mare admirator al lui Mises, la autoritatea căruia face trimitere Dan Cristian Comănescu, președintele Institutului Ludwig von Mises și camard de idei al lui Horia Roman Patapievici (el însuși membru de onoare al Institutului), într-un interviu luat de nimeni altul decât Ninel Ganea, toate acestea fiind discutate de mine în cele cinci pagini ale cărții mele menționate mai sus. În respectivul interviu, acordat lui Ninel Ganea cu ceva ani în urmă, Comănescu afirma că nu vede nicio tensiune între „un Sfânt Părinte ca Maxim Mărturisitorul” și „un liberal consecvent ca Rothbard”, a cărui carte, The Ethics of Liberty, Comănescu o definește drept „biblia omului civilizat”. Or, în pledoaria pentru anarho-capitalism intitulată The Ethics of Liberty, pe lângă dreptul la întrerupere de sarcină, independent de trimestru, Rothbard susține și dreptul legal al părinților de a-și lăsa copiii să moară de foame, boli sau frig, fără ca autoritățile să aibă dreptul să intervină (căci aceasta ar însemna să-i constrângă, abordare care nu doar cu „drepturile individului-proprietar” nu se împacă, ci, nu-i așa, nici cu „iubirea”, propovăduită, chipurile, de sfinții părinți; pe când maltratarea copiilor e perfect compatibilă cu „drepturile individului” iar pasivitatea prin raport cu astfel de practici, și, în general, prin raport cu diversele consecințe sinistre ale „libertății” nelimitate ale individului-proprietar, este, la rândul ei, o manifestare a „iubirii” propovăduite de sfinții părinți), precum și dreptul lor de a-i vinde pe o piață cu adevărat liberă, așadar complet autoreglată. Mai ales în contextul unor dezbateri recente care frământă societatea românească, mobilizând tot felul de apărători ai familiei care se bat cu pumnul în piept cu „tradiționalismul” lor integral, lipsit de jumătăți de măsură, aștept cu mare interes ca partizanii autocrației libertariene (sinteză pe care zău dacă o poate înțelege careva) să-mi explice de ce, în conformitate cu principiile libertarianismului ortodox, cuplurilor homosexuale, sau altor cupluri și comunități sexuale postmoderne, ar trebui să li se refuze dreptul de a participa la un liber schimb civilizat precum cel pentru care pledează Rothbard în a sa „biblie a omului civilizat” (nu mai pomenesc de pedofili, probabil tentați și ei de un astfel de business, ca să nu mă acuze de data asta vânătorii de fasciști că echivalez homosexualitatea cu pedofilia).

Cât despre vânătoarea de bolșevici, reali sau imaginari, care ține loc de reflecție teologică onestă și informată, cred că atitudinea partizanilor lui Rothbard s-ar cuveni să fie mai rezervată, în condițiile în care primul stat din lume care, în conformitate cu aspirațiile anti-coercitive (deci, nu-i așa, patristice) ale lui Rothbard, a legalizat avortul, a fost Uniunea Sovietică, chiar dacă, ce-i drept, nici lui Lenin nu i-a trecut prin cap să-l legalizeze și pe ăla post-natal. Iar în ceea ce privește vânzarea de copii, se făcea la pachet, cu tot satul, în Rusia lui Cicikov, descrisă în Suflete Moarte (și aici lipsesc multe note de subsol), la care probabil că ar trebui să ne întoarcem dacă vrem o rânduială curat-ortodoxă și curat-libertariană, neîntinată de duhul satanic al progresului și de influențele nocive ale Occidentului, evident, cu excepția celor care țin de „liberalismul consecvent”, marca Rothbard, pe care se presupune că și sfinții părinți l-ar fi propovăduit. Dar despre asta și alte teme conexe vom mai discuta atunci când voi avea timp să redactez următoarea replică, în care sper să reușesc să răspund, detaliat, la toate obiecțiile formulate de Ninel Ganea.

[1] Ca o paranteză, ar trebui precizat că Horia-Roman Patapievici, patriarhul libertariansimului românesc, s-a plâns de “teroarea stalinistă” a corectitudinii politice la lansarea cărții lui Traian Ungureanu în condițiile în care cunosc personal oameni care au pierdut contracte cu ICR-ul sau cărora le-au fost respinse texte foarte bine scrise de către publicațiile centrale, iar asta nu datorită faptului că s-au referit la musulmani, în termeni de goat-fuckers, așa cum face TRU, ci după ce i-au criticat, în termeni cât se poate de civilizați, pe boieri minții. Deci da, suprimarea prin diverse mijloace a libertății de exprimare, reprezintă o problemă, dar ceea ce uită să se spună este că vorbim de culturi diferite și, pe cale de consecință, de cenzori și tabuuri diferite, specfice fiecărei culturi în parte.

Publicat în Uncategorized | 3 comentarii

Pilda lucrătorilor viei

Prin intermediul butonului de like, domnul Dragoș Paul Aligică își exprimă aprecierea față de „demascarea” subsemnatului ca „agent al Rusiei” de către site-ul În Linie Dreaptă. Pe de altă parte, în prefața scrisă la cartea domnului Adrian Papahagi, publicată recent la Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei și intitulată „Creștinul în cetate”, domnul Aligică insistă asupra faptului că în contextul „resurgenței forțelor de la Răsărit ce vor exercita în perioada imediat următoare”, prin „mijloace și tehnologii pe care istoria nu le-a cunoscut până acum, o presiune imensă asupra spațiului românesc (…), Papahagi și grupul de intelectuali cu care este asociat reprezintă în acest moment principala forță doctrinară care articulează defensiva în fața strategiei ce vizează factorul religios și ecleziastic ca instrument și câmp al războiului neconvențional, ideologic și informațional, cu mize geopolitice majore în estul Europei. Linia de rezistență a acestui sector din frontul ideologic ține în acest moment de ei și de modul în care vor lucra cu Biserica”.

Întrebarea care se pune este ce anume înseamnă „să lucrezi cu Biserica” și ce fel de om este acela care „lucrează cu Biserica”? În ce raport se află el cu Biserica, în condițiile în care „lucrează cu ea”? Sfânta Scriptură ne îndeamnă „să ne lucrăm talanții”, „să lucrăm cu frică și cutremur la mântuirea noastră”, să „lucrăm în via Domnului”, să lucrăm în toate aceste feluri în și pentru Biserică, dar mărturisesc că îndemnul de „a lucra cu Biserica” nu îl regăsesc nicăieri în învățătura și tradiția Bisericii.

În calitate de creștin, ești în Biserică, ești mădular al Bisericii, care este Trupul lui Hristos, iar Mitropolitul Ioannis Zizioulas vorbește chiar de „ființa eclezială”. Or, dacă ești în Biserică, nu ai cum să „lucrezi cu ea”. Poți „lucra cu Biserica” doar din afara ei. Sau o poți face din interior doar în virtutea unei apartenențe ce este doar aparentă, adică în calitate de infiltrat. „Cu Biserica” pot „să lucreze” doar „frații mincinoși”, sau, în alți termeni, „frații acoperiți”. „Lucrează cu Biserica” doar securiștii de rit nou sau vechi, doar agenții serviciilor secrete care „lucrează” în „câmpul operațional via Domnului”. Așa stând lucrurile, denunțarea creștinilor care le contestă „lucrarea” „băieților noștri” ca „oameni ai rușilor” este de la sine înțeleasă. Face parte din „strategia ce vizează factorul religios și ecleziastic”.

