Socialismul și democrația

În Drumul către Servitute, Hayek susține că „socialismul” este incompatibil cu democrația. Prin „socialism”, Hayek înțelege orice politică ce se abate de la principiile stricte ale modelului economic de tip laissez faire – sigur, cu cât te abați mai mult, cu atât e mai rău, dar ideea cărții e că mai devreme sau mai târziu, drumul care începe cu abaterea de la dogmele clasice ale economiei liberale tot la servitute te duce.

Personally, I don’t buy it. Mai pe românește, sunt departe de a fi convins de teza lui Hayek. La fel cum nu cred nici în exportul de democrație prin mijloace militare (sau combinații ale serviciilor secrete americane). Trebuie să fii foarte naiv ca să crezi în idealismul unor exportatori care exportă democrație doar acolo unde vor ei, de regulă în țările neprietene dar cu mult petrol, și care nu se ocupă doar cu exportul și consolidarea democrației, ci, în funcție de cazul particular, dar întotdeauna în conformitate cu principiul „interesul poartă fesul”, se ocupă inclusiv cu exportarea sau consolidarea dictaturilor. Din punctul meu de vedere, cred că există suficiente dovezi istorice care să contrazică, cât se poate de clar, ambele poziții ideologice ale neoliberalilor și neoconservatorilor. Ceea ce nu înseamnă că nu au existat și nu continuă să existe regimuri – pe deplin, parțial sau doar formal – socialiste fără democrație. Și, în mod evident, apariția oricărui astfel de nou regim nu face decât să întărească forța de convingere a tezei neoliberale/neoconservatoare referitoare la incompatibilitatea dintre democrație și socialism (în ce privește democratizarea prin mijloace militare sau instrumentarea unor lovituri de stat, chiar nu îmi aduc aminte de vreun model de succes de la al doilea război mondial încoace).

Aceasta ne aduce la problema contemporană ce privește Venezuela. Dincolo de situația concretă a unei țări de la celălalt capăt al lumii, există și o miză globală ce privește imaginea stângii și capacitatea acesteia de a inspira încredere atunci când, ca răspuns la problemele capitalismului neoliberal contemporan (le știm bine), aceasta propune modele socio-economice alternative mai mult sau mai puțin îndrăznețe. După părerea mea, dincolo de alte considerente, refluxul global al stângii – prin tradiție internaționalistă – se datorează în bună măsură și impactului politic al unor eșecuri particulare, cum a fost cel al Syrizei, în Grecia, și cum este cel al evoluției chavismului, sub succesorul Maduro, în Venezuela.

În primul caz, stânga „radicală” a promis blana ursului din pădure pentru ca odată ajunsă la putere să cedeze în fața presiunii creditorilor și să se transforme, în mod practic, într-un nou PASOK, disciplinat și obedient atunci când vine vorba de implementarea acelorași măsuri de austeritate (chiar mai severe). Pe scurt, oamenilor li s-a spus că votează altceva, dar în final s-au ales cu același lucru, în timp ce cei care au promis altceva s-au ales cel puțin cu un mandat de parlamentar. Inevitabil, percepția de neputință și oportunism a fost transferată, în mare măsură, și asupra tuturor susținătorilor Syrizei de peste hotare, asupra stângii internaționale în general, iar la vremea respectivă am scris că abdicarea Syrizei se va traduce prin capitalizarea de către dreapta iliberală a frustrărilor generate de consecințele politicilor neoliberale (ceea ce s-a și întâmplat).

În cazul Venezuelei, din contră, nu se poate vorbi de lipsă de cohones. Dar aici, dincolo de problema economică în sine (care, fapt important de menționat, rămâne, în contextul unui continent sud-american dominat până acum de forțele politice de stânga, o particularitate locală, venezuelană, motiv pentru care concluziile interesate și propagandiste de timp „iată ce se întâmplă când socialismul ajunge la putere” sunt total nefondate) există și problema democrației. Contrar celor afirmate de Hayek, eu sunt de părere că atâta timp cât se menține exercițiul democratic efectiv – care presupune alegeri periodice, transparente și corecte, în condițiile respectării unor reguli comune și imparțiale, care nu trebuie schimbate în timpul jocului, și fără de care democrația și votul sunt golite de conținut –, eventuala derivă a unui model economic poate fi oprită înainte de a se ajunge la o catastrofă permanentă. Pentru simplul motiv că, atunci când devine clar că lucrurile nu mai merg, oamenii, care simt asta pe propria piele și sunt cei mai susceptibili să acționeze în conformitate cu propriile lor interese (cu toată dificultatea identificării lor), vor vota altceva.

