Firea omenească și cea iepurească

Pe pagina sa de facebook https://www.facebook.com/georgemneamtu/posts/10210220249117627?pnref=story, Mihail Neamțu avertizează cu privire la iminența unui „tsunami spiritual” care urmează să se prăvălească asupra tuturor confesiunilor creștine din România. Mai mult decât atât, el precizează că a înainte-vestit pericolul care se materializează acum încă din 2005, anul în care a lansat prima ediție a Bufniței din Dărâmături. Bufniță care, de la o ediție (2005) la alta (2008) și-a schimbat culoarea penajului din roșu în portocaliu, aspect pe care Neamțu uită să-l mai precizeze.

În orice caz, dacă în cazul Ortodoxiei, responsabilitatea pentru dezastru le revine exclusiv ierarhilor lipsiți de har pastoral și/sau iubitori de mită (îmbogățirea prin mită e problema, căci altminteri, Neamțu însuși ne-a spus, în cea de-a doua ediție a Bufniței, că dorința de îmbogățire este pe deplin compatibilă cu Evanghelia lui Hristos), nicidecum intelectualilor de dreapta care, asemeni lui Neamțu, au propovăduit învățături „duhovnicești” precum cele menționate, în paranteză, un pic mai sus, atunci când ajunge la neoprotestanți, Neamțu se întreabă „ce stare de rugăciune, mister și contemplație vei comunica într-o clădire iluminată cu neoane și spoturi de concert hard-rock?” Păi probabil că una mai puțin anemică și rătăcită decât cea la care ajungi atunci când te hrănești nu doar cu „Patericul și Filocalia”, ci și cu „discursul motivațional” cu care se hrănesc „divizii întregi de vânzători în mari companii globale – de la General Motors sau Nestle până la Walt Disney sau Herbalife” https://mihailneamtu.org/…/discursul-motivational-echivale…/.

Totuși, eu zic că nu ar trebui să deznădăjduim. Rămânând în același registru cataclismic, e suficient să ne amintim că în prima ediție a Bufniței, Neamțu avertizase deja asupra iminenței unei „implozii ecologice terminale”, pentru ca doar trei ani mai târziu, în cea de-a doua ediție a Bufniței, să respingă (cu trimitere la expertiza lui Dragoș Paul Aligică) teza încălzirii globale ca speculație alarmist-pseudoștiințifică. Așadar, avem toate motivele să credem (și să sperăm) că, asemeni diverșilor pastori neoprotestanți care anunță periodic Apocalipsa, și Neamțu lansează de fapt doar o nouă alarmă falsă. Dați-mi voie să cred și să sper că, departe de a ne confrunta cu iminența unui „tsunami spiritual”, ne așteaptă în schimb o epocă de reînnoire/înverzire spirituală Herbalife.

PS: Într-o postare ulterioară, alături de site-ul Republica, Neamțu salută recenta luare de poziție a purtătorului de cuvânt al Patriarhiei Române, care a denunțat caracterul pseudo-creștin al iepuroilor („crescuți pe steroizi”) și găinilor plantate de Firea prin București https://www.facebook.com/photo.php?fbid=10210226036502308&set=a.2243256875879.121989.1081823837&type=3&theater. Ce pot să zic: mă bucură faptul că după ce a găzduit în cotidianul ei opiniile lui Neamțu referitoare la firea capitalistă cu care Dumnezeu, conform învățăturii ortodoxe, l-ar fi înzestrat pe om http://ziarullumina.ro/cu-optimism-despre-reforma-morala-a-…, Patriarhia, prin purtătorul ei de cuvânt, are timp să se ocupe de provocări mult mai serioase la adresa dreptei credințe strămoșești, precum iepurii și găinile cu care Firea a împodobit capitala. După cum precizează purtătorul de cuvânt al Patriarhiei „o găină uriașă înhămată la un car în care se află ouă, mânată de un iepure e o imagine care nu coincide cu viziunea tradițională asupra Paștelui, care trebuie să rămână o sărbătoare sobră” https://republica.ro/bisericile-ortodoxa-si-catolica-reacti…utm_content=buffer68402&utm_medium=social&utm_source=facebook.com&utm_campaign=buffer. Dar teoria referitoare la firea umană capitalistă, precum și cea referitoare la compatibilitatea dintre învățătura Evangheliei și îndemnul la îmbogățire, adresat de Guizot concetățenilor săi burghezi, coincid întru totul cu viziunea tradițională asupra semnificației întrupării, propovăduirii, jertfei și învierii Mântuitorului, semnificație care a fost și rămâne capitalistă. Motiv pentru care și Neamțu continuă să fie promovat și publicat la posturile de televiziune și editurile Bisericii Ortodoxe Române.

