Din replica destul de confuză a PS Ignatie (care vine după o primă intervenție) rezultă că cine contestă teza naturii și/sau temeliei creștine a capitalismului e bolșevic, mai exact bolșevic creștin, toți ceilalți critici ai capitalismului fiind doar bolșevici. Ca să acrediteze ideea potrivit căreia capitalismul are o temelie și o legitimitate creștină, H. R. Patapievici a scris pagini întregi de argumente, unele dintre ele vădit absurde, altele, ce-i drept, destul de sofisticate, pe care m-am străduit să le demontez în volumul Apostolatul antisocial: Teologie și neoliberalism în România postcomunistă. Nicio față bisericească de la noi nu s-a sinchisit (sau n-a îndrăznit) să recenzeze respectivul volum, motiv pentru care nici eu n-am de gând să-mi pierd puținul timp liber, pe care mi-l îngăduie capitalismul, implicându-mă, mai mult decât este cazul, în această dezbatere fără bibliografie. Prefer să-l dedic, mai degrabă, lecturii trilogiei lui Leszek Kolakowski, lectură pe care o recomand tuturor celor care vor să atace teme precum relația dintre capitalism și marxism fără să se facă de râs. Cartea lui Kolakowski, altfel un critic al marxismului, explică și ce este socialismul, și ce este marxismul, și ce este leninismul, și de ce toate aceste concepte se intersectează fără să se suprapună, în fine, și de ce nu orice critic al capitalismului sau al intervențiilor PS Ignatie este, în mod automat și cu necesitate, un bolșevic.
În orice caz, dacă Patapievici a consumat multă cerneală pentru a acredita teza pretențioasă a întemeierii creștine a capitalismului, iar subsemnatul a consumat, la rândul lui, multă cerneală ca să-l contrazică, singurul argument pe care pare să-l aducă PS Ignatie în sprijinul acestei îndrăznețe și destul de virulente luări de poziție este acela că „Pilda Talanților nu a rostit-o ideologul din Trier” – este voba de ideologul anticapitalist Karl Marx -, „ci profetul din Nazaret”. Dincolo de faptul că, utilizat în acest context, enunțul are o structură logică ce te duce cu gândul la celebra expresie a lui Gică Hagi, „viața e frumoasă, dar merită trăită”, sunt curios (în modul cel mai sincer, pentru că n-am citit întreaga patristică) ce sfânt părinte al Bisericii acreditează această interpretare literală a Pildei Talanților pe care o regăsim și la Mihail Neamțu, dar în niciun caz, așa cum am arătat în capitolul dedicat lui Neamțu din Apostolatul antisocial, în exegeza Sfântului Ioan Gură de Aur din Omiliile la Matei. Asta în contextul în care toți sfinții părinți condamnă împrumutul cu dobândă (la vremea respectivă i se zicea camătă) ca formă de îmbogățire necinstită (întrucât bazată pe „nemuncă”) și sunt curios cum anume ar funcționa, potrivit PS Ignatie, capitalismul fără camătă. Sigur, sunt conștient de faptul că într-o epocă istorică ulterioară a fost avansat argumentul, ceva mai subtil (și care merită o discuție separată), potrivit căruia, deși nu muncește, cămătarul își justifică profitul prin faptul că riscă. Însă recenta criză financiară, în care după ani de privatizare a profiturilor pierderile au fost socializate, arată că acest principiu, altminteri de negăsit în tradiția Bisericii Ortodoxe, are tot mai puțină legătură cu capitalismul contemporan, fiind valabil doar pentru căței (mici și mijlocii), nu și pentru (marii) dulăi.
