9 iunie, ziua marșurilor și protestelor – Câteva observații

1. Dincolo de orice alte comentarii, PSD-ul a făcut o demonstrație de forță. Și a demontat o concepție referitoare la presupusa sa slăbiciune sa pe care până ieri și eu o împărtășeam: aceea că, deși câștigă alegerile la urne, le pierde în stradă, unde nu este capabil să scoată sute de mii de oameni. Ieri a arătat că poate.

2. Cu vreo zece ani în urmă, marșul diversității și cel al normalității strângeau cam tot atâția oameni, adică maxim două-trei sute. Între timp, marșul diversității a ajuns la câteva mii, cel al normalității rămânând, din punct de vedere al prezenței, tot la nivelul la care a fost de la bun început. E semn că ceva se schimbă la nivelul clasei de mijloc, iar demersul CPF de a scoate poporul la urne, asemănător oarecum cu demersul PSD de a scoate poporul în stradă, cred că trebuie înțeles și ca o reacție la transformările din cadrul acestui segment social.

Adevărul e că clasa de mijloc ortodoxă și neoprotestantă, ai cărei reprezentanți au inițiat demersul și au strâns semnăturile („poporul” nu s-ar fi mobilizat niciodată singur pe această temă, și nici nu s-ar fi strâns un număr atât de mare de semnături fără sprijinul decisiv al Bisericii Ortodoxe), se simte din ce în ce mai puțin confortabil „printre ai ei”, atunci când prin „ai ei” înțelegem membrii aceleiași clase sociale. Motiv pentru care s-a dus să cheme poporul în ajutor, adică acea Românie (cealaltă Românie) pe care a scos-o în stradă și PSD-ul.

E o Românie care rămâne uniformă din punct de vedere cultural și slab politizată (spre deosebire de clasa de mijloc, acest segment social nu se mobilizează singur, ci este scos la urne și mai nou în stradă de doi actori: Partidul Social Democrat și Biserica Ortodoxă Română – adică singurele instituții care au o bază solidă în teritoriu și deci o legătură efectivă cu cealaltă Românie, România care se uită la televizor și nu se vede pe facebook). Între timp, clasa de mijloc este traversată de un război cultural tot mai acut. În particular, cei care sunt și cu valorile familiei și cu anticorupția se află într-o situație din ce în ce mai disperată, în sensul în care stau pe o cracă din ce în ce mai subțire. Ăștia săracii cred că sunt cei mai nefericiți.

3. După cum a subliniat și prietenul Bogdan Duca, hipsterimea civilizată – sau cel puțin o parte vizibilă și semnificativă a ei (n-aș vrea totuși să generalizez) – este și foarte prost crescută. Și spre deosebire de masa de manevră a PSD-ului, nu are complexe de inferioritate. Dimpotrivă, pentru ăștia civilizația se identifică de fapt cu tupeul urban și afișarea agresivă a complexelor de superioritate (față de țărani și alți necivilizați). Veneam ieri de la miting, pe Mihalache, și în față la un mega-image stăteau patru pesediste în alb, cu vârste de aproximativ cincizeci de ani – profil provincial. Doi rezistenți – cuplu heterosexual, în cazul de față – intră în mega-image iar tipul zice scârbit și cu voce tare: „ăsta e viitorul României”. Iar tipa adaugă și ea: „stați acolo ca niște ciori, r-ați ale dreacu’…'”. Sau, cum s-ar spune, ferește-mă Doamne de civilizați căci cu necivilizații oricum nu prea am ocazia să interacționez.

4. În mulțimea îmbrăcată în alb eram cu un prieten care susține atât lupta DNA-ului cu corupția cât și demersul Coaliției pentru Familie (cu toate că într-o manieră relativ calmă, fără să se agite prea mult). Eram înconjurați de oamenii în alb și ne exprimam părerile cu voce tare (adică nu în șoaptă, ci cu voce normală, fără să zbierăm abresiv ca rezistentul de la mega image). N-am simțit deloc riscul de a ne lua bătaie. Singurul incident minor a fost când ăia din piață strigau „din sufragerie, te duci la pușcărie”. Prietenul meu întreabă: „ce anume? despre ce e vorba?” O doamnă la vreo 50-60 de ani spune: „cum, nu știți?”. Prietenul meu răspunde: „nu”. Doamna, cu un complex de superioritate mult mai crispat ca al tefelistului din față de la Mega Image, răspunde: „păi ar trebui să vă mai documentați” (evident, de pe Antena 3 – era vorba de sufrageria lui Coldea, unde Kovesi s-ar fi aflat în noaptea elegerilor prezidențiale din 2009). Și cam asta a fost singura urmă de conflict în condițiile în care făceam notă discordantă, dar fără a fi puși pe scandal. Evenimentul l-a cam deprimat pe prietenul meu, dar cum plecam, a convenit că totuși e mai bine cu trei sute de mii de pesediști la Victoriei de cât cu trei sute de mii de elgebetiști. Rămânem în România.

