Voi vă dați seama că cel mai devastator război de pe continentul european de după al doilea război mondial se poartă între două țări ortodoxe? Nu doar cel mai devastator, ci și cel mai periculos, Biden însuși admițând că am ajuns (desigur, și cu concursul lui) la cel mai periculos moment de după criza rachetelor cubaneze.
Vă dați seama că țara care poartă principala responsabilitate pentru acest război este și țara care a dat lumii, în modernitate, pe cei mai mari teologi, gânditori și scriitori ortodocși, pe cei mai străluciți interpreți și critici ortodocși ai lumii moderne? Realizați că absolut niciun episcop al Bisericii Ortodoxe Ruse nu a avut vreo reacție critică față de tot ceea ce au făcut și spus conducătorii statului rus de un an încoace?
Mai mult, realizați că smerita cugetare teologico-politică cu privire la cauzele profunde ale actualului dezastru spiritual e egală cu zero, că deși cele mai mari popoare ortodoxe se măcelăresc de mai bine de un an și împing lumea întreagă pe buza prăpastiei, Ortodoxia ecumenică e departe de a avea criterii ecumenice, aplicabile modernității politice, pentru a distinge adevărații profeți de ideologii demenți, regimul legitim de tiranie, cooperarea cu statul de cele mai jalnice și sinistre forme de înregimentare?
Și nu e vorba doar de episcopii Bisericii Ortodoxe Ruse, care ascultă fără să obiecteze intervențiile delirante ale lui Dughin de la diverse reuniuni patriotice organizate de BORu. Avem și noi destui fani ai lui Zelea Codreanu, pe care nu i-a lămurit niciun episcop al BOR cu argumente biblice, canonice și patristice, ba din contră, au putut să se promoveze și să își promoveze aberațiile și ereziile inclusiv prin canale de comunicare pe care ierarhia le controlează (sau ar trebui s-o facă). Din câte am înțeles, au și ucrainenii faliții lor, adică fani ortodocși ai lui Bandera. Ba avem și noi fani ai lui Zelea Codreanu care au devenit dintr-o dată, din dragoste față de Putin, mari adversari ai lui Bandera: fasciști antifasciști.
În fine, toate astea se întâmplă după mai bine de treizeci de ani de reviriment al Ortodoxiei, ani în care Biserica a reocupat spațiul public cu sprijinul statului, stat care, desigur, cel puțin în anumite țări a perpetuat și forme mai vechi de control. Dar a protestat vreun episcop ortodox împotriva acestor permanențe? Mai mult, a scos vreo biserică ortodoxă altceva decât cel mult paiul din ochiul unei alte biserici surori, făcând-o, bineînțeles, nu în termeni evanghelici și patristici, ci în termenii ideologiilor contemporane aflate în conflict? Vezi cazul ortodocșilor euroatlantici care atacă naționalismul de fiecare dată când manifestă tednințe de autonomie față de Washington și Bruxelles, dar îl folosesc împotriva rușilor și ori de câte ori poate fi pus în slujba obiectivelor euroatlantice, ca și cum din puzderia de ideologii moderne doar naționalismul antioccidental și comunismul nu sunt ortodoxe, în rest toate sunt bune și binecuvântate.
În timp ce credincioșii celor mai mari biserici ortodoxe, care împreună reprezintă cam 80% din credincioșii ortodocși, se măcelăresc unii pe alții și au băgat planeta întreagă într-un film de groază, Ortodoxia nu a fost în stare nici măcar să convoace un sinod panortodox, demersul lui Bartolomeu fiind sabotat de Chiril, cu atât mai puțin e capabilă să vorbească cu o voce proprie și ecumenică despre nenorocirile care se întâmplă în propriul ei teritoriu canonic sau să propună în proprii termeni, adică fără să repete ceea ce tot auzim de la cei care ne-au adus cu dreptatea lor la carnagiu, o soluție de ieșire din actualul coșmar. Mai mult chiar, războiul politic a fost însoțit de la bun început și de un război religios, conducătorii bisericilor nu au adus pacea și reconcilierea acolo unde liderii politici au adus războiul, ci mai degrabă s-au poziționat, fiecare cu dreptatea lui, de partea puterilor aflate în conflict. A mai spus Papa Francisc că nici vesticii nu au fost ușă de biserică și din acest motiv a fost atacat de filetiștii ucraineni cu dezlegare de la Washington. În schimb, vocile păcii chiar nu s-au auzit în Biserica Ortodoxă, unde fie se tace (sau cel puțin nu se aude nimic), fie e susținută fără nuanțe și rezerve una din taberele aflate în conflict.