În fine, șocantă nu este atât transparența acestui duh securistic, care n-are nimic sfânt în el, cât faptul că reușește să se exprime în paginile publicate la Editura Mitropoliei Moldovei. În definitiv, este și stupid să încerci să-i convingi pe niște credincioși de validitatea poziției tale atâta timp cât te recomanzi, fățiș, nu ca trăitor și cunoscător al adevărului revelat de sus, ci ca apostol al Imperiului Binelui cu capitala la Washington, nu în Ierusalimul ceresc. Mai degrabă, printr-o astfel de politică editorială, Mitropolia Moldovei va reuși să-i convingă pe cititori că Dumnezeu nici nu există de fapt.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Raspuns la o recenzie a lui Emanuel Copilas

In cele ce urmeaza voi raspunde la observatiile critice ale lui Emanuel Copilas din recenzia sa la cartea mea, Apostolatul antisocial – Teologie si neoliberalism in Romania postcomunista. Emanuel Copilas este un autor care citeste si scrie nu doar foarte mult (impresionant de mult), ci si foarte bine. Uneori insa s-ar putea sa citeasca si un pic prea repede, de unde si anumite scapari minore despre care voi discuta in cele ce urmeaza, insa miza majora a interventiei lui Emanuel Copilas, cea mai interesanta, este cea referitoare la interpretarea raportului Madeville-Hegel-Marx, a implicatiilor morale si politice ale diferitelor etape ale evolutiei notiunii de providenta secularizata. Sa le luam pe rand, de la simplu la complex:

1. ”Racu ajunge la, dar nu insistă prea mult, asupra surselor protestante și calviniste ale neoliberalismului contemporan, total rupte, evident, din contextul cuprinzător care le-a dat naștere. Ar fi fost probabil utilă în acest punct o analiză mai amplă, în care etica protestantă definită de Max Weber să fie temperată de considerațiile structurale excelente ale lui Fernand Braudel din ampla lucrare Civilization and Capitalism. The Wheels of Commerce (vol II), unde autorul argumentează convingător în favoarea declinului economic al Europei de Sud din secolul XVII datorat nu ascensiunii eticii potestante a Europei de Nord, ci expansiunii comerciale și imperiale a Europei de Nord, dublată de o cerere crescândă pentru produsele provenite din coloniile britanice și cele olandeze. Accept faptul că un astfel de demers ar fi reprezentat o digresiune în raport cu subiectul și dimensiunile cărții, dar, condensat pe cât posibil, ar fi pus în lumină mult mai bine originile capitaliste vechi ale neoliberalismului contemporan, bazate pe mistificarea psihologizantă și individualist-culturalistă a unor relații de producție sociale și deci obiective în funcționalitatea și efectele lor.” (Emanuel Copilas)

Ii multumesc lui Emanuel Copilas pentru recomandarea de lectura, in speta volumul lui Braudel. Intr-adevar, cartea ar fi fost mai solida daca as fi dezvoltat mai mult sectiunea dedicata raportului dintre protestantism si capitalism. Cu privire la acest subiect am primit si cele mai multe observatii critice serioase, atat in faza de redactare, de la redactorii Editurii Tact si alti prieteni care au citit cartea, cat si ulterior de la cititori avizati, asa cum este si Emanuel Copilas. Intentionam sa dezvolt mai mult aceasta sectiune, si cu siguranta o voi face daca voi scoate candva o a doua editie. Timpul si banii, sau mai bine zis timpul-bani (daca tot vorbim de etica protestanta si rigorile capitalismului), m-au facut sa optez pentru varianta mai simpla, mai putin ambitioasa, literatura de specialitate in domeniu fiind extrem de vasta, ceea ce inseamna ca ar fi trebuit sa mai intarzii inca vreo sase luni cu finalizarea acestui proiect editorial, care initial se voia a fi doar un articol de 25 de pagini iar in cele din urma a devenit o carte de 275 de pagini. Pe de alta parte, trebuie totusi spus ca am specificat in mod clar limitele asumate ale tezei mele, sau, altfel spus, ce anume pretind sa lamuresc in ea si ce nu. A se vedea in acest sens nota de la pagina 27:

”atunci când semnalez corespondenţele
dintre cele două tipuri de discursuri (neoliberalismul teologic romanesc si un anume tip de discurs protestant), nu pretind în vreun fel că aș surprinde
astfel „esenţa” unui fenomen religios altminteri atât de amplu și de divers
precum este protestantismul. Nici nu trebuie interpretată această evidenţiere a
corespondenţelor ca o poziţionare față de teza weberiană ce stabilește un raport de cauzalitate între concepţia religioasă protestantă și emergenţa modernităţii capitaliste, chestiune mult mai complexă, care, din nou, depășește limitele acestui studiu.”

Cu alte cuvinte, a spune ca un anumit tip de discurs teologic, care rupe cu traditia de pana la el, apare in istorie la un anumit moment dat, in paralel cu aparitia capitalismului, nu este totuna cu a spune ca din pricina acestui discurs, sau din pricina acestei sensibilitati/culturi religioase, apare capitalismul. Reafirm aceasta pozitie si la pagina 127, iar in nota 74, de la pp. 136-137 fac trimitere la Amintore Fanfani, care, desi acorda o oarecare importanta si cauzelor religios-culturale ale capitalismului, insista asupra faptului ca acestea au jucat un rol minor in emergenta capitalismului, mult mai semnificative fiind mecanismele cauzale pe care si Braudel, conform lui Emanuel Copilas, le scoate in evidenta. Dar, din nou, aici vorbim deja de subiectul unei alte carti, sau mai precis, de un subiect despre care s-au scris zeci si sute de carti.

