Temerile Rusiei: între adevăr și fabulație

Întreg discursul lui Putin despre preocupările legitime de securitate ale Rusiei, riscul unui atac la adresa Rusiei, discurs reprodus și de intelectuali cu pretenții, e fie anacronic, fie mincions, fie pur și simplu delirant.

Nimeni din vest nu are intenția de a ataca Rusia pentru simplul motiv că Rusia are cel mai mare arsenal nuclear din lume, deci niciun lider rațional și de bună credință al Rusiei nu ar avea de ce să creadă că extinderea NATO către est e preambulul unui atac al NATO asupra Rusiei.

Dacă SUA nu îndrăznește să atace Coreea de Nord, în ciuda faptului că Kim Jong Un, un lider mult mai instabil decât Putin, își continuă programul de dezvoltare a rachetelor balistice cu care peste câteva decenii ar putea lovi coasta de vest a SUA, cum ar putea să îndrăznească SUA să atace o țară cu un arsenal nuclear de 100 de ori mai mare decât al Coreei de Nord și mult mai performant?

Dacă NATO și-ar fi propus să atace Rusia, acum era momentul cel mai propice: Rusia e slăbită din punct de vedere militar datorită războiului din Ucraina, le-a arătat potențialilor inamici că este slabă, în Occident rusofobia e la cote maxime și Rusia însăși a furnizat pretextul unei intervenții militare ca urmare a faptului că a atacat un stat suveran, împingând granița Rusiei spre vest.

Or nu doar că NATO nu atacă Rusia, dar nici măcar o zonă de interdicție aeriană nu a avut curajul să impună deasupra Ucrainei din motive lesne de înțeles, pe care nu mai are rost să le repet. Și dacă nici acum nu există în Occident sprijinul popular pentru o intervenție decisivă în Ucraina cu riscul declanșării celui de-al treilea război mondial, ce om întreg la cap ar putea să creadă că aceleași populații occidentale ar susține decizia de a ataca Rusia din senin, fără ca Rusia să fi atacat ea prima pe altcineva. E absurd.

Deci argumentul lui Putin potrivit căruia Rusia se apără atacând e fie anacronic, fie delirant. Anacronic deoarece evoluțiile în materie de tehnică militară fac ca situația să fie complet diferită prin raport cu anii ’30 și chiar cu începutul anilor ’60 când a avut loc criza rachetelor cubaneze. Înainte, avea sens să te streseze apropierea unei armate străine și ostile de granițele tale. În condițiile în care distrugerea mutuală e garantată indiferent de cât de mult se apropie NATO de granița ta, temerea devine irațională. Sau ascunde alte motivații care se află, de fapt, în spatele aventurii lui Putin din Ucraina.

Să le luăm pe rând.

Întâi de toate, la fel cum naționaliștii sârbi cred sincer că Kosovo e Serbia și cei români cred sincer că Basarabia e România, așa și Putin crede sincer că Ucraina e Rusia și e dispus să lupte pentru păstrarea ei în sfera de influență militară, economică și culturală rusească. Nu pentru că i-ar păsa de minoritatea rusă. Dacă nu e complet dus cu pluta, își dă seama că minoritatea respectivă e expusă atacurilor majorității tocmai datorită faptului că el intervine militar în Ucraina, iar integrarea în Uniunea Europeană e cea mai bună garanție pentru respectarea drepturilor minorităților. Dimpotrivă, se folosește de respectivele minorități, transformându-le în carne de tun și bombardându-le el însuși, pentru a menține un cap de pod în teritoriile pe care vrea să le controleze și pentru a-și justifica intervenția, mai ales că americanii i-au furnizat prin precedentul lor din Kosovo pretextul.

Și ajungem astfel la al doilea motiv. E o problemă de prestigiu. Chiar dacă Rusia are un PIB pe cap de locuitor de vreo șase ori mai mic decât SUA și capacități militare pe măsură, cel puțin la nivel convențional, Putin vrea ca Rusia să fie privită ca o mare putere, pentru că dacă facem abstracție de cultură și sport, asta e cam singura sursă de prestigiu a Rusiei. Știu, e stupid, dar unii oameni chiar se simt mândri că sunt ei mari și tari din punct de vedere militar în ciuda faptului că economic sunt varză, demografic sunt varză, la nivel de propagandă sunt varză, Biserica Ortodoxă Rusă n-are aderenți și după treizeci de ani de comunism s-a compromis infinit mai mult decât au reușit să o compromită comuniștii în 70 de ani de teroare, denigrare și infiltrare, ajungând o instituție jalnică, iar Rusia mai are în spate și un secol de încălcări ale drepturilor omului și atrocități la scară industrială pe care nu și le asumă ca nu cumva să-i scadă stima de sine. Așa că i-a rămas doar puterea militară și din aia doar bomba nucleară, singura prin care totul poate fi nivelat în jos, până la nivelul epocii de piatră, astfel încât în sfârșit Rusia să devină, așa cum visează, egala Americii.

