Raspuns la o recenzie a lui Emanuel Copilas

In cele ce urmeaza voi raspunde la observatiile critice ale lui Emanuel Copilas din recenzia sa la cartea mea, Apostolatul antisocial – Teologie si neoliberalism in Romania postcomunista. Emanuel Copilas este un autor care citeste si scrie nu doar foarte mult (impresionant de mult), ci si foarte bine. Uneori insa s-ar putea sa citeasca si un pic prea repede, de unde si anumite scapari minore despre care voi discuta in cele ce urmeaza, insa miza majora a interventiei lui Emanuel Copilas, cea mai interesanta, este cea referitoare la interpretarea raportului Madeville-Hegel-Marx, a implicatiilor morale si politice ale diferitelor etape ale evolutiei notiunii de providenta secularizata. Sa le luam pe rand, de la simplu la complex:

1. ”Racu ajunge la, dar nu insistă prea mult, asupra surselor protestante și calviniste ale neoliberalismului contemporan, total rupte, evident, din contextul cuprinzător care le-a dat naștere. Ar fi fost probabil utilă în acest punct o analiză mai amplă, în care etica protestantă definită de Max Weber să fie temperată de considerațiile structurale excelente ale lui Fernand Braudel din ampla lucrare Civilization and Capitalism. The Wheels of Commerce (vol II), unde autorul argumentează convingător în favoarea declinului economic al Europei de Sud din secolul XVII datorat nu ascensiunii eticii potestante a Europei de Nord, ci expansiunii comerciale și imperiale a Europei de Nord, dublată de o cerere crescândă pentru produsele provenite din coloniile britanice și cele olandeze. Accept faptul că un astfel de demers ar fi reprezentat o digresiune în raport cu subiectul și dimensiunile cărții, dar, condensat pe cât posibil, ar fi pus în lumină mult mai bine originile capitaliste vechi ale neoliberalismului contemporan, bazate pe mistificarea psihologizantă și individualist-culturalistă a unor relații de producție sociale și deci obiective în funcționalitatea și efectele lor.” (Emanuel Copilas)

Ii multumesc lui Emanuel Copilas pentru recomandarea de lectura, in speta volumul lui Braudel. Intr-adevar, cartea ar fi fost mai solida daca as fi dezvoltat mai mult sectiunea dedicata raportului dintre protestantism si capitalism. Cu privire la acest subiect am primit si cele mai multe observatii critice serioase, atat in faza de redactare, de la redactorii Editurii Tact si alti prieteni care au citit cartea, cat si ulterior de la cititori avizati, asa cum este si Emanuel Copilas. Intentionam sa dezvolt mai mult aceasta sectiune, si cu siguranta o voi face daca voi scoate candva o a doua editie. Timpul si banii, sau mai bine zis timpul-bani (daca tot vorbim de etica protestanta si rigorile capitalismului), m-au facut sa optez pentru varianta mai simpla, mai putin ambitioasa, literatura de specialitate in domeniu fiind extrem de vasta, ceea ce inseamna ca ar fi trebuit sa mai intarzii inca vreo sase luni cu finalizarea acestui proiect editorial, care initial se voia a fi doar un articol de 25 de pagini iar in cele din urma a devenit o carte de 275 de pagini. Pe de alta parte, trebuie totusi spus ca am specificat in mod clar limitele asumate ale tezei mele, sau, altfel spus, ce anume pretind sa lamuresc in ea si ce nu. A se vedea in acest sens nota de la pagina 27:

”atunci când semnalez corespondenţele
dintre cele două tipuri de discursuri (neoliberalismul teologic romanesc si un anume tip de discurs protestant), nu pretind în vreun fel că aș surprinde
astfel „esenţa” unui fenomen religios altminteri atât de amplu și de divers
precum este protestantismul. Nici nu trebuie interpretată această evidenţiere a
corespondenţelor ca o poziţionare față de teza weberiană ce stabilește un raport de cauzalitate între concepţia religioasă protestantă și emergenţa modernităţii capitaliste, chestiune mult mai complexă, care, din nou, depășește limitele acestui studiu.”

Cu alte cuvinte, a spune ca un anumit tip de discurs teologic, care rupe cu traditia de pana la el, apare in istorie la un anumit moment dat, in paralel cu aparitia capitalismului, nu este totuna cu a spune ca din pricina acestui discurs, sau din pricina acestei sensibilitati/culturi religioase, apare capitalismul. Reafirm aceasta pozitie si la pagina 127, iar in nota 74, de la pp. 136-137 fac trimitere la Amintore Fanfani, care, desi acorda o oarecare importanta si cauzelor religios-culturale ale capitalismului, insista asupra faptului ca acestea au jucat un rol minor in emergenta capitalismului, mult mai semnificative fiind mecanismele cauzale pe care si Braudel, conform lui Emanuel Copilas, le scoate in evidenta. Dar, din nou, aici vorbim deja de subiectul unei alte carti, sau mai precis, de un subiect despre care s-au scris zeci si sute de carti.

2. ”autorul prezintă BOR mai degrabă ca o victimă a tranziției, prinsă aparent fără voia ei și fără discernământ ideologic în malaxorul neoliberalismului postcomunist, în care intelectualii publici care pretind că o reprezintă îi fac mai mult rău decât bine. Totuși, dacă punem în problemă ierarhia dictatorială, corupția fățișă și spiritul antreprenorial deosebit de pronunțat al conducerii BOR, lucrurile nu mai par atât de simple. Sigur că ierarhia este definitorie pentru biserică în general și că aceasta împrumută, voluntar sau involuntar, carențele societății în interiorul căreia își desfășoară activitatea, dar toți acești factori indică mai degrabă înspre o BOR aflată cel puțin în pas cu vremurile, în niciun caz sub ele. Da, biserica este acuzată deseori necritic de atitudini și practici medievale, uitându-se voit faptul că fiscalitatea abundentă neimpozitată pe care aceasta o generează se regăsește, într-o anumită măsură, și în proiectele sociale pe care le girează. Dar acest fel de a argumenta este falacios, dacă nu chiar neobiectiv: în aceeași logică se poate spune că ar trebui să trecem cu vederea activitatea infracțională a mafiei din sudul Italiei pentru că, nu-i așa, oferă de lucru oamenilor într-o zonă subdezvoltată și lipsită de perspective, și se implică nu rareori în diferite activități sociale. Nu mai spun nimic de controversa legată de poziția adoptată de BOR în privința căsătoriilor homosexualilor sau a violenței domestice, pentru că aș intra în polemici de anvergură care depășesc cu mult atât miza cărții, cât și miza prezentei recenzii; sunt convins însă că declarațiile publice ale membrilor sau ale apropiaților Coaliției pentru Familie afectează BOR cel puțin la fel de mult ca asocierea sa facilă, pragmatică și regretabilă cu apostolii austerității neoliberale de pe plaiurile mioritice. În plus, BOR a fost unul dintre beneficiarii direcți ai politicilor de gentrificare din Cluj, unde a ocupat, cu consensul activ al primăriei, un teren pe care locuiau până atunci romi evacuați forțat, deși mitropolitul Clujului a încercat să se disculpe afirmând că nu cunoscuse situația prealabilă controversată a respectivului teren[1].” (Emanuel Copilas)

In finalul volumului, precizez, intr-un mod destul de clar dupa parerea mea, ca pasivitatea, daca nu chiar receptivitatea BOR fata de discursul pe care il critic in carte, nu tine doar de niste coordonate istorice care, in buna masura, nu depind de BOR. Slaba pregatire intelectuala a clerului BOR nu cred ca poate fi disociata de nivelul scazut al dezbtaerii publice si al performantei academice din Romania. Cu o singura universitate in top 1000, si aia pe la coada, ar fi culmea sa avem o generatie de teologi de renume mondial, capabili nu doar sa repete mecanic precepte traditionale, ci sa faca slalom cu rigoare si creativitate prin actualitatea diverselor domenii de reflectie. Pare destul de clar ca pentru o astfel de situatie, la nivel de invatamant teologic, este responsabila si politica de recrutare a Bisericii, aflata, in mare masura, in acord cu spiritul vremurilor. La acest aspect, nu doar in ce priveste Biserica, ci si in ce priveste societatea romaneasca, se adauga statutul periferic al Romaniei, perspectiva de lunga durata, in speta secole de dominatie straina, dictatura comunista si un proiect modernizator national care nu de putine ori a negat independenta Bisericii intr-un mod nu foarte diferit de abuzurile PCR, absenta in spatiul rasaritean a provocarilor intelectuale reprezentate de Reforma si Iluminism, de natura sa stimuleze reflectia teologica, s.a.m.d. Dupa cum am precizat si in carte, aceasta este o discutie mult mai ampla, secundara prin raport cu tema principala a volumului, pe care doar o trasez in linii mari la finalul cartii. Vorbim de un santier in care mai este mult de lucru. Revenind la finalul cartii, precizez acolo ca timiditatea Bisericii prin raport cu noua ideologie neoliberala se explica si prin prisma pacatelor trecutului, in speta relatia cu fosta putere comnunista, care si ea, la randul ei, pare sa trimita la pozitia Bisericii din perioada interbelica, concluzia mea fiind ca nu vorbim doar de o problema ce tine de o ”ignoranta” ce nu poate fi imputata intru totul Bisericii, ci de una care tine si de lipsa de ”coloana vertebrala”, de un imperativ profetic asumat insuficient nu doar de ierarhia BOR, caci nu in termenii astia se intelege Biserica in Ortodoxie, ci de toti crestinii: ierarhi, clerici si mireni, incepand cu subsemnatul.