Așadar, un pas mic pentru Ortodoxie, un pas mare pentru lupta împotriva corupției – morale și estetice – pesediste. Când o astfel de vigilență teologică se manifestă în prime-time, cât de nebun trebuie să fie profetul care se grăbește să anunțe iminența unui „tsunami spiritual”?

Publicat în Uncategorized | 18 comentarii

Despre recenta intervenție militară americană din Siria

La cât s-a mințit cu privire la războiul din Siria (și nu numai), mărturisesc că chiar nu știu ce să mai cred atunci când vine vorba de relatarea faptelor de pe teren: cine cu ce a tras, în cine, de ce, ș.a.m.d. În orice caz, în ceea ce privește recentul atac american și evenimentele care l-au precedat, nu putem decât să sperăm că varianta oficială este cea adevărată, pentru că dacă așa stau lucrurile, cel puțin pe viitor putem spera că intervenționismul american va fi (cât de cât) predictibil și limitat.

Conform scenariului oficial, s-ar părea că Assad a luat de bună (sau a socotit ca fiind credibilă) narațiunea avansată atât de liberalii americanii și serviciile secrete ale SUA, cât și de diverși conservatori ruși, americani și europeni naivi și aiuriți, în speță, teza referitoare la noul izolaționism american care s-ar baza pe o nouă tovărășie între Putin și Trump dacă nu chiar pe (LOL) teleghidarea celui din urmă de către cel dintâi. Ergo, potrivit acestei ipoteze, Assad și-ar fi încercat norocul, vrând să vadă dacă nu cumva este posibilă consacrarea unor metode chimice de guvernare a segmentelor rebele ale populației, metode brevetate de Saddam Hussein prin anii ’80 (altminteri, să nu uităm, sprijinit și înarmat la vremea respectivă de Occident), și care îți dau posibilitatea să scurtezi un război civil și chiar să previi reizbucnirea unuia pe viitor.

Fie că a fost impresionat, fie că a speculat ocazia pentru a le demonstra detractorilor că nu e omul rușilor, fie că a fost convins de natura utopic-periculoasă a oricărui izolaționism radical – cel puțin în ceea ce privește interesele americane – (sau poate toate trei la un loc), Trump a reacționat prompt și fără preaviz, trasându-i lui Assad linia roșie (repet, asta în ipoteza în care acceptăm versiunea oficială a evenimentelor, conform căreia Assad a utilizat arme chimice). Chiar și așa, faptul că a acționat fără rezoluție a Consiliului de Securitate al ONU, fără desfășurarea în prealabil a unei anchete independente și fără aprobarea Congresului (sigur, în principiu asta este o problemă internă a SUA, dar când poți declanșa peste noapte al treilea război mondial devine problema tuturor), indică un nou grav abuz de putere al executivului american atât prin raport cu celelalte puteri ale statului american, cât și prin raport cu dreptul internațional. Una peste alta, vorbim de o practică ce riscă să sporească instabilitatea ce caracterizează actuala scenă a relațiilor internaționale.

Pe de altă parte, din punct de vedere strategic, atacul lipsit de preaviz și de toate formalitățile prealabile menționate mai sus a fost probabil gândit tocmai cu scopul de a evita o escaladare a războiului declarațiilor, ce risca ulterior să genereze o escaladare propriu-zisă a conflictului. Căci, într-o situație în care o mare putere se jură că o să-l pedepsească pe Assad, în timp ce cealaltă se jură că o să-l apere, fie se ajunge la război între marile puteri nucleare (scenariu catastrofal), fie una dintre ele trebuie să cedeze și să se retragă cu coada între picioare, făcându-se de râs, așa cum s-a întâmplat de altfel cu Obama atunci când a intenționat inițial să bombardeze Siria în 2013 dar în cele din urmă a dat înapoi. Cel mai probabil, Trump (sau mai degrabă cei care îl sfătuiesc) a vrut să evite repetarea aceluiași scenariu, în urma căruia ar fi fost socotit fie slab și capabil doar să latre (anemic), nu și să muște, fie dement pregătit să arunce planeta într-un război nuclear. Și tocmai din acest motiv a lovit pe neașteptate, transmițând mesajul că oricine îl supără poate fi lovit la fel și punându-i pe ruși în fața faptului împlinit (nu este exclus să se fi înțeles în prealabil cu Putin).

În orice caz, repet, nu putem decât să ne dorim și să sperăm că varianta oficială a evenimentelor este cea adevărată, pentru că în cazul acesta, putem spera într-o politică americană în regiune care să rămână limitată, predictibilă, cu linii roșii clar trasate, și, în ultimă instanță, responsabilă. În schimb, dacă se dovedesc adevărate speculațiile referitoare la fabricarea unui pretext pentru a bombarda Siria, dacă vorbim de un plan de o anvergură mult mai mare, care să țintească, eventual, dincolo de Siria, Iranul, dacă e vorba de o nouă etapă a manifestării hybrisului imperialist american, și nu doar de un izolaționism care se oprește la utilizarea armelor de distrugere în masă, atunci Dumnezeu să ne păzească pentru că se anunță vremuri foarte urâte, apocaliptice chiar.