Reclame
Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

PC și INCEL

Contrar aparențelor, exitsă o afinitate intimă între fenomenul incel și political correctness (înțeleasă nu ca normă a dialogului civilizat, ci ca impunere a unei ideologii). În ambele cazuri, frustratul care tânjește după recunoaștere socială și apreciere se răzbună pentru că nu i-ai acordat-o. Dacă n-a reușit să te convingă, te reclamă. Dacă n-a reușit să te seducă, te căsăpește. Unul acționează cu acte în regulă și te aranjează cu poliția – sau cel puțin, în societățile în care n-au insituționalizat (încă) sancțiunile corectitudinii politice, râvnește să o poată face -, celălalt te aranjează în varianta hard, extra-legală, cu un AR 15.

Însă pe fond, avem de-a face cu aceeași atitudine jalnică. Și probabil că nu este deloc întâmplător faptul că cele două fenomene s-au dezovltat, în ordine succesivă, în aceleași medii sociale. Ce-i drept, la incel, care nu are legea de partea sa, frustrarea este dublă. Odată pentru că i se refuză recunoașterea și aprecierea ce îi sunt refuzate și ofensatului/ofensatei de serviciu, a doua oară pentru că, spre deosebire de cel/cea din urmă, incelul nu poate să se răzbune prin lege. Ba mai mult, prin contrast cu ofensatul/ofensata de serviciu, în termenii legii, incelului nu îi poate reveni decât rolul de inculpat de serviciu, în care se și trezește uneori.

Astfel, așa cum la noi în popor e o vorbă – și f… și cu banii luați -, incelului i se aplică sintagma și nef… și discriminat (dacă nu chiar inculpat). Fapt care explică, în parte, surplusul de violență care îl caracterizează pe incel, cât și caracterul extra-legal al acesteia. Restul se explică prin faptul că, în general, bărbatul se răzbună pentru frustrări altfel decât o face femeia, sau subiectul feminizat prin victimizare. Primul cu toporul (la noi, în America cu arma semi-automată), cea (cei) din urmă cu reclamația la poliție.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Tortură

România condamnată la CEDO pentru cârdășie la tortură cu CIA.

Reprezentanții partidelor tac. Tace și șeful statului, cel însărcinat „să vegheze la respectarea Constituției”. Tac și procurorii. Un singur text pe contributors.

Nu în ultimul rând, Revista 22, revista valorilor occidentale, câinele de pază al democrației și al drepturilor omului, farul ce ne-a ghidat, prin ceața tranziției, dificilul drum de la noaptea totalitară către zorii integrării europene, pare să fi intrat și ea (alături de mai toată „societatea civilă”, de alttfel) în silenzio stampa.

Acum. Căci cu treisprezece ani în urmă, pe vremea când se petreceau faptele care au făcut obiectul recentei condamnări, era, prin vocea unor Traian Ungureanu sau Andrei Cornea, pe deplin angajată în dezbaterea publică.

Ce vremuri! Când intelectualul român putea să spună lucrurilor pe nume, fără sentimentalisme și false pudori!

Astăzi chiar de m-aș întoarce
A-nțelege n-o mai pot…
Unde ești, intelectualitate,
Cu tortura ta cu tot?

„Inchisori secrete pentru teroristi? Foarte bine. Daca nu le avem înca, ar fi bine sa le avem, curand. Alta solutie nu va exista, pana în clipa în care HRW va pune la punct metoda de interogare perfecta. Abia atunci, într-un paradis perfect kitsch, fiarele care taie capete de om vor vorbi dulce si îsi vor informa anchetatorii despre locul si data urmatorului atentat. Pana atunci, asemenea date vor veni numai si numai din închisorile secrete vanate de HRW. Rezultatul va permite (inclusiv) membrilor HRW sa ia metroul sau avionul fara sa se teama.” (TRU) https://revista22.ro/2185/2185/.html

„S-o recunoastem: chiar fara a-l invoca pe Machiavelli sau pe Hobbes, va fi greu sa criticam prea aspru realismul politic. Dar nu vor aparea abuzuri? Nu vor cadea oameni perfect nevinovati victime ale unor arestari arbitrare si ale unor presiuni politienesti fara limita? Ba da. Aici idealismul politic are, el, dreptate. E foarte probabil ca asa ceva s-a intamplat deja, se poate intampla oricand si, mai rau, aceasta se poate intampla oricaruia dintre noi. Asa cum, pe de alta parte, oricaruia dintre noi i se poate intampla si sa fie pulverizat de o bomba in metrou, autobuz sau aeroport – va replica indata realistul politic. Omul de stat nu poate atunci decat sa aplice vechea maxima politica sustinuta candva de Caiafa, care spune ca e preferabil sa moara unul sau cativa, fie si nevinovati, in loc de un popor intreg sau o multime. Cinism? Numiti-l cum vreti, dar asta e realitatea: suntem in razboi, unul nemilos si total, impus de inamic; iar razboaiele, de multa vreme, nu se mai duc dupa reguli cavaleresti.” (A. Cornea)
https://revista22.ro/2273/.html

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

Despre educația poporului prin atacarea miturilor naționale

Un popor e precum un copil. Dacă doar îi tragi una peste ceafă, atunci când este cazul, fără însă a-l lăuda și a-l încuraja atunci când este de asemenea cazul, nu ai cum să-l îndrepți. Ci doar să-l distrugi. Căci, după cum spune Ecclesiastul (3. 1), e o vreme pentru toate. Și mai ales, acest proces de educare n-are cum să dea rezultate prea bune dacă „plivind neghina” nu ai grijă ca „nu cumva odată cu ea să smulgi și grâul” (Matei 13, 29), dacă nu te doare pe tine mai tare, atunci când trebuie să recurgi la această operațiune dureroasă, așa cum și un părinte, care merită realmente să se numească părinte, suferă el mai tare de pe urma pedepsei aplicate copilului iar asta, evident, pentru că se identifică cu el, pentru că simte că respectivul copil e os din osul lui.

