Fobie

Comic este faptul că încercând să demonstreze, spre justificarea stării de alertă a „societății civile”, continuitatea dintre extrema dreaptă interbelică și niște credincioși pașnici, penibili și perdanți, care vin să cânte cu icoana în fața gayilor (în fond, singurul tip de manifestare publică a religiei acceptabilă pentru liberalismul de ieri, nu și pentru cel de azi, dacă tot vorbim de continuități), Cioflâncă nu face decât să demonstreze diferența radicală dintre autenticul fascism și epigonii lui contemporani. Chiar și mistificarea cu „sfinții legionari”, re-prezentați, pentru a deveni canonizabili în zilele noastre, drept niște creștini pașnici care n-au fost antisemiți, ci doar au răbdat prigoana iudeo-comunistă rugându-se pentru prigonitori, demonstrează măsura în care creștinii din ziua astăzi s-au adaptat, de fapt, de bine de rău, de voie de nevoie, exigențelor democrației-liberale.

Altfel spus, dacă vrei să vezi ce este de fapt un fascist, cum acționează el și cum își justifică acțiunile, uită-te la ce făceau Codreanu și băieții în interbelic, când intelectualii de dreapta nu se distanțau la câteva minute de incident, panicați ca nu cumva să fie excluși din „lumea bună” și să trădeze vocația euro-atlantică a României post-comuniste prin asociere cu „fundamentaliștii”. Delirul referitor la iminența pericolului fascist cu care s-ar confrunta România nu demonstrează decât că indivizii care își permit luxul unui astfel de alarmism ieftin (difuzat prin intermediul principalelor canale media, asupra cărora, ca niște minoritari persecutați ce sunt, exercită un control cvasi-exclusiv) n-au avut încă ocazia să întâlnească un fascist cu cohones. Sau, în alți termeni, că nu și-au luat niciodată bătaie, cu atât mai puțin un glonț în cap, pentru convingerile politice pe care și le susțin într-un mod cel puțin la fel de agasant (agresiv e mult spus, în contextul de față) ca și oponenții lor.

Așa că, la fel ca și în alte cazuri, penibilul manifestărilor ortodoxiste anti-gay este salvat de încă și mai penibila reacție a „societății civile”, care reacționează întotdeauna în virtutea presupoziției, transformată în axiomă, că ceea ce se întâmplă acolo este mai mult, mult mai mult, decât ceea ce, așa cum poate constata orice observator obiectiv, se întâmplă de fapt:

1. că niște cântece bisericești nu sunt decât fondul sonor wagnerian care va acompania marșul forțat al homosexualilor către camerele de gazare;

2. că acțiunea, altminteri ridicol de anemică prin comparație cu o extremă dreaptă care se respectă, a câtorva indivizi care oficial se declară creștini-ortodocși, este reprezentativă pentru milioanele de ortodocși din România (că altfel, dacă n-ar fi mulți, de unde pericolul? – în paranteză fie spus, nu știu cum se face că o bună parte din aceiași indivizi care acreditează aceste prejudecăți alarmiste lipsite de orice fundament, sunt aceiași care se grăbesc să condamne „prejudecățile islamofobe” care stabilesc vreo legătură nu între întreruperea unei proiecții și majoritatea ortodoxă, ci între terorismul jihadist și majoritatea musulmanilor – altminteri, spre deosebire de turbații de ortodocși, întru totul pașnici și iubitori de democrație și mai ales de minorități sexuale – luându-ne astfel de idioți, în condițiile în care ne livrează la pachet ambele teze);

3. că lupta perdantă a câtorva indivizi de a apăra o (ultimă) instituție cu puternică încărcătură simbolică, pentru ei, și care tocmai ea (ce coincidență!) este aleasă, de fiecare dată, de activiștii pro-gay, ca loc de difuzare a propagandei lor, denotă intenția acelor indivizi, și pe cale de consecință a majorității periculoase pe care o reprezintă, de a instaura o cenzură taliban-inchizitorială pe întreg teritoriul României (în realitate, în ultimii ani, nicio altă manifestare publică a minorităților sexuale nu a fost tulburată de proteste semnificative, prin comparație cu ce se întâmpla încă la începutul anilor 2000, și mai mult ca sigur, dacă n-ar fi fost la mijloc „țăranul român” muzeificat și Horia Bernea, nu i-ar fi deranjat nimeni cu nimic pe iubitorii de filme cu tematică gay).

Așa stând lucrurile, și dată fiind definiția „fobiei”, anume o frică irațională, întrucât mult exagerată prin raport cu perciolul real, se ridică în mod automat întrebarea: cine anume suferă, de fapt, de „fobie”? Păi, din câte se pare, tocmai ăia care fac carieră din identificarea și denunțarea „fobiilor”. Cât despre mizele unei fobii care în cazul României se traduce automat prin „pravoslavnofobie” și, pe cale de consecință, prin „demofobie”, adică aceeași maladie, cu diverse mutații stânga-dreapta circumstanțiale, dar în fond irelevante, de care suferă aristocrația liberală (și, în fond, orice aristocrație) de pe întreg cuprinsul planetei, probabil că abia aici discuția începe să devină interesantă. Până la acest punct, e doar ridicolă. Ca orice fobie.