Reformatorii

Mai e un gen de credincios care imi place mie: credinciosul de seminar (postgraduate) care moare nu de grija ortodoxiei, taind in stanga si in dreapta cu sabia duhului, ci de grija ca nu cumva ortodoxia sa o ia in directia „populismului”, „nationalismului”, „homofobiei”, „antisorosismului”, adica in directia care le provoaca insomnii lui si celor sapte, opt colegi ai lui, gardienii adevaratei ortodoxii la al carei adevar doar mica garda a puritatii academice poate sa ajunga.

Fireste, te poti abate de la adevar (a se scuza utilizarea acestei notiuni vetuste si atat de antipostmoderne) in multe directii, inclusiv in unica directie care ii preocupa pe acesti ortodocsi preaeducati si din cale afara de ingrijorati, dar genul asta de abordare unilaterala tradeaza de la o posta faptul ca nu te preocupa ortodoxia credintei bisericii, ci doar „ortodoxia” micii secte academice de care apartii.

La limita, e si asta o optiune legitima. Dar ceea ce este ilar este faptul ca le reprosezi toata ziua buna ziua ortodocsilor faptul ca nu adera la dreapta si preadocumentata credinta a unui alt grup social, un grup cu totul diferit si ca structura, si ca preocupari, care se strofoaca cu articole si seminarii sa-i invete pe prostii de credinciosi adevarata ortodoxie, dar ei tot dupa Cleopa, Papacioc si Boca se tin. E un fel de continuare a liniei Plesu, Badilita, Pataconsky, doar ca in alti termeni teologico-politici, mai progresist-liberali, ca na, nici bursele de azi nu mai sunt ce au fost bursele de altadata.

Dar cel mai amuzanta este ideea asta ca o comunitate vie, compusa din milioane de oameni, cu toate defectele proprii acestei forme de viata sociala care este aceeasi pentru toate marile religii, ar trebui sa caste gura spre iluminare si calauzire catre microdivizia de religious studies a mediului academic (sau mai bine zis a trendului academic) contemporan; in treacat fie spus, o comunitate nu neaparat moarta, dar destul de plictisitoare la nivel de dinamica sociala, oricat de interesante ar fi unele din textele pe care le studiaza. Ideea ca leadershipul si calauzirea trebuie sa vina din afara (un afara care nici macar nu este asumat ca atare), de la niste bursieri, nu de la oameni care isi asuma intai de toate o traditie si un popor, cu tot ce presupune aceasta asumare.

A sti sa dezvolti noi cai de evolutie in interiorul unei comunitati si traditii, a sti sa preintampini din interior deviatiiile nocive si periculoase, a sti sa smulgi doar neghina, fara sa smulgi si graul cu ea, toate acestea presupun un mare talent, nu doar intelectual, ci si la nivel de relatii interumane, un talent la fel de mare ca ridicolul oricarui posesor de diploma care se intoarce sa le explice el, doct si savant, babelor si popilor, cum sta de fapt treaba cu credinta pe care au invatat-o de la bunici si strabunici.

Daca din unghiul tau de abordare ai ajuns la concluzia ca ortodocsii de astazi sunt niste idioti sau ca nu sunt adevarati ortodocsi ca aia de la Oxford si Sorbona esti liber sa faci misto de ei cat vrei sau sa-ti vezi de studiile tale, dar e comic sa-i tot tragi ingrijorat de maneca, totdeauna in aceeasi directie.

Departe de mine gandul de a deprecia cecetarea academica sau de a denigra, fara nuante, comunitatea academica. Doar ca e aberanta, ilara si falimentara pretentia ca aceasta din urma sa conduca pe calea cea buna o Biserica de a carei viata e decuplata, caci altfel ar avea un discurs nu doar documentat si (auto)critic atunci cand este cazul, ci si mult mai nuantat, mai diversificat, mai inradacinat si in ultima instanta mai convingator.

Altminteri, poti face antropologie religioasa si istoria religiilor si fara pretentia de a reforma Biserica in conformitate cu ultimele „descoperiri” din domeniu.