Din păcate, lipsind criteriile de mai sus, precum și o veritabilă conștiință autocritică, mulți dintre cei care se ocupă astăzi, chipurile, de educarea poporului sunt fie iresponsabili, fie tâmpiți, fie oportunist-ticăloși. Iar în cel mai bun caz, rezultatul unei astfel de educații este un copil recalcitrant care, simțind că este manipulat cu jumătăți de adevăr și, mai ales, simțind că nu este iubit, ci abuzat, mai înverșunat devine în atașamentul său față de greșelile ce caută să fie corectate printr-o astfel de metodă pedagogică sortită eșecului. Care eșec poate fi încă și mai grav pentru că, în cel mai rău caz, rezultatul acestui tip de educație va fi cinismul și nihilismul, adică exact acele trăsături comportamentale care au jucat, mai ales în rândul elitelor politice și intelectuale, un rol esențial și decisiv în ororile istorice care acum sunt scoase la iveală cu scopul zndruncinării sau chiar al surpării mândriei naționale de către noii „profeți” și „părinți” ai poporului. Altfel spus, rezultatul final al acestui proces de educare prin demitizare s-ar putea să fie tocmai acțiuni asemănătoare celor care se presupune că ar justifica actualul proces pedagogic. Spre exemplu, eu unul nu cred că tinerii debusolați americani care ajung să-și mătrășească colegii pot fi separați de o întreagă anti-cultură a deconstrucției fără capăt și deci fără sens.

La fel cum iubirea „nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr” (1 Corinteni 13, 6), tot astfel, adevărul fără iubire este doar un instrument de distrugere. Ba mai mult, la limită este tot un fel de minciună. Căci poți demola miturile și idolii ce stau în calea adevărului mântuitor, pentru ca omul să poată ajunge la el, sau o poți face doar pentru a lăsa în urmă haos existențial și moral din care, din rațiuni de supraviețuire, se vor naște mai devreme sau mai târziu noi idoli. Din acest punct de vedere, unul dintre cele mai absurde și mai distructive fenomene ale epocii noastre mi se pare mariajul dintre nihilism și moralism, sau nihilistul, lipsit de orizontul adevărului mântuitor, care, în virtutea unei schizofrenii constitutive, își asumă funcția etică de rostire a adevărului și, în general vorbind, se apucă să facă morală, o morală care, evident, nu are cum să prindă: nici atunci când ți-o face nihilistul, și cu atât mai puțin atunci când ți-o face oportunistul incapabil să-și conștientizeze și să-și asume propriul nihiism.

Dar asta se întâmplă și datorită faptului că, în loc să rostească profetic adevărurile inconfortabile, mare parte din creștini preferă să se adăpostească la umbra minciunilor confortabile, al căror tată, bineînțeles, este diavolul. Deoarece cei care dețin adevărul mântuitor nu-l merită, asta întrucât preferă să se adăpostească la umbra minciunilor confortabile, cei lipsiți de orizontul acestui adevăr ajung să ne intoxice cu pseudo-adevăruri dizolvant-sterile. Pseudo-adevărurile și pseudo-profetismul lor prosperă pe seama incapacității noastre de a ne asuma adevărul. Deoarece cei care pot să și construiască refuză să și demoleze, pentru că și-au făcut idoli pe care vor să-i mențină în viață, se ajunge la situația în care, prin cetate, zburdă cu barosul ăia care nu pot decât să demoleze, fie că fac asta doar din boală sufletească sau, conștient sau nu, și din interese cât se poate de meschine. Întrucât cei responsabili nu își fac treaba, plivind cu grijă neghina, se ajunge în situația în care treaba asta ajunge pe mâna ălora care vin și dau cu niște ierbicide atât de eficiente că n-o să mai crească nimic pe pământul ăla, o sută de ani de acum înainte.

Publicat în Uncategorized | 5 comentarii

Originile fenomenului Trump și criza conservatorismului american – O ipoteză

Permiteți-mi să avansez următoarea ipoteză de cercetare cu privire la originile fenomenului Trump. După părerea mea, vorbim de o mutație a electoratului în mod tradițional conservator, precum și de o criză de reprezentare a acestuia.