Emanuel Copilas ridica o problema legitima atunci cand insista asupra legaturii ce se poate face intre ideologia criticata de mine si tolerata, sau poate, desi nu oficial, chiar prizata de catre ierarhia BOR (dar, din nou, de ce sa vorbim doar de ierarhie, cu riscul de a cadea intr-un populism ecleziologic ieftin, a carei premisa pare sa o reprezinte o intelegere mai degraba confuza a ecleziologiei ortodoxe – de ce sa nu vorbim si despre cler sau despre mireni, pentru ca eu mai multa receptivitate fatisa fata de ideologia boierilor mintii am intalnit la acest nivel) si ”spiritul antreprenorial” si ”coruptia” de care ar da dovada aceasta din urma. Cu alte cuvinte, daca potrivit Evanghelistului Luca, citat de mine in primul capitol, invatatura lui Hristos referitoare la relatia dintre Dumnezeu si Mamona ii infurie pe farisei pentru ca acestia erau ”iubitori de arginti”, invers, invatatura lui Neamtu, Patapievici, Baconsky gadila urechile ierarhilor BOR, sau cel putin nu le deranjeaza, pentru ca asemeni fariseilor din vechime, si acestia sunt la randul lor iubitori de arginti. Cel putin ca ipoteza analitica, abordarea este una perfect legitima, in ceea ce ma priveste, iar intr-o versiune initiala a volumului, care a fost modificata din ratiuni strict editoriale, nu din ratiuni ideologice, discutam si acest aspect. Citez din vechiul manuscris:

”Nu pot să închei această scurtă enumerare a cauzelor probabile ce explică pasivitatea și complezența ierarhiei bisericești față de neoliberalism fără să ridic, alături de Tawney, problema măsurii în care Biserica ajunge ea însăși să reproducă „organizarea de clasă” și „inegalitățile economice” dintr-o societate . Tawney a făcut această observație cu privire la Biserica Anglicană de după Războiul Civil Englez. Organizată în modul descris mai sus, ea a ajuns, în ciuda remarcabilelor dizidențe, „să accepte” în general noua „filozofie socială” capitalistă, „prevalentă” în epoca respectivă, și „să-și adapteze învățătura în funcție de ea ”, în ciuda faptului că inițial i s-a opus. Eu personal nu văd clasa, și pe cale de consecință, ideologia specifică ei, ca pe o fatalitate, pentru că în general nu consider păcatul și erezia fatalități. Egoismul, individual sau de grup, poate fi depășit, iar Biserica este spațiul destinat să realizeze această depășire. Pe de altă parte, nu e nevoie să fi marxist pentru a recunoaște faptul că deseori Biserica reușește prea puțin să fie ceea ce ar trebuie să fie – o comunitate fraternă definită prin opoziție cu lumea -, ci mai degrabă internalizează apucăturile lumii, reproducând astfel, în interiorul ei, antagonismele societății neîmbisericite în mijlocul căreia există şi pe care e chemată să o transforme. Nu este intenția mea să evaluez, în mod detaliat, în ce măsură aceasta este și situația Bisericii Ortodoxe Române, sau să fac apel la exemple concrete. Desigur, se vor găsi atât cele negative, cât și cele pozitive. Pe de altă parte, nu doar ierarhii Bisericii, ci orice creștin are datoria să-și pună foarte serios problema în ce măsură îi urmează lui Hristos sau, din contră, se conformează grupului social din care face parte. Atacurile la adresa opulenței bisericești, mai mult sau mai puțin justificate, sunt deseori iprocrit-ridicole, în măsura în care vin inclusiv de la oameni care consumă sau doar își doresc să consume la fel de mult precum clericii incriminați, sau care, deși sunt partizani convinși ai ideologiei pieței libere, contestă pe de altă parte „succesul de piață” al BOR, în cel mai bun caz pentru că BOR face afaceri și cu statul (cum de fapt, iarăși, fac mulți din cei care o critică), întinând măreţele idealuri ale capitalismului, în cel mai rău caz pentru că „vinde” bunuri și servicii pe care respectivii le consideră „uncool” și „demodate”. Pe de altă parte, abordând problema dintr-un unghi diferit, oportunişti, farisei şi mercenari se vor găsi nu doar în Biserica Ortodoxă Română, ci în orice biserică şi organizaţie care se revendică, mai mult sau mai puţin, de la idealuri admirabile, inclusiv în rândul bisericilor şi bisericuţelor ce aparţin stângii seculare. În fine, atunci când discutăm raportarea Bisericii Ortodoxe Române la problema economică după 1989, nu trebuie să uităm că Biserica Ortodoxă Română avea de recuperat, de la statul român, proprietăți confiscate de regimul comunist, la fel cum nu putem să trecem cu vederea nici faptul că naționalizarea proprietăților de către comuniști nu poate fi privită strict din perspectivă economică, ea fiind corelată cu violentarea libertății de conștiință și cu ordinea politică de tip represiv-totalitar. Oricum ar fi, este de înțeles de ce, într-un astfel de context postcomunist, nu s-au îngrămădit prea mulți ierarhi și teologi să critice teoria patapieviciană a proprietății private, pe care, altminteri, o îmbrățișează mulți „idealiști” ce nu se sfiesc să critice BOR pentru materialismul practic în care, potrivit lor, aceasta s-ar complace.”

Si celelalte observatii ale lui Emanuel Copilas sunt sau doar pot fi mai mult sau mai putin legitime. In mod clar, ce s-a intamplat la Cluj este oribil si pune Biserica intr-o lumina extrem de proasta, mai ales pe fondul pasivitatii acesteia fata de drama evacuatilor postcomunisti derivata din principiul restitutio in integrum si aflata in stransa legatura cu conceptia radicala si antisociala a proprietatii private pe care o intalnim la un Patapievici. Pe de alta parte, discutia despre finantarea Bisericii, activitatea ei sociala si masura si modul in care ar trebui sa fie (sau nu) scutita de taxe, in virtutea activitatii sociale pe care o presteaza, se poate purta deschis, transparent, argumentat, intr-un cadru democratic de luare a deciziilor, fara sa fie nevoie sa comparam BOR cu mafia siciliana. Despre Coalitia pentru Familie nu mai zic nimic intrucat consider ca am spus ce am avut de spus si deja devine un subiect care incepe sa ma plictiseasca (si cred ca nu numai pe mine). Cand vorbim de caracterul dictatorial al ierarhiei, nu e clar despre ce vorbim de fapt. Dictatorial in functie de ce criterii? Dictatorial prin raport cu litera si spiritul canoanelor ortodoxe (cu siguranta se vor gasi si exemple de acest fel) sau prin raport cu criterii straine de traditia Bisericii? La fel si in ceea ce priveste chestiunea violentei in familie. Nu e deloc clar la ce se refera de fapt Emanuel Copilas. Exista multe declaratii ale PF Daniel pe acest subiect, ce includ nu doar condamnarea violentei in familie ca o ”anomalie” care scoate in evidenta ”indepartarea omului de Dumnezeu”, ci si sprijinul Patriarhiei pentru ”legi, instituții și programe care protejează pe copii, pe adulți și pe bătrâni de violență” si pentru ”programe de prevenire și combatere a violenței, intoleranței și marginalizării cărora cad victime mai ales femeile și pruncii”. http://basilica.ro/mesajul-preafericitului-parinte-patriar…/ Ca Patriarhia mai mult spune decat face, tot ce-i posibil, dar de fiecare data cand vine vorba de astfel de discutii, nu doar in acest caz particular, sunt de parere ca trebuie discutat sociologic, cu date si cifre, si tot asa, cu constiinta ca nu doar preotii si episcopii, ci noi toti, suntem mai buni la (in) teorie decat la (in) practica.