În fine, o ultimă observație: după cum am spus, nu bag mâna în foc pentru nimeni, și cu atât mai puțin pentru un establishment politic american care a tot produs, în anii din urmă, fel de fel de minciuni și manipulări sinistre menite să justifice diversele intervenții militare cu caracter criminal. Acestea fiind spuse, mă amuză totuși reacțiile unora, de un partizanat penibil, care, pornind de la constatarea mizeriilor, minciunilor și crimelor comise de americani (le știm și nu le neagă decât propagandiștii de serviciu și cei pe care aceștia din urmă au reușit să-i spele pe creier), caută să acrediteze ideea că orice mizerie, crimă și minciună trebuie pusă automat pe seama americanilor, pentru că, nu-i așa, alte mari puteri, sau alți mici dictatori locali, n-ar putea fi suspectați, la rândul lor, de fapte precum cele menționate mai sus. Sau, altfel spus, dacă americanii sunt răi, înseamnă că tot răul din lume vine automat de la americani, iar cine se opune americanilor este automat bun; dacă americanii mint, înseamnă că atunci când sunt puse față în față două relatări care se contrazic, a americanilor este în mod automat varianta falsă, a rușilor aia adevărată. Sau altfel spus, scenariul în care motanul (antiamerican) Putin cade întotdeauna în picioare, abordare care denotă în cel mai bun caz infantilism și în cel mai rău caz un partizanat de o slugărnicie respingătoare.

Realitatea este că răul este peste tot în lume, chiar dacă nu toți cei care sunt răi sunt la fel de puternici. Iar dacă ești mai slab, nu ești, în mod automat, și mai bun (mai puțin rău). Poate că n-ai capacitatea de a face la fel de mult rău precum cel mai puternic decât tine, și poate că în mod concret celălalt ajunge să facă mai mult rău pentru că este mai puternic. Cu toate acestea, poți foarte bine să abuzezi de puțina putere pe care o ai într-o măsură mult mai mare decât abuzează de puterea lui altul care are mult mai multă putere.

Conceptual, răul și puterea nu sunt unul și același lucru. Fără a stabili aprioric cine cât de vinovat este într-o anumită situație, ar fi bine să pornim de la aceste distincții atunci când discutăm diferitele situații concrete. Altminteri, nu mai înțelegem nimic din respectivele situații sau, mai grav, ne lăsăm duși de nas de cei (sunt mulți de acest gen, și nu sunt doar americani) pe care îi interesează puterea, nu adevărul.

Cât privește situația concretă de pe teren, am spus ce tind să cred, fără să bag în mâna în foc, și aștept cu plăcere contraargumente și trimiteri la surse mai avizate decât mine. Evident, atâta timp cât discuția este purtată cu bună credință. În rest, nu pot decât să sper că scenariul mai puțin sumbru este și cel adevărat.

Publicat în Uncategorized | 10 comentarii

Semnal editorial

Un volum în care mă ocup în mod meticulos și argumentat, cu haz și cu multă bibliografie, de demolarea, de data aceasta creștinească, a idolilor forului. Sau, în alți termeni, o carte în care încerc să arăt de ce este în cel mai bun caz ultra-dubioasă, dacă nu în mod clar heterodoxă, justificarea teologică a neoliberalismului pe care o regăsim în discursul „elitelor” intelectuale pravoslavnic-neoliberale din România postcomunistă.

Sper să vă placă rodul muncii mele intelectuale din ultimii doi ani.

De săptămâna viitoare, cartea va fi disponibilă în librării (lanțurile de librării Cărturești, Librarium, Humanitas, precum și în librăriile Bookstory (Cluj), Eminescu și Hecate (București), Librăria Okian (Brașov) și pe site-ul elefant.ro.), dar o puteți deja comanda de pe site-ul editurii Tact, unde beneficiați și de o reducere de 20%.

O primă reacție venită de la amicul Valer Simion Cosma: „Mi-e greu să las din mînă cartea lui Alexandru Racu, recent achiziționată. O binevenită critică a elitei intelectuale locale care a falsificat grosolan doctrina creștină în vederea justificării și legitimării neoliberalismului și a terapiilor de șoc din România postcomunistă. Revin curînd cu o recenzie. Pînă atunci, pe această cale, transmit felicitări autorului pentru efortul făcut în vederea acestui necesar demers critic”.