Mai întâi, avem de-a face cu compromiterea conservatorismului din interior. Pe de o parte, în mod concret, politicienii obișnuiți să obțină sprijin electoral pentru politicile economice neoliberale prin discursuri referitoare la morala vieții de familie nu au reușit să dea înapoi ceasul revoluției sexuale. Dimpotrivă, aceasta și-a continuat relativ nestingherită avansul. De altfel, mulți dintre republicani s-au acomodat la noile realități, acceptând ca fapt împlinit Roe vs. Wade. Pe de altă parte, în timp ce electoratul republican suporta rigorile pieței libere pentru care altminteri vota, pe principul că asta trebuie să facă un bun creștin, iar piața liberă muta joburile din industria americană în China și Mexic, aceiași politicieni care propovăduiau cu aplomb moralizator disciplina fiscală și regulile divine ale darwinismului social au salvat de la faliment, în totală contradicție cu propria lor teorie, marile bănci de pe Wall Street. Evident, această ipocrizie nu avea cum să nu fie sesizată și penalizată de cei care până atunci susținuseră electoral melanjul de laissez-faire și morală creștină pentru a constata că laissez-faire-ul li se aplica numai lor iar morala creștină oricum nu reușea să prindă din urmă trenul pierdut al istoriei.

Apoi avem de-a face cu reculul conservatorismului ca urmare a presiunii exterioare, în speță politica din ce în ce mai răspândită și din ce în ce mai intolerantă de promovare a noului cod de etică liberală în rândurile clasei de mijloc și mai ales în rândul instituțiilor destinate formării elitelor, în speță universitățile, unde devenea tot mai greu să afirmi valorile religioase tradiționale fără să fi marginalizat, publicly shamed și uneori chiar sancționat din punct de vedere legal. Maximalismul fanatic al apostolilor corectitudinii politice, încununat în mare măsură de (tot mai mult) succes, i-a constrâns pe mare parte din conservatori să adopte una din următoarele trei căi: a) să se acomodeze oportunist la noile condiții, convertindu-se sau diluându-și convingerile în tot mai mare măsură (dar fără prea mare folos, pentru că cu fiecare nou exercițiu de moderație se loveau oricum de un nou puseu de isterie încă și mai radicală); b) să se resemneze întru apolitism, retrăgându-se apatici dintr-un meci inevitabil pierdut (a se vedea și opțiunea Benedict); c) să-și defuleze resentimentele și frustrarea întru alt-right, un fel de nihilism de dreapta, la o primă vedere mult mai percutant decât banalul conservatorism din a cărui cenușă s-a născut. În orice caz, cuplat cu criza de legitimitate a politicienilor conservatori descrisă în primul paragraf, e destul de clar că a avut loc o criză și la nivelul reproducerii elitelor conservatoare. Iar oamenii de rând, cu opțiuni conservatoare, nu puteau să resimtă decât o anxietate și o alienare tot mai pronunțate în condițiile în care constatau că sunt tot mai puțini oameni educați care să le împărtășească convingerile și să fie dispuși să și le asume politic.

Dar acest fenomen s-a petrecut doar la nivelul elitelor, din rândul cărora se recrutau reprezentanții poporului conservator și formatorii opiniilor sale. Căci elitele liberale, triumfătoare în spațiile lor sigure, au fost forțate să constate că, în afara lor, rămânea o masă de indivizi pe care nu reușiseră deloc să o convingă de tezele lor referitoare la familia gay și identitatea de gen. Departe de a schimba societatea, în ansamblul ei, au reușit mai degrabă să radicalizeze un segment semnificativ (și din punct electoral decisiv) al ei prin creșterea distanței față de acest segment ce a rezultat din propriul lor radicalism. Iar asta chiar în momentul în care, cum spuneam, segmentul respectiv trecea printr-o criză de reprezentare, generată în parte de același radicalism al elitelor liberale.

Revenind, această masă se împărțea în două segmente. Pe de o parte, niște fundamentaliști religioși pe steroizi, tot mai radicalizați și mai inabordabili în condițiile în care au devenit tot mai alienați de „sistemul” tot mai demonic și „elita” tot mai antihristică, cel puțin din perspectiva lor, motiv pentru care s-au și arătat dispuși să arunce în ea cu orice le pica la îndemână, inclusiv cu un clovn porno ca Trump. Pe de altă parte, o plebe mândră de ignoranța ei și cu instinctele morale tocite, formată mental în mediul aceleiași (sub)culturi de masă care pe de o parte i-a îngrozit pe conservatori iar pe de altă parte l-a produs pe Donald Trump, indivizi care privesc revendicările moralizatoare ale feministelor liberale cu ochiul candid al vizionatorului de filme porno și care, bineînțeles, întâmpină cel puțin cu un rânjet cinic invitația elitei liberale (ce le ține prelegeri de morală de la înălțimea unui coeficient gini tot mai mare) de a-și împărți felia tot mai mică din PIB cu imigrantul de culoare.

Oricum ar fi, unii s-au iluzionat (iar alții continuă să se iluzioneze) că din această implozie nu doar a conservatorismului, cu tot ce are (sau mai bine zis avea) el mai respectabil, ci și a bunului simț elementar, ar fi putut să se nască, nu știu cum, „izbăvirea”, și nu un dezastru încă și mai mare (cât de mare încă nu putem ști) decât cel din care ar fi trebuit, chipurile, să fim salvați.