E adevarat ca Biserica te invata sa intorci si celalalt obraz, si priveste optiunea de a indura raul, fara sa raspunzi raului cu rau, ca un mijloc de sfintire si desavarsire personala. In ce masura acest nucleu evanghelic al crestinismului poate fi instrumentat pervers, nu doar in raporturile dintre sexe, in cadrul unei societati patraiarhale, ci si in general, la nivel de raporturi sociale, ce impact are acest aspect asupra teologiei politice si sociale (impact ce poate merge pana la lichidarea lor ca ilegitime, pozitionare pe care o poti intalni in discursurile mai multor crestini, si nu toti nesinceri si interesati) si cum anume s-a achitat, de-a lungul istoriei si se achita si astazi (sau nu) Biserica de obligatia ei de a se situa concomitent de partea dreptatii si iubirii (ceea ce nu e usor deloc), nu de partea puterii si a abuzurilor ei, toate acestea reprezinta subiecte foarte serioase de discutie, deloc simple, si care merita discutate, cu datele si argumentele de rigoare, la modul cel mai serios. Sigur, nu e loc de o astfel de abordare ampla intr-o recenzie, dar impresia mea este ca, dincolo de acest aspect, critica lui Emanuel Copilas se mentine undeva in zona unor clisee progresist-anticlericale mai degraba simpliste (ceea ce, repet, nu inseamna ca multe din problemele invocate nu sunt cat se poate de reale, dar trebuie clarificat mai intai cu ce criterii le judecam, sub raport moral, si care sunt instrumentele de analiza pe baza carora stabilim cat de rau stau lucrurile de fapt si prin comparatie cu ce – cu Biserica Catolica? cu Bisericile Ortodoxe surori? cu ONG-urile asistentiale seculare? cu statul roman? cu vietile sfintilor?).

3. ”În altă ordine de idei, dacă îl acuză pe Ban că se grăbește să pună împreună conservatorismul tradițional și antimodernismul ortodox fără a își argumenta măcar lapidar poziția, autorul comite exact același tip de eroare atunci când scrie, despre Patapievici, că „apelul la claritate morală anticomunistă” al acestuia este continuat de „inabilitatea (sau refuzul) de a sesiza continuitatea sau refuzul dintre «mâna invizibilă» și «viclenia istoriei» adică dintre Mandeville și Marx plus descendenții, via Hegel” (p. 151). Deși par concepte înrudite, iar „viclenia istoriei”, capacitatea rațiunii de a se retrage aparent din fața vicisitudinilor existente în cadrul diversului sensibil tocmai pentru a își cere împlinirea prin intermediul tensiunilor induse de absența sau de contrariul ei – este cu siguranță un punct vulnerabil al filosofiei hegeliene, unul care îndeamnă oarecum la pasivitate sau chiar la resemnare în fața dezacordului permanent existent între spirit și formele sale fenomenale, nu la implicare activă în vederea reducerii hic et nunc a acestei tensiuni dialectice insurmontabile la scară istorică – asimilarea conceptului hegelian mâinii invizibile liberale este improprie. Hegel a fost un critic al liberalismului, iar acest lucru reiese pregrant din Principiile filosofiei dreptului, dar și din Prelegeri de filosofie a istoriei”. (Emanuel Copilas)

Ajungem astfel la partea cea mai interesanta. Nu am negat faptul ca, asemeni lui Marx, Hegel a fost si el un critic al liberalismului. Evident, daca asta ar fi fost argumentul meu cu privire la Hegel, atunci ar fi trebuit sa sustin ca si Marx tot un liberal a fost. Ceea ce ar fi absurd. Ceea ce am subliniat eu este continuitatea dintre un anume mod de a redefini raportul dintre moralitatea individuala si interesele de ansamblu ale societatii (indiferent daca le intelegem in termeni statici sau in termenii unei dinamici istorice) ce rezulta dintr-o conceptie secularizata a notiunii de providenta, conceptie ce poate justifica atat capitalismul, la Mandeville si discipolul sau postdecembrist Patapievici, cat si socialimsul si capitalismul (cel din urma ca etapa necesara a evolutiei catre socialism – vezi trimiterea care o fac la textul lui Marx despre rolul ”providential” al brutalei exploatari coloniale britanice din India) la Marx – via Hegel. De fapt, radacinile conceptiei sunt mai vechi si, daca e sa-i dam crezare lui Leo Strauss (pe care il stapanesc mai bine decat pe cei doi mari filozofi germani) coboara pana la Machiavelli. Pe scurt, daca viziunea traditionala clasica si iudeo-crestina pornea de la premisa congruentei dintre morala individuala, cea in virtutea careia te (si) mantuiesti in lumea de dincolo, si interesul social, la Mandeville, cele doua se afla intr-un raport antagonic, caci bunastarea societatilor se bazeaza pe lacomie iar virtutea personala, inteleasa in sens traditional, se dovedeste a fi cauza saracirii si declinului lor. Altfel spus, costul mantuirii in lumea de dincolo este pierderea lumii de aici, si invers, contribui la dezvoltarea si prosperitatea lumii de aici doar cu pretul pierderii sufletului (evident, in masura in care esti crestin si crezi in existenta lui).

Ulterior, aceeasi identitate dialectica dintre bine si rau si implicita recartografiere a orizontului moral al individului se regaseste in viziunea marxista asupra progresului, unde e bine (se dezvolta fortele de productie ce furnizeaza baza necesara pentru o oranduire sociala superioara) pentru ca e rau (societatea se destructureaza, creste gradul de pauperizare, polarizare sociala, mizerie si alienare – de altfel, in linii mari acesta este si tipul de argumentatie pe care l-a utilizat Emanuel Copilas in 2014, ca justificare pentru votul acordat la vremea respectiva lui Klaus Iohannis: ”Ar fi desigur ipocrit, imoral și realmente abject să li se explice pensionarilor, săracilor, exclușilor – al căror număr va crește, nu am mari dubii în această privință – că rațiunea e vicleană și că istoria avansează numai pe latura sa negatică, așa cum consideră același inepuzabil Hegel” http://www.criticatac.ro/26856/ara-lui-iohannis-vod/), precum si in practica revolutionara leninista (si cu atat mai mult cea stalinista) unde scopul (triumful revolutiei) scuza mijloacele (nu foarte crestine sau kantiene, daca e sa fac trimitere la un pasaj din Troțki citat la pagina 79, unde explic poziția Bisericii Romano Catolice vizavi de chestiunea conflictului social, inclusiv in forma armata, iar mai devreme discut si notiunea de progres integral din cadrul doctrinei sociale catolice – progres non-dialectic, deopotriva individual si social, deopotriva material si spiritual- pe care banuiesc ca un marxist ortodox ar califica-o drept utopica). In orice caz, ajungem astfel la ceea ce Patapievici numeste ”teoria comunismului” si pe care o critica in virtutea faptului ca ea s-ar baza pe principiul ca ”nu poti face omleta fara sa spargi ouale” sau, altfel spus, pe principiul ca nu poti sa faci binele social fara sa faci raul individual, fara sa comiti pacatul (pacatul suprem, anume crima comunista), adica acelasi principiu pe care se bazeaza si filozofia sociala a lui Mandeville pe care Patapievici ne indeamna sa o asimilam crestineste, cu intelepciunea sarpelui si rapacitatea antreprenorului in cautare de profit.

Sursele la care am facut trimitere in sprijinul acestui tip de rationament, pe langa lecturile mele (recunosc, nu foarte solide din Hegel si Marx, cu siguranta nu la fel de solide precum cele ale lui Emanuel Copilas) sunt Louis Dumont, sprijinit de doi autori crestini, in speta Nikolai Berdiaev si Jacques Maritain. Sigur, poate ca unii care ii stapanesc mai bine pe Hegel si Marx vor contesta acest tip de lectura, iar aici intram intr-o dezbatere foarte interesanta fata de care ma arat cat se poate de deschis, dar relevant pentru cazul de fata este faptul ca acesta este modul in care cei doi ganditori germani sunt interpretati de o anumita dreapta, care isi gaseste un exponent autohton si in Horia-Roman Patapievici. Or, dincolo de problema mai vasta a exegezei hegeliano-marxiste, obiectivul meu in cartea pe care tocmai am publicat-o a fost sa scot in evidenta incoerenta argumentatiei lui Patapievici, pornind de la premisele acestuia din urma, obiectiv pe care tind sa cred ca l-am indeplinit in mod satisfacator. Ca Hegel si Marx voiau sa spuna (sau nu) altceva (personal consider interpretarea de mai sus corecta) decat ce a inteles Patapievici este deja o alta poveste.

In orice caz, ii multumesc lui Emanuel Copilas pentru atentia acordata cartii mele, care ma onoreaza, si pentru faptul ca mi-a dat posibilitatea sa formulez un rapsuns destul de amplu, cel mai amplu din cele ocazionate, pana acum, de recenziile la cartea mea.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Două replici (ca să nu se zică că nu sunt echidistant)

Prima:

E simplu: cand nu iti convine rezultatul votului, invoci ca argument incalcarea drepturilor omului sau a statului de drept, revendicand pentru tine autoritatea de a decide ce anume intra in categoria incalcarii drepturilor omului si a statului de drept. Altfel spus, daca ar fi dupa mintea ta, ai castiga tot timpul, n-ai mai pierde niciodata.

