Din nou despre monarhie

Eu înțeleg că unii sunt republicani. E o opțiune perfect legitimă, în ceea ce mă privește. Și unii și-au manifestat-o și acum fără încrâncenare.

Totuși, la unii de stânga (nu la toți) constat niște reacții teziste, opărite, răutăcioase sau încrâncenate și în ultimă instanță comice. De ce spun asta? Deoarece chiar nu pricep care e miza. Înțeleg care era miza în secolul XVIII, dar nu înțeleg care mai e miza astăzi. Unele dintre cele mai egalitare și mai progresiste state din Europa, inclusiv sub aspect sexomarxist, precum Suedia, Danemarca sau Norvegia sunt monarhii. Prin contrast, SUA e o republică cu capitalism mult mai sălbatic, plase sociale mult mai subțiri, statul american e mult mai militarist decât respectivele state scandinave, iar societatea americană e mult mai conservatoare.

Acum, eu nu zic că statelor scandinave de la monarhie li se trage. Dar nici nu prea văd cu ce le-a încurcat. D-aia spun că nu văd miza.

Se mai spune și că monarhia nu e bună pentru că trebuie să plătim pentru ea. Ok, dar oricum plătim pentru șeful statului, singura diferență fiind că în timp ce monarhul rămâne în funcție cât trăiește, președintele se schimbă o dată la patru sau cinci ani, deși rămâne cu beneficii pe viață, așa că în loc să întreții un singur monarh pe viață, întreții un președinte în funcție plus încă vreo patru, cinci foști președinți.

Se mai spune că republica e mai bună pentru că șeful statului e ales (direct de către popor, în republica prezidențială sau semiprezindențială, indirect, prin parlament, în republica parlamentară, unde are, la fel ca monarhul, o funcție simbolică). Pe de altă parte, tot stânga spune că poporul nu prea alege, de fapt, ci alege din ce ajunge pe buletinul de vot, unde cam greu se ajunge, d-aia și mulți nu mai votează.

Departe de mine de a nega importanța votului sau de a susține monarhia absolută, pe care coroana britanică n-o mai susține de vreo 350 de ani. Dar nici nu văd de ce am fetișiza votul mai ales când vorbim de funcții simbolice fără atribuții guvernamentale. E cineva automat mai bun în fruntea statului doar pentru că l-am ales noi sau, mai bine zis, pentru că am ales și noi din ce am găsit pe buletinul de vot? Uneori chiar nu e așa. Nu mă număr printre cei care cred că monarhia ar fi salvat România sau că ar mai reprezenta o opțiune realistă pentru România de azi. Dar crede cineva, în mod sincer, că statul român postcomunist ar fi arătat mai prost cu Mihai I în fruntea sa decât cu Iliescu, Băsescu și Iohannis pe care „i-am ales noi” din ce am avut? Cel puțin în materie de decență, stil și prestigiu internațional ar fi fost cu siguranță un plus.

În fine, oricât de paradoxal ar suna, monarhiile din ziua de azi sunt în ultimă instanță democratice. Popoarele din vest pot oricând să le abolească prin referendum. Ceea ce este bine, pentru că asta pune presiune pe instituție, forțând-o să păstreze standardele pentru a supraviețui și cred că Regina Elisabeta a II-a a făcut o treabă destul de bună din acest punct de vedere. Nu cred că menținerea popularității monarhiei în Marea Britanie ține doar de atașamentul britanicilor față de instituție. Cred că i se datorează în mare măsură și ei personal, iar asta nu e puțin lucru.

În orice caz, monarhii din ziua de astăzi nu își mai permit să facă ce făceau cei din secolul al XVII-lea. E în mod cert un progres, care nu e însă incompatibil cu tradiția. Pe de altă parte, vedem că popoarele vestice nu prea se înghesuie să își dea jos monarhii, așa că poate că or știi ei mai bine ce le priește sau poate că or avea alte lucruri mai importante de făcut.

