Întreg discursul lui Putin despre preocupările legitime de securitate ale Rusiei, riscul unui atac la adresa Rusiei, discurs reprodus și de intelectuali cu pretenții, e fie anacronic, fie mincions, fie pur și simplu delirant.
Nimeni din vest nu are intenția de a ataca Rusia pentru simplul motiv că Rusia are cel mai mare arsenal nuclear din lume, deci niciun lider rațional și de bună credință al Rusiei nu ar avea de ce să creadă că extinderea NATO către est e preambulul unui atac al NATO asupra Rusiei.
Dacă SUA nu îndrăznește să atace Coreea de Nord, în ciuda faptului că Kim Jong Un, un lider mult mai instabil decât Putin, își continuă programul de dezvoltare a rachetelor balistice cu care peste câteva decenii ar putea lovi coasta de vest a SUA, cum ar putea să îndrăznească SUA să atace o țară cu un arsenal nuclear de 100 de ori mai mare decât al Coreei de Nord și mult mai performant?
Dacă NATO și-ar fi propus să atace Rusia, acum era momentul cel mai propice: Rusia e slăbită din punct de vedere militar datorită războiului din Ucraina, le-a arătat potențialilor inamici că este slabă, în Occident rusofobia e la cote maxime și Rusia însăși a furnizat pretextul unei intervenții militare ca urmare a faptului că a atacat un stat suveran, împingând granița Rusiei spre vest.
Or nu doar că NATO nu atacă Rusia, dar nici măcar o zonă de interdicție aeriană nu a avut curajul să impună deasupra Ucrainei din motive lesne de înțeles, pe care nu mai are rost să le repet. Și dacă nici acum nu există în Occident sprijinul popular pentru o intervenție decisivă în Ucraina cu riscul declanșării celui de-al treilea război mondial, ce om întreg la cap ar putea să creadă că aceleași populații occidentale ar susține decizia de a ataca Rusia din senin, fără ca Rusia să fi atacat ea prima pe altcineva. E absurd.
Deci argumentul lui Putin potrivit căruia Rusia se apără atacând e fie anacronic, fie delirant. Anacronic deoarece evoluțiile în materie de tehnică militară fac ca situația să fie complet diferită prin raport cu anii ’30 și chiar cu începutul anilor ’60 când a avut loc criza rachetelor cubaneze. Înainte, avea sens să te streseze apropierea unei armate străine și ostile de granițele tale. În condițiile în care distrugerea mutuală e garantată indiferent de cât de mult se apropie NATO de granița ta, temerea devine irațională. Sau ascunde alte motivații care se află, de fapt, în spatele aventurii lui Putin din Ucraina.
Să le luăm pe rând.
Întâi de toate, la fel cum naționaliștii sârbi cred sincer că Kosovo e Serbia și cei români cred sincer că Basarabia e România, așa și Putin crede sincer că Ucraina e Rusia și e dispus să lupte pentru păstrarea ei în sfera de influență militară, economică și culturală rusească. Nu pentru că i-ar păsa de minoritatea rusă. Dacă nu e complet dus cu pluta, își dă seama că minoritatea respectivă e expusă atacurilor majorității tocmai datorită faptului că el intervine militar în Ucraina, iar integrarea în Uniunea Europeană e cea mai bună garanție pentru respectarea drepturilor minorităților. Dimpotrivă, se folosește de respectivele minorități, transformându-le în carne de tun și bombardându-le el însuși, pentru a menține un cap de pod în teritoriile pe care vrea să le controleze și pentru a-și justifica intervenția, mai ales că americanii i-au furnizat prin precedentul lor din Kosovo pretextul.
Și ajungem astfel la al doilea motiv. E o problemă de prestigiu. Chiar dacă Rusia are un PIB pe cap de locuitor de vreo șase ori mai mic decât SUA și capacități militare pe măsură, cel puțin la nivel convențional, Putin vrea ca Rusia să fie privită ca o mare putere, pentru că dacă facem abstracție de cultură și sport, asta e cam singura sursă de prestigiu a Rusiei. Știu, e stupid, dar unii oameni chiar se simt mândri că sunt ei mari și tari din punct de vedere militar în ciuda faptului că economic sunt varză, demografic sunt varză, la nivel de propagandă sunt varză, Biserica Ortodoxă Rusă n-are aderenți și după treizeci de ani de comunism s-a compromis infinit mai mult decât au reușit să o compromită comuniștii în 70 de ani de teroare, denigrare și infiltrare, ajungând o instituție jalnică, iar Rusia mai are în spate și un secol de încălcări ale drepturilor omului și atrocități la scară industrială pe care nu și le asumă ca nu cumva să-i scadă stima de sine. Așa că i-a rămas doar puterea militară și din aia doar bomba nucleară, singura prin care totul poate fi nivelat în jos, până la nivelul epocii de piatră, astfel încât în sfârșit Rusia să devină, așa cum visează, egala Americii.
