Patapievici revine cu o carte despre ură

“Când urăști un „băsist”, deja ai încetat să mai vezi în „băsist” un om, urăști în el un construct ideologic al răutății și perversiunii politice, care-l reduce pe omul respectiv, prin aplicarea unui stigmat colectiv, la ceva pe care vrei și ai îndreptățirea să îl excluzi din lumea oamenilor normali”.

https://newsweek.ro/…/horia-roman-patapievici-si-anii-urii-…

Eu mă întreb cum se integrează în lumea oamenilor normali cei „23 de milioane de omuleți patibulari” de care pomenește Patapievici în Politice, volum în care el însuși mărturisea cum „ieșea pe stradă și nu vedea oameni normali”, ci doar „omuleți patibulari” din care se compunea un „popor de grobieni” pe care, citez, „numai violența, numai sângele îl mai” putea „trezi din enorma-i nesimțire”.

În altă ordine de idei, Patapievici se aseamănă cu acei calciatori latini care intră la rupere, după care tot ei se aruncă pe teren, urlând la arbitru după cartonaș roșu. În ciuda ideii pe care încearcă să o acrediteze în recentul interviu, ura împotriva lui Ion Iliescu și a alegătorilor săi (despre ei fiind vorba, de fapt, atunci când se pomenește de „cei 23 de milioane de omuleți patibulari”), de care mustește volumul Politice, nu este cu nimic mai prejos de ura de care se plânge acum Patapievici. Iar această ură-scârbă demofobă nu poate fi separată de ceea ce a reprezentat băsismul, atât la nivel discursiv, cât și la nivel de politici economice efective. E o ură-scârbă față de „mâncătorii de mici” care nu votează cum trebuie ce se regăsește până în ziua de azi, inclusiv în sondajele de casă organizate de hotnews atunci când, câte un geniu neînțeles, așa cum era și autorul Politicelor, se găsește să readucă în discuție soluția propusă în același volum, în speță restrângerea votului la o minoritate „aristocratică” ce realmente îl merită, fie că e vorba de o „aristocrație a banului” sau de „o aristocrație spiritului”.

Cât despre dimensiunea personală a acestei uri, care, sustrăgându-se limitelor pe care le-ar impune minima omenie și bunul simț, nu se orpește nici la mormânt, e suficient să citești „necrologurile” pe care intelectualii de dreapta nu ratează niciodată ocazia de a le scrie atunci când mai trece la cele veșnice câte un susținător al nouăzecistului „patrulater roșu”, că e vorba de Vadim, de Păunescu sau de Sergiu Nicolaescu. Sau altfel spus, nu ratează niciodată ocazia asanării mentalității publice printr-o ultimă flegmă pe coșciugul defunctului. Că așa stau lucrurile se va vedea și din revărsarea de civism vigilent, omenie antitotalitară și moderație liberală ce va umple rețelele sociale românești când va pleca dintre noi și Ion Iliescu. De altfel, doar cu câteva luni în urmă, un corifeu autohton al liberalismului civic și anticomunist de profesie, pentru care Patapievici nu are decât cuvinte de prețuire, se întreba ce ar fi „să i se stingă lampa lui Iliescu, taman de Crăciun”.

Și în final, o scurtă istorisire personală. În urmă cu mai bine de un an am publicat o carte în care polemizam printre alții și cu Horia-Roman Patapievici. Deși condimentată cu sarcasmul care reprezintă sarea și piperul unei polemici, polemica era, pe de altă parte, cât se poate de documentată și de civilizată, vizând ideile lui Horia-Roman Patapievici și persoana sa doar în măsura în care avea legătură cu asumarea publică a acestor idei (sau absența ei).

Nici Patapievici, nici ceilalți criticați în carte, nu au răspuns criticilor mele. Pe de altă parte, la ceva timp după apariția volumului, din proprie inițiativă, un fost coleg de liceu, mai diliu de felul lui, l-a abordat odată pe Patapievici pe stradă, altminteri, într-un mod cât se poate de civilizat. Pretinzând că este un admirator al lui, fostul meu coleg l-a întrebat dacă a auzit de cartea unuia, pe nume Racu. A zis ceva de gen: „Domnule Patapievici, am auzit că vă atacă Racu ăsta și mă gândesc că ar fi cazul să-i răspundeți, ca să-l puneți la punct”. La care Patapievici, conform relatării colegului meu, răspunde: „Nu polemizez cu golanii!”

Așadar, dacă pe de-o parte Patapievici a preferat să-mi expedieze critica scurt, prin utilizarea unui apelativ pe care (psihanalizabilă opțiune) l-a folosit și Ion Iliescu la adresa contestatarilor regimului său din Piața Universității, pe de altă parte, mă bucur să aflu că atunci când nu polemizează public, alături de alți intelectuali, cu cuplul Gâdea-Badea (acest AristoPlaton al zilelor noastre), polemizează la piață, smerit și tenace, precum un Socrate post-comunist, cu toți aiuriții care se informează de pe Antena 3 sau de pe alte site-uri național-legionar-securiste, cu excepția celor care îi dau direct cu capu’-n gură.

Să mai spună careva că modul în care își alege Patapievici adversarii nu reflectă profunda smerenie și onestitate a personajului, precum și principiul conform căruia nu imaginea noastră (și vânzările aferente) ar trebui să ne preocupe, ci nivelul de ansamblu al culturii române și al dezbaterii publice.