2. ”autorul prezintă BOR mai degrabă ca o victimă a tranziției, prinsă aparent fără voia ei și fără discernământ ideologic în malaxorul neoliberalismului postcomunist, în care intelectualii publici care pretind că o reprezintă îi fac mai mult rău decât bine. Totuși, dacă punem în problemă ierarhia dictatorială, corupția fățișă și spiritul antreprenorial deosebit de pronunțat al conducerii BOR, lucrurile nu mai par atât de simple. Sigur că ierarhia este definitorie pentru biserică în general și că aceasta împrumută, voluntar sau involuntar, carențele societății în interiorul căreia își desfășoară activitatea, dar toți acești factori indică mai degrabă înspre o BOR aflată cel puțin în pas cu vremurile, în niciun caz sub ele. Da, biserica este acuzată deseori necritic de atitudini și practici medievale, uitându-se voit faptul că fiscalitatea abundentă neimpozitată pe care aceasta o generează se regăsește, într-o anumită măsură, și în proiectele sociale pe care le girează. Dar acest fel de a argumenta este falacios, dacă nu chiar neobiectiv: în aceeași logică se poate spune că ar trebui să trecem cu vederea activitatea infracțională a mafiei din sudul Italiei pentru că, nu-i așa, oferă de lucru oamenilor într-o zonă subdezvoltată și lipsită de perspective, și se implică nu rareori în diferite activități sociale. Nu mai spun nimic de controversa legată de poziția adoptată de BOR în privința căsătoriilor homosexualilor sau a violenței domestice, pentru că aș intra în polemici de anvergură care depășesc cu mult atât miza cărții, cât și miza prezentei recenzii; sunt convins însă că declarațiile publice ale membrilor sau ale apropiaților Coaliției pentru Familie afectează BOR cel puțin la fel de mult ca asocierea sa facilă, pragmatică și regretabilă cu apostolii austerității neoliberale de pe plaiurile mioritice. În plus, BOR a fost unul dintre beneficiarii direcți ai politicilor de gentrificare din Cluj, unde a ocupat, cu consensul activ al primăriei, un teren pe care locuiau până atunci romi evacuați forțat, deși mitropolitul Clujului a încercat să se disculpe afirmând că nu cunoscuse situația prealabilă controversată a respectivului teren[1].” (Emanuel Copilas)

In finalul volumului, precizez, intr-un mod destul de clar dupa parerea mea, ca pasivitatea, daca nu chiar receptivitatea BOR fata de discursul pe care il critic in carte, nu tine doar de niste coordonate istorice care, in buna masura, nu depind de BOR. Slaba pregatire intelectuala a clerului BOR nu cred ca poate fi disociata de nivelul scazut al dezbtaerii publice si al performantei academice din Romania. Cu o singura universitate in top 1000, si aia pe la coada, ar fi culmea sa avem o generatie de teologi de renume mondial, capabili nu doar sa repete mecanic precepte traditionale, ci sa faca slalom cu rigoare si creativitate prin actualitatea diverselor domenii de reflectie. Pare destul de clar ca pentru o astfel de situatie, la nivel de invatamant teologic, este responsabila si politica de recrutare a Bisericii, aflata, in mare masura, in acord cu spiritul vremurilor. La acest aspect, nu doar in ce priveste Biserica, ci si in ce priveste societatea romaneasca, se adauga statutul periferic al Romaniei, perspectiva de lunga durata, in speta secole de dominatie straina, dictatura comunista si un proiect modernizator national care nu de putine ori a negat independenta Bisericii intr-un mod nu foarte diferit de abuzurile PCR, absenta in spatiul rasaritean a provocarilor intelectuale reprezentate de Reforma si Iluminism, de natura sa stimuleze reflectia teologica, s.a.m.d. Dupa cum am precizat si in carte, aceasta este o discutie mult mai ampla, secundara prin raport cu tema principala a volumului, pe care doar o trasez in linii mari la finalul cartii. Vorbim de un santier in care mai este mult de lucru. Revenind la finalul cartii, precizez acolo ca timiditatea Bisericii prin raport cu noua ideologie neoliberala se explica si prin prisma pacatelor trecutului, in speta relatia cu fosta putere comnunista, care si ea, la randul ei, pare sa trimita la pozitia Bisericii din perioada interbelica, concluzia mea fiind ca nu vorbim doar de o problema ce tine de o ”ignoranta” ce nu poate fi imputata intru totul Bisericii, ci de una care tine si de lipsa de ”coloana vertebrala”, de un imperativ profetic asumat insuficient nu doar de ierarhia BOR, caci nu in termenii astia se intelege Biserica in Ortodoxie, ci de toti crestinii: ierarhi, clerici si mireni, incepand cu subsemnatul.

Emanuel Copilas ridica o problema legitima atunci cand insista asupra legaturii ce se poate face intre ideologia criticata de mine si tolerata, sau poate, desi nu oficial, chiar prizata de catre ierarhia BOR (dar, din nou, de ce sa vorbim doar de ierarhie, cu riscul de a cadea intr-un populism ecleziologic ieftin, a carei premisa pare sa o reprezinte o intelegere mai degraba confuza a ecleziologiei ortodoxe – de ce sa nu vorbim si despre cler sau despre mireni, pentru ca eu mai multa receptivitate fatisa fata de ideologia boierilor mintii am intalnit la acest nivel) si ”spiritul antreprenorial” si ”coruptia” de care ar da dovada aceasta din urma. Cu alte cuvinte, daca potrivit Evanghelistului Luca, citat de mine in primul capitol, invatatura lui Hristos referitoare la relatia dintre Dumnezeu si Mamona ii infurie pe farisei pentru ca acestia erau ”iubitori de arginti”, invers, invatatura lui Neamtu, Patapievici, Baconsky gadila urechile ierarhilor BOR, sau cel putin nu le deranjeaza, pentru ca asemeni fariseilor din vechime, si acestia sunt la randul lor iubitori de arginti. Cel putin ca ipoteza analitica, abordarea este una perfect legitima, in ceea ce ma priveste, iar intr-o versiune initiala a volumului, care a fost modificata din ratiuni strict editoriale, nu din ratiuni ideologice, discutam si acest aspect. Citez din vechiul manuscris:

”Nu pot să închei această scurtă enumerare a cauzelor probabile ce explică pasivitatea și complezența ierarhiei bisericești față de neoliberalism fără să ridic, alături de Tawney, problema măsurii în care Biserica ajunge ea însăși să reproducă „organizarea de clasă” și „inegalitățile economice” dintr-o societate . Tawney a făcut această observație cu privire la Biserica Anglicană de după Războiul Civil Englez. Organizată în modul descris mai sus, ea a ajuns, în ciuda remarcabilelor dizidențe, „să accepte” în general noua „filozofie socială” capitalistă, „prevalentă” în epoca respectivă, și „să-și adapteze învățătura în funcție de ea ”, în ciuda faptului că inițial i s-a opus. Eu personal nu văd clasa, și pe cale de consecință, ideologia specifică ei, ca pe o fatalitate, pentru că în general nu consider păcatul și erezia fatalități. Egoismul, individual sau de grup, poate fi depășit, iar Biserica este spațiul destinat să realizeze această depășire. Pe de altă parte, nu e nevoie să fi marxist pentru a recunoaște faptul că deseori Biserica reușește prea puțin să fie ceea ce ar trebuie să fie – o comunitate fraternă definită prin opoziție cu lumea -, ci mai degrabă internalizează apucăturile lumii, reproducând astfel, în interiorul ei, antagonismele societății neîmbisericite în mijlocul căreia există şi pe care e chemată să o transforme. Nu este intenția mea să evaluez, în mod detaliat, în ce măsură aceasta este și situația Bisericii Ortodoxe Române, sau să fac apel la exemple concrete. Desigur, se vor găsi atât cele negative, cât și cele pozitive. Pe de altă parte, nu doar ierarhii Bisericii, ci orice creștin are datoria să-și pună foarte serios problema în ce măsură îi urmează lui Hristos sau, din contră, se conformează grupului social din care face parte. Atacurile la adresa opulenței bisericești, mai mult sau mai puțin justificate, sunt deseori iprocrit-ridicole, în măsura în care vin inclusiv de la oameni care consumă sau doar își doresc să consume la fel de mult precum clericii incriminați, sau care, deși sunt partizani convinși ai ideologiei pieței libere, contestă pe de altă parte „succesul de piață” al BOR, în cel mai bun caz pentru că BOR face afaceri și cu statul (cum de fapt, iarăși, fac mulți din cei care o critică), întinând măreţele idealuri ale capitalismului, în cel mai rău caz pentru că „vinde” bunuri și servicii pe care respectivii le consideră „uncool” și „demodate”. Pe de altă parte, abordând problema dintr-un unghi diferit, oportunişti, farisei şi mercenari se vor găsi nu doar în Biserica Ortodoxă Română, ci în orice biserică şi organizaţie care se revendică, mai mult sau mai puţin, de la idealuri admirabile, inclusiv în rândul bisericilor şi bisericuţelor ce aparţin stângii seculare. În fine, atunci când discutăm raportarea Bisericii Ortodoxe Române la problema economică după 1989, nu trebuie să uităm că Biserica Ortodoxă Română avea de recuperat, de la statul român, proprietăți confiscate de regimul comunist, la fel cum nu putem să trecem cu vederea nici faptul că naționalizarea proprietăților de către comuniști nu poate fi privită strict din perspectivă economică, ea fiind corelată cu violentarea libertății de conștiință și cu ordinea politică de tip represiv-totalitar. Oricum ar fi, este de înțeles de ce, într-un astfel de context postcomunist, nu s-au îngrămădit prea mulți ierarhi și teologi să critice teoria patapieviciană a proprietății private, pe care, altminteri, o îmbrățișează mulți „idealiști” ce nu se sfiesc să critice BOR pentru materialismul practic în care, potrivit lor, aceasta s-ar complace.”