Optiunea democratica inseamna sa accepti legitimitatea dezacordului, in limitele cadrului constitutional, si faptul ca deciziile politice se iau cu majoritate de voturi, adica sa recunosti legitimitatea unor decizii politice cu care se intampla sa nu fi de acord. Tot astfel, daca tot vorbim de stat de drept, inseamna sa accepti ca, in cadrul procesului democratic, nu poti fi concomitent si jucator si arbitru. Pentru ca daca ai fi, ai castiga tot timpul. Ceea ce este absurd si in mod evident nedemocratic. Poate sa nu iti placa decizia majoritatii, poate sa nu iti placa decizia arbitrului (Curtii Constitutionale), le poti critica si dreptul tau de a le critica trebuie garantat, atata timp cat transmiti, in mod lipsit de echivoc, ca vei accepta rezultatul votului si arbitrajul independent ca hotarari legitime, pe care te angajezi sa le respecti, si ca vei incerca sa le revizuiesti doar pe cale pasnica, constitutionala si democratica. Daca n-o faci, inseamna ca, fie si doar la nivelul aspiratiilor, esti adeptul dictaturii, nu al democratiei, fapt care te scoate din raportul de convietuire democratica si te plaseaza, prin raport cu ceilalti concetateni, intr-o stare de razboi civil (fie el doar latent), adica in starea de conflict lipsit de reguli si arbitru. Motiv pentru care nu mai ai dreptul sa te plangi daca vei fi tratat ca atare, sau altfel spus, daca vei fi tratat nu ca concetatean, ci ca dusman plasat in afara ordinii de drept.

Morala: incetati sa mai delegitimati arbitrul, revendicandu-va concomitent si rolul de arbitru si pe cel de jucator. Cu atat mai mult cu cat sunteti minoritate. Pentru ca arbitrul pe care il delegitimati cu acuzele voastre tembele de fascism este garantul drepturilor voastre. In momentul in care dispare arbitrul, sau in momentul in care dispare increderea majoritatii in impartialitatea sa, ramane raportul de forta bruta dintre voi si majoritate. A va plasa intr-un astfel de raport, cu exceptia situatiei in care va bazati pe o interventie militara straina, e o decizie foarte neinteleapta. Credeti-ma: cea mai inteleapta optiune este fair-play-ul. Nu tupeul de borfas.

O democratie liberala nu poate rezista fara o cultura a echitatii si respectului reciproc. Daca subminati acea cultura si democratia liberala pica, voi, ca minoritari, veti avea cel mai mult de suferit, desi, poate mai putin decat minoritarii de care va folositi pentru a va consolida statutul de privilegiati, si decat alti nevinovati care de-a lungul istoriei au tot platit pretul nesimtirii, imaturitatii si iresponsabilitatii elitelor.

 

A Doua:

Cu vreo două zile în urmă, Iulian Capsali a pledat pentru represalii. La adresa „sexomarxiștilor”. Într-o postare care începe cu întrebarea retorică „ce facem cu școlile?”, Iulian Capsali solicită nici mai mult nici mai puțin decât închiderea „viesparului ideologic” numit SNSPA, ce ar fi dat nației pe cei mai mulți profesori și intelectuali care în decursul ultimelor zile s-au ocupat cu promovarea teoriei democrației originale în care majoritatea are dreptul să decidă doar atunci când decide în acord cu recomandările minorității de experți în drepturile omului, fluiditate de gen și combaterea homofobiei. Despre acest discurs am spus ce am avut de spus, nu mai revin, precizând că, din punct de vedere profesional, de pe urma climatului de monopol sau cvasimonopol ideologic și intoleranță doctrinară care se instaurează în anumite medii universitare (nu cunosc din interior situația de la SNSPA, acolo unde a predat și un adept al neoconservatorismului hard ca Dragoș Paul Aligică, dar de pe facebook tinde să iasă în evidență, într-adevăr, un anumit profil ideologic) are de suferit mai degrabă unul ca mine, cu studii multe și făcute degeaba, decât Iulian Capsali, care putea foarte bine să-i lase pe colegii de la SNSPA să fiarbă în suc propriu pre-electoral, fără să le dea apă la moară cu sloganuri de tip „CPF, face ordine!”, „Victor Orban unde ești, pe Soros să ni-l belești!”, sloganuri extremiste și, spre deosebire de referendumul de revizuire a articolului 48, anticonstituționale (vezi Articolul 32, alineatul 6, care garantează autonomia universitară), care nu fac decât să amplifice molozul cu care extremiștii situați de cealaltă parte a baricadei și-au propus oricum să ne umple pe toți, fără nuanțe și diferențieri.

Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum, ci despre întrebarea mult mai relevantă referitoare la „ce anume facem cu școlile”, sau ce anume au făcut cu școlile, pentru școli, cei din zona care se tot dă de ceasul morții din pricina „soroșizării” și face apel la soluții extreme, în urma cărora ne-am putea trezi cu declanșarea articolului 7 (vezi recentul caz al Ungariei) și cu o Românie extraeuropeană unde, ca în Turcia lui Erdogan, Dragnea, tanti Firea, Băse, Tăriceanu și alții aflați la butoane o să numească direct rectorii universităților, o să decidă ce anume se predă acolo, după care o să urmeze și presa și o serie de alte măsuri providențiale menite să ne izbăvească pe veci de „tirania corectitudinii politice” (apud Patapievici) și de multe alte norme occidentale (conflict de interese, șpagă, transparență, selecție meritocratică) pe care de ani buni ne chinuim să le asimilăm, demers modernizator pe care s-ar putea să-l ratăm din nou, atât din cauza ambițiilor neobolșevice ale unei minorități extremiste, cât și datorită reflexelor defensive neofasciste pe care cele din urmă le alimentează.

Revenind la ce spuneam, țin minte că un prieten a adresat cândva unei adunări de acest tip următoarea întrebare: oameni buni, Soros a dat zeci de mii de burse (evident, are și de unde). Bă, dar voi ați pus mână de la mână ca să dați măcar una (ce să mai vorbesc de deschiderea unei universități – și gândiți-vă câte universități și colegii are Biserica Catolică în Vest și ce școală se face acolo)? Ani la rând, resursele (financiare și de imagine), atâtea câte au fost (multe, puține, nu știu), s-au dus către toate idioțeniile conspiraționist-apocaliptic-neolegionare care acum sunt scoase din grila de program (vezi retragerea Asociației Rost) ca vulnerabilități ce ne expun strategiei de discreditare a taberei adverse. Iar când cu ani în urmă le spuneam oamenilor să renunțe la porcăriile astea, nu doar pentru că sunt greșite, ci și pentru că vulnerabilizează poziția Bisericii în fața celor care urmăresc să o distrugă, mă trezeam că sunt acuzat că sunt omul lui Soros, cu toate că, spre deosebire de dreapta boierilor minții care s-a format în anii ’90 inclusiv pe banii lui, n-am încasat niciun leu de la unchiul George. Pe de altă parte, nici n-am primit vreodată vreun telefon de la un episcop al Bisericii Ortodoxe Române care să mă întrebe de sănătate. Nu că ăsta ar fi obiectivul meu în viață, dar, din motive obiective, nici nu poți să faci la nesfârșit cercetare serioasă ca muncă voluntară.

În ceea ce privește dreapta pro-europeană și anticomunistă, când n-au mai luat bani de la Soros, s-au branșat la Konrad Adenauer Stiftung, Hanns Seidel, CADI, Heritage Foundation, CATO, adică toți promotorii politicilor neoliberale de asasinat social, și, în plus s-au și mozolit rău de tot prin cufundarea adâncă în mlaștina băsismului. Drept consecință, acum sunt în cea mai mare parte compromiși și, după ce au urlat alături de Monica Macovei împotriva loviturii de stat și tiraniei majorității, o eventuală poziționare a lor în fruntea taberei care este la rândul ei acuzată astăzi de promovare a tiranei majorității riscă să decredibilizeze și mai mult demersul CPF. Ăilalți, care n-au luat bani de la KAS și CADI, s-au orientat natural către celelalte surse de finanțare, adică Soros, Friedrich Ebert, Erste, ș.a.m.d. În afara ăstora ce mai rămâne? Mafia academiilor de securitate și tocat fonduri degeaba (Gabi Oprea & friends) și cam atât. Cine vrea să funcționeze în afara acestor rețele, și a ideologiilor aferente, mai devreme sau mai târziu este constrâns să se lase de meserie sau, oricum, supraviețuiește doar prin mila lui Dumnezeu, fiind în plus suspectat ba că e omul lui Soros, pentru că nu-i plac legionarii, ba că e un diletant frustrat, pentru că nu participă la cultul lui Pleșu.