Remarc, de asemenea, faptul că PS Ignatie alege strategia, nu foarte subtilă, de a le închide gura celor care consideră că lăcomia și capitalismul nu pot fi separate, iar cel din urmă nu poate fi justificat în termeni creștini, prin argumentul de tip „să arunce cu piatra”, în capitalism, „doar cel neatins de păcatul lăcomiei”. Nimeni nu neagă importanța de a fi consecvenți în relația dintre cuvânt și faptă, dar cred că la fel de importantă este consecvența gândirii, în general, ba mai mult, nu cred că ne putem aștepta să și facem ceea ce spunem atâta timp cât nici măcar nu suntem în stare să gândim și astăzi în aceiași termeni în care gândeam ieri. Așa stând lucrurile, dacă teze precum cea susținută de PS Ignatie le poate critica doar cel care s-a curățit pe deplin de păcatul lăcomiei, mă întreb, totuși, de ce Sfântul Sinod, deci inslusiv PS Ignatie, i-a chemat la referendumul pentru familie pe toți cei botezați în Biserica Ortodoxă, și nu doar pe cei care, pentru a reda cuvintele Mântuitorului, nu s-au uitat niciodată „cu poftă” la o reprezentantă (sau un reprezentant) al sexului opus? Ce să mai vorbim de alte păcate, din aceeași gamă, situate în intervalul dintre păcatul cu gândul și cel împotriva firii! Nu de alta, dar instrumentalizarea parșiv-aiuristică a argumentului de tip „să critice doar cel lipsit de păcat” este, că tot veni vorba, o specialitate din meniul apologetic al „sexomarxișlor”.
În fine, cred că în cazul de față, mai semnificativă decât Pilda Talanților este Pilda Semănătorului, în sensul în care, ani la rând, Neamțu a semănat nestingherit, iar acum culegem și roadele. Pentru că altfel, sincer, nu înțeleg de unde a venit impulsul, de ce a simțit PS Ignatie această nevoie (stringentă) de a apăra capitalismul taman în predica din Duminica Săracului Lazăr; sărac care, ne încredințează PS Ignatie, n-o să mai fie (sau n-ar trebui să mai fie) sărac și în capitalism, aceasta deoarece „capitalismul înseamnă prosperitate, inclusiv pentru cei săraci”; iar asta, bineînțeles, înseamnă că ăia care continuă să fie săraci și în capitalism sunt săraci d-ăia neplăcuți lui Dumnezeu, care își merită soarta. Căci, din două una: ori capitalismul nu creează „prosperitate” pentru toți, ceea ce înseamnă că avem o mare problemă atunci când încercăm să facem apologia creștină a capitalismului, ori ăia care nu beneficiază de pe urma prosperității generate de capitalism sunt săraci nu din vina capitalismului, ci din vina lor, ceea ce implicit înseamnă că mesajul pe care Biserica însăși îl transmite acestor săraci, nu puțini la număr, nu mai este „fericiți cei săraci”, ci este mai degrabă mesajul pe care îl aud ocazional la metrou, care mă zgârie și pe creier, și pe inimă, și care, din câte am înțeles, începe să fie „postat” și pe ușile unor biserici, un mesaj atât de simplu și de percutant care sună cam așa: „nu dați bani la cerșetori”. Oricum ar fi, dacă sistemul capitalist generează prosperitate și pentru cei săraci, pedepsindu-i, în același timp, pe săracii care doar își merită soarta, Pilda Săracului Lazăr devine complet inactuală. Ea ajunge să reprezinte, cel mult, o oportunitate de a peria capitalismul.
Desigur, și cu asta ating și fondul problemei, mai ales că niște prieteni, etichetați între timp ca bolșevici, mi-au solicitat opinia, în mod direct și cu necesitate ineluctabilă, capitalismul, ca și orice alt sistem socio-economic, nu creează lăcomie. Din punct de vedere creștin, la nivel strict individual, nimic nu poate impune o patimă anume sufletului care refuză să se lase corupt. Ce altă dovadă mai bună decât Lazăr care și-a păstrat smerenia, nădejdea și bunătatea deși era călcat în picioare de bogații (era să zic capitaliștii) din vremea lui? Probabil că de aici vine și confuzia creștinilor care discută despre capitalism strict în termeni duhovnicești (singurii pe care îi stăpânesc). Și este drept că deși capitalismul exploatează și cultivă lăcomia, generând o lume după chipul și asemănarea sa, democrațiile liberale (a nu se confunda democrația liberală cu capitalismul), spre deosebire de socialismul bolșevic sau de capitalismul de tip chinez, nu te împiedică să fugi din lumea capitalului la mănăstire (și, în treacăt fie spus, nici să interpretezi fenomene specifice lumii moderne – capitalism, marxism, legionarism, vaccinuri, pașapoarte biometrice – strict în termenii și în limitele bibliografiei pe care ți-o pune la dispoziție spațiul monastic ortodox).
Întrebarea este alta. Deși nimic nu îl putea forța pe Lazăr să devină lacom, care era locul lui Lazăr într-o lume dominată de cei bogați (întrucât lacomi)? Potrivit Evangheliei, „săracul” Lazăr „zăcea înaintea porții bogatului, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui”. De fapt, Lazăr nu și-a găsit cu adevărat locul decât după ce „a murit şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam” (Luca 16, 20-22). El n-avea loc (de bogați) în această lume (a bogaților). Avea loc doar în lumea de dincolo. Sau, cum spune un cântec al celor de la Pasărea Colibri, „nu e loc de noi în lumea voastră”: nu e loc de săraci, și, în general, nu e loc de cei săraci cu duhul, de cei care nu se lasă stăpâniți de patima lăcomiei (cea care îi mână pe bogați și care pune în mișcare angrenajul capitalist) și de sora ei: invidia.
Din acest punct de vedere, un creștinism conștient de temeliile sale evanghelice poate cel mult să susțină o atitudine de noncombat, apolitic-evazionistă, prin raport cu violența (pentru că despre violență este vorba) capitalismului și cu violența în general. Dar, așa cum văd eu lucrurile, nu aceasta este abordarea ortodoxă, și am arătat și de ce în secțiunea Apostolatului antisocial dedicată istoriei politicilor sociale din spațiul ortodox. În fine, deși nu împărtășesc o astfel de abordare radical nelumească și nonviolentă – cred că poate exista un suveran creștin, iar acesta trebuie să țină prădătorii la respect -, o respect, dar atâta timp cât este asumată consecvent, până la capăt, nu atunci când este pusă, oportunist, în slujba unui sistem sau altul: capitalist, comunist, fascist sau chiar teocratic. Pentru un astfel de creștinism, care umblă cu ocaua mică (o spun la modul general, ca o paranteză, fără să mă refer neapărat la cei implicați direct în această polemică), n-am niciun fel de respect și îl voi sancționa de fiecare dată când se ivește ocazia.
Așadar, problema se pune un pic altfel: deși nimeni și nimic nu te poate constrânge să fii lacom, chiar dacă numai sfinții pot face față unui anumit tip de presiune socială și este cel puțin iresponsabil să lași întreaga societate la cheremul celor care exercită o astfel de presiune, capitalismul, pe de altă parte, este sistemul care creează competiție. Și știm cu toții avantajele și beneficiile ei. Inclusiv Marx le știa. Dar această competiție tinde să-i elimine din joc pe cei care nu sunt îndeajuns de lacomi, indiferent dacă îi trimite pe lumea cealaltă, la mănăstire sau doar în faliment; cel puțin atâta timp cât capitalismul funcționează în termenii propriei sale logici. Căci, trebuie precizat, în măsura în care capitalismul iese din această logică, o face nu de bună voie sau în virtutea propriei sale logici interne, ci în virtutea unor constrângeri social-politice exterioare, care se întemeiază pe principiul că dincolo și mai presus de interesele și lăcomia indivizilor există principii comune, bunuri comune, interese comune și o viață comună care nu pot fi lăsate la latitudinea pieței, care nu pot fi sacrificate pe altarul pieței libere. Desigur, pentru mulți ideologi, cărora PS Ignatie alege să le țină isonul, această idee conform căreia libertatea capitalistă ar trebui să se oprească acolo unde încep bunurile, interesele și principiile comune, este o idee comunistă – a se vedea în acest sens și legătura lexicală dintre comun, comunitate și comunist – adică bolșevică, la fel cum bolșevici sunt și toți cei care o susțin într-o formă sau alta (iar ea poate fi susținută în numeroase forme: conservatoare sau progresiste, laice sau religioase, radicale sau moderate, idealiste sau pragmatice, bolșevice sau antibolșevice).
Adaug la finalul acestei postări și un fragment, rămas nepublicat, din prima versiune a Apostolatului antisocial, mai lungă decât versiunea care a văzut lumina tiparului și care a fost scurtată din motive editoriale. Astfel, într-o notă de subsol din secțiunea finală, nepublicată, a Apostolatului antisocial, încercam să răspund la întrebarea dacă un capitalist – mă refer aici la un antreprenor posesor de capital, nu la intelectualii și teologii care promovează, din motive mai mult sau mai puțin pure, ideologia pieței libere – poate fi un bun creștin, iar concluzia la care am ajuns după o reflecție destul de îndelungată era asta:
„Teoretic, un antreprenor capitalist, în calitatea sa de antreprenor, poate fi un bun creștin, atâta timp cât respectă legile menite să asigure concurența loială, atâta timp cât nu vinde produse dăunătoare din punct de vedere fizic și moral, atâta timp cât nu cultivă, prin publicitate, dorințe nenecesare sau care subminează ierarhia naturală a valorilor care ar trebui să domine viața fiecăruia, atâta timp cât respectă legislația mediului și susține, pe cale politică, o legislație de mediu cât mai responsabilă sub raport social, atâta timp cât respectă legislația socială și de protecție a muncii, si susține, pe cale politică, o legislație socială și de protecție a muncii cât mai conformă cu principiul că omul este întotdeauna scop și niciodată mijloc, atâta timp cât le plătește angajaților salariile promise, iar cuantumul acestora este stabilit în conformitate cu principiul că fiecare om are dreptul la un salariu decent (iar dacă cineva întreabă cum anume se stabilește valoarea unui salariu decent, răspund că se stabilește în conformitate cu principiul evanghelic „precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea” [Luca 6, 31], adică, dat fiind faptul că oamenii sunt toți egali ca fii ai aceluiași Părinte, ceea ce este considerat decent pentru muncitor să fie considerat decent și pentru patron – de asemenea, la fel cum condamnabilă este atitudinea patronului care plătește salarii indecente pentru a obține profit mai mare, condamnabilă este și atitudinea muncitorilor care presează în vederea obținerii unor salarii situate peste limita decenței, chiar și atunci când aceasta implică, pentru societate în ansamblu, mai mult șomaj și mai multă subdezvoltare, ca urmare a reducerii fondurilor disponibile pentru investiții).
Problema este că dacă face toate aceste lucruri, un antreprenor are toate șansele să intre în faliment, astfel încât, ajungem la concluzia că un antreprenor creștin este cel mai probabil un fost (sau un viitor fost) antreprenor care între timp a dat faliment. De aceea, un antreprenor creștin va fi nu doar cel care respectă, în activitatea sa economică, principiile mai sus menționate, chiar cu prețul falimentului, ci și cel care, pe lângă aceasta, acționează politic (de la simplul vot până la sprijinirea financiară a partidelor şi mişcărilor situate de partea bună a istoriei) pentru construirea unui cadru general economic care să-i permită să facă toate acestea fără ca asta să atragă după sine pierderea calității de antreprenor ca urmare a falimentului. În măsura în care acceptăm analiza marxistă a capitalismului, ca sistem în care inumanitatea exploatării și degradării condițiilor sociale și de mediu este condiția supraviețuirii pe piață, ajungem inevitabil la concluzia că un antreprenor creștin va fi acel antreprenor care se va angaja în construcția (sau conservarea/refacerea, în cazul în care credem încă în posibilitatea capitalismului social, cu față umană) acelui sistem economic care nu presupune, ca necesare, astfel de contradicții.”
Calea de mijloc 