Revenind, statutul de mare putere și de mare șmecher, la care visează toți băieții de cartier, presupune că îți permiți și tu să faci ceea ce face alt mare șmecher, iar alt mare șmecher nu își permite cu tine ceea ce tu nu îți permiți cu el. Adică, dacă ăla rupe o bucată din Serbia pe motiv de drepturile omului, rupi și tu o bucată din Ucraina tot pe motiv de drepturile omului. Dacă tu ți-ai retras rachetele din Cuba într-un context tehnico-strategic care între timp s-a schimbat (noul rol pe care îl joacă în ecuație submarinele înarmate cu rachete balistice), nu vine nici ăla să își facă baze militare lângă granița ta ș.a.m.d. Sigur, e infantilism, iar infantilismul merge mână în mână cu anacronismul, dar asta e.

Pe de altă parte, în condițiile în care Rusia stă foarte prost la mai toate capitolele exceptând armamentul nuclear, prin care poate oricând să obțină cel puțin o remiză cu orice oponent, e lesne de înțeles de ce Putin se teme de efectul de contagiune democratică, mai exact, de posibilitatea ca adoptarea modelului euroatlantic la Kiev să stârnească în cele din urmă o revoluție portocalie și la Moscova și Petersburg, temere care cu siguranță s-a amplificat în contextul recentelor proteste din Belarus și Kazahstan, acesta fiind cel de-al treilea motiv pentru care a decis să destabilizeze și în cele din urmă să invadeze Ucraina.

În fine, un ultim motiv pentru care Rusia se opune extinderii NATO și pentru care vecinii Rusiei își doresc intrarea în NATO e faptul că Rusia, deși spune că se teme că va fi atacată de NATO, se teme, de fapt, că nu își va mai putea ataca vecinii decât cu riscul declanșării unui război cu NATO, în cazul în care vecinii săi aderă la NATO. Iar o mare putere care nici măcar vecinii nu și-i poate ataca, în timp ce SUA poate ataca pe oricine, oriunde în lume, nu se poate numi pe sine o mare putere și nu va fi percepută ca atare. Bineînțeles, aici nu e vorba doar de dimensiunea simbolică. Există și rațiuni pragmatice, întrucât extinderea NATO împiedică Rusia să intervină militar în țările vecine în interesele oligarhiei ruse, spre exemplu pentru a securiza rutele de tranzit ale gazului din Ucraina, așa cum intervine și SUA în diferite țări pentru a-și apăra investițiile, NATO însuși fiind o investiție de care depinde viabilitatea capitalului vest european ce se extinde către est sub umbrela NATO.

Ca o paranteză, lingăii lui Putin sau alții orbiți de antiamericanism, care scot în evidență nenumăratele agresiuni ale imperialismului american, altminteri indubitabile, uită să precizeze că în context european agresiunea americană e mai degrabă excepția care confirmă regula, pe când agresiunea rusească e regula (după care Rusia se plânge că e amenințată și persecutată). Și așa cum latino-americanii au dreptul la punctul lor de vedere bazat pe realitățile regiunii lor, unde hegemonul care taie și spânzură e SUA, nu Rusia, tot astfel și europenii au dreptul la propriul lor punct de vedere bazat pe realitățile istorice europene, iar oricine încearcă să scuze un imperialism arătând cu degetul la imperialismul de pe alt continent e orice numai nu democract, socialist sau anti-imperialist (ba mai e și din cale afară de penibil). Or realitatea este că după primul război mondial, Rusia (sau URSS) a atacat 11 state europene: Letonia, Lituania, Estonia, Polonia, Finlanda și România la începutul celui de-al doilea război mondial; Ungaria în 1956 și Cehoslovacia în 1968; Georgia în 2008, iar apoi Ucraina de două ori: în 2014 și din nou în 2022. Asta fără să mai punem la socoteală diferitele intervenții ale Rusiei în fostele republici sovietice de la începutul anilor 90, când imperiul sovietic s-a destrămat și au izbuncit mai multe conflicte interetnice la periferia sa.