Drept consecință, BOR nu mai rămâne să se bazeze decât pe tot soiul de aiuriți care dau periodic cu oiștea în gard și ies la atac aiurea, imatur și prematur. După ’89, s-au înmulțit facultățile de teologie precum ciupercile după ploaie. Ce au produs departamentele de teologie în materie de doctrină socială și teologie politică? Exceptându-i pe cei care, din motivele și cu beneficiile expuse mai sus, s-au tăvălit prin mocirla neoliberalismului de rit băsist (pentru a fi ulterior reciclați ideologic – ritual ce pare să fi luat locul renașterii prin pocăință – la trustul de presă al Patriarhiei), câți oameni capabili de a polemiza argumentat, documentat și fără excese și aberații compromițătoare, cu „sexomarxiștii”, a reușit să formeze Biserica Ortodoxă Română și puzderia de asociații ortodoxe? Ce să mai vorbesc de zona capitalului local, în veșnică luptă cu multinaționalele prădătoare. Cu ce anume a contribuit toată această zonă „antiglobalistă”, „antisorosistă”, „antisexomarxistă”, ș.a.m.d. la coagularea unei alternative autohtone în materie de educație și societate civilă? Vă zic eu cu ce: cu tot soiul de tâmpenii sinistre care le-au ridicat mingea la fileu ălora.

Publicat în Uncategorized | 7 comentarii

Noi scene dintr-un război murdar

„Mihaela Biolan Întrebare: Al Treilea Reich a fost o democrație? [cineva întrerupe discursul oponentei, dar vorbele lui nu se aud clar] Pentru că majoritatea a decis atunci discriminarea și exterminarea evreilor. România între 1939 și 1944 a fost o democrație? Antisemitismul de stat practicat atunci a fost un act de democrație.

Reacția (căci ar fi impropiu să spunem „răspunsul”) domnului Iancu a reprezentat unul dintre cele mai șocante derapaje ale discursului public recent:

Gheorghe Iancu Doamnă, nu mai ocoliți istoria! Nu în ’39 (sic) a decis Hitler să facă treaba asta (sic); de-abia în ’42 s-a-ntâmplat treaba asta, când a început să înnebunească…”

Niște cetățeni profund îngrijorați de incontestabila ascensiune a fascismului, al cărei vehicul contemporan este Coaliția pentru Familie, adresează „onoraților membri ai Comisiei de etică” a Universității București o petiție prin care solicită disciplinarea profesorului Gheorghe Iancu, care, conform semnatarilor, s-ar face vinovat de negaționism.

Ce se înțelege însă din răspunsul confuz al profesorului Iancu la intervenția doamnei Biolan, intervenție care, în treacăt fie spus, conține o eroare istorică cel puțin la fel de grosolană precum cea care îi este imputată lui Iancu (comparația cu România anilor 1939-1944 este complet deplasată, pentru că politicile antisemite din România acelor ani nu au fost votate, nici direct, nici indirect, de nicio majoritate, România fiind, încă din primăvara anului 1938, o dictatură instaurată prin lovitură de stat de către Carol al II-lea, dictatură căreia, până în 1989, aveau să i se succeadă altele – legionară, antonesciană, comunistă -, niciuna dintre acestea nefiind validată prin alegeri libere și corecte)? Trecând cu vederea, pentru moment, teza discutabilă referitoare la originea democratică, sau, mai precis, majoritară, a puterii dobândite de Htiler în 1933 (teză contestată, pe vremea când „băsiștii” denunțau „tirania majorității”, chiar de către unul din colegii de echipă ai doamnei Biolan, „pucist” și el, acum cinci ani, conform criteriilor „antifasciștilor” și „anticomuniștilor” patapieviciano-macovisto-tismăneni de la vremea respectivă http://voxpublica.realitatea.net/…/hitler-democratia-si-dic…), se poate spune că Iancu surprinde în mod corect o confuzie a doamnei Biolan și introduce, la rândul său, o altă confuzie.

Confuzia pe care Iancu o surprinde în mod corect este cea dintre ansamblul programului hitlerist de persecutare și exterminare a evreilor, care s-a desfășurat în etape și în urma unei serii de decizii, unele dintre ele – și mai ales cea mai dementă și mai criminală dintre ele – secrete, care n-au fost supuse, fiecare în parte, votului populației germane, pe de o parte, și, pe de altă parte, ceea ce au votat alegătorii lui Hitler în 1933 când, după știința mea, soluția finală nu a făcut parte din platforma electorală a lui Adolf Hitler. Desigur, cele două aspecte nu pot fi separate unul de celălalt, deoarece alegătorii lui Hitler au votat un partid și un lider rasist și antisemit, dar nici nu pot fi reduse unu la celălalt, deoarece implicațiile ideologiei naziste aveau să se lămurească pe deplin abia la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, când aliații au descoperit camerele de gazare și crematoriile din lagărele de concentrare naziste. Invers, confuzia pe care Iancu, la rândul său, o introduce, este cea dintre soluția finală (cea mai dementă decizie a lui Hitler, de unde și asocierea, iarăși, confuză, a anului 1942 cu momentul în care acesta ar fi înnebunit) și ansamblul persecuțiilor și măsurilor discriminatorii la adresa evreilor, care încep odată cu preluarea puterii de către naziști, în 1933, și pe măsură ce trece timpul devin din ce în ce mai extreme

Cum se poate explica răspunsul lui Iancu? Pentru un om de bună credință, se poate explica în mai multe feluri: a) Domnul Iancu, asemeni doamnei Biolan, e confuz în exprimare (vezi confuzia stupidă dintre 1939, anul pe care, în mod greșit, doamna Biolan îl identifică drept an în care debutează politica antisemită a statului român, și 1933, anul în care Hitler preia puterea în Germania), asemenei preopinentei nu își structurează argumentația (doamna Biolan amestecă discrimnarea cu exterminarea în afirmația ei, domnul Iancu le amestecă și el în răspunsul său la afirmația doamnei Biolan), nu înțelege obiecția doamnei Biolan, pe care ar fi trebuit să o corecteze și apoi să o trateze cu rigoarea necesară, sau doar se face că nu o înțelege, preferând să recurgă la ironii ieftine, trădând, drept consecință, una sau mai multe maladii ale spiritului altminteri foarte prezente în platourile de televiziune din România unde, din păcate, de foarte multe ori nu sunt invitați cei mai inteligenți și cei mai articulaţi oameni; b) Domnul Iancu, asemeni doamnei Biolan, nu ştie istorie (la urma urmei, nici nu este domeniul lui de specialitate) şi, din nou, asemeni multor invitaţi din platourile de televiziune din România, îşi dă cu părerea, în doi peri, despre subiecte şi teme pe care nu le stăpâneşte; c) Iancu este un negaţionist sau, mai bine zis, un semi-negaţionist, care neagă persecuţia evreilor de până în 1942, nu şi soluţia finală.

Evident, cea de-a treia interpretare a răspunsului lui Iancu nu este deloc evidentă şi, după părerea mea, mult mai puţin plauzibilă decât primele două, căci, presupunând că în adâncul sufletului Iancu chiar este un negaţionist, ar trebui să fie chiar din cale afară de idiot ca să îşi dea arama pe faţă tocmai într-un asemenea context. Solicitând eventual clarificări, nişte interlocutori oneşti ar fi pornit de la premisa de nevinovăţie, de care ar trebui să beneficieze fiecare om într-o societate normală bazată pe dialog social, nu pe denigrări, calomnii, demonizări, denunţuri de inspiraţie stalinistă, procese de intenţie şi insinuări delirante, precum cele îndreptate de ceva vreme împotriva acestei Coaliţii pentru Familie. Iar aici ajungem, cred eu, la cheia explicativă a acestui incident, aceasta deoarece, în discursul oponenţilor ei, Coaliţia pentru Familie a fost oricum, de la bun început, Coaliţia pentru Fascism, Nazism, Tiranie a Majorităţii, etc. Iar acum, când onorabilii apărători ai democraţiei l-au prins pe Iancu cu mâţa în sac, evident că nu au mai stat să verifice despre ce fel de mâţă e vorba de fapt, ci, juisând de bucurie că judecăţile lor apriorice (sau mai bine zis paranoice) „atât de bine întemeiate” au fost, într-un final, confirmate, nu-i aşa, de o probă „irefutabilă” (a cărei adevărată natură numai cei orbiți de convingerile lor fascist-homofobe nu pot să o sesizeze), au început să urle deopotrivă panicați și entuziaști prin cetate: „a hulit, a hulit, ce altă dovadă ne mai trebuie!”, după care „pac și la războiu’!”, sau, altfel spus, se duc repede și-l denunță pe Iancu la „onorabila comisie de etică a Universității”.

De ce? Păi deoarece în instituțiile în care se reproduc (în sens social, nu neapărat biologic) elitele unei societăți trebuie menținut un climat de frică și intimidare care garantează că aceste elite vor fi conformiste, fricoase, oportuniste și nevertebrate, incapabile de judecată autonomă și originalitate creativă, adică se vor reproduce în continuare ca batalioane stupide și disciplinate de stormtrooperși gata oricând să apere „democrația” de poporul homofob și fascist, sensul agitației elgebetiste ținând doar în mică măsură de problemele efective ale minorităților sexuale și în mult mai mare măsură de imperativul consolidării unor astfel de ierarhii și diviziuni sociale. Este important ca omului să-i fie frică să deschidă gura, chiar și atunci (sau mai ales atunci) când o deschide ca să se apere de o etichetare infamantă și ca oamenii cu personalitate și coloană vertebrală să fie rejectați prin astfel de mecanisme de selecție. Căci dacă se dovedesc „flexibili” într-o situație, se vor dovedi și în altele. Vor fi „tovarăși de nădejde”. Așa se impune disciplina și așa se consolidează puterea.