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

Dincolo de tratarea superficial-confortabilă a unei teme care agită spiritele: câteva reflecții

Nu știu ce poate sau nu ce nu poate psihoterapia seculară, dar în ceea ce privește tradiția Bisericii de Răsărit, singura formă de terapie de reconversie cunoscută de aceasta din urmă este cea care urmărește trecerea de la viața păcătoasă la viața harică, altminteri de preferință celibatară, potrivit Apostolului Pavel (1 Corinteni 7, 7). Ca și în alte situații, mă tem că se importă pe nemestecate noțiuni din spațiul protestant, acolo unde, pe fondul dispariției tradiției și instituțiilor monastice, problema ajunge să se reducă la antagonismul dintre anormalitatea comportamentului homosexual și normalitatea valorilor familiei (family values). În mod cert, o astfel de normalizare social-comportamentală (indiferent dacă este posibilă și/sau de dorit) nu ține de tradiția Bisericii Ortodoxe și nu ar trebui să intre în sfera preocupărilor ei curente la fel cum Biserica nu ar trebui să caute să valideze niște teorii care, adevărate sau false, se situează oricum în afara sferei ei de interes. Tradiția răsăriteană caută să vindece păcatul, inclusiv cel al homosexualității, prin asceză și har, nu să normalizeze prin instituția familiei anormalitatea atracției homosexuale. Conform acestei tradiții, cea dintâi, spre deosebire de comportamentul homosexual, este doar o alternativă, lăsată la latitudinea persoanei, nicidecum cea mai înaltă, și e de preferat ca numai cei care se simt realmente atrași de (și pregătiți pentru) ea să și-o asume. Căsătoria este (și trebuie să rămână) o Taină prin care bărbatul și femeia devin, în Hristos, un singur trup, iar asta pentru că realmente se iubesc, nu un cadru al normalizării comportamentale și un paravan al acceptabilității sociale.

Susținătorii mișcării pentru drepturile minorităților sexuale susțin că orientarea sexuală a homosexualilor este un dat independent de voința individizilor în cauză. Nu mi-am propus să demonstrez contrariul și, din nou, nu cred că e treaba Bisericii să încerce să o facă. Mai mult, intuitiv, tind să cred că cel puțin în mare parte din cazuri, chiar așa stau lucrurile. Acestea fiind spuse, este cât se poate de evident că din atracția sexuală de un anumit tip nu se deduce în mod automat și comportamentul sexual de un anumit tip. Dovadă stau numeroasele cazuri de heterosexuali care au ales calea celibatului și a monahismului și pe care în mod cert au ales-o (și nu doar cu intenții „neortodoxe”, în cel de-a doilea caz) și unii homosexuali. Mergând pe aceeași linie, nu toți homosexualii practicanți – ca de altfel multe alte tipuri de păcătoși – țin să se și laude cu ceea ce fac, să se afișeze public, să se căsătorească și să adopte copii, să te dea în judecată dacă nu le împărtășești aprecierea pozitivă a modului lor de viață, ș.a.m.d. Este cât se poate de evident că în toate aceste cazuri vorbim nu de determinări ineluctabile, ci de manifestări contingente, de comportamente cu caracter opțional. De aceea, încercarea de a echivala fără rest discriminarea rasială cu discriminarea pe bază de comportament sexual (formula orientare sexuală, în cazul de față, mă tem că este utilizată pentru a induce în eroare) reprezintă o diversiune și o perversiune intelectuală cât se poate de clară.

Desigur, există și posibilitatea de a înainta teza potrivit căreia deși – așa cum rezultă din evidența factuală – nu există determinări de grup, există în schimb determinări individuale, în sensul în care, luați separat, indivizii nu pot fi decât ceea ce sunt. Sau altfel spus, putem echivala discriminarea pe bază de comportament sexual (reducând comportamentul sexual la orientarea sexuală) cu discriminarea rasială doar dacă, intrând în sfera speculației metafizice, negăm liberul arbitru, ceea ce ar însemna că la fel ca și heterosexualul familist, la fel ca și heterosexualul celibatar, la fel ca și homosexualul celibatar, sau cel care întreține relații sexuale cu persoane de același sex dar regretă ceea ce face (se pocăiește), și homosexualul care se mândrește pentru că face sex cu persoane de același sex nu poate să fie decât ceea ce este. Este evident însă că dacă acceptăm această premisă, altminteri neevidentă, nu doar comportamentul homosexual, ci orice alt comportament, inclusiv cel pedofil, cel criminal sau, în mod paradoxal, cel homofob-fascist (whatever that means) nu mai este condamnabil deoarece cu toate sunt necesare, determinate, independente de alegerea indivizilor care se manifestă în acest fel. Într-o astfel de situație, nu mai putem condamna nimic și morala nu își mai are sens. Nu rămâne decât faptul diferenței, care separă indivizii și grupurile de diferite feluri, și raportul de forțe dintre aceștia/acestea.

Pe de altă parte, confuzia dintre „comportament” și „orientare”, sau reducerea primului termen la cel de-al doilea, este emblematică, cred eu, pentru o cultură în care, într-o măsură din ce în ce mai mare, „îmi vine” se traduce automat în „o fac”, sau dorința se traduce automat în revendicarea dreptului de a o satisface. Din acest punct de vedere, mă tem că minoritățile sexuale sunt doar un epifenomen perfect aliniat la un trend cultural general, care, nu are rost să o spun, nu se rezumă doar la sexualitate și de care, din nefericire, inclusiv creștinii sunt departe de a fi străini.

