Unul dintre paradoxurile vremurilor noastre constă în faptul că tocmai ideologia diversității și a incluziunii a făcut din mișcările de extremă-stânga contemporane niște mișcări care deseori sunt mult mai puțin incluzive decât mișcările de extremă-dreaptă.
Asumarea unui discurs incluziv și pro-diversitate a transformat aceste mișcări în niște secte păzite de niște cerberi isterici care în mod concret îi exclud pe toți cei care se abat câtuși de puțin de la ideologia lor hipermarginală întrucât hiperincluzivă. Niște secte care, odată cu ultima urmă de pragmatism politic, au devenit, ca orice secte, niște medii în interiorul cărora nu se poate comunica normal, nu se pot stabili relații interumane normale, și care sunt incapabile să comunice cu lumea (diversă) din afara sectei.
Între timp, romii săraci se înscriu în AUR pentru că au vorbit ei cu „domnu’ Simion” de la galerie care le-a spus că nu contează culoarea pielii ci doar să fii bun român. Ba chiar și mulți homosexuali se pare că au votat cu AUR.
Dacă aveți răbdare să citiți comentariile de pe pagina lui George Simion, veți vedea că acolo tot apare următorul termen: poporul. „Poporul e de partea dumneavoastră, domnu’ Simion”, „poporul are în sfârșit reprezentanți în parlament”, „tot poporul va ieși în stradă să vă susțină” ș.a.m.d. Reacția gardienilor corectitudinii politice la auzul cuvântului „popor” e de tip: ai auzit ce-a zis, das volk, tațo, mor!, e clar că urmează camerele de gazare episodul doi.
Dar ce desemnează, de fapt, substantivul „popor”? Care este, de fapt, poporul? Departe de mine gândul de a idealiza poporul sau de a nega orice legitimitate a preocupării pentru diversitate și incluziune. Acestea fiind spuse, cred că prin popor se înțelege totalitatea oamenilor normali, de treabă, abordabili, care în diversitatea lor au fost excluși de și din secta incluzivilor care în general câștigă mult mai mulți bani decât ei, muncesc în condiții mult mai bune și au mult mai multă putere de a influența opinia publică și autoritățile statului. E vorba de oamenii de rând care deseori pot coabita cu diferențele lor și fără medierea poliței limbajului și care pot să bea relaxați o bere la terasă fără să se teamă că interlocutorul ar putea să le sară brusc la beregată pe motiv de rasism, sexism, homofobie, transfobie, prejudecăți față de „lucrătoarele sexuale”, speciism ș.a.m.d.
Cândva, oamenii ăștia erau electoratul stângii. Acum, votează cu extrema-dreaptă nu doar datorită faptului că partidele de stânga s-au raliat la neoliberalism ori s-au dovedit incapabile să-l pună cu botul pe labe, ci și datorită faptului că ajung să constate că totuși „domnu’ Simion”, la fel ca domnul Trump, e mai incluziv decât incluzivii, fără să facă paradă cu incluzivitatea lui; sau poate tocmai d-aia.
Calea de mijloc 