Revenind, statutul de mare putere și de mare șmecher, la care visează toți băieții de cartier, presupune că îți permiți și tu să faci ceea ce face alt mare șmecher, iar alt mare șmecher nu își permite cu tine ceea ce tu nu îți permiți cu el. Adică, dacă ăla rupe o bucată din Serbia pe motiv de drepturile omului, rupi și tu o bucată din Ucraina tot pe motiv de drepturile omului. Dacă tu ți-ai retras rachetele din Cuba într-un context tehnico-strategic care între timp s-a schimbat (noul rol pe care îl joacă în ecuație submarinele înarmate cu rachete balistice), nu vine nici ăla să își facă baze militare lângă granița ta ș.a.m.d. Sigur, e infantilism, iar infantilismul merge mână în mână cu anacronismul, dar asta e.
Pe de altă parte, în condițiile în care Rusia stă foarte prost la mai toate capitolele exceptând armamentul nuclear, prin care poate oricând să obțină cel puțin o remiză cu orice oponent, e lesne de înțeles de ce Putin se teme de efectul de contagiune democratică, mai exact, de posibilitatea ca adoptarea modelului euroatlantic la Kiev să stârnească în cele din urmă o revoluție portocalie și la Moscova și Petersburg, temere care cu siguranță s-a amplificat în contextul recentelor proteste din Belarus și Kazahstan, acesta fiind cel de-al treilea motiv pentru care a decis să destabilizeze și în cele din urmă să invadeze Ucraina.
În fine, un ultim motiv pentru care Rusia se opune extinderii NATO și pentru care vecinii Rusiei își doresc intrarea în NATO e faptul că Rusia, deși spune că se teme că va fi atacată de NATO, se teme, de fapt, că nu își va mai putea ataca vecinii decât cu riscul declanșării unui război cu NATO, în cazul în care vecinii săi aderă la NATO. Iar o mare putere care nici măcar vecinii nu și-i poate ataca, în timp ce SUA poate ataca pe oricine, oriunde în lume, nu se poate numi pe sine o mare putere și nu va fi percepută ca atare. Bineînțeles, aici nu e vorba doar de dimensiunea simbolică. Există și rațiuni pragmatice, întrucât extinderea NATO împiedică Rusia să intervină militar în țările vecine în interesele oligarhiei ruse, spre exemplu pentru a securiza rutele de tranzit ale gazului din Ucraina, așa cum intervine și SUA în diferite țări pentru a-și apăra investițiile, NATO însuși fiind o investiție de care depinde viabilitatea capitalului vest european ce se extinde către est sub umbrela NATO.
Ca o paranteză, lingăii lui Putin sau alții orbiți de antiamericanism, care scot în evidență nenumăratele agresiuni ale imperialismului american, altminteri indubitabile, uită să precizeze că în context european agresiunea americană e mai degrabă excepția care confirmă regula, pe când agresiunea rusească e regula (după care Rusia se plânge că e amenințată și persecutată). Și așa cum latino-americanii au dreptul la punctul lor de vedere bazat pe realitățile regiunii lor, unde hegemonul care taie și spânzură e SUA, nu Rusia, tot astfel și europenii au dreptul la propriul lor punct de vedere bazat pe realitățile istorice europene, iar oricine încearcă să scuze un imperialism arătând cu degetul la imperialismul de pe alt continent e orice numai nu democract, socialist sau anti-imperialist (ba mai e și din cale afară de penibil). Or realitatea este că după primul război mondial, Rusia (sau URSS) a atacat 11 state europene: Letonia, Lituania, Estonia, Polonia, Finlanda și România la începutul celui de-al doilea război mondial; Ungaria în 1956 și Cehoslovacia în 1968; Georgia în 2008, iar apoi Ucraina de două ori: în 2014 și din nou în 2022. Asta fără să mai punem la socoteală diferitele intervenții ale Rusiei în fostele republici sovietice de la începutul anilor 90, când imperiul sovietic s-a destrămat și au izbuncit mai multe conflicte interetnice la periferia sa.
Câte țări a atacat SUA în Europa în acest interval de timp? Dacă facem abstracție de intervenția din Bosnia din 1995 care în ciuda reproșurilor ce i se pot aduce (spre exemplu utilizarea de bombe cu uraniu sărăcit) de bine de rău a pus capăt celui mai crunt genocid de pe teritoriul european de după al doilea război mondial, ce dura deja de mai bine de trei ani, rămâne un singur exemplu care poate fi asemănat cu intervenția Rusiei din Donbas în sprijinul unei insurgențe separatiste: bombardarea Iugoslaviei din 1999. Or în condițiile în care în Europa Rusia câștigă cu cel puțin 11 la 2, dacă nu chiar 11 la 1, a spune că statele estice sunt, contrar voinței lor, „ocupate” de imperialiștii americani, e o mizerie la fel de penală și de reacționară pe cât ar fi și afirmația în oglindă potrivit căreia, în 1962, Cuba ar fi fost victima imperialismului sovietic, nu a celui american. Asemeni latino-americanilor sau arabilor din Orientul Mijlociu, și europenii (mai ales cei din est) au tras concluziile de rigoare din propriul lor context istoric.