În bună măsură, asta și explică reacțiile vehemente cu care sunt întâmpinate demersurile acestora de „apărare a familiei”. Într-o societatea în care „îmi vine” se traduce automat în „o fac”, până la punctul la care cei doi termeni ajung să fie confundați inclusiv la nivel conceptual și în care, tragi-comică situație, Biserica se rezumă, în intervențiile sale publice cu pretenții normative, la a condamna „liberalizarea” doar atunci când vine vorba de homosexuali, adeptul mentalității și moralității liberale, predominantă de altfel, se întreabă natural de ce le cășună ăstora taman pe homosexuali în condițiile în care, este cât se poate de clar că pentru ăștia este mult mai greu decât pentru majoritatea. Căci, să fim serioși, câți dintre cei care se pretind creștini ar fi în stare să-și ducă crucea dacă singura cale de a o face ar fi abstinența? Și câți dintre ei nu își găsesc justificări pentru păcate mult mai ușor de evitat?

Probabil că este mult mai ușor să-ți imaginezi că opțiunea homosexuală este doar o opțiune de shoping, dar, cuplată cu discursul confuz al reprezentanților Bisericii, mă tem că această abordare nu face decât să le confere homosexualilor privilegiul de a fi priviți de the average liberal (profil uman care odată cu modernizarea societății românești va deveni din ce în ce mai răspândit) așa cum doresc să fie priviți, în speță ca niște victime persecutate de niște ipocriți, victime cărora li se refuză dreptul de a-și satisface prin consens contractual niște patimi mult mai greu de depășit decât cele pe care toți ceilalți indivizi, inclusiv cei care oficial se declară creștini, și le satisfac prin contracte similare. Într-un fel, e de înțeles că pe măsură ce toleranța față de patimi a unei societăți crește, la modul general, intoleranța față de negarea dreptului la satisfacerea patimilor, pentru persoanele homosexuale (unde asceza este mult mai dificilă decât pentru restul), crește și ea. La fel cum crește și aversiunea față de o instituție eclezială care, în mod mai mult sau mai puțin conștient, alunecă dintr-un discurs comprehensiv despre patimi și virtuți, pe care merită să reflectăm în ce măsură mai reușește să-l și ilustreze practic prin exemple vii, într-un discurs despre normalizarea comportamentului homosexual, prin care poate fi ușor acuzată că duce lipsă atât de empatie, cât și de onestitate.

Civilizația contemporană reduce religia la morală. Iar dacă pentru conservator ea devine un instrument de normalizare a comportamentelor sociale, pentru liberal, este moral tot ceea ce se întâmplă între doi adulți care își dau consimțământul (de aici și tratarea diferențiată a homosexualității și pedofiliei, în ciuda faptului că justificarea de tip „born this way” acoperă, în mod logic, și cel din urmă caz). Sau, așa cum spune o vorbă deșteaptă, acolo unde este dragoste (mai exact eros), nu-i păcat. Pe cale de consecință, singura religie acceptabilă este cea care se acomodează, sau mai bine zis se rezumă, la această viziune. Ceea ce, evident, implică nu doar respingerea a ceea ce este de fapt religia (o relație comprehensivă cu divinul, întemeiată pe revelație și tradiție, ce cuprinde întreaga sferă a existenței umane), ci deseori și incapacitatea de a o înțelege.

Însă în mod particular și fundamental, tipul uman la care fac referire se definește prin incapacitatea de a înțelege crucea și de a o asuma (deseori de a o asuma în neînțelesul ei, în taina asociată suferinței). Lumea lui – singura pe care o acceptă și pe care o modelează pe zi ce trece, tot mai mult, după chipul și asemănarea sa – nu este o vale a plângerii unde trebuie să ne curățim de păcate și să ne desăvârșim prin osteneli, ci un parc de distracții. Nu e de mirare că-i sare țandăra atunci când mai apare câte unul care lasă de înțeles că scopul vieții nu este de fapt distracția. Iar aici se ridică întrebarea serioasă pe care ar trebui să și-o pună orice creștin: de fapt, cât de greu este pentru homosexuali, în general, și pentru fiecare în parte? Răspunsul, desigur, este că numai Dumnezeu, „care va judeca cele ascunse ale oamenilor” (Romani 2, 16), știe. În acest sens – nu în sensul unui liberalism/relativism etic – se aplică și îndemnul de „a nu judeca” (Matei 7, 1).