Și dacă tot veni vorba de „prestigiul internațional” al Universității București invocat de semnatarii petiției (acum câteva zile semnalam faptul că, potrivit clasamentelor oficiale, nu se află nici măcar în primele 1000 de universități din lume), emblematică, pentru fenomenul formelor fără fond, este diferența dintre maniera tranșantă și promptă în care a răspuns filozoful (fost) tehnocrat Mircea Dumitru (în doar câteva ore de la lansarea petiției) la afirmațiile vagi, confuze și mai mult decât interpretabile ale lui Gheorghe Iancu și modul vag, confuz și mai mult decât interpretabil în care a răspuns la verdictul suprarealist, curat postmodern, al CNATCDU, în cazul, clar ca bună ziua, al plagiatului șefei DNA Laura Codruța Kovesi.

Acum: “Rectorul Universității din București, profesorul Mircea Dumitru, a solicitat conducerii Comisiei de Etică să ia în discuție declarațiile domnului profesor Gheorghe Iancu. „Cred că suntem datori față de generația actuală și față de cele viitoare să respectăm adevărul istoric și să fim consecvenți în combaterea antisemitismului, a urii și a rasismului”, precizează rectorul Mircea Dumitru pe contul său de Facebook.”

https://www.facebook.com/Universitatea.din.Bucuresti/posts/10154709189958100?pnref=story

Atunci: „În referatul tehnic, decizia a fost exact aceasta: 4% reprezintă o copiere după surse care nu sunt menţionate în corpul tezei şi 1% plagiat, copiere care a fost preluată din surse generale din domeniul jurisprudenţei. (…) Propunerea făcută atât de comisia tehnică, cât şi de comisia juridică a fost ca pedeapsa să fie proporţională cu frauda. Şi au insistat că la această proporţie de 5%, dânşii nu pot să recomande retragerea titlului”, a afirmat Dumitru (…)

„Într-o astfel de situaţie, la universităţile care au toleranţă zero de copiat, recomandarea care se face este să se refacă teza şi nesusţinerea tezei”, a insistat ministrul Educației.”

http://www.euractiv.ro/…/cnatdcu-procurorul-sef-al-dna-laur…

Una din cauzele pentru care, din punct de vedere academico-intelectual cel puțin (dar nu numai), suntem zero pe plan internațional, ține de faptul că manifestăm toleranță zero față de o „intoleranță” cu înțeles tot mai larg pe zi ce trece, deci suntem la zi cu tembelismul de dată recentă și terorsimul intelectual practicat, ocazional, în cele mai prestigioase universități din afară, dar, pe de altă parte, suntem foarte flexibili atunci când vine vorba de normele elementare de etică personală și profesională, pe care nu reușim să le asimilăm, asta și deoarece, din varii motive (nu doar cele expuse mai sus), ne bucură compania nulităților ticăloase pe care le și promovăm în funcții de responsabilitate și vizibilitate publică.

Pe de altă parte, sunt încrezător că „tacticile murdare” la care recurg detractorii Coaliției pentru Familie vor da rezultate contrare celor urmărite, în sensul în care, în ochii opinie publice, cel mai probabil îi vor discredita pe cei care le utilizează. Cine va câștiga credibilitate și capital politic de pe urma acestei abordări este deja o altă poveste, nu neapărat liniștitoare, dar în orice caz, cred sincer că de pe urma unei astfel de opoziții, „fasciștii”, reali sau închipuiți, nu au decât de câștigat.

Publicat în Uncategorized | 3 comentarii

Război în USR

Mesajul transmis de oponentii demersului CPF, atat cei din USR cat si cei din societatea civila, indiferent daca ii preocupa mai degraba problema coruptiei sau mai degraba problema saraciei, este simplu si clar: cineva care nu raspunde cu „da, sa traiti!” la revendicarile activistilor LGBTQ, nu are ce cauta in organizatiile noastre, nici in USR si nici intr-un alt partid care ar putea sa apara ca alternativa „antisistem” la USR. Marturisesc ca pana acum chiar nu prea am intalnit oameni care sa zica: „domne, nu sunt de acord cu initiativa CPF, dar inteleg ca e o initiativa legitima, constitutionala, nu este sfarsitul lumii, e o viziune conservatoare pe care nu o impartasesc, drept care am sa merg sa votez nu, sau am sa stau acasa deoarece am alte lucruri mai bune de facut”. Nu. Oamenii au pus problema in cu totul alti termeni: cine nu e cu noi e inamicul democratiei, fascist, nazist, homofob, cu astia nu negociezi, astia nu au ce cauta intr-un partid democratic, huo, rusine, la puscarie.

Pana la urma, e dreptul lor sa o faca, dar banuiesc ca o fac (daca mai au un dram de maturitate) constienti de faptul ca, in conformitate cu logica reprezentativa a democratiei, nici nu vor mai pupa vreun vot de la cei care nu le impartasesc viziunea maniheista (iar acestia, nu mai are rost sa o spun, sunt multi si destul de diversi in optiunile lor politice, inclusiv atunci cand vine vorba de chestiunea drepturilor minoritatilor sexuale, care pana una alta pot fi rezolvate si printr-un parteneriat civil, cu care multi dintre cei care se opun casatoriei intre persoane de acelasi sex sunt de acord, dar se pare ca nici asta nu este indeajuns, tot un monstru homofob ramai). Daca n-am ce cauta in partidul tau, nu te astepta sa te votez.

In fine, asta inseamna ca fie, din postura de formatiuni politice care se lupta sa treaca pragul de 5%, mizeaza pe faptul ca, in realitate, foarte putini romani se simt lezati de atitudinea lor, fie submnieaza cu buna stiinta posibilitatea de a construi consensul politic necesar pentru a ataca problemele care pretind ca ii preocupa, in speta saracia si/sau coruptia, probleme care pentru ei par sa fie cel putin la fel de importante ca legalizarea casatoriei intre persoane de acelasi sex. Ceea ce, evident, demonstreaza cat de serioase si/sau sincere sunt aceste preocupari ale lor (saracia si/sau coruptia) si cat de lucizi si maturi se dovedesc a fi in autismul lor sectar si maniheist.

Pana la urma, timpul ne va lamuri cum stau lucrurile de fapt, dar eu raman la ideea ca un om intelept cauta sa-si faca cat mai multi prieteni si cat mai putini dusmani, si ca un politician matur isi stabileste o ordine a prioritatilor si isi adapteaza, realist, agenda politica, la realitatile de pe teren, la conditiile specifice ale societatii in care actioneaza. Pentru moment, optiunea de a-i „demasca”, „marginaliza” si „pune la zid” pe „medievalii ortodoxiei” in numele „drepturilor omului” va primi, in mod firesc, din partea tuturor celor vizati (categoria in care se pare ca intra nu doar babele homofobe, ci chiar si un „impaciuitorist” ca nicusordan), un raspuns pe masura, care se va concretiza intr-o binemeritata marginalizare politica a apostolilor noii religii. Sau, ma rog, sa-i voteze cei care se regasesc in ideile si practicile lor. Mie chiar nu imi inspira incredere. Mai bine sa ma guverneze coruptii decat fanaticii si politrucii.

PS: În ceea ce-l privește pe Nicușor Dan, de la bun inceput, decizia sa de a pleca de la Primaria Capitalei, acolo unde, ca alegator, i-am acordat sansa sa se ocupe de un domeniu la care parea ca se pricepe, a fost o mare idiotenie. Indata ce l-am vazut, dupa anuntarea rezultatelor de la locale, ca ma lasa cu ochii in soare, ca om care l-am votat, si pleaca sa „salveze” Romania, incropind peste noapte un partid alaturi de toti dubiosii, mi-am dat seama ca este un aventurier diletant. Ca exemplu de petarda politica, cazul Nicusor este oarecum emblematic pentru trecerea de la economia lucrului bine facut la economia bazata pe bule speculative. Nicusor fiind tanar, daca ramanea consilier la capitala si se tinea de treaba, avea toate sansele sa fie primar in 2020. Daca s-ar fi dovedit a fi un bun primar, dupa doua mandate, avea toate sansele sa castige alegerile prezidentiale. Dar data fiind strategia mesianismului improvizat si imberb, alimentat de o ura prosteasca impotriva PSD-ului, pentru care a optat, Nicusor este deja un produs expirat. Sincer, imi pare rau pentru el. Dar isi merita soarta. Te bagi in tarate, te mananca… Ghinea.