Bineînțeles, asta nu înseamnă că americanii au extins NATO din motive caritabile. E și aia tot o afacere, foarte profitabilă. Dar au putut s-o facă deoarece populațiile din estul Europei au ajuns la concluzia că în vest e mai puțin rău decât în est. Și dacă ne uităm nu doar la știrile recente cu bombe, ci și la indicatorii economici ai Ucrainei postcomuniste, comparându-i cu cei din țările care au aderat la UE, concluzia e greu de contrazis.
Asta nu înseamnă că în vest sau în estul integrat de vest nu mai e loc de progres. Mai e încă mult. Nici nu putem trece cu vederea faptul că esticii, inclusiv România, au susținut la rândul lor războaiele de agresiune ale americanilor, plătind și sub forma asta taxă de protecție, sau că popoarelor din est li s-au băgat multe pe gât, iar disidenților li s-a băgat pumul în gură, în numele anticomunismului sau antiputinismului. Însă Putin e parte din problemă, nu parte din soluție. O Rusie pașnică ce s-ar concentra pe valorificarea enormelor resurse naturale de care dispune și a capitalului cultural ar fi parte din soluție. Ceea ce face Putin e regres în formă pură și prin ceea ce face, Putin contribuie și la criza economică rusească, ucraineană, europeană și mondială, care lovește în cei mai săraci, și la creșterea cheltuielilor de înarmare în detrimentul celor sociale, și la suprimarea spiritului critic și a demersurilor contestatare de către gardienii atlantismului care practic colaborează de minune cu fanii putinismului în ciuda diferențelor oficiale și în detrimentul nostru al tuturor.
În fine, dacă acestea au fost motivele pentru care Putin a început războiul, nu sunt musai și cele pentru care îl continuă. Războiul l-a început și pentru că a crezut, prostește, că se poate, și îl continuă pentru că odată început nu prea mai poate să dea înapoi, iar asta nu poate decât să ne îngrijoreze. Pe de altă parte, chiar dacă afirmațiile lui Putin sunt anacronice, delirante sau mincinoase, asta nu înseamnă că ele nu trebuie luate în serios cu tot cu potențialele implicații. Nu contează dacă Putin bate câmpii cu privire la intențiile NATO. Contează ce e dispus să facă Putin în virtutea convingerilor sale, fie ele și absurde.
În condiții de iarnă nucleară, n-o să mă încălzească cu nimic faptul că am avut „principiile” și „logica” de partea mea. Nici până atunci n-o să mă încălzesc cu principiile euroatlantice, în condițiile creșterii prețurilor la energie și la toate celelalte. Iar dacă Putin e rău sau dement, asta nu înseamnă că Occidentul nu a fost și nu continuă să fie iresponsabil, în măsura în care mizează în continuare totul pe cartea războiului, nu pentru că ar fi pregătit să facă față unei noi escaladări, pentru că nu este și nu are cum să fie, ci doar pentru că e ferm convins că are dreptate, într-un sens oricum limitat, ba mai mult, e convins și că Hillary a pierdut alegerile din cauza lui Putin.
E și ăsta un infantilism la fel de periculos și de vinovat ca infantilismul de tip vreau să fiu mare putere și ce bine mă simt la parada militară că în afară de spectacole frumoase oricum nu sunt în stare să fac nimic altceva. Ca să nu mai vorbesc de faptul că în spatele acestor ideologii tembele din est și din vest se află și niște interese de business, de-a dreptul criminale.

” iar integrarea în Uniunea Europeană e cea mai bună garanție pentru respectarea drepturilor minorităților.”
Documentați-vă mai bine de aici.
https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC7329289/
O să aflați despre statutul de „non-cetățean” din țarile baltice pentru minoritatea rusofonă, despre cum Lituania ELIMINĂ învățământul biling din școlile publice, etc. Asistăm practic la o asimilare forțată a minorităților, nu la o dezvoltare a lor sau la o protecție a lor. Așa am fi procedat și noi cu minoritatea maghiară dacă nu ar fi existat beneficele surse de finanțare din partea Budapestei. Însă țările baltice refuză acest tip de ajutor din partea Moscovei.
Da, știu, îi gazează. Eu n-am zis că nu sunt probleme. E de așteptat să fie dacă ținem cont de contextul istoric, în speță politicile de rusificare din trecut, și de modul în care Putin se folosește de aceste minorități în prezent. Eu spun doar că dacă nu erau în UE, care a făcut în repetate rânduri presiuni asupra statelor baltice, situația ar fi fost mai proastă. Firește, dacă nu cumva venea Rusia ca „să-i elibereze”.
Ah, iar „e vina lui Putin”…. acea penibilă argumentație care insultă bunul simț după cum voi demonstra imediat.
Țările baltice nu