În rest, înțeleg că monarhia e un simbol al continuității, unității naționale și al legământului dintre Dumnezeu și poporul său, în timp ce stânga e cu revoluția, lupta de clasă și laicitatea. Dar, în contextul actual, parcă e prea puțin ca să te iei la trântă cu bunicuța (mai ales la înmormântare). Sau cel puțin așa mi se pare mie.

Recomand și textul foarte bun al lui Radu Umbreș despre acest subiect:

„Ideea de monarhie mi-a produs mereu scepticism, dacă nu chiar revoltă, prin arbitrariul mecanismului care oferă unui om o poziție de putere, fie ea și simbolică, fără niciun merit real – doar faptul de a fi copilul părinților săi. Un statut atribuit și deloc câștigat. Ce poate să fie rațional, merituoriu, sau just în asemenea numire?

Dar am ajuns să vâd și cealaltă față a instituției. Da, poziția e arbitrar alocată prin jocul soartei, iar cel sau cea care o ocupă primește automat drepturi indisponibile altui muritor de rând – dar și obligații pe care nimeni altcineva nu le are. Așa cum nu a câștigat drepturile, așa nu și-a asumat nici obligațiile în mod voluntar.

Regina Elisabeta a II-a a fost un om obișnuit, care nu a s-a remarcat prin niciuna dintre calitățile care sunt prețuite astăzi de societate și așteptate de liderii politici. Nu era excepțional de inteligentă, nu avea retorică sau carismă, nu a luat decizii epocale. Dacă o luai din poziția de regină, era ca mii de femei care fac cumpărături la Waitrose, se uită la Coronation Street, și își plimbă cățeii discutând despre vreme.

Dar regina Elisabeta a II-a a și-a asumat cu grație și fortitudine rolul în care a fost născută. Pe cât de multe privilegii are un monarh, pe atât de multe lucruri este obligat să le facă și încă și mai multe lucruri nu are voie să le facă. Persoana umană este subjugată unei instituții pe care o întrupează și nu poate schimba nimic fără să pună în pericol un sistem politic și simbolic pe care o întreagă națiune este clădită. Responsabilitatea este una imensă pe care nu știu câți oameni și-ar alege să o ducă.

Cred că Andrew Sullivan are dreptate, regina Elisabeta a II-a a dovedit un caracter care devine din ce în ce mai rar în viața contemporană, niște trăsături pe care nu le mai considerăm admirabile sau demne de urmat, a căror importanță s-ar putea să nu o putem încă înțelege decât atunci când vom vedea ce produce lipsa lor la liderii politici sau simbolici ai lumii moderne. Nu știu dacă a fost educată spre regalitate sau trăsăturile ei înăscute au dus-o pe acest drum, dacă a depus efort sau i-a venit natural, dar, ca orice monarh ce se supune lui noblesse oblige, viața sa a fost pusă în slujba unui statut ce este dincolo de preferințe sau alegeri personale.

Noi, ceilalți, avem mereu o libertate de a ne schimba rolurile, de a căuta și renunța la poziții sociale, de a fi într-un fel astăzi și într-un fel mâine. Un monarh nu poate face asta. John Lydon (aka Johnny Rotten al The Sex Pistols) maimuțărea in 1977 regalitatea britanică numind-o un regim fascist ca un mare rebel anti-sistem. Astăzi el susține Brexit-ul și scrie, la moartea reginei, ”Rest in Peace Queen Elizabeth II. Send her victorious.” Și el poate să facă asta pentru că are libertatea de alegere și de schimbare a viziunii pe care o are un om de rând. Regina Elisabeta a II-a a fost mereu aceeași, a fost întruchiparea coroanei pe care a purtat-o cu demnitate în 1952, 1977, sau în 2022. Născută pentru a servi națiunea. ”Elisabeth II, by the Grace of God, of the United Kingdom of Great Britain and Northern Ireland and of Her other Realms and Territories Queen, Head of the Commonwealth, Defender of the Faith”.

Send her victorious, indeed.”