Când eram adolescent mă uitam după controlori ca să știu când să mă dau jos din autobuzul cu care circulam fără bilet. Astăzi circul ca pieton pe stradă și mă uit după gabori ca să știu când să-mi scot masca din buzunar și să mi-o pun pe față. O măsură complet imbecilă, lipsită de orice fel de justificare rațională. Dar na, situația economică nu-i chiar roz și chiar n-am bani de amendă, nici timpul, răbdarea și iscusința necesară pentru a umbla prin tribunale.
Mă supun de nevoie, doar atunci când mă vede poliția. Cel mai jalnic mi se pare că arată concetățenii mei care poartă masca sub bărbie. Estetic vorbind, arată oribil, ca niște lobotomizați care umblă prin curtea unui azil de nebuni, în cazul de față condus tot de niște nebuni.
Ăia care poartă masca pe toată fața pot lăsa impresia că o fac deoarece chiar cred în eficacitatea unui astfel de demers. Unii poate chiar cred. Sau cel puțin mimează coerența: acceptând ipoteza – absurdă – că masca purtată în aer liber, când pur și simplu umbli singur – sau aproape singur – pe stradă, are un impact relevant asupra sănătății tale și a celorlalți, accepți și concluzia că porți mască pentru a proteja sau a te proteja.
Dar ce sens, științific, ar putea avea să porți masca sub bărbie? Singurul sens posibil în cazul acesta, care să implice o credință personală, e cel magic. Masca talisman. Toată lumea – atât cetățeanul cât și autoritățile – constată absența oricărei rațiuni și, pe cale de consecință, a oricărei legitimități, fie ea tradițională sau rațională. Statul te pune să participi la un ritual magic pe care l-a invitat recent, dar în care nici el nu crede.
Or dată fiind absența oricărei rațiuni, nu mai rămâne decât teama celui care o poartă și umilința la care este supus, reflectată de chipul său complet caraghios. Teama care nu are nicio legătură cu virusul. E doar teama de autorități. De poliție. E același gest pe care îl semnala Havel în „Puterea celor fără de putere”, acolo unde pomenea de vânzătorul de zarzavaturi care punea în vitrina magazinului plăcuța inscripționată cu mesajul „Proletari din toate țările uniți-vă!” Evident, omul n-avea nicio treabă cu idealurile revoluției proletare, doar le semnala autorităților că e băiat cuminte care nu vrea să aibă probleme.
„Port mască” nu „pentru că îmi pasă” (mă refer la situația particulară descrisă mai sus, nu la purtatul măștii în general). Ci pentru că mi-e frică. Nu de covid. Ci de poliție. Nu pentru că știu că am făcut ceva rău (cum știam totuși atunci când circulam fără bilet). Ci pentru că știu că suntem conduși de niște scelerați.
Masca purtată sub bărbie arată că nimeni nu crede, de fapt, în utilitatea purtării măștii pe stradă. Nici cetățeanul, nici autoritățile. Arată că singura realitate care se ascunde în spatele ipotezelor epidemiologice abracadabrante e cea a ierarhiei dintre polițist și cetățean. O ierarhie care se bazează exclusiv pe forță, iar supunerea în fața forței brute este întotdeauna umilitoare.
Calea de mijloc 