PPS (despre „rasism”): Clipul electoral postat ma duce cu gandul la un politican roman, pe nume Basescu Traian, care in 2007 ne chema la urne sa salvam democratia, dandu-le o lectie celor 322 de „politicieni corupti” care „ne furasera votul”, pentru ca in 2012, cand acelasi Basescu ne-a luat pensiile si salariile, tot el sa ne indemne sa stam in casa pentru a nu ne face partasi la „lovitura de stat” ce avea sa duca la instaurarea „tiraniei majoritatii”. Dar referendumul nu isi schimba natura doar in functie de timp, ci si in functie de spatiu, sau mai bine zis, in functie de euroregiune, fara sa se tina cont de faptul ca, in teorie cel putin, si noi, asa trogloditi cum suntem, tot cetateni UE se presupune ca am fi. Ca atare, ceea ce la ei e sarbatoare a democratiei, la care o inviti si pe bunica, la noi e, din contra, mobilizare a maselor periculoase intrucat homofobe. Quod licet Iovi, non licet bovi (ca tot sunt munciti romanii ca vitele). Consultarea populara e buna doar cand o castiga cine trebuie. Ca atare, dupa mintea unora, ar trebui sa avem si noi dreptul de a vota, dar mai incolo, cand o sa votam cum trebuie.

In orice caz, cred ca tehnocratiei europene ii convine de minune ideea de natie troglodita, incapabila de autoguvernare, pe care o cultiva cea mai luminata patura a societatii romanesti, precum si aceasta logica potrivit careia un referendum poate sa fie odata sau undeva ceva si altadata sau altundeva cu totul altceva. Asa, UE reuseste concomitent sa fie si sa nu fie o democratie. Sa fie o democratie cand poporul voteaza cum trebuie si sa nu mai fie o democratie cand poporul voteaza cum nu trebuie. Chiar daca, spre deosebire de vara lui 2012, UE nu mai avertizeaza cu privire la lovitura de stat (un argument in plus impotriva tezei conform careia un astfel de referendum ne-ar plasa in afara „standardelor europene”), este esential sa ne obisnuim cu diviziunea intre civilizati si retardati, cu dublul standard, precum si cu principiul conform caruia pentru majoritate trebuie sa decida o minoritate, cu exceptia cazurilor cand majoritatea oricum decide ca minoritatea.

Mai jos, niste imagini cu niste tineri liberi si frumosi care ii lumineaza si pe batranii mai inapoiati si mai prosti. Poate se prinde si de noi ceva si poate asa ne-om invrednici si noi de drepturile si libertatile proprii doar unui stadiu mai avansat de civilizatie.

Altminteri, misto PR, n-am ce sa zic.

Publicat în Uncategorized | 4 comentarii

Voința poporului și drepturile omului

Argumentul funcționează în felul următor:

1. Nu există democrație fără drepturile omului. Democrația fără drepturile omului e tiranie a majorității.

2. Refuzul de a accepta revendicările activiștilor lgbtq e o crimă la adresa drepturilor omului. E tiranie a majorității.

3. De ce? Pentru că așa spunem noi. Cine sunteți voi? Minoritatea.

4. Deci, democrația nu înseamnă puterea poporului, ci puterea minorității asupra poporului, sau, mai precis, puterea poporului în limitele prescrise de minoritatea lezată, nu de Constituție și instituția abilitată să o interpreteze pe aceasta din urmă.

5. Legile și actele normative ale unui stat îi afectează pe cetățenii acelui stat. Orice cetățean căruia nu îi convine o lege poate să spună că prin legea respectivă se încalcă drepturile omului, pe principiul: sunt om, legea nu îmi convine, deci se încalcă drepturile omului, pentru că orice lege care nu îmi convine nu este dreaptă cu mine, omul x

6. În acest sens, sunt unii care consideră că nerecunoașterea de către stat a cuplului în care trăiesc ca familie e încălcare a drepturilor omului. Alții consideră că vaccinarea obligatorie e încălcare a drepturilor omului. Alții consideră că absența vaccinării obligatorii e încălcare a drepturilor omului. Unii consideră că pedepsirea copilului de către părinți e încălcare a drepturilor omului. Alții consideră că pedepsirea părinților de către stat, pentru felul în care își educă copilul, mergând până la pierderea tutelei asupra acestuia din urmă, e încălcare a drepturilor omului. În fine, mai sunt unii, despre care am scris recent o carte, care consideră plata taxelor ca pe o încălcare a drepturilor omului (sau cel puțin plafonarea alocațiilor pentru mame).

7. În fiecare dintre aceste dispute, adversarii sunt fasciști, naziști, comuniști, deoarece, evident, numai niște monștri totalitari se pot opune drepturilor omului.

8. Firește, un stat în care fiecare lege ar fi suspendată atâta timp cât un individ, sau un grup, invocă încălcarea drepturilor omului, ar fi un stat neguvernabil. De aceea, după cum bine nota Carl Schmitt, autoritatea drepturilor omului, sau, mai precis, recursul la legea naturală, se traduce de fapt în „autoritatea sau suveranitatea unor oameni sau grupuri de oameni, care fac apel la această lege supremă și decid care este conținutul ei, modul în care urmează să fie implementată și de către cine urmează să fie implementată”. Sau, pentru a-l parafraza pe același Schmitt, suveran este cel care decide asupra drepturilor omului.

9. În România, asupra drepturilor omului decide Curtea Constituțională (deși, dacă ținem cont de cazul Toni Greblă…). De aceea, din punct de vedere legal, discuția e încheiată de ceva vreme. Ne vedem la urne.

10. Aceasta nu înseamnă că între timp problema n-ar putea fi dezbătută din punct de vedere moral. Doar că dezbaterea asta este foarte săracă. Pe de o parte datorită faptului că unii continuă să amestece planul moral cu cel legal, comportându-se de parcă Curtea Constituțională le-a uzurpat rolul de arbitru al procesului democratic, care de fapt lor li s-ar cuveni. De unde și aroganța, autosuficiența și intransigența cu care îi tratează pe inițiatorii demersului, pe care continuă să-l considere nu doar inutil, dăunător sau neinspirat, ci ilegitim. Firește, atitudinea lor se va răsfrânge asupra tuturor celor care vor vota la referendum, și la fel ca atitudinea de același tip manifestată în contextul referendumului din 2012 (lovitură de stat, tirania majorității, salvați democrația de popor, revoluția borfașilor, astăzi devenită revoluție a homofobilor), nici aceasta nu va fi uitată prea curând, adăugând noii falii și noi resentimente la cele deja acumulate în societatea românească. Pe de altă parte, și unii și alții țipă că familia trebuie protejată sau că homosexualii trebuie protejați, deși, în condițiile în care aici nu se discută nici despre adopție, nici despre parteneriatul civil, nici unii, nici alții, nu reușesc să explice cum anume este amenințată viața unei familii heterosexuale de căsătoria unui cuplu de homosexuali și cu ce anume este amenințată/afectată viața unui cuplu de homosexuali dacă statul nu îl recunoaște ca familie (căci, repet, nu despre parteneriat civil se discută aici).

11. În cele din urmă, nici nu mai vorbim de puncte divergente cu privire la ce anume este bine pentru România, atât pentru familii cât și pentru homosexuali, ci de un conflict surdo-mut și distructiv, care caută să stabilească cine anume decide în România (cine-i șeful, cine-i ciobanul la stână). Adică un conflict din care nu are nimeni de câștigat.

Publicat în Uncategorized | 4 comentarii

Ușor cu fascismul pe scări

Și totuși, am o nedumerire: Cum poți să califici drept „fascistă” opțiunea politică a unor colegi de partid, așa cum a făcut recent Adrian Dohotaru de la USR (altminteri băiat de treabă), rămânând în același timp membrul respectivului partid? Eu, ca om cu convingeri democrate (mă rog, conservatoare din punct de vedere cultural, liberale din punct de vedere politic, și, în limitele pragmatismului, socialiste în economie, deci atipice), mărturisesc că nu aș (mai) accepta să fac parte din același partid cu niște fasciști. Din două una: ori îți asumi principiile, în mod consecvent, ori îți măsori cuvintele, în mod onest și responsabil. Căci altminteri, când fascismul ajunge să fie utilizat ca o etichetă infamantă, bazată pe o definiție de tip reductio ad Hitlerum, ajungem inevitabil la una din două probleme:

1. În primul caz, genul acesta de abordare ajunge să submineze dialogul, ca mijloc de reglementare a intereselor divergente și diferențelor de opinie într-o societate democratică și pluralistă, nu doar la nivel parlamentar și de societate civilă ci, în cazul de față, inclusiv la nivelul propriului partid. În măsura în care luăm în serios termenul de fascist, atribuindu-i conținutul istoric specific, utilizarea calomniatoare și infamantă a cuvântului, cu scopul discreditării adversarului, pune capăt oricărui dialog. Așa cum nu discuți cu fasciștii, nu poți discuta nici cu cei care te consideră fascist, indiferent dacă ești sau nu. Prin definiție, fascistul e ăla care nu discută, ci dă cu pumnul (sau, conform unei binecunoscute formulări, duce mâna la revolver). Dacă cineva chiar te consideră fascist, e de așteptat că te va trata ca pe unul care nu discută, ci dă cu pumnul. Ceea ce înseamnă că va căuta să dea el primul cu pumnul. Din acel moment, dialogul încetează, iar odată cu încetarea dialogului crește partizanatul, sectarismul, suspiciunea, paranoia, ura și toate predispozițiile care sporesc potențialul de violență al unei societăți.

