Marele meci din finalul unui an dramatic: Pleșu contra Puric

Nu agreez personalităţile publice care se disting prin megalomanie și lipsa simțului ridicolului, iar eventuala asociere cu ele mă incomodează chiar şi atunci când la nivel formal-declarativ le împărtăşesc unele din convingerile exprimate public. Lipsa simțului ridicolului e un fenomen cu atât mai ridicol atunci când e vorba de un actor, personaj care, în mod normal, ar trebui să sesizeze o astfel de inadecvare mult mai bine decât celelalte categorii profesionale. Asta doar dacă nu cumva, în spatele aparentei lipse a simțului ridicolului, se ascunde de fapt altceva, în speță o strategie de comunicare foarte bine pusă la punct.

Domnul Pleșu speculează diversele probleme ce țin de imaginea publică a maestrului Puric. Conform domnului Pleșu, cazul Puric este unul din multiplele cazuri nefericite în care autoritatea dobândită pe merit într-un anume domeniu, în cazul de față prestația scenică, este transformată în mod ilegitim și cu rezultate deplorabile într-o competență ce ține de un alt domeniu, în cazul de față rolul de călăuză a neamului românesc. Or, din câte știm, acest rol este rezervat domnului Pleșu și prietenilor domniei sale, pe care domnul Pleșu nu îi atenționează niciodată. Altminteri, lipsa de măsură a lui Dan Puric atunci când vorbește despre poporul din care face parte nu este cu nimic mai prejos de lipsa de măsură, și deci de simț al ridicolului, de care dă dovadă Gabriel Liiceanu atunci când vorbește despre propria persoană. Cât despre transferul de autoritate între domenii diferite de competență, aici e suficient să ne gândim la domnul Pleșu însuși, și mai precis la modul în care domnul Pleșu nu se mulțumește doar cu niște exerciții critice estetice, destul de reușite, și cărora le cade victimă în cazul de față Dan Puric, ci ne mai face ocazional și morală, din poziția de reper etic al poporului din care face parte – vezi acel faimos „repere, nu lichele”, „reperul” fiind definit aici prin opoziție cu „licheaua”, deci în termeni etici, în condițiile în care poți, ca lichea, să dai foarte bine dovadă de bun gust. Sigur, poate că domnul Pleșu, ca bun actor ce este, va spune „cum!? eu!? unde!? când” am zis eu că sunt reper !? Cert este că așa cum Dan Puric umflă cu pompa imaginarul național, spre deliciul publicului său, și imaginea publică a domnului Pleșu a fost umflată cu pompa de prietenii domniei sale cel puțin, fără ca domnul Pleșu să încerce în vreun fel să pună capăt acestui demers de prost gust. Iar dacă vorbim de ridicol și incapacitatea de a-l percepe, este suficient să ne amintim de penibila manifestație de susținere a domnului Pleșu organizată de cititorii domniei sale atunci când persiflajul cu care ne-a obișnuit domnul Pleşu a provocat reacția contondentă a lui Mihai Gâdea.

Dar aici trebuie ținut cont de un aspect. La fel ca și Mihai Gâdea, la fel ca și Andrei Pleșu, Dan Puric și-a format un public, altminteri numeros, iar discursul este conceput astfel încât să fie prizat de respectivul public ţintă care, an de an în preajma sărbătorilor, îşi aşteaptă doza, sau îl aşteaptă pe Puric la fel cum îl aşteaptă şi pe Hruşcă şi pe Moş Crăciun. Discursul lui Dan Puric este un discurs cu circuit închis, cu moderatori care ridică mingea la fileu, şi tocmai de aceea Puric pare prea puţin (sau mai degrabă deloc) preocupat de argumentaţie şi de păstrarea simţului măsurii. Cunosc foarte mulţi oameni care se simt ca peştele în apă atunci când pot bate câmpii ditriambic în compania prietenilor lor, acolo unde ridicolul este întotdeauna sublim iar consensul sectei ţine loc de adevăr. De aceea, nu cred că discursul lui Dan Puric intră în categoria apostolatului, fie el creştin sau naţional. Apostolatul nu se împacă cu autismul comunitar. Dar este un discurs care se vinde foarte bine pe un anumit segment de piaţă (nu ştiu, şi nici nu mă interesează ce face maestrul Puric cu banii câştigaţi de pe urma cărţilor şi conferinţelor sale, dar se pare că omul vinde foarte bine) şi care, da, aşa patetic şi melodramatic cum este, poate incomoda funcţionarea unor pieţe mai ample (globale) cărora cercul strâmt al naţionalismului nu le pică bine şi care şi-au produs şi îşi produc şi ele proprii lor intelectuali şi oratori.

Pe de altă parte, odată ce am văzut ce anume au în comun publicul lui Andrei Pleșu și publicul lui Dan Puric, mă întreb dacă nu cumva aceste auditorii se și suprapun, fapt care ar putea să ne ajute să înțelegem mai bine mizele unor astfel de hârjoneli de sfârșit de an. Spre exemplu, unii dintre oamenii care au fost nevoiţi să iasă acum în apărarea lui Puric, sunt oameni de legătură, care sunt şi cu Pleşu şi cu Puric, şi cărora domnul Pleşu le-ar face viaţa mult mai uşoară dacă ar binevoi să fie un pic mai corect, şi să-l trateze pe Dan Puric cu aceeaşi măsură cu care îşi tratează prietenii.