Câte țări a atacat SUA în Europa în acest interval de timp? Dacă facem abstracție de intervenția din Bosnia din 1995 care în ciuda reproșurilor ce i se pot aduce (spre exemplu utilizarea de bombe cu uraniu sărăcit) de bine de rău a pus capăt celui mai crunt genocid de pe teritoriul european de după al doilea război mondial, ce dura deja de mai bine de trei ani, rămâne un singur exemplu care poate fi asemănat cu intervenția Rusiei din Donbas în sprijinul unei insurgențe separatiste: bombardarea Iugoslaviei din 1999. Or în condițiile în care în Europa Rusia câștigă cu cel puțin 11 la 2, dacă nu chiar 11 la 1, a spune că statele estice sunt, contrar voinței lor, „ocupate” de imperialiștii americani, e o mizerie la fel de penală și de reacționară pe cât ar fi și afirmația în oglindă potrivit căreia, în 1962, Cuba ar fi fost victima imperialismului sovietic, nu a celui american. Asemeni latino-americanilor sau arabilor din Orientul Mijlociu, și europenii (mai ales cei din est) au tras concluziile de rigoare din propriul lor context istoric.

Bineînțeles, asta nu înseamnă că americanii au extins NATO din motive caritabile. E și aia tot o afacere, foarte profitabilă. Dar au putut s-o facă deoarece populațiile din estul Europei au ajuns la concluzia că în vest e mai puțin rău decât în est. Și dacă ne uităm nu doar la știrile recente cu bombe, ci și la indicatorii economici ai Ucrainei postcomuniste, comparându-i cu cei din țările care au aderat la UE, concluzia e greu de contrazis.

Asta nu înseamnă că în vest sau în estul integrat de vest nu mai e loc de progres. Mai e încă mult. Nici nu putem trece cu vederea faptul că esticii, inclusiv România, au susținut la rândul lor războaiele de agresiune ale americanilor, plătind și sub forma asta taxă de protecție, sau că popoarelor din est li s-au băgat multe pe gât, iar disidenților li s-a băgat pumul în gură, în numele anticomunismului sau antiputinismului. Însă Putin e parte din problemă, nu parte din soluție. O Rusie pașnică ce s-ar concentra pe valorificarea enormelor resurse naturale de care dispune și a capitalului cultural ar fi parte din soluție. Ceea ce face Putin e regres în formă pură și prin ceea ce face, Putin contribuie și la criza economică rusească, ucraineană, europeană și mondială, care lovește în cei mai săraci, și la creșterea cheltuielilor de înarmare în detrimentul celor sociale, și la suprimarea spiritului critic și a demersurilor contestatare de către gardienii atlantismului care practic colaborează de minune cu fanii putinismului în ciuda diferențelor oficiale și în detrimentul nostru al tuturor.

În fine, dacă acestea au fost motivele pentru care Putin a început războiul, nu sunt musai și cele pentru care îl continuă. Războiul l-a început și pentru că a crezut, prostește, că se poate, și îl continuă pentru că odată început nu prea mai poate să dea înapoi, iar asta nu poate decât să ne îngrijoreze. Pe de altă parte, chiar dacă afirmațiile lui Putin sunt anacronice, delirante sau mincinoase, asta nu înseamnă că ele nu trebuie luate în serios cu tot cu potențialele implicații. Nu contează dacă Putin bate câmpii cu privire la intențiile NATO. Contează ce e dispus să facă Putin în virtutea convingerilor sale, fie ele și absurde.

În condiții de iarnă nucleară, n-o să mă încălzească cu nimic faptul că am avut „principiile” și „logica” de partea mea. Nici până atunci n-o să mă încălzesc cu principiile euroatlantice, în condițiile creșterii prețurilor la energie și la toate celelalte. Iar dacă Putin e rău sau dement, asta nu înseamnă că Occidentul nu a fost și nu continuă să fie iresponsabil, în măsura în care mizează în continuare totul pe cartea războiului, nu pentru că ar fi pregătit să facă față unei noi escaladări, pentru că nu este și nu are cum să fie, ci doar pentru că e ferm convins că are dreptate, într-un sens oricum limitat, ba mai mult, e convins și că Hillary a pierdut alegerile din cauza lui Putin.

E și ăsta un infantilism la fel de periculos și de vinovat ca infantilismul de tip vreau să fiu mare putere și ce bine mă simt la parada militară că în afară de spectacole frumoase oricum nu sunt în stare să fac nimic altceva. Ca să nu mai vorbesc de faptul că în spatele acestor ideologii tembele din est și din vest se află și niște interese de business, de-a dreptul criminale.