2. Pe de altă parte, utilizarea abuzivă a termenului fascist implică și un risc în sens invers, anume bagatelizarea noțiunii de fascism, inevitabilă atunci când fascismul ajunge să însemne orice și nimic, sau atunci când, după ce ți-ai făcut colegii (de parlament și de partid) fasciști în plen, te duci și bei o bere cu ei la braseria Camerei Deputaților. Această bagatelizare nu reprezintă doar o insultă la adresa memoriei victimelor fascismului, care probabil că n-au fost colegi de partid și tovarăși de pahar cu cei care i-au lichidat, ci riscă să acrediteze ideea că fascismul e de fapt o chestie soft și, precum în povestea cu ciobănașul care țipa că vine lupul, riscă de asemenea să ducă la situația în care nimeni n-o să-i mai ia în serios pe cei care o să strige „fascism” atunci când lupul (fascist) chiar o să vină. Or, fie că vorbim de această abordare, fie că vorbim de prima abordare menționată mai sus, cei care aleg să „dezbată” propunerea CPF în acești termeni nu fac decât să contribuie la sporirea gradului de violență al societății românești și, implicit, la creșterea riscului de „fascism”.

3. În fine, dacă o definiție restrictivă a familiei, precum și convingerea că definiția familiei, cu care operează statul, trebuie să reflecte opinia majoritară a societății, te face fascist, înseamnă că sunt fasciști toți cei care definesc familia în termeni restrictivi și consideră că și statul ar trebui să procedeze la fel, în acord cu opinia majorității. Deci fascist este și cel care nu recunoaște familia compusă din varii combinații de câte trei, patru sau cinci, fiind pregătit să supună votului popular dreptul sacru și inalienabil al respectivilor de a fi recunoscuți de stat ca familie (în treacăt fie spus, asemeni comuniștilor, fasciștii nu au organizat niciodată consultări populare cu adevărat libere și corecte, fiind mai degrabă adepții ideii că minoritatea, sau liderul suprem, trebuie să decidă pentru majoritate). Adică, la fel ca în povestea cu rinoceri ai lui Eugen Ionescu, s-ar putea ca acela care strigă „fasciștii” să se trezească nu doar că are colegi de partid fasciști, ci că el însuși este fascist. Sau poate că nu este. Dar atunci, vorba lui Caragiale, s-o spună, ca s-o știm și noi!

4. Acestea fiind spuse, puteți foarte bine să fiți de acord cu căsătoria între persoane de același sex. Mai mut decât atât, se poate constata că electoratul cu astfel de preferințe poate vota, în momentul de față, pentru un partid predominant pro-lgbt (în timp, poate lucrurile se clarifică și mai mult prin excluderea „fascișților” din partid) care deține 10% din locurile din parlament, situație care ar fi fost de neînchipuit în urmă cu doar o legislatură. Deci „progresăm” mai repede decât ar putea să rezulte atât din strigătele de jale și alarmă antifascistă ale unora, cât și din entuziasmul infantil al altora, care se simt tari că „sunt trei milioane” (stai să vedem câți vor fi la referendum și, mai important chiar, să vedem câți vor fi peste douăzeci de ani). Pe de altă parte, „lăsați măcar fasciștii ca să doarmă-n colb de cronici / Din trecutul de… tristă amintire… v-ar privi cel mult ironici”.

Publicat în Uncategorized | 12 comentarii

Firea omenească și cea iepurească

Pe pagina sa de facebook https://www.facebook.com/georgemneamtu/posts/10210220249117627?pnref=story, Mihail Neamțu avertizează cu privire la iminența unui „tsunami spiritual” care urmează să se prăvălească asupra tuturor confesiunilor creștine din România. Mai mult decât atât, el precizează că a înainte-vestit pericolul care se materializează acum încă din 2005, anul în care a lansat prima ediție a Bufniței din Dărâmături. Bufniță care, de la o ediție (2005) la alta (2008) și-a schimbat culoarea penajului din roșu în portocaliu, aspect pe care Neamțu uită să-l mai precizeze.

În orice caz, dacă în cazul Ortodoxiei, responsabilitatea pentru dezastru le revine exclusiv ierarhilor lipsiți de har pastoral și/sau iubitori de mită (îmbogățirea prin mită e problema, căci altminteri, Neamțu însuși ne-a spus, în cea de-a doua ediție a Bufniței, că dorința de îmbogățire este pe deplin compatibilă cu Evanghelia lui Hristos), nicidecum intelectualilor de dreapta care, asemeni lui Neamțu, au propovăduit învățături „duhovnicești” precum cele menționate, în paranteză, un pic mai sus, atunci când ajunge la neoprotestanți, Neamțu se întreabă „ce stare de rugăciune, mister și contemplație vei comunica într-o clădire iluminată cu neoane și spoturi de concert hard-rock?” Păi probabil că una mai puțin anemică și rătăcită decât cea la care ajungi atunci când te hrănești nu doar cu „Patericul și Filocalia”, ci și cu „discursul motivațional” cu care se hrănesc „divizii întregi de vânzători în mari companii globale – de la General Motors sau Nestle până la Walt Disney sau Herbalife” https://mihailneamtu.org/…/discursul-motivational-echivale…/.

Totuși, eu zic că nu ar trebui să deznădăjduim. Rămânând în același registru cataclismic, e suficient să ne amintim că în prima ediție a Bufniței, Neamțu avertizase deja asupra iminenței unei „implozii ecologice terminale”, pentru ca doar trei ani mai târziu, în cea de-a doua ediție a Bufniței, să respingă (cu trimitere la expertiza lui Dragoș Paul Aligică) teza încălzirii globale ca speculație alarmist-pseudoștiințifică. Așadar, avem toate motivele să credem (și să sperăm) că, asemeni diverșilor pastori neoprotestanți care anunță periodic Apocalipsa, și Neamțu lansează de fapt doar o nouă alarmă falsă. Dați-mi voie să cred și să sper că, departe de a ne confrunta cu iminența unui „tsunami spiritual”, ne așteaptă în schimb o epocă de reînnoire/înverzire spirituală Herbalife.

PS: Într-o postare ulterioară, alături de site-ul Republica, Neamțu salută recenta luare de poziție a purtătorului de cuvânt al Patriarhiei Române, care a denunțat caracterul pseudo-creștin al iepuroilor („crescuți pe steroizi”) și găinilor plantate de Firea prin București https://www.facebook.com/photo.php?fbid=10210226036502308&set=a.2243256875879.121989.1081823837&type=3&theater. Ce pot să zic: mă bucură faptul că după ce a găzduit în cotidianul ei opiniile lui Neamțu referitoare la firea capitalistă cu care Dumnezeu, conform învățăturii ortodoxe, l-ar fi înzestrat pe om http://ziarullumina.ro/cu-optimism-despre-reforma-morala-a-…, Patriarhia, prin purtătorul ei de cuvânt, are timp să se ocupe de provocări mult mai serioase la adresa dreptei credințe strămoșești, precum iepurii și găinile cu care Firea a împodobit capitala. După cum precizează purtătorul de cuvânt al Patriarhiei „o găină uriașă înhămată la un car în care se află ouă, mânată de un iepure e o imagine care nu coincide cu viziunea tradițională asupra Paștelui, care trebuie să rămână o sărbătoare sobră” https://republica.ro/bisericile-ortodoxa-si-catolica-reacti…utm_content=buffer68402&utm_medium=social&utm_source=facebook.com&utm_campaign=buffer. Dar teoria referitoare la firea umană capitalistă, precum și cea referitoare la compatibilitatea dintre învățătura Evangheliei și îndemnul la îmbogățire, adresat de Guizot concetățenilor săi burghezi, coincid întru totul cu viziunea tradițională asupra semnificației întrupării, propovăduirii, jertfei și învierii Mântuitorului, semnificație care a fost și rămâne capitalistă. Motiv pentru care și Neamțu continuă să fie promovat și publicat la posturile de televiziune și editurile Bisericii Ortodoxe Române.

Așadar, un pas mic pentru Ortodoxie, un pas mare pentru lupta împotriva corupției – morale și estetice – pesediste. Când o astfel de vigilență teologică se manifestă în prime-time, cât de nebun trebuie să fie profetul care se grăbește să anunțe iminența unui „tsunami spiritual”?

Publicat în Uncategorized | 18 comentarii