Dar, dacă tot vorbim de familie, trebuie subliniat că greu este și pentru cel/cea cu soțul/soția căzut/căzută la pat, pe care făgăduințele de la cununie nu-i îngăduie s-o/să-l lase pentru altul/alta în deplinătatea funcțiilor trupești, greu este și pentru mama care alege să nască un copil în condiții economice crâncene, sau refuză să avorteze copilul pe motiv că se va naște cu handicap, greu este și pentru omul pe care l-a lovit nenorocirea și care se luptă să reziste tentației de a-și îneca amarul în alcool, greu era și pentru Sfântul Antonie în pustie, cu toți dracii călare pe el, greu era și pentru dreptul Iov să nu-l blesteme pe Dumnezeu și să-și pună capăt zilelor, așa cum îl îndemna nevastă-sa să facă, greu a fost și pentru Fiul lui Dumnezeu atunci când a trebuit să primească, de la Tatăl, paharul care n-a putut să treacă de la El. Din acest punct de vedere, deși, din motive doar de Dumnezeu știute, crucea unora se întâmplă să fie mai grea, mult mai grea decât a altora – cu toate că fiecare o are pe a sa -, atunci când îi cheamă pe oameni să-și ia crucea și să-i urmeze, Hristos nu discriminează, în sensul în care ar cere asta doar de la homosexuali. Este un lucru pe care ar trebui să-l înțeleagă nu doar homosexualii, ci mai ales cei care se grăbesc să-i combată în numele creștinismului, de cele mai multe ori redus la statutul de liant identitar ce nu implică exigențe personale. Oricum ar fi, părerea mea este că Biserica ar trebui să vorbească despre minoritățile sexuale strict atât cât este cazul, fără să cadă în capcana unei mișcări a cărei strategie este captarea atenției, și să vorbească mai mult despre cazurile enumerate mai sus: a celor care îi urmează lui Hristos. Sau, de fapt, să nu vorbească: să tacă și să facă, astfel încât cei care au ochi de văzut să vadă singuri. Iar pe cei care se agită steril să-i lase să se agite mai departe. În gol.

Creștinismul fiind o religie a crucii, va fi întâmpinat în mod firesc cu furie într-un parc de distracții. Însă atunci când se investește disproporționat, dacă nu exclusiv, în condamnarea unui anumit tip de distracție, altfel ultra-minoritară, și care, din perspectivă subiectivă, pentru minoritatea amatoare, se întâmplă să reprezinte, ca să folosim limbajul erotic-publicitar, „acel gen de atracție căreia îți este aproape imposibil să-i reziști”, atunci el nu este doar întâmpinat cu furie, ci reușește și să se umple de ridicol. Cu atât mai mult cu cât se sprijină pe mobilizarea exemplară a milioane de indivizi, altminteri cât se poate de bine integrați în mediul respectiv și pe care, ca să nu-i zdruncine prea mult, îi lasă mai degrabă să-și imagineze că crucea altora e ușoară – în fond, din punctul ăsta de vedere, e o distracție ca oricare alta – decât să-i invite să facă exercițiul de cugetare realmente creștinesc, acela de a se gândi sincer în ce măsură ar putea duce (sau măcar ar fi dispuși să încerce să ducă) ei ceea ce pretind de la alții. Căci dacă ar face-o, în mod cert sentimentul mobilizării de masă împotriva revendicărilor minorității n-ar mai fi atât de entuziasmant și înălțător. De partea cealaltă a baricadei, este mai ușor să te lupți cu o caricatură confortabilă a creștinismului decât să accepți faptul că te aliniezi la un trend cultural deloc onorant, patetic și dezolant prin raport cu cea ce înseamnă în mod real urmarea lui Hristos, iar asta indiferent de ce ne așteaptă dincolo de moarte.

Evident, prin intervenția mea nu spun că creștinii n-ar trebui să se opună, punctual și politic, la o serie dintre revendicările activiștilor LGBTQ: dreptul cuplurilor homosexuale de a adopta copii, dreptul activiștilor LGBTQ de a decide asupra educației copiilor din familii cu vederi tradiționale, de a-i cenzura pe cei care, fără să-i jignească, nu sunt de acord cu ei, „dreptul” minorilor de a-și schimba sexul, etc. Pe de altă parte, cred sincer că ambițiile disproporționate ale acestui gen de „angajament civic”, atenția disproporționată acordată temei, precum și modul deseori confuz, stupid și vulgar-grotesc în care este abordată nu fac decât să agraveze problema de fond, care ține de cultura în care trăim și de mecanismele prin care ea se reproduce, deseori cu participarea celor care continuă să se identifice drept creștini. Din păcate, de foarte multe ori, această problemă de fond nici măcar nu este conștientizată. Ba mai mult, însuși modul de a ataca oficial problemele este cel care contribuie la ocultarea adevăratei probleme.

PS: Pe când trăiam pe meleaguri „mai luminate” decât astea ale noastre, am cunoscut cazul unui individ, la vreo cincizeci de ani, care după ce a trăit o viață întreagă ca soț și tată de familie, cu trei copii, s-a decis că vrea să schimbe placa, în speță natura relațiilor sexuale. Omul, din câte știu, a muncit full-time, nu a suferit depresii sau căderi nervoase, deci nu pare să fi dat semne că ar fi fost copleșit de viața de familie tradițională. Așa stând lucrurile, dacă în acest caz s-a putut face trecerea de la hetero la homo, nu văd de ce, în anumite cazuri cel puțin, nu s-ar putea face și în sens invers.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Patapievici revine cu o carte despre ură

“Când urăști un „băsist”, deja ai încetat să mai vezi în „băsist” un om, urăști în el un construct ideologic al răutății și perversiunii politice, care-l reduce pe omul respectiv, prin aplicarea unui stigmat colectiv, la ceva pe care vrei și ai îndreptățirea să îl excluzi din lumea oamenilor normali”.

https://newsweek.ro/…/horia-roman-patapievici-si-anii-urii-…

Eu mă întreb cum se integrează în lumea oamenilor normali cei „23 de milioane de omuleți patibulari” de care pomenește Patapievici în Politice, volum în care el însuși mărturisea cum „ieșea pe stradă și nu vedea oameni normali”, ci doar „omuleți patibulari” din care se compunea un „popor de grobieni” pe care, citez, „numai violența, numai sângele îl mai” putea „trezi din enorma-i nesimțire”.