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

Drept, drepturi, recunoaștere

1. Obiecția conform căreia menționarea în Constituție a faptului că familia se întemeiază pe căsătoria dintre bărbat și femeie ar duce la implicita eliminare din cadrul definiției a familiilor monoparentale sau de alt tip (copii aflați sub tutela bunicilor), și deci la discriminarea acestora, nu ține, aceasta deoarece, conform actualei definiții, familia oricum „se întemeiază pe căsătoria liber consimțită dintre soți” (Art. 48, alin. 1), ceea ce ar însemna că, teoretic, această definiție deja ar exclude și discrimina familiile formate, spre exemplu, din copil și mamă care nu a fost niciodată căsătorită cu tatăl copilului. Or, după cum bine știm (dacă greșesc cu ceva, rog juriștii să mă corecteze), conform actualei legislații, nu există deosebire între drepturile pe care o mamă singură le are în raport cu copilul ei, și drepturile pe care mama și copilul le au în raport cu statul și societatea, pe de o parte, și drepturile pe care o mamă văduvă le are în raport cu copilul ei, și drepturile pe care cei doi le au în raport cu statul și societatea. Poate tocmai de aceea alineatul 1 al Art. 48 prevede faptul conform căruia familia nu „se întemeiază” doar „pe căsătoria liber consimțită dintre soți”, ci și pe „dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor”, iar alineatul 3 al aceluiași articol stipulează faptul conform căruia „copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie”.

2. Mai interesant, atât pentru cei care pretind că apără drepturile Bisericii de intervenția abuzivă a autorităților seculare, cât și pentru cei care pretind că apără drepturile indivizilor de intervenția abuzivă a unui stat insuficient de independent prin raport cu Biserica, este ceea ce precizează aliniatul 2 al articolului menționat mai sus, chestiune pe care pare să nu o observe nimeni. Citez:

„Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă”.

Ce înseamnă aceasta în mod concret? Păi înseamnă că dacă, spre exemplu, Biserica Luterană din România ar dori să urmeze exemplul confraților luterani din Suedia și să-i căsătorească pe homosexuali, nu ar putea să o facă deoarece statul român nu recunoaște căsătoria între persoane de același sex. Sau ar putea să o facă, dar doar noaptea, în taină (ce romantic!), și cu riscul de a intra sub incidența codului penal, într-un mod oarecum similar cu felul în care își botezau unii activiști de partid copiii pe vremea comunismului. Cu alte cuvinte, amicii seculariști care se plâng de faptul că BOR se amestecă, ilegitim, în treburile statului, ar trebui să pornească de la constatarea că întâi de toate statul este cel care se amestecă în treburile, sau mai exact în tainele, Bisericii Ortodoxe Române.

3. Mai există și obiecția că prin interzicerea/nerecunoașterea căsătoriei între persoane de același sex se încalcă drepturile omului, dreptul de a te căsători cu o persoană de același sex fiind, conform acestei definiții, un drept universal și inalienabil al omului, care ar avea, drept consecință, prioritate prin raport cu voința suverană a poporului și cu ordinea constituțională derivată din această voință. Ideea în sine a raportului dintre dreptul natural și dreptul pozitiv este cel puțin discutabilă și cât se poate de complicată, dar hai să vedem totuși cum tratează Constituția României problema în cauză. Articolul 20 prevede următoarele:

„(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.

Să vedem acum ce anume prevede Articolul 16 al Declarației Universale a Drepturilor Omului:

„Cu incepere de la implinirea virstei legale, barbatul si femeia, fara nici o restrictie in ce priveste rasa, nationalitatea sau religia, au dreptul de a se casatori si de a intemeia o familie”.

Deci, conform Declarației Universale a Drepturilor Omului, bărbatul și femeia, nu bărbatul și bărbatul sau femeia și femeia, au dreptul de a se căsători. Ceea ce înseamnă că, deși, conform alineatului 2 al Articolului 20, am putea în principiu să introducem în legislația românească prevederi mai favorabile (a se citi mai postmoderne) decât cele din Declarația Universală a Drepturilor Omului, nu înseamnă că încălcăm drepturile fundamentale ale omului dacă nu o facem. Punct. Dimpotrivă, dacă ne uităm la ce prevede Art. 16, alin. 1 – „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări” – și Art 4. alin. 2 – „România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială” – constatăm că, de fapt, cei care cochetează cu ideea încălcării drepturilor fundamentale ale omului sunt tocmai cei care, într-un fel sau altul, contestă dreptul constituțional de inițiativă legislativă ce vizează revizuirea Constituției (Art. 150) unor persoane ale căror opțiuni politice se bazează (cel puțin în cazul unora și cel puțin în parte) pe convingerile lor religioase, aceasta în condițiile în care, nici Constituția României, nici Curtea Constituțională (singura instanță abilitată să decidă asupra chestiunii constituționalității) și nici tratatele internaționale la care România este parte nu consideră că aceste convingeri religioase sunt anticonstituționale sau contrare drepturilor omului.