Si celelalte observatii ale lui Emanuel Copilas sunt sau doar pot fi mai mult sau mai putin legitime. In mod clar, ce s-a intamplat la Cluj este oribil si pune Biserica intr-o lumina extrem de proasta, mai ales pe fondul pasivitatii acesteia fata de drama evacuatilor postcomunisti derivata din principiul restitutio in integrum si aflata in stransa legatura cu conceptia radicala si antisociala a proprietatii private pe care o intalnim la un Patapievici. Pe de alta parte, discutia despre finantarea Bisericii, activitatea ei sociala si masura si modul in care ar trebui sa fie (sau nu) scutita de taxe, in virtutea activitatii sociale pe care o presteaza, se poate purta deschis, transparent, argumentat, intr-un cadru democratic de luare a deciziilor, fara sa fie nevoie sa comparam BOR cu mafia siciliana. Despre Coalitia pentru Familie nu mai zic nimic intrucat consider ca am spus ce am avut de spus si deja devine un subiect care incepe sa ma plictiseasca (si cred ca nu numai pe mine). Cand vorbim de caracterul dictatorial al ierarhiei, nu e clar despre ce vorbim de fapt. Dictatorial in functie de ce criterii? Dictatorial prin raport cu litera si spiritul canoanelor ortodoxe (cu siguranta se vor gasi si exemple de acest fel) sau prin raport cu criterii straine de traditia Bisericii? La fel si in ceea ce priveste chestiunea violentei in familie. Nu e deloc clar la ce se refera de fapt Emanuel Copilas. Exista multe declaratii ale PF Daniel pe acest subiect, ce includ nu doar condamnarea violentei in familie ca o ”anomalie” care scoate in evidenta ”indepartarea omului de Dumnezeu”, ci si sprijinul Patriarhiei pentru ”legi, instituții și programe care protejează pe copii, pe adulți și pe bătrâni de violență” si pentru ”programe de prevenire și combatere a violenței, intoleranței și marginalizării cărora cad victime mai ales femeile și pruncii”. http://basilica.ro/mesajul-preafericitului-parinte-patriar…/ Ca Patriarhia mai mult spune decat face, tot ce-i posibil, dar de fiecare data cand vine vorba de astfel de discutii, nu doar in acest caz particular, sunt de parere ca trebuie discutat sociologic, cu date si cifre, si tot asa, cu constiinta ca nu doar preotii si episcopii, ci noi toti, suntem mai buni la (in) teorie decat la (in) practica.

E adevarat ca Biserica te invata sa intorci si celalalt obraz, si priveste optiunea de a indura raul, fara sa raspunzi raului cu rau, ca un mijloc de sfintire si desavarsire personala. In ce masura acest nucleu evanghelic al crestinismului poate fi instrumentat pervers, nu doar in raporturile dintre sexe, in cadrul unei societati patraiarhale, ci si in general, la nivel de raporturi sociale, ce impact are acest aspect asupra teologiei politice si sociale (impact ce poate merge pana la lichidarea lor ca ilegitime, pozitionare pe care o poti intalni in discursurile mai multor crestini, si nu toti nesinceri si interesati) si cum anume s-a achitat, de-a lungul istoriei si se achita si astazi (sau nu) Biserica de obligatia ei de a se situa concomitent de partea dreptatii si iubirii (ceea ce nu e usor deloc), nu de partea puterii si a abuzurilor ei, toate acestea reprezinta subiecte foarte serioase de discutie, deloc simple, si care merita discutate, cu datele si argumentele de rigoare, la modul cel mai serios. Sigur, nu e loc de o astfel de abordare ampla intr-o recenzie, dar impresia mea este ca, dincolo de acest aspect, critica lui Emanuel Copilas se mentine undeva in zona unor clisee progresist-anticlericale mai degraba simpliste (ceea ce, repet, nu inseamna ca multe din problemele invocate nu sunt cat se poate de reale, dar trebuie clarificat mai intai cu ce criterii le judecam, sub raport moral, si care sunt instrumentele de analiza pe baza carora stabilim cat de rau stau lucrurile de fapt si prin comparatie cu ce – cu Biserica Catolica? cu Bisericile Ortodoxe surori? cu ONG-urile asistentiale seculare? cu statul roman? cu vietile sfintilor?).

3. ”În altă ordine de idei, dacă îl acuză pe Ban că se grăbește să pună împreună conservatorismul tradițional și antimodernismul ortodox fără a își argumenta măcar lapidar poziția, autorul comite exact același tip de eroare atunci când scrie, despre Patapievici, că „apelul la claritate morală anticomunistă” al acestuia este continuat de „inabilitatea (sau refuzul) de a sesiza continuitatea sau refuzul dintre «mâna invizibilă» și «viclenia istoriei» adică dintre Mandeville și Marx plus descendenții, via Hegel” (p. 151). Deși par concepte înrudite, iar „viclenia istoriei”, capacitatea rațiunii de a se retrage aparent din fața vicisitudinilor existente în cadrul diversului sensibil tocmai pentru a își cere împlinirea prin intermediul tensiunilor induse de absența sau de contrariul ei – este cu siguranță un punct vulnerabil al filosofiei hegeliene, unul care îndeamnă oarecum la pasivitate sau chiar la resemnare în fața dezacordului permanent existent între spirit și formele sale fenomenale, nu la implicare activă în vederea reducerii hic et nunc a acestei tensiuni dialectice insurmontabile la scară istorică – asimilarea conceptului hegelian mâinii invizibile liberale este improprie. Hegel a fost un critic al liberalismului, iar acest lucru reiese pregrant din Principiile filosofiei dreptului, dar și din Prelegeri de filosofie a istoriei”. (Emanuel Copilas)

