Religia pentru atei

Voltaire spunea cândva că dacă Dumnezeu n-ar fi existat, ar fi trebuit să fie inventat.

Ulterior, pe urmele lui Feurebach, Marx a avansat ideea conform căreia religia va dispărea odată cu alienarea și exploatarea care au făcut-o necesară.

Ideea lui Marx mi s-a părut întotdeauna neserioasă. Presupunând că alienarea și exploatarea capitalistă vor fi depășite vreodată, religia oricum nu va dispărea, cel puțin nu din acest motiv, pentru că nefericirea și neîmplinirea umană nu se reduc niciodată la dimensiunile lor socio-economice. Poate că la un moment dat oamenii nu vor mai putea sau vor refuza să creadă, dar asta nu înseamnă că nu vor mai simți nevoia să mai creadă, că nu vor mai simți golul lăsat în urmă de dispariția religiei. E ceva ce ține de condiția umană.

Ce beneficii, pe care le poate înțelege și un ateu, oferă credința? Sau, altfel spus, de ce, strict din punct de vedere pragmatic, e mai bine să crezi decât să nu crezi.

Viața e grea, dar devine mult mai grea atunci când din princina greutăților vieții te apuci de droguri sau de băutură. Sau nu e neapărat foarte grea, dar devine grea după ce te-ai apucat de droguri sau de băutură. Religia te păzește de propriile tendințe autodistructive, în timp ce înțelepciunea veacului de acum se traduce în sex, drugs and rock’n roll, adică într-o filosofie de viață care dăunează grav sănătății individuale și coeziunii sociale.

În al doilea rând, religia implică și comuniunea, solidaritatea și rețelele de întrajutorare care te ajută să navighezi mai ușor pe marea vieții. Atât prin familie cât și prin parohie, ea răspunde nevoii de apartenență a omului și furnizezază plase sociale acolo unde deseori statul eșuează.

În fine, e rău să suferi, dar să vezi cât de rău e atunci când suferi stăpânit de convingerea că suferința ta e lipsită de sens sau când nu poți să accepți că există un sens al suferinței tale, chiar dacă mintea ta limitată nu îl poate înțelege acum. Alteori, nu ai avea prea multe motive să fii nefericit, dar tocmai lipsa sensului aduce cu ea nefericirea, adicțiile și destructurarea relațiilor sociale.

Bineînțeles, capacitatea de a înțelege beneficiile credinței nu se traduce automat și în actul credinței. Există oameni sincer și lucizi care mărturisesc că ar vrea să creadă, dar nu pot. Pe de altă parte, o astfel de capacitate te ajută să fii cel puțin mai realist și mai smerit atunci când îți vine să le propovăduiești evanghelia ateismului și emancipării sexuale altora, mai ales acelora care nu își permit să stea pe la dezintoxicare. Căci există și o doză de adevăr în afirmația lui Marx, în sensul în care toxicomaniile, depresiile, dezintegrarea familiilor și a parohiilor se resimt mult mai rapid și mai dur la baza piramidei sociale, acolo unde resursele financiare destinate gestionării dezastrului spiritual sunt mult mai reduse.

Drept urmare, valul populist antisexomarxist la care am asistat în ultimii ani în America și în alte țări se explică și prin faptul că oamenii au fumat deja șaișoptismele astea hedoniste, individualiste, antipatriarhale și antiteiste și mulți au constatat deja că nu îi fac fericiți. Ba din contră. Iar la baza piramidei sociale vrăjeala ține mult mai puțin și constatarea vine mult mai repede. Pentru că atunci când ești sărac nu îți permiți să te joci prea mult de-a nihiliștii. Și într-un fel, tocmai oamenii ăștia pe care teoria marxistă îi consideră mai expuși naivității religioase sunt, de fapt, mai realiști.

Oamenii respectivi știu ce le face rău și studiile de specialitate o confirmă deja în mod cât se poate de clar. La fel cum știu că noii puritani care le propovăduiesc evanghelia nihilismului vesel, fie nu sunt deloc veseli ei înșiși, ci sunt praf, dar n-au ajuns încă în groapă datorită privileigiului social, fie sunt, de fapt, niște mic burghezi ipocriți, foarte conservatori în ceea ce privește viața sexuală, de familie și traiul sănătos, dar care simt nevoia să își afișeze, superior, toleranța, chiar dacă nici ei nu cred și nu practică ceea ce propovăduiesc.

Din acest punct de vedere, noul populism poate fi privit și ca o revoltă a maselor împotriva călăuzelor oarbe care vor să-i călăuzească și pe alții spre groapă. Sau ca un rânjet stârnit de constatarea că regele e gol (și pe interior, că altfel și-a făcut un obicei din a-și afișa goliciunea la paradele de profil).

Suprapunerea cu opoziția față de globalizare nu este întâmplătoare, căci pentru muncitorii blue-collar globalizarea nu înseamnă produse mai ieftine din China achiziționate din salarii consistente obținute în sectoarele economice privilegiate din Vest, ci pierderea locurilor de muncă, scăderea veniturilor și noi contracte de muncă mult mai proaste, adică niște condiții economice tocmai bune pentru a le combina cu disoluția familiei (că e patriarhală) și alaiul de patologii personale și sociale care vin în siajul secularizării și pe care oamenii oricum le simt pe propria piele, fără să simtă deloc nevoia de a mai și celebra noul stil de viață, deloc confortabil.

De bine de rău, statul național are o datorie față de fiecare fiu al națiunii pe care o reprezintă, datorie de care se achită mai bine sau mai puțin bine, dar măcar poate fi responsabilizat și tras la răspundere pentru că are niște responsabilități clare față de fiecare român, american, francez ș.a.m.d. În schimb, statul global are o responsabilitate față de toți, adică față de nimeni. Statul global doar îți dă un șut în fund, trimițându-te pe piața globală, un mediu al competiției sălbatice pentru care nu toți sunt la fel de bine înzestrați. Diferența dintre statul național și statul global e ca diferența dintre un tată și un oengist care lucrează pentru UNICEF.

Liberalii perorează împotriva lui Dumnezeu, împotriva familiei și a națiunii de pe o poziție privilegiată, deși deseori nefericită, din care încasează grosul beneficiilor globalizării neoliberale. Ceilalți își dau seama că cei care le dau țeapă și le fac rău le mai dau și lecții, ca să le amintească locul inferior pe care îl ocupă în iearhia socială, furnizându-i astfel și o justificare morală, îi apostrofează când nu își arată respectul față de niște spectacole ridicole și atașamentul față de niște concepții și stiluri de viață de care orice om normal, serios și imun la tentația masochistă fuge ca de dracu’, împăcând, numai ei știu cum, destrăbălarea cu puritanismul și fervoarea evanghelică cu nimicul.