De altfel, caracterul secular al statului nu înseamnă că cetățenii nu pot participa la procesul politic în condițiile în care deciziile lor, deși conforme cu ordinea constituțională, sunt influențate de concepțiile lor religioase (cu toate că, după cum am spus, sunt și foarte mulți atei sau agnostici care nu sunt de acord cu căsătoria între persoane de același sex). În cazul de față am avea de-a face, din contră, cu o negare a caracterului democratic al statului. Caracterul secular al statului, în România europeană de astăzi cel puțin (în aia comunistă era altfel), înseamnă doar că Bisericii nu îi este îngăduit să impună, în mod direct, statului, anumite legi, făcând abstracție de cadrul constituțional și scurtcircuitând procesul democratic. Adică exact ce încearcă să facă biserica lgbtq, fasciști fiind tocmai ăia care urlă cel mai tare împotriva fasciștilor. Dar știm cum e: când nu ne convine rezultatul meciului, o băgăm p-aia cu „Dumnezeu nu face politică”.

4. În fine, omenește (ba chiar creștinește) vorbind, sunt de părere că odată ce politicienii noștri dau curs inițiativei de revizuire a Constituției a Coaliției pentru Familie – ceea ce Constituția nu îi obliga să facă (Art. 151) -, echitabil și frumos ar fi să găsească o soluție legală și pentru cuplurile formate din persoane de același sex, în așa fel încât și acestea să beneficieze de drepturile concrete (moștenire, acces la creditare, acces la informațiile referitoare la sănătate, posibilitatea de a-ți trece partenerul pe asigurarea medicală) de care beneficiază și majoritatea heterosexuală. Eu personal, chiar nu văd cui folosește sau ce este creștinesc în acest gen de discriminare, aplicat doar unui anumit tip de păcat (cu caracter minoritar, important de subliniat), în condițiile în care la starea civilă te poți duce să te recăsătorești (eventual și de cinci ori) cu o tânără frumoasă și liberă, după ce ți-ai lăsat, creștinește, nevasta cu doi sau trei copii, pe motiv că nu mai e îndeajuns de sexy, fără ca asta să îți afecteze cu nimic dreptul de a te recăsători și toate drepturile care decurg din respectiva căsătorie. Ne face pe noi mai creștini această abordare? Îi face pe homosexuali mai puțin homosexuali? Sporește șansele ca aceștia, sau cei care îi simpatizează, să se apropie pe viitor de Biserică? Sau, din contră, le alimentează ostilitatea față de Biserică? În fine, contribuie o astfel de abordare la cultivarea unui climat de echitate și armonie socială? Sau efectul este tocmai invers? Sper că respectul clasei politice față de convingerile unei majorități conservatoare, din care mă mândresc să fac parte, nu se va transforma în frica față de o majoritate obtuză.

În ceea ce mă privește, susțin egalitatea în materie de drepturi civile, politice, sociale și mi se pare ipocrit, inuman și, pe termen lung, contraproductiv, să o condiționezi de adoptarea unui anumit stil de viață până la urmă privată. Nu mi se pare normal să mă opun la așa ceva. Resping însă ideea unui drept la copil, care ar lua locul obligației societății de a le oferi copiilor pe care îi are în îngrijire cea mai bună viață și educație cu putință, indiferent dacă, în cazul de față, minoritățile sexuale se simt lezate de opțiunea democratică și, sper eu, matură, a societății, la fel cum resping încercarea de a dobândi de la stat, prin scurtcircuitarea procesului democratic, recunoașterea caracterului pozitiv al unui stil de viață pe care societatea respectivă nu îl recunoaște ca atare. În acest din urmă caz, problema nu mai ține atât de familie, cât de reprezentativitatea statului și de ce anume înțelegem prin democrație. Inevitabil, orice sistem de drept operează cu niște definiții pre-juridice ce aparțin unei culturi: ce anume este o familie sau, la rigoare, ce anume este un bărbat sau o femeie (pentru că vedem că, în ultima vreme, conform anumitor concepții, pot exista și bărbați cu organe sexuale feminine și femei cu organe sexuale masculine, fapt care ar face ineficientă chiar și revizuirea propusă de CPF – ne lămurim ce e familia dar rămâne să ne lămurim ce sunt bărbatul și femeia). Or, o situație în care astfel de definiții nu se bazează pe cultura majorității, ci pe cultura minorității de dată recentă, nu mi se pare nici normală, nici democratică și, la limită, nici realistă – nu mi se pare rețeta unei societăți funcționale.