Ajungem astfel la partea cea mai interesanta. Nu am negat faptul ca, asemeni lui Marx, Hegel a fost si el un critic al liberalismului. Evident, daca asta ar fi fost argumentul meu cu privire la Hegel, atunci ar fi trebuit sa sustin ca si Marx tot un liberal a fost. Ceea ce ar fi absurd. Ceea ce am subliniat eu este continuitatea dintre un anume mod de a redefini raportul dintre moralitatea individuala si interesele de ansamblu ale societatii (indiferent daca le intelegem in termeni statici sau in termenii unei dinamici istorice) ce rezulta dintr-o conceptie secularizata a notiunii de providenta, conceptie ce poate justifica atat capitalismul, la Mandeville si discipolul sau postdecembrist Patapievici, cat si socialimsul si capitalismul (cel din urma ca etapa necesara a evolutiei catre socialism – vezi trimiterea care o fac la textul lui Marx despre rolul ”providential” al brutalei exploatari coloniale britanice din India) la Marx – via Hegel. De fapt, radacinile conceptiei sunt mai vechi si, daca e sa-i dam crezare lui Leo Strauss (pe care il stapanesc mai bine decat pe cei doi mari filozofi germani) coboara pana la Machiavelli. Pe scurt, daca viziunea traditionala clasica si iudeo-crestina pornea de la premisa congruentei dintre morala individuala, cea in virtutea careia te (si) mantuiesti in lumea de dincolo, si interesul social, la Mandeville, cele doua se afla intr-un raport antagonic, caci bunastarea societatilor se bazeaza pe lacomie iar virtutea personala, inteleasa in sens traditional, se dovedeste a fi cauza saracirii si declinului lor. Altfel spus, costul mantuirii in lumea de dincolo este pierderea lumii de aici, si invers, contribui la dezvoltarea si prosperitatea lumii de aici doar cu pretul pierderii sufletului (evident, in masura in care esti crestin si crezi in existenta lui).

Ulterior, aceeasi identitate dialectica dintre bine si rau si implicita recartografiere a orizontului moral al individului se regaseste in viziunea marxista asupra progresului, unde e bine (se dezvolta fortele de productie ce furnizeaza baza necesara pentru o oranduire sociala superioara) pentru ca e rau (societatea se destructureaza, creste gradul de pauperizare, polarizare sociala, mizerie si alienare – de altfel, in linii mari acesta este si tipul de argumentatie pe care l-a utilizat Emanuel Copilas in 2014, ca justificare pentru votul acordat la vremea respectiva lui Klaus Iohannis: ”Ar fi desigur ipocrit, imoral și realmente abject să li se explice pensionarilor, săracilor, exclușilor – al căror număr va crește, nu am mari dubii în această privință – că rațiunea e vicleană și că istoria avansează numai pe latura sa negatică, așa cum consideră același inepuzabil Hegel” http://www.criticatac.ro/26856/ara-lui-iohannis-vod/), precum si in practica revolutionara leninista (si cu atat mai mult cea stalinista) unde scopul (triumful revolutiei) scuza mijloacele (nu foarte crestine sau kantiene, daca e sa fac trimitere la un pasaj din Troțki citat la pagina 79, unde explic poziția Bisericii Romano Catolice vizavi de chestiunea conflictului social, inclusiv in forma armata, iar mai devreme discut si notiunea de progres integral din cadrul doctrinei sociale catolice – progres non-dialectic, deopotriva individual si social, deopotriva material si spiritual- pe care banuiesc ca un marxist ortodox ar califica-o drept utopica). In orice caz, ajungem astfel la ceea ce Patapievici numeste ”teoria comunismului” si pe care o critica in virtutea faptului ca ea s-ar baza pe principiul ca ”nu poti face omleta fara sa spargi ouale” sau, altfel spus, pe principiul ca nu poti sa faci binele social fara sa faci raul individual, fara sa comiti pacatul (pacatul suprem, anume crima comunista), adica acelasi principiu pe care se bazeaza si filozofia sociala a lui Mandeville pe care Patapievici ne indeamna sa o asimilam crestineste, cu intelepciunea sarpelui si rapacitatea antreprenorului in cautare de profit.

Sursele la care am facut trimitere in sprijinul acestui tip de rationament, pe langa lecturile mele (recunosc, nu foarte solide din Hegel si Marx, cu siguranta nu la fel de solide precum cele ale lui Emanuel Copilas) sunt Louis Dumont, sprijinit de doi autori crestini, in speta Nikolai Berdiaev si Jacques Maritain. Sigur, poate ca unii care ii stapanesc mai bine pe Hegel si Marx vor contesta acest tip de lectura, iar aici intram intr-o dezbatere foarte interesanta fata de care ma arat cat se poate de deschis, dar relevant pentru cazul de fata este faptul ca acesta este modul in care cei doi ganditori germani sunt interpretati de o anumita dreapta, care isi gaseste un exponent autohton si in Horia-Roman Patapievici. Or, dincolo de problema mai vasta a exegezei hegeliano-marxiste, obiectivul meu in cartea pe care tocmai am publicat-o a fost sa scot in evidenta incoerenta argumentatiei lui Patapievici, pornind de la premisele acestuia din urma, obiectiv pe care tind sa cred ca l-am indeplinit in mod satisfacator. Ca Hegel si Marx voiau sa spuna (sau nu) altceva (personal consider interpretarea de mai sus corecta) decat ce a inteles Patapievici este deja o alta poveste.

In orice caz, ii multumesc lui Emanuel Copilas pentru atentia acordata cartii mele, care ma onoreaza, si pentru faptul ca mi-a dat posibilitatea sa formulez un rapsuns destul de amplu, cel mai amplu din cele ocazionate, pana acum, de recenziile la cartea mea.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Două replici (ca să nu se zică că nu sunt echidistant)

Prima:

E simplu: cand nu iti convine rezultatul votului, invoci ca argument incalcarea drepturilor omului sau a statului de drept, revendicand pentru tine autoritatea de a decide ce anume intra in categoria incalcarii drepturilor omului si a statului de drept. Altfel spus, daca ar fi dupa mintea ta, ai castiga tot timpul, n-ai mai pierde niciodata.