Nu vreau să distrug dispoziția nimănui la început de post, dar poate n-ar strica, pentru smerenie, să îl începem cu conștiința faptului că acest război nu e doar un dezastru pentru umanitate, ci în mod particular e și un dezastru spiritual pentru Biserica Ortodoxă. De iertare și pocăință,ce să mai vorbesc, că toți au dreptate în convingerea lor că vina le aparține exclusiv celorlalți și ne mirăm atunci de ce nu se mai termină războiul. Ca și cum ar exista soluții de pace fără pocăință și ca și cum pocăința ar fi o miorlăială pioasă, fără niciun conținut real, nu capacitatea de a recunoaște, atunci când nu e deloc ușor și plăcut să o faci, ce și cum ai greșit, ce și cum au greșit idolii tăi politici, pe care nu trebuia să ți-i faci, în ce mod te faci și tu responsabil de dezastrul care ne înconjoară, de faptul că în ciuda construcției de biserici, tipăririi de cărți și întemeierii de așezăminte sociale, impactul Bisericii asupra instituțiilor politice și asupra popoarelor care le-au produs în anii de la căderea comunismului (că n-au răsărit din neant!) e egal cu zero. Roadele re-evanghelizării post-comuniste se văd. Cauți bobul de grâu în lanul de neghină. Și odată cu ele se cam văd și semnele vremurilor.
De ce s-a ajuns aici? De ce toți vor să aibă dreptate, dar nimeni nu vrea să oprească vărsarea de sânge? Au fost popoarele recalcitrante și impermeabile la învățătura Evangheliei? O fi și asta, dar atunci de ce Biserica n-a zis nimic, de ce i-a criticat doar pe homosexuali, în timp ce din pământul ortodox creșteau, fără să deranjeze pe nimeni, spinii războiului? De ce a trăit în deplină armonie cu reprezentanții politici ai acestor popoare? De ce nu a profețit nimeni nenorocirea spre care ne îndreptam? De ce nu zice nimic nici acum, desigur, întâi de toate în țările implicate? Dar dacă ai lor tac, ai noștri ar trebui să vorbească în locul lor. Și nu doar despre păcatele altora, ci și despre păcatele noastre asemănătoare.
În loc să ne rezumăm la a-l osândi pe Chiril, nu zic că nu trebuie făcut și asta, ar trebui să facem următorul exercițiu de reflecție: să ne întrebăm ce asemănări există între Biserica Ortodoxă Română și cea Rusă, între relația dintre statul rus și BORu și statul român și BOR, între dughinism și neolegionarism, între reflecția teologico-politică și vocea profetică rusească și cea românească ș.a.m.d. Și nu în ultimul rând, ce asemănări există între raportarea fiecăruia dintre noi la Dumnezeu și la semeni, pe de o parte, și ce au ajuns să facă semenii și frații noștri un pic mai la nord, pe de altă parte. Mântuitorul a vorbit de aceste asemănări, poate e cazul să ne aducem aminte, măcar în săptămânile care urmează.
Nu zic că Biserica noastră și cea rusă sunt la fel. Or fi și deosebiri. Însă nu deosebirile trebuie scoase în evidență în aceste vremuri de ură, ucidere, împietrire și încrâncenare, ci asemănările; nu virtuțile trebuie etalate și semnalate, inclusiv virtutea pocăinței miorlăite și lipsite de conținut, că la îmbrobodire și bătut mătănii ne pricepem, ci păcatele și eșecurile trebuie conștientizate, mărturisite și asumate; păcatele și nereușitele popoarelor și ale păstorilor lor.
Măsura în care răul vine și de la noi, dincolo de evidențele formale și legale referitoare la identitate victimei și a agresorului, care trebuie mărturisite și ele, dar trebuie căutat dincolo de ele: iată tema de reflecție care ar trebui să ne preocupe, în măsura în care ne-au mai rămas resurse spirituale și pentru așa ceva. Și în loc să ne batem cu pumnul în piept pe motiv de dreaptă credință peste o săptămână, la Duminica Ortodoxiei, mai bine să ne întrebăm cum de s-a ajuns de la dreapta credință la sfâșierea sângeroasă a cămășii lui Hristos la care asistăm de mai bine de un an.
De vină sunt masonii, evreii? E numai vina americanilor, așa cum spune Putin, sau numai vina lui Putin, așa cum spun americanii? Poate fi Putin separat de poporul rus și poporul rus de Biserica Ortodoxă? Iar dacă nu, sunt problemele Bisericii Ortodoxe Ruse niște probleme strict rusești, pe care ortodocșii euroatlantici se grăbesc să le arate cu degetul? Sau vom găsi probleme similare dacă ne cercetăm și proprii ochi? E numai dracu’ de vină? Sau mai degrabă sunt roadele pomului, care spun ceva despre pom, despre noi toți, despre pseudopocăința în care ne complacem la toate nivelurile, despre probleme cu rădăcini adânci despre care nu ne-a plăcut să vorbim, dar pe care nu mai ne putem să le ignorăm.
Calea de mijloc 