Deci depinde despre ce anume discutăm: despre drepturi sau despre recunoaștere? Recunoașterea ține de un proces cultural, de durată, care poate evolua mai rapid sau mai lent și în direcții diferite. Dacă încerci să forțezi acest proces, în direcția în care îți convine, prin manevre nesportive, s-ar putea să iasă urât, inclusiv din perspectiva drepturilor. Dar dacă ai o cultură tolerantă – și aici este examenul pe care îl va da majoritatea conservatoare și în special cea ortodoxă -, poți avea drepturi fără recunoaștere. Iar aici nu vorbesc, bineînțeles, de recunoașterea faptului că homosexualii, asemeni celorlalți oameni, pot fi înzestrați cu multiple calități umane, inclusiv cu atributele genialității, ci de acceptarea unei metafizici deterministe (așa sunt de la natură și sunt constrâns să acționez în consecință și, mai mult, să mă și mândresc cu ceea ce fac) și a unei etici hedoniste (ceea ce îți vine să faci este automat și ok – dacă îți place, nu-i păcat, dacă e dragoste, nu-i păcat, ș.a.m.d.) pe care unii încearcă să le-o bage altora cu forța pe gât, până la punctul la care recurg inclusiv la încălcări ale drepturilor politice și civile (nu pe la noi, dar prin alte țări da).

Depinde și de majoritate și de minoritate dacă vom avea o coexistență decentă sau un conflict urât și contraproductiv. Căci excesele alimentează excese și abuzurile dau naștere la resentimente, ură și agresivitate.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Peisaj după bătălie

În România, dispare tot mai mult nu doar instinctul dreptății, ci și cel al moderației și responsabilității. Pur și simplu toată lumea vrea să câștige cu orice preț și cu orice mijloace. Iar cinismul din sferele puterii, coborât pe rețelele sociale prin intermediul agitatorilor și politrucilor de serviciu, este dublat de un infantilism de care suferă tot mai mult, atunci când nu este cumpărată, societatea civilă. Dacă cei de la putere vor să câștige cu orice preț și cu orice mijloace, mulți din oamenii de rând vor să se audă doar pe ei și să audă doar jumătățile de adevăr care le convin. Spun infantilism deoarece maturitatea presupune acceptarea faptului că este cel puțin teoretic posibil ca adevărul să nu fie ăla care ți-ar conveni ție să fie, ca dreptatea să nu fie de partea ta, că este posibil să te fi înșelat, cu sau fără bună credință.

Lăcomia, oportunismul și narcisismul ne omoară încetul cu încetul, în timp ce noile generații continuă să învețe, deseori pe pielea lor, că acestea sunt motoarele succesului, că onestitatea și lucrul bine făcut (cu excepția situației când e lucru bine furat sau bine manipulat) nu sunt deloc răsplătite. Ba din contră. Până la lipsa de iubire, ne omoară întâi de toate o teribilă lipsă de onoare care se ascunde în spatele împopoțonării noastre. Vrem nu doar să trăim bine, cu orice preț și orice mijloace, ci și să fim apreciați pentru modul josnic în care trăim. Vrem să evităm cu orice preț oglinda.

Mințim și furăm: pe cale legală sau ilegală, cu sau fără voie de la binom. Instituțiile noastre nu sunt construite pe principiul echității și interesului public ci pe impostură, servilism și deturnarea bunurilor publice spre avantajul celor mai mizerabile interese private. Conștiințele sunt subordonate intereselor individuale sau intereselor de clan, de care depinde realizarea celor dintâi. Iar din toate astea rezultă o atmosferă intoxicată cu ură, frică, suspiciune, lehamite și cinism (această din urmă atitudine fiind probabil nota definitorie a minorității din generația mea care a reușit să se sustragă, într-o oarecare măsură, celeilalte patologii de masă menționate mai sus, anume narcisismul).

Așa stând lucrurile, nu are rost să ne mai mirăm că se duce totul de râpă.

Publicat în Uncategorized | 7 comentarii

Costurile sociale ale unui partid zombi: concluzii la capătul unei săptămâni foarte agitate

Nu doar în cazul de față, ci în general, și cei de la putere și cei din stradă se înșală. Însă în moduri diferite. Iar înșelarea poate merge până la forme întru totul (tragi)comice de delir.

Cei de la putere au impresia că lucrurile sunt mai complexe decât sunt de fapt. Cei din stradă au impresia că sunt mai simple decât sunt de fapt. Ceaușescu a murit ferm convins că era victima agenturilor, nu a istoriei. La rândul lor, revoluționarii din decembrie 1989 au murit cu credința, sau cel puțin cu speranța, că, atât ca experiență subiectivă, cât și ca impact social de ansamblu, democrația și economia de piață urmau să fie mult mai ideale decât s-au dovedit în cele din urmă. După care s-a tot strigat „păcat de sângele vărsat”.