Optiunea democratica inseamna sa accepti legitimitatea dezacordului, in limitele cadrului constitutional, si faptul ca deciziile politice se iau cu majoritate de voturi, adica sa recunosti legitimitatea unor decizii politice cu care se intampla sa nu fi de acord. Tot astfel, daca tot vorbim de stat de drept, inseamna sa accepti ca, in cadrul procesului democratic, nu poti fi concomitent si jucator si arbitru. Pentru ca daca ai fi, ai castiga tot timpul. Ceea ce este absurd si in mod evident nedemocratic. Poate sa nu iti placa decizia majoritatii, poate sa nu iti placa decizia arbitrului (Curtii Constitutionale), le poti critica si dreptul tau de a le critica trebuie garantat, atata timp cat transmiti, in mod lipsit de echivoc, ca vei accepta rezultatul votului si arbitrajul independent ca hotarari legitime, pe care te angajezi sa le respecti, si ca vei incerca sa le revizuiesti doar pe cale pasnica, constitutionala si democratica. Daca n-o faci, inseamna ca, fie si doar la nivelul aspiratiilor, esti adeptul dictaturii, nu al democratiei, fapt care te scoate din raportul de convietuire democratica si te plaseaza, prin raport cu ceilalti concetateni, intr-o stare de razboi civil (fie el doar latent), adica in starea de conflict lipsit de reguli si arbitru. Motiv pentru care nu mai ai dreptul sa te plangi daca vei fi tratat ca atare, sau altfel spus, daca vei fi tratat nu ca concetatean, ci ca dusman plasat in afara ordinii de drept.

Morala: incetati sa mai delegitimati arbitrul, revendicandu-va concomitent si rolul de arbitru si pe cel de jucator. Cu atat mai mult cu cat sunteti minoritate. Pentru ca arbitrul pe care il delegitimati cu acuzele voastre tembele de fascism este garantul drepturilor voastre. In momentul in care dispare arbitrul, sau in momentul in care dispare increderea majoritatii in impartialitatea sa, ramane raportul de forta bruta dintre voi si majoritate. A va plasa intr-un astfel de raport, cu exceptia situatiei in care va bazati pe o interventie militara straina, e o decizie foarte neinteleapta. Credeti-ma: cea mai inteleapta optiune este fair-play-ul. Nu tupeul de borfas.

O democratie liberala nu poate rezista fara o cultura a echitatii si respectului reciproc. Daca subminati acea cultura si democratia liberala pica, voi, ca minoritari, veti avea cel mai mult de suferit, desi, poate mai putin decat minoritarii de care va folositi pentru a va consolida statutul de privilegiati, si decat alti nevinovati care de-a lungul istoriei au tot platit pretul nesimtirii, imaturitatii si iresponsabilitatii elitelor.

 

A Doua:

Cu vreo două zile în urmă, Iulian Capsali a pledat pentru represalii. La adresa „sexomarxiștilor”. Într-o postare care începe cu întrebarea retorică „ce facem cu școlile?”, Iulian Capsali solicită nici mai mult nici mai puțin decât închiderea „viesparului ideologic” numit SNSPA, ce ar fi dat nației pe cei mai mulți profesori și intelectuali care în decursul ultimelor zile s-au ocupat cu promovarea teoriei democrației originale în care majoritatea are dreptul să decidă doar atunci când decide în acord cu recomandările minorității de experți în drepturile omului, fluiditate de gen și combaterea homofobiei. Despre acest discurs am spus ce am avut de spus, nu mai revin, precizând că, din punct de vedere profesional, de pe urma climatului de monopol sau cvasimonopol ideologic și intoleranță doctrinară care se instaurează în anumite medii universitare (nu cunosc din interior situația de la SNSPA, acolo unde a predat și un adept al neoconservatorismului hard ca Dragoș Paul Aligică, dar de pe facebook tinde să iasă în evidență, într-adevăr, un anumit profil ideologic) are de suferit mai degrabă unul ca mine, cu studii multe și făcute degeaba, decât Iulian Capsali, care putea foarte bine să-i lase pe colegii de la SNSPA să fiarbă în suc propriu pre-electoral, fără să le dea apă la moară cu sloganuri de tip „CPF, face ordine!”, „Victor Orban unde ești, pe Soros să ni-l belești!”, sloganuri extremiste și, spre deosebire de referendumul de revizuire a articolului 48, anticonstituționale (vezi Articolul 32, alineatul 6, care garantează autonomia universitară), care nu fac decât să amplifice molozul cu care extremiștii situați de cealaltă parte a baricadei și-au propus oricum să ne umple pe toți, fără nuanțe și diferențieri.

Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum, ci despre întrebarea mult mai relevantă referitoare la „ce anume facem cu școlile”, sau ce anume au făcut cu școlile, pentru școli, cei din zona care se tot dă de ceasul morții din pricina „soroșizării” și face apel la soluții extreme, în urma cărora ne-am putea trezi cu declanșarea articolului 7 (vezi recentul caz al Ungariei) și cu o Românie extraeuropeană unde, ca în Turcia lui Erdogan, Dragnea, tanti Firea, Băse, Tăriceanu și alții aflați la butoane o să numească direct rectorii universităților, o să decidă ce anume se predă acolo, după care o să urmeze și presa și o serie de alte măsuri providențiale menite să ne izbăvească pe veci de „tirania corectitudinii politice” (apud Patapievici) și de multe alte norme occidentale (conflict de interese, șpagă, transparență, selecție meritocratică) pe care de ani buni ne chinuim să le asimilăm, demers modernizator pe care s-ar putea să-l ratăm din nou, atât din cauza ambițiilor neobolșevice ale unei minorități extremiste, cât și datorită reflexelor defensive neofasciste pe care cele din urmă le alimentează.

Revenind la ce spuneam, țin minte că un prieten a adresat cândva unei adunări de acest tip următoarea întrebare: oameni buni, Soros a dat zeci de mii de burse (evident, are și de unde). Bă, dar voi ați pus mână de la mână ca să dați măcar una (ce să mai vorbesc de deschiderea unei universități – și gândiți-vă câte universități și colegii are Biserica Catolică în Vest și ce școală se face acolo)? Ani la rând, resursele (financiare și de imagine), atâtea câte au fost (multe, puține, nu știu), s-au dus către toate idioțeniile conspiraționist-apocaliptic-neolegionare care acum sunt scoase din grila de program (vezi retragerea Asociației Rost) ca vulnerabilități ce ne expun strategiei de discreditare a taberei adverse. Iar când cu ani în urmă le spuneam oamenilor să renunțe la porcăriile astea, nu doar pentru că sunt greșite, ci și pentru că vulnerabilizează poziția Bisericii în fața celor care urmăresc să o distrugă, mă trezeam că sunt acuzat că sunt omul lui Soros, cu toate că, spre deosebire de dreapta boierilor minții care s-a format în anii ’90 inclusiv pe banii lui, n-am încasat niciun leu de la unchiul George. Pe de altă parte, nici n-am primit vreodată vreun telefon de la un episcop al Bisericii Ortodoxe Române care să mă întrebe de sănătate. Nu că ăsta ar fi obiectivul meu în viață, dar, din motive obiective, nici nu poți să faci la nesfârșit cercetare serioasă ca muncă voluntară.

