Ca să ai un sistem de învățământ bun trebuie să îi recrutezi pe cei mai buni și ca să îi poți recruta pe cei mai buni trebuie să-i plătești bine. Se aplică în orice domeniu și de aici începe totul.
Argumentul cu „adevărații profesori” care predau din vocație e un cretinism neoliberal. Și și din cauza unor astfel de ideologii idioate a ajuns învățământul în halul în care a ajuns.
Nu poți să construiești un sistem public cu o armată de călugări cerșetori și precari în zdrențe care se sacrifică pe altarul vocației. Pentru că în orice societate, aceștia reprezintă excepția, nu regula, iar dacă vrei ca regula în educație să fie bună, atunci și salarizarea trebuie să fie bună.
În mod paradoxal, cei care vehiculează astfel de argumente sunt primii care atacă utopia comunistă pentru că a mizat pe etica patriotică și pe spiritul stahanovist atunci când i-a băgat pe toți la colhoz și s-a așteptat ca toți să muncească la fel de mult deși rodul muncii se împărțea egal la toți, indiferent de cât de mult muncea fiecare. Dar aceiași critici ai comunismului care a ignorat natura umană propun la rândul lor o utopie vocațional-neoliberală.
Or, dacă plătești puțin, pentru că vrei taxe mai mici pentru tine și pentru stăpânii tăi investitori, primești puțin. Primești cât meriți.
Dar deși sunt de acord că de undeva trebuie să începi și, baza fiind salariul, de la salariu ar trebui să începi, în principiu, cred că este la fel de naiv să crezi că se va rezolva ceva prin creșterea salariilor atâta timp cât creșterea salarială nu va fi dublată și de o creștere a exigențelor. Bineînțeles, nu pentru cei care predau deja la standarde înalte, ci pentru numărul foarte mare al celor care nu o fac.
Or, deși e posibil să îmi fi scăpat mie ceva, chiar nu am auzit vocea cadrelor didactice – nu mă refer la cazurile individuale, ci la vocea sindicatelor – de fiecare dată când s-a propus câte o nouă reformă tembelă a educației. Chiar sunt curios dacă sindicatele ar cere și standarde mai înalte ale actului pedagogic, nu doar bani mai mulți.
Dar așa cum clasa de mijloc trebuie să priceapă că dacă plătește puțin primește puțin, tot astfel și profesorii trebuie să înțeleagă că nu au ce să aștepte de la societate, în termeni de finanțare a învățământului, atâta timp cât școala românească produce, de la an la an, tot mai mulți analfabeți și semianalfabeți și atâta timp cât reformele tefeliste ale educației discreditează tot mai mult ideea de educație.
Dacă scoatem din programă logica, psihologia, filosofia, fizica, bilologia, chimia ș.a. m.d. contribuabilul se va întreba și el, la un moment dat, pentru ce mai îi mai bagă statul mâna în buzunar atunci când vine vorba de educație; de ce ar trebui să investească și mai mulți bani într-o instituție publică cu rezultate tot mai proaste și care se autodiscreditează, tot mai mult, pe zi ce trece, prin inițiative tembele și iresponsabile venite de la vârful ministerului și care nu par să întâmpine nicio opoziție la baza sistemului, adică din rândurile organizațiilor profesorale care ar trebui să apere nu doar drepturile, ci și obligațiile profesorilor, nu doar dreptul profesorului la un venit decent, ci și dreptul elevului la o educație decentă.
Știu, e un cerc vicios. N-ai rezultate în educație pentru că n-ai bani și nu ești luat în seamă atunci când ceri mai mulți bani pentru că n-ai rezultate. Tot astfel, deceniile de subfinanțare neoliberală au umplut sistemul de neisprăviți, adică de indivizi care nu puteau să câștige mai mult sau mult mai mult la privat, unde poți fi dat afară mult mai ușor, patronul sau managerul te călărește ca să fii productiv, se lucrează și în timpul sărbătorilor legale ș.a.m.d. Cea mai mare parte din cei care puteau să câștige mai mult la privat, pentru că îi ducea capul și erau îndeajuns de serioși și de disciplinați, s-au dus la privat, că oamenii mai au și facturi de plătit și familii de hrănit, nu pot toți să facă foamea din vocație ca să plătească tefelimea motivațională și stăpânii ei corporați taxe mici.
Astfel, în condițiile în care utopia neoliberal-vocațională a golit sistemul de vocație, mare parte din cei care au rămas să ceară salarii mari acum sunt profesorii fără vocație, adică genul de oameni care nu pot să ceară decât salarii mai mari. Chiar și în ipoteza în care am avea un minister hotărât să amelioreze calitatea actului didactic în paralel cu creșterea salariilor, ceea ce nu e cazul, încercările de reformă se vor lovi oricum de materialul uman fără vocație care s-a acumultat în cadrul sistemului de învățământ ca urmare a deceniilor de subfinanțare neoliberală justificată prin aberații motivaționale.
Mai mult chiar, în absența criteriilor de performanță, creșterea salariilor s-ar putea să facă și mai mult rău. Am mai auzit de cazuri de instituții publice unde, în urma creșterii salariale care nu a fost însoțită și de o creștere a standardelor profesionale, puținii oameni cu vocație au fost dați afară ca să le facă loc fripturiștilor care au dat năvala la stat abia după ce au crescut salariile îndeajuns de mult; înainte nu renta.
Sigur, sunt și multe excepții. Îmi place să cred că situația nu e atât de proastă (și dacă e, desigur, nu e doar din vina profesorilor). Dar din ce mai aud de la părinții cu copii în sistemul de învățământ preuniversitar și din ce văd eu însumi că intră în facultate după terminarea liceului, desigur, cu excepțiile de rigoare, nu am prea multe motive să fiu optimist.
Calea de mijloc 