Când se spune despre cei din stradă și cei de acasă care stau și se uită la RTV că sunt, și unii și alții, manipulați, e nevoie să se facă o serie de precizări. Da, majoritatea celor din stradă sunt „manipulați”, la fel cum toți cei care iau de bună propaganda RTV sunt „manipulați”. Dar tocmai aici este deosebirea esențială, care scapă strategilor pesediști, deopotrivă penali și penibili, și care sunt ferm convinși că problema lor nu este că se află de partea proastă, întrucât învinsă, a istoriei, ci doar aceea că sunt subminați de către servicii, Soros, ș.a.m.d. De unde și convingerea tragicomică a unora, specifică tuturor elitelor muribunde, că dacă doar ar avea ei mai mult sânge în instalație, ca să pună mâna pe ciomag, chiar ar reuși să-și rezolve problema, nu să își accelereze distrugerea, conferindu-i forme mai violente. Or, ceea ce nu înțeleg ei este că în istorie formele de manipulare evoluează de la simplu la complex, nu invers, de la cele mai sofisticate înapoi spre cele mai primitive. De la RTV la Soros, nu de la Soros la RTV. Iar entitățile care nu se adaptează la noul regim al complexității dispar. Ghinion.

Pe de altă parte, când vorbim de „manipularea” celor două tabere, trebuie să sesizăm toate nuanțele. Sigur că și serviciile plus capitalul multinațional îi manipulează pe tinerii frumoși și liberi pentru a-și apăra profiturile, la fel cum și oligarhia locală pesedistă îi manipulează pe privitorii la RTV tot pentru a-și salva propria piele. Mai interesantă este însă automanipularea fiecărei categorii în parte. Pentru că atât tinerii frumoși și liberi, cât și bătrânii (inevitabil mai puțin frumoși și) „comuniști”, își reprezintă opțiunea politică drept una ce reprezintă dreptatea cu D mare, sau binele comun împărțit în manieră echitabilă întregului corp politic. În realitate, prin opțiunile lor, fals reprezentate în modul descris mai sus, atât primii cât și cei din urmă urmăresc interesele specifice grupului lor social. Tinerii frumoși și liberi vor egalitate în fața legii, ceea ce e foarte corect și frumos, numai că, din păcate, marea majoritate din ei înțeleg această egalitate în fața legii ca egalitate în fața pieței. Ceilalți, conștienți de faptul că această egalitate înseamnă moarte sigură, votează în mod inteligibil pentru forme de protecție cu caracter clientelar, că altceva PSD-ul nu oferă.

În momentul de față, asistăm la etapa finală de lichidare a feudalismului întârziat (și trecut prin fostele structuri PCR) românesc de către burghezie, atât ce mică, cât și cea mare, care se îmbogățește din munca celei dintâi și nu vrea să plătească pentru menținerea în viață a părinților ei. Dar această lichidare poate fi văzută și ca reformarea forțată, din afară, a îndărătnicului și regresivului Partid Social Democrat, care se va putea reinventa doar ca partid care va reuși să unească electoratul său tradițional cu cel urban care acum îl contestă în stradă. Lucru care de altfel a și început să se întâmple în ultimii ani, dacă ne uităm la evoluția scorurilor electorale, dar procesul a fost încetinit, cu costuri dureroase pentru România, datorită comportamentului de partid zombi al PSD-ului, sau datorită încercării disperate (întrucât asociate cu spectrul cătușelor) de a da ceasul înapoi.

Cred totuși că mare parte dintre protestatari, ei înșiși presați de rate la bancă și dificultăți economice, nu au o problemă cu politica social-democrată, pe care n-au prea avut șansa să o cunoască, ci cu politica rudimentară de tip mafiot a PSD-ului, cu care au ajuns să o confunde pe cea dintâi. Iar asta, repet, în mare parte din vina PSD-ului.

Va reuși PSD-ul să se reinventeze, după această criză, în sensul descris mai sus? Și va reuși, odată reinventat, și învestit cu legitimitatea necesară, să rezolve dosarul abuzurilor cu care, în mod cert, a fost asociată până acum lupta anticorupție, și pe care ei au încercat să-l închidă (și au eșuat) prin tentativa de renăstasizare a țării? În caz contrar, vor înțelege partidele de dreapta – care, continuă să plătească factura politicilor băsiste de austeritate, la fel cum și PSD-ul plătește factura repetatelor încercări de a pune capăt luptei anticorupție -, în al doisprezecelea ceas, că trebuie să răspundă problemelor, frustrărilor și așteptărilor electoratului pesedist, pentru care anticorupția nu ține de foame?