În ceea ce privește dreapta pro-europeană și anticomunistă, când n-au mai luat bani de la Soros, s-au branșat la Konrad Adenauer Stiftung, Hanns Seidel, CADI, Heritage Foundation, CATO, adică toți promotorii politicilor neoliberale de asasinat social, și, în plus s-au și mozolit rău de tot prin cufundarea adâncă în mlaștina băsismului. Drept consecință, acum sunt în cea mai mare parte compromiși și, după ce au urlat alături de Monica Macovei împotriva loviturii de stat și tiraniei majorității, o eventuală poziționare a lor în fruntea taberei care este la rândul ei acuzată astăzi de promovare a tiranei majorității riscă să decredibilizeze și mai mult demersul CPF. Ăilalți, care n-au luat bani de la KAS și CADI, s-au orientat natural către celelalte surse de finanțare, adică Soros, Friedrich Ebert, Erste, ș.a.m.d. În afara ăstora ce mai rămâne? Mafia academiilor de securitate și tocat fonduri degeaba (Gabi Oprea & friends) și cam atât. Cine vrea să funcționeze în afara acestor rețele, și a ideologiilor aferente, mai devreme sau mai târziu este constrâns să se lase de meserie sau, oricum, supraviețuiește doar prin mila lui Dumnezeu, fiind în plus suspectat ba că e omul lui Soros, pentru că nu-i plac legionarii, ba că e un diletant frustrat, pentru că nu participă la cultul lui Pleșu.

Drept consecință, BOR nu mai rămâne să se bazeze decât pe tot soiul de aiuriți care dau periodic cu oiștea în gard și ies la atac aiurea, imatur și prematur. După ’89, s-au înmulțit facultățile de teologie precum ciupercile după ploaie. Ce au produs departamentele de teologie în materie de doctrină socială și teologie politică? Exceptându-i pe cei care, din motivele și cu beneficiile expuse mai sus, s-au tăvălit prin mocirla neoliberalismului de rit băsist (pentru a fi ulterior reciclați ideologic – ritual ce pare să fi luat locul renașterii prin pocăință – la trustul de presă al Patriarhiei), câți oameni capabili de a polemiza argumentat, documentat și fără excese și aberații compromițătoare, cu „sexomarxiștii”, a reușit să formeze Biserica Ortodoxă Română și puzderia de asociații ortodoxe? Ce să mai vorbesc de zona capitalului local, în veșnică luptă cu multinaționalele prădătoare. Cu ce anume a contribuit toată această zonă „antiglobalistă”, „antisorosistă”, „antisexomarxistă”, ș.a.m.d. la coagularea unei alternative autohtone în materie de educație și societate civilă? Vă zic eu cu ce: cu tot soiul de tâmpenii sinistre care le-au ridicat mingea la fileu ălora.

Publicat în Uncategorized | 7 comentarii

Noi scene dintr-un război murdar

„Mihaela Biolan Întrebare: Al Treilea Reich a fost o democrație? [cineva întrerupe discursul oponentei, dar vorbele lui nu se aud clar] Pentru că majoritatea a decis atunci discriminarea și exterminarea evreilor. România între 1939 și 1944 a fost o democrație? Antisemitismul de stat practicat atunci a fost un act de democrație.

Reacția (căci ar fi impropiu să spunem „răspunsul”) domnului Iancu a reprezentat unul dintre cele mai șocante derapaje ale discursului public recent:

Gheorghe Iancu Doamnă, nu mai ocoliți istoria! Nu în ’39 (sic) a decis Hitler să facă treaba asta (sic); de-abia în ’42 s-a-ntâmplat treaba asta, când a început să înnebunească…”

Niște cetățeni profund îngrijorați de incontestabila ascensiune a fascismului, al cărei vehicul contemporan este Coaliția pentru Familie, adresează „onoraților membri ai Comisiei de etică” a Universității București o petiție prin care solicită disciplinarea profesorului Gheorghe Iancu, care, conform semnatarilor, s-ar face vinovat de negaționism.

Ce se înțelege însă din răspunsul confuz al profesorului Iancu la intervenția doamnei Biolan, intervenție care, în treacăt fie spus, conține o eroare istorică cel puțin la fel de grosolană precum cea care îi este imputată lui Iancu (comparația cu România anilor 1939-1944 este complet deplasată, pentru că politicile antisemite din România acelor ani nu au fost votate, nici direct, nici indirect, de nicio majoritate, România fiind, încă din primăvara anului 1938, o dictatură instaurată prin lovitură de stat de către Carol al II-lea, dictatură căreia, până în 1989, aveau să i se succeadă altele – legionară, antonesciană, comunistă -, niciuna dintre acestea nefiind validată prin alegeri libere și corecte)? Trecând cu vederea, pentru moment, teza discutabilă referitoare la originea democratică, sau, mai precis, majoritară, a puterii dobândite de Htiler în 1933 (teză contestată, pe vremea când „băsiștii” denunțau „tirania majorității”, chiar de către unul din colegii de echipă ai doamnei Biolan, „pucist” și el, acum cinci ani, conform criteriilor „antifasciștilor” și „anticomuniștilor” patapieviciano-macovisto-tismăneni de la vremea respectivă http://voxpublica.realitatea.net/…/hitler-democratia-si-dic…), se poate spune că Iancu surprinde în mod corect o confuzie a doamnei Biolan și introduce, la rândul său, o altă confuzie.

Confuzia pe care Iancu o surprinde în mod corect este cea dintre ansamblul programului hitlerist de persecutare și exterminare a evreilor, care s-a desfășurat în etape și în urma unei serii de decizii, unele dintre ele – și mai ales cea mai dementă și mai criminală dintre ele – secrete, care n-au fost supuse, fiecare în parte, votului populației germane, pe de o parte, și, pe de altă parte, ceea ce au votat alegătorii lui Hitler în 1933 când, după știința mea, soluția finală nu a făcut parte din platforma electorală a lui Adolf Hitler. Desigur, cele două aspecte nu pot fi separate unul de celălalt, deoarece alegătorii lui Hitler au votat un partid și un lider rasist și antisemit, dar nici nu pot fi reduse unu la celălalt, deoarece implicațiile ideologiei naziste aveau să se lămurească pe deplin abia la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, când aliații au descoperit camerele de gazare și crematoriile din lagărele de concentrare naziste. Invers, confuzia pe care Iancu, la rândul său, o introduce, este cea dintre soluția finală (cea mai dementă decizie a lui Hitler, de unde și asocierea, iarăși, confuză, a anului 1942 cu momentul în care acesta ar fi înnebunit) și ansamblul persecuțiilor și măsurilor discriminatorii la adresa evreilor, care încep odată cu preluarea puterii de către naziști, în 1933, și pe măsură ce trece timpul devin din ce în ce mai extreme

Cum se poate explica răspunsul lui Iancu? Pentru un om de bună credință, se poate explica în mai multe feluri: a) Domnul Iancu, asemeni doamnei Biolan, e confuz în exprimare (vezi confuzia stupidă dintre 1939, anul pe care, în mod greșit, doamna Biolan îl identifică drept an în care debutează politica antisemită a statului român, și 1933, anul în care Hitler preia puterea în Germania), asemenei preopinentei nu își structurează argumentația (doamna Biolan amestecă discrimnarea cu exterminarea în afirmația ei, domnul Iancu le amestecă și el în răspunsul său la afirmația doamnei Biolan), nu înțelege obiecția doamnei Biolan, pe care ar fi trebuit să o corecteze și apoi să o trateze cu rigoarea necesară, sau doar se face că nu o înțelege, preferând să recurgă la ironii ieftine, trădând, drept consecință, una sau mai multe maladii ale spiritului altminteri foarte prezente în platourile de televiziune din România unde, din păcate, de foarte multe ori nu sunt invitați cei mai inteligenți și cei mai articulaţi oameni; b) Domnul Iancu, asemeni doamnei Biolan, nu ştie istorie (la urma urmei, nici nu este domeniul lui de specialitate) şi, din nou, asemeni multor invitaţi din platourile de televiziune din România, îşi dă cu părerea, în doi peri, despre subiecte şi teme pe care nu le stăpâneşte; c) Iancu este un negaţionist sau, mai bine zis, un semi-negaţionist, care neagă persecuţia evreilor de până în 1942, nu şi soluţia finală.

Evident, cea de-a treia interpretare a răspunsului lui Iancu nu este deloc evidentă şi, după părerea mea, mult mai puţin plauzibilă decât primele două, căci, presupunând că în adâncul sufletului Iancu chiar este un negaţionist, ar trebui să fie chiar din cale afară de idiot ca să îşi dea arama pe faţă tocmai într-un asemenea context. Solicitând eventual clarificări, nişte interlocutori oneşti ar fi pornit de la premisa de nevinovăţie, de care ar trebui să beneficieze fiecare om într-o societate normală bazată pe dialog social, nu pe denigrări, calomnii, demonizări, denunţuri de inspiraţie stalinistă, procese de intenţie şi insinuări delirante, precum cele îndreptate de ceva vreme împotriva acestei Coaliţii pentru Familie. Iar aici ajungem, cred eu, la cheia explicativă a acestui incident, aceasta deoarece, în discursul oponenţilor ei, Coaliţia pentru Familie a fost oricum, de la bun început, Coaliţia pentru Fascism, Nazism, Tiranie a Majorităţii, etc. Iar acum, când onorabilii apărători ai democraţiei l-au prins pe Iancu cu mâţa în sac, evident că nu au mai stat să verifice despre ce fel de mâţă e vorba de fapt, ci, juisând de bucurie că judecăţile lor apriorice (sau mai bine zis paranoice) „atât de bine întemeiate” au fost, într-un final, confirmate, nu-i aşa, de o probă „irefutabilă” (a cărei adevărată natură numai cei orbiți de convingerile lor fascist-homofobe nu pot să o sesizeze), au început să urle deopotrivă panicați și entuziaști prin cetate: „a hulit, a hulit, ce altă dovadă ne mai trebuie!”, după care „pac și la războiu’!”, sau, altfel spus, se duc repede și-l denunță pe Iancu la „onorabila comisie de etică a Universității”.

De ce? Păi deoarece în instituțiile în care se reproduc (în sens social, nu neapărat biologic) elitele unei societăți trebuie menținut un climat de frică și intimidare care garantează că aceste elite vor fi conformiste, fricoase, oportuniste și nevertebrate, incapabile de judecată autonomă și originalitate creativă, adică se vor reproduce în continuare ca batalioane stupide și disciplinate de stormtrooperși gata oricând să apere „democrația” de poporul homofob și fascist, sensul agitației elgebetiste ținând doar în mică măsură de problemele efective ale minorităților sexuale și în mult mai mare măsură de imperativul consolidării unor astfel de ierarhii și diviziuni sociale. Este important ca omului să-i fie frică să deschidă gura, chiar și atunci (sau mai ales atunci) când o deschide ca să se apere de o etichetare infamantă și ca oamenii cu personalitate și coloană vertebrală să fie rejectați prin astfel de mecanisme de selecție. Căci dacă se dovedesc „flexibili” într-o situație, se vor dovedi și în altele. Vor fi „tovarăși de nădejde”. Așa se impune disciplina și așa se consolidează puterea.

Și dacă tot veni vorba de „prestigiul internațional” al Universității București invocat de semnatarii petiției (acum câteva zile semnalam faptul că, potrivit clasamentelor oficiale, nu se află nici măcar în primele 1000 de universități din lume), emblematică, pentru fenomenul formelor fără fond, este diferența dintre maniera tranșantă și promptă în care a răspuns filozoful (fost) tehnocrat Mircea Dumitru (în doar câteva ore de la lansarea petiției) la afirmațiile vagi, confuze și mai mult decât interpretabile ale lui Gheorghe Iancu și modul vag, confuz și mai mult decât interpretabil în care a răspuns la verdictul suprarealist, curat postmodern, al CNATCDU, în cazul, clar ca bună ziua, al plagiatului șefei DNA Laura Codruța Kovesi.

Acum: “Rectorul Universității din București, profesorul Mircea Dumitru, a solicitat conducerii Comisiei de Etică să ia în discuție declarațiile domnului profesor Gheorghe Iancu. „Cred că suntem datori față de generația actuală și față de cele viitoare să respectăm adevărul istoric și să fim consecvenți în combaterea antisemitismului, a urii și a rasismului”, precizează rectorul Mircea Dumitru pe contul său de Facebook.”

https://www.facebook.com/Universitatea.din.Bucuresti/posts/10154709189958100?pnref=story

Atunci: „În referatul tehnic, decizia a fost exact aceasta: 4% reprezintă o copiere după surse care nu sunt menţionate în corpul tezei şi 1% plagiat, copiere care a fost preluată din surse generale din domeniul jurisprudenţei. (…) Propunerea făcută atât de comisia tehnică, cât şi de comisia juridică a fost ca pedeapsa să fie proporţională cu frauda. Şi au insistat că la această proporţie de 5%, dânşii nu pot să recomande retragerea titlului”, a afirmat Dumitru (…)

„Într-o astfel de situaţie, la universităţile care au toleranţă zero de copiat, recomandarea care se face este să se refacă teza şi nesusţinerea tezei”, a insistat ministrul Educației.”

http://www.euractiv.ro/…/cnatdcu-procurorul-sef-al-dna-laur…

Una din cauzele pentru care, din punct de vedere academico-intelectual cel puțin (dar nu numai), suntem zero pe plan internațional, ține de faptul că manifestăm toleranță zero față de o „intoleranță” cu înțeles tot mai larg pe zi ce trece, deci suntem la zi cu tembelismul de dată recentă și terorsimul intelectual practicat, ocazional, în cele mai prestigioase universități din afară, dar, pe de altă parte, suntem foarte flexibili atunci când vine vorba de normele elementare de etică personală și profesională, pe care nu reușim să le asimilăm, asta și deoarece, din varii motive (nu doar cele expuse mai sus), ne bucură compania nulităților ticăloase pe care le și promovăm în funcții de responsabilitate și vizibilitate publică.

Pe de altă parte, sunt încrezător că „tacticile murdare” la care recurg detractorii Coaliției pentru Familie vor da rezultate contrare celor urmărite, în sensul în care, în ochii opinie publice, cel mai probabil îi vor discredita pe cei care le utilizează. Cine va câștiga credibilitate și capital politic de pe urma acestei abordări este deja o altă poveste, nu neapărat liniștitoare, dar în orice caz, cred sincer că de pe urma unei astfel de opoziții, „fasciștii”, reali sau închipuiți, nu au decât de câștigat.

Publicat în Uncategorized | 3 comentarii