Statul viu

E greu de crezut că Majestatea Sa Regina Elisabeta a II-a nu mai e printre noi. Când m-am născut, era deja de treizeci de ani pe tronul Marii Britanii. Într-adevăr, părea eternă, astfel încât în mintea mea nu prea pot să separ persoana ei de coroana britanică sau de însăși ideea de monarhie.

Cât timp locuiam în Canada, rugăciunile de la Liturghie pentru cârmuitorii țării erau personalizate. Mai exact, ne rugam nu pentru „cârmuitorii țării”, ca în România, ci întâi de toate pentru Majestatea Sa Regina Elisabeta, singura care era numită, după care urmau, fără nume, doar ca funcții abstracte, primul ministru, guvernul ș.a.m.d.

Identitatea dintre persoană și stat sau personificarea autorității confereau rugăciunilor respective o solemnitate cu totul aparte și ofereau o percepție sacră a autorității politice, integrată în ansamblul Liturghiei, care nouă republicanilor post-comuniști ne-a devenit cu totul străină. Din rețea impersonală de legi și instituții statul devine un organism viu, un corp cu un cap și cu o coroană care îl reprezintă.

La noi statul e o formă abstractă, cel mai adesea fără fond, pe care nu o putem personaliza decât cu riscul de a cădea în ridicol. Cum ar suna Pentru Majestatea Sa Președintele Iohannis, Băsescu, Iliescu, Domnului să ne rugăm? Statul republican e în cel mai bun caz rece, incapabil de a insufla atașamente și de a reprezenta simbolic apartenența la comunitatea de destin, iar deseori e de-a dreptul ridicol, neputând fi desprins de personajele caragialești care se perindă vremelnic pe la cârma sa.

La britanici e cu totul altfel. Statul e integrat în Liturghie prin persoana monarhului. E cum era pe vremuri la bizantini, la ruși sau la francezi. E mai presus de diviziunile politice vremelnice și întreține un sentiment al continuității și comuniunii dintre cei ce au fost, sunt și vor fi supuși ai aceleiași coroane și membrii ai aceluiași commonwealth.

Sentimentul continuității, al unității dintre trecut și prezent, dintre strămoși și contemporani, e specific britanic și rămâi uimit și profund impresionat atunci când constați că nu e vorba doar de ceva ce a scris Burke acum mai bine de două sute de ani, ci și de ceva ce încă se simte atunci când pui piciorul în Regatul Unit, de ceva ce a rămas, chiar și după Sex Pistols și întreg alaiul de aberații postmoderne, ceva ce încă diferențiază în mod clar Anglia de alte țări europene precum Franța, România sau Italia. E altceva.

Modelul unității dintre trecut și prezent în și prin coroană e Biserica în care Hristos domnește în mijlocul sfinților săi, ce se adaugă Trupului lui Hristos până la sfârșitul veacurilor. De aceea, monarhia britanică a rămas pentru noi toți, chiar și cei care am admirat-o de la distanță, fără să-i fim supuși, o punte de legătură cu Creștinătatea și vechea Europă, pe care regina Elisabeta a II-a a reușit să o conserve și datorită prestanței prin care s-a distins ca persoană.

Dumnezeu să o odihnească și să-i ajute pe urmașii ei să ducă mai departe această moștenire. Nu va fi ușor.