Sunt întrebări dramatice, prin prisma posibilelor consecințe ale unui eșec, la care nu am răspuns. Știu însă – am spus-o de la bun început, iar desfășurarea evenimentelor nu a făcut decât să-mi confirme predicțiile – că strategia regresivă a PSD-ului nu are sorți de izbândă, și că, menținându-ne mai mult decât era cazul în cleștele unei dihotomii nefericite, ea nu a făcut decât să sporească și să agraveze o serie de probleme sociale și instituționale pe care s-ar putea să fie deja prea târziu ca să le mai rezolvăm.

Să sperăm că nu. Căci alternativa este sumbră.

Publicat în Uncategorized | 8 comentarii

Dragnea și Licuriciul

Sunt unii care cred că amplificarea paranoiei securitare și islamofobe, reflectată în momentul de față în politicile interne ale Administrației Trump, nu poate să se substituie foarte bine așa-numitului imperialism cultural clintonian. Ce să mai vorbim de faptul că SUA are un președinte care exprimă fățiș idei fasciste de gen, „odată intrați în Irak, trebuia să luăm petrolul, dar nu-i nimic, poate vom avea din nou ocazia pe viitor”.

Între timp, SUA vor să mute ambasada din Israel la Ierusalim și încep să pună presiune serioasă pe Iran, care, să nu uităm, este aliatul Rusiei. Nu e deloc clar că rușii își vor lăsa din brațe aliatul alături de care au restabilit autoritatea lui Assad în Siria, iar pe de altă parte, dincolo de lobby-ul evreiesc din America și chiar de ginerele lui Trump, devotamentul acestuia din urmă față de Israel e absolut necesar pentru a-și conserva votul evanghelic datorită căruia a ajuns președinte.

Pe de altă parte, interesele de afaceri rămân același, chiar dacă imperialismul deghizat în umanitarism poate de acum să acționeze fățiș, fără mască. E ca și cum ai spune că doar Stalin, nu și Hitler, reprezenta un pericol pentru securitatea vecinilor săi, pentru că numai primul avea o ideologie universalistă pe care voia să o exporte, pe când cel din urmă nu avea decât o teorie a superiorității germane. Mai are rost să vorbesc rolul pe care îl are industria de armament, bazată pe comenzi de stat, în relansarea economică a unei națiuni, și că nu doar Germania, ci și SUA, au ieșit astfel din Marea Criză? Astea toate la un loc fac probabil superfluă discuția despre personalitatea instabilă a președintelui american și strategia de bullying prin care și-a croit drum atât în cariera de afacerist, cât și în cea de politician, deși mie unuia mi se par foarte relevante și aceste aspecte.

Or, în acest context, cu o Turcie extrem de instabilă, care virează năucitor în politica externă, și cu o Grecie care riscă să se prăbușească de la o zi la alta, situație în care va fi silită să caute ajutor la marele frate pravoslavnic de la nord, chiar crede cineva că SUA pot și vor să lase România să se scufunde în haos sau să o apuce, din punct de vedere geopolitic, încotro vrea ea? Și eventual să facă asta pentru că Dragnea este pro-familie, iar Nicusoros (spre deosebire de Clotilde) nu? Și repet: problema nu e în afară ci în țară. Sunt sigur că Trump n-ar avea nicio problemă în a se înțelege foarte bine cu un Orban de Teleorman. Doar că nu se înțelege ăla cu societatea românească. Cât timp a fost Cioloș, atmosfera din țară a fost una de cumințenie desăvârșită. La nici o lună de când a venit cuplu Dragnea-Grindeanu e haos. Sau credeți că la nevoie nu pot să mărească și Raluca și Clotilde salariul minim, pentru a evita o pagubă mai mare?

Repet, problema PSD-ului constă în tipul de electorat pe care se bazează, incapabil de mobilizare de stradă. Și nu doar că se bazează pe un astfel de electorat, ci mai mult decât atât, se bazează pe absenteismul și apatia electoratului din tabăra adversă, care de fiecare dată când s-a mobilizat a măturat PSD-ul. Cu tot cu ALDE, PSD a obținut anul trecut 50% din voturi, adică 3500000 de voturi. Iar cu doi ani urmă, Iohannis a obținut peste 6000000 de voturi. Ce s-a întâmplat cu 3000000 de oameni, în doar doi ani, în care România a fost pe creștere iar DNA-ul a fost la turație maximă (într-atât încât mulți au luat de bune și ireversibile achizițiile anticorupție, motiv pentru care nici nu s-au mai prezentat la vot, lăsând penibila dreaptă românească practic fără temă de campanie, învinsă de propria ei victorie)? Au descoperit deodată farmecul feudalismului ancestral cu gust de țuică de Teleorman?

Ca atare, aș încheia parafrazându-l pe Păstorel: Soros nu fi trist, garda (va) merge mai departe alături de noul imperialism trumpist.

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu