Dacă neoprotestanții americani recurg la argumentul de tip „What would Jesus do?”, în spațiul Ortodoxiei românești s-a încetățenit argumentul de tip „What would Pleșu do?”. După ce mă apostrofează pentru că am sesizat Avocatul Poporului cu privire la încălcarea libertății religioase, acuzându-mă de „medievalism”, domnul Andrei Mocearov mă întreabă dacă mi-l imaginez pe domnul Andrei Pleșu stând zeci de ore la coadă la moaște. Diferența dintre discipolii lui Iisus Hristos – fie ei neoprotestanți sau de alte confesiuni – și martoriii lui Pleșu e că argumentul de tip „What would Jesus do?” presupune, întâi de toate, o serie de exigențe pentru cei care recurg la acest argument tocmai datorită faptului că își asumă statutul de creștini (discipoli ai lui Hristos). În schimb, argumentul de tip „What would Pleșu do?” e un fel de măciucă tocmai bună pentru a-i păli în moalele capului pe creștinii care se țin de predanie în loc să-l urmeze pe Pleșu pe calea creștinismului adaptat la „exigențele secolului XXI” (ca să-l parafrazez pe domnul Mocearov). Pleșu e bun deoarece e o sursă inepuizabilă de surprize plăcute pe care ni le face la momentele de răscruce. Iar în timp ce ține isonul prin biserici, unde e oferit de către anumiți clerici ca alternativă civilizată la ortodoxia babelor, Pleșu are întotdeauna grijă să joace după cum i-o cere publicul său „de secol XXI”. Adică să joace la ofsaid pentru echipa adversă.
În fond, ce relevanță are, pentru domnul Mocearov personal, raportarea lui Pleșu la tema sfintelor moaște? Să înțeleg că dacă domnul Pleșu s-ar așeza la coadă ca să se închine moaștelor Sfintei Parascheva, domnul Mocearov s-ar așeza și el, ca un discipol fidel? Ce semnificație are etalonul Pleșu în afara instrumentării sale – împotriva oamenilor care iau în serios învățătura propovăduită de Iisus Hristos – de către cei care fie n-au nicio treabă cu religia, fie au cel mult un „Isus al lor”, șlefuit după chipul veacului acestuia?
Cu câteva zile înaintea referendumului din 2018, domnul Pleșu afirma că cine votează DA la referendum îi dă lui Dragnea posibilitatea să schimbe constituția după bunul său plac. Din punct de vedere legislativ, afirmația sa era cam la fel de validă ca modelul epidemiologic apocaliptic al lui Neil Ferguson (că tot veni vorba de viziuni medievale) din pricina căruia au fost nenorociți milioane de oameni. La vremea respectivă (la momentul referendumului) reprezentanții unui partid – fie-i țărâna ușoară! – care se tot plâng că legea electorală din România e prea restrictivă – deși diferența dintre numărul de semnături pe care îl strâng ei și pragul minim e cam la fel de mare ca diferența dintre realitate și predicțiile din registrul covidismului științific – s-au grăbit să salute mărturisirea „autentic creștină” a domnului Pleșu, în loc să dezmintă răstălmăcirea grosolană a sensului legii electorale la care s-a dedat una dintre eminențele cenușii ale nației. Oameni care fac carieră din atacuri la adresa „obscurantismului” și care pretind că vor o Românie educată (întâi de toate sexual) îmbrățișează tactici murdare bazate pe cultivarea și specularea celor mai primitive forme de manipulare și incultură civică.
În fine, ca să revin la domnul Pleșu, nu știu dacă acesta se va așeza vreodată la celebra coadă compusă din pupători de moaște, dar mărturisesc că l-am văzut odată la o conferință susținută de părintele Rafail Noica, iar după ce părintele a terminat de vorbit, domnul Pleșu s-a dus la pupitru unde a făcut un gest foarte medieval: i-a pupat mâna părintelui. Ce-i drept, în vremea aceea știința încă nu descoperise covidul. Conferința a avut loc în cadrul unui simpozion organizat de Patriarhia Română și dedicat teologiei Părintelui Stăniloae. O minimă familiarizare cu teologia Părintelui Stăniloae – și cu teologia ortodoxă, în general – sau, altfel spus, o minimă cultură teologică, îl va ajuta pe domnul Mocearov să înțeleagă că, în mare, vorbim de același principiu, atât în cazul pupătorilor de moaște, care îl revoltă pe domnia sa, cât și în cazul domnului Pleșu, pe care domnul Mocearov îl invocă împotriva aceleiași categorii de cetățeni și împotriva drepturilor lor constituționale.
În spiritul paralelei Pleșu-Iisus, voi încheia această scurtă polemică inițiată de intervenția abruptă a domnului Mocearov parafrazând îndemnul hristic: „mergi și fă și tu asemenea!”
Și în final câteva clarificări pentru iubitorii de dictatură și javrele care se grăbesc să dea vina pe Biserică pentru dezastrul guvernării peneliste susținute de USR:
Am spus-o și la începutul epidemiei și o repet și acum. Așa cum nu e de competența Bisericii să îți spună dacă un vaccin este sigur sau nu, tot astfel, nu e treaba Bisericii să se autocarantineze. Dacă guvernul consideră că anumite activități implică riscuri prea mari, el poate să le interzică, dar:
1. Măsura trebuie să se bazeze pe dovezi rezonabile, atât cu privire la beneficiile măsurilor, cât și cu privire la efectele lor adverse, nu pe speculații din registrul covidismului științific sau doar pe sentimentul că trebuie să interzicem și noi ceva ca să arătăm că ne pasă. Or cine mai poate avea încredere acum în știința oficială, după atâtea rateuri și manipulări de trei parale? Și a cui e vina că discursul științific a fost abuzat până și-a pierdut orice credibilitate?
2. Orice suspendare a exercițiului drepturilor trebuie să fie temporară, nu așa, cu zăhărelul, până la Sfântul Așteaptă, câte un pic, pic, pic până n-o mai rămâne nimic. Căci altfel drepturile sunt, de facto, anulate.
3. Măsurile trebuie să respecte principiul egalității tuturor cetățenilor în fața legii, precum și principiul respectului față de toate drepturile fundamentale. Nu să aibă la bază ierarhizări ale acestor drepturi pe care Constituția nu le justifică și care se traduc prin domnia bunului plac. Legea trebuie să fie predictibilă și egală pentru toți.
4. Măsurile trebuie să fie pregătite din timp și să se bazeze pe dialog cu instituțiile și comunitățile vizate pentru a se putea găsi soluția cea mai bună. Nu anunți cu o săptămână înainte că nu se mai ține evenimentul, fără să fi discutat nimic în prealabil, iar asta datorită faptului că nu ai fi putut să anunți asta cu două săptămâni înainte, pentru că era prea de tot să chemi lumea la pelerinajul electoral național și în același timp să o anunți că nu are voie să meargă la pelerinajul de la Iași.
Dacă măsurile se iau în acest mod, guvernul asumându-și responsabilitatea politică pentru ele, Bisericii nu îi rămâne decât să stabilească dacă le acceptă, pe principiul dați Cezarului ce-i al Cezarului sau dacă, socotind că s-a dat Cezarului ce-i al lui Dumnezeu, refuză să le accepte și își asumă, cu riscurile de rigoare, opțiunea nesupunerii civile.
Calea de mijloc 