În altă ordine de idei, Patapievici se aseamănă cu acei calciatori latini care intră la rupere, după care tot ei se aruncă pe teren, urlând la arbitru după cartonaș roșu. În ciuda ideii pe care încearcă să o acrediteze în recentul interviu, ura împotriva lui Ion Iliescu și a alegătorilor săi (despre ei fiind vorba, de fapt, atunci când se pomenește de „cei 23 de milioane de omuleți patibulari”), de care mustește volumul Politice, nu este cu nimic mai prejos de ura de care se plânge acum Patapievici. Iar această ură-scârbă demofobă nu poate fi separată de ceea ce a reprezentat băsismul, atât la nivel discursiv, cât și la nivel de politici economice efective. E o ură-scârbă față de „mâncătorii de mici” care nu votează cum trebuie ce se regăsește până în ziua de azi, inclusiv în sondajele de casă organizate de hotnews atunci când, câte un geniu neînțeles, așa cum era și autorul Politicelor, se găsește să readucă în discuție soluția propusă în același volum, în speță restrângerea votului la o minoritate „aristocratică” ce realmente îl merită, fie că e vorba de o „aristocrație a banului” sau de „o aristocrație spiritului”.

Cât despre dimensiunea personală a acestei uri, care, sustrăgându-se limitelor pe care le-ar impune minima omenie și bunul simț, nu se orpește nici la mormânt, e suficient să citești „necrologurile” pe care intelectualii de dreapta nu ratează niciodată ocazia de a le scrie atunci când mai trece la cele veșnice câte un susținător al nouăzecistului „patrulater roșu”, că e vorba de Vadim, de Păunescu sau de Sergiu Nicolaescu. Sau altfel spus, nu ratează niciodată ocazia asanării mentalității publice printr-o ultimă flegmă pe coșciugul defunctului. Că așa stau lucrurile se va vedea și din revărsarea de civism vigilent, omenie antitotalitară și moderație liberală ce va umple rețelele sociale românești când va pleca dintre noi și Ion Iliescu. De altfel, doar cu câteva luni în urmă, un corifeu autohton al liberalismului civic și anticomunist de profesie, pentru care Patapievici nu are decât cuvinte de prețuire, se întreba ce ar fi „să i se stingă lampa lui Iliescu, taman de Crăciun”.

Și în final, o scurtă istorisire personală. În urmă cu mai bine de un an am publicat o carte în care polemizam printre alții și cu Horia-Roman Patapievici. Deși condimentată cu sarcasmul care reprezintă sarea și piperul unei polemici, polemica era, pe de altă parte, cât se poate de documentată și de civilizată, vizând ideile lui Horia-Roman Patapievici și persoana sa doar în măsura în care avea legătură cu asumarea publică a acestor idei (sau absența ei).

Nici Patapievici, nici ceilalți criticați în carte, nu au răspuns criticilor mele. Pe de altă parte, la ceva timp după apariția volumului, din proprie inițiativă, un fost coleg de liceu, mai diliu de felul lui, l-a abordat odată pe Patapievici pe stradă, altminteri, într-un mod cât se poate de civilizat. Pretinzând că este un admirator al lui, fostul meu coleg l-a întrebat dacă a auzit de cartea unuia, pe nume Racu. A zis ceva de gen: „Domnule Patapievici, am auzit că vă atacă Racu ăsta și mă gândesc că ar fi cazul să-i răspundeți, ca să-l puneți la punct”. La care Patapievici, conform relatării colegului meu, răspunde: „Nu polemizez cu golanii!”

Așadar, dacă pe de-o parte Patapievici a preferat să-mi expedieze critica scurt, prin utilizarea unui apelativ pe care (psihanalizabilă opțiune) l-a folosit și Ion Iliescu la adresa contestatarilor regimului său din Piața Universității, pe de altă parte, mă bucur să aflu că atunci când nu polemizează public, alături de alți intelectuali, cu cuplul Gâdea-Badea (acest AristoPlaton al zilelor noastre), polemizează la piață, smerit și tenace, precum un Socrate post-comunist, cu toți aiuriții care se informează de pe Antena 3 sau de pe alte site-uri național-legionar-securiste, cu excepția celor care îi dau direct cu capu’-n gură.

Să mai spună careva că modul în care își alege Patapievici adversarii nu reflectă profunda smerenie și onestitate a personajului, precum și principiul conform căruia nu imaginea noastră (și vânzările aferente) ar trebui să ne preocupe, ci nivelul de ansamblu al culturii române și al dezbaterii publice.

Publicat în Uncategorized | 11 comentarii