Deci, spre deosebire de Hayek, eu sunt de părere că nu de socialism trebuie să ne temem – prin socialism înțelegând experimentul practic, gradual și democratic, prin care se urmărește repunerea economicul în slujba socialului, pe cât mai mult cu putință și în condiții cât mai echitabile -, ci de socialismul fără democrație. Pe de altă parte, la fel cum refuz să iau în serios teza neoliberală/neconservatoare a exportului militarizat de democrație și a unei societăți care fie nu există (M. Thatcher), confundându-se întru totul cu piața liberă, fie este inevitabil tiranică și totalitară, nu am crezut și nu voi crede niciodată în modelul (sau mai bine zis în vrăjeala) democrației de tip bolșevic: poporul nu trebuie consultat (sau trebuie consultat doar la mișto) pentru că interesele sale sunt deja reprezentate de partid; partidul cunoaște interesele poporului mai bine decât o poate face poporul însuși și urmărește numai aceste interese, nicidecum interesele birocrației conducătoare (cine ar putea să o suspecteze de așa ceva?); pe scurt, partidul reprezintă interesele poporului (adevăratele sale interese) cu un altruism desăvârșit – adică tot la fel cum exportă americanii democrația.

Da, știu, democrația formală este imperfectă, dezbaterea publică este deseori distorsionată și opinia publică poate fi indusă în eroare. Dar dincolo de aceste aspecte și de posibilitatea reformelor graduale menite să amelioreze calitatea dezbaterii publice și, pe cale de consecință, a democrației, așa imperfectă cum este, democrația formală rămâne singurul cadru în care societatea poate să evolueze, învățând din greșeli (oamenii pot fi prostiți, dar nu cred că pot fi prostiți la nesfârșit); și singurul cadru în care răspunsul socialist la injustițiile și disfuncționalitățile capitalismului poate beneficia de credibilitatea de start fără de care nu are șanse de izbândă pentru simplul motiv că, de la bun început, nu poate fi luat în serios. Cel puțin nu în țările cu o cultură democratică avansată și sunt tot mai puține țările cu o cultură democratică suficient de rudimentară pentru a putea fi utilizate, din nou, ca exemple pedagogice de tipul celui pe care îl întâlnim în fabula lui Orwell, Ferma Animalelor – și ea destul de veche. În plus, în actuala economie globală, astfel de țări nu contează din punct de vedere economic, decât, eventual, din perspectiva resurselor, fiind cât se poate de clar că dacă n-ar fi petrolul, nu s-ar mai obosi nimeni să salveze Venezuela de ea însăși – la o adică, de ce ar distruge plutocrația globală o minunăție de model pedagogic, de tip „învățătură de minte” pentru socialiști, spre care ideologii ei de serviciu pot să arate oricând cu degetul?

Șansa socialismului depinde de credibilitatea socialiștilor, iar credibilitatea socialiștilor depinde de claritatea cu care vor ști să se poziționeze în chestiunea raportului dintre socialism și democrație, atât la modul general, cât și în contextele istorice particulare în care ea devine relevantă. Nu mai precizez cine profită de pe urma acestei crize de credibilitate pentru că istoria ne-o arată deja.

Sau poate că poleiala de social-democrație este privilegiul bogaților, în timp ce amărâții pot să spere cel mult la o Cubă a lor. Dacă așa stau lucrurile, e groaznic (iar dacă nu crezi nici în lumea de dincolo, ca mare parte din socialiști, atunci e insuportabil de groaznic). În orice caz, concluzia fiind de așa natură, ar fi de preferat să nu murim proști, înainte de a ne fi oferit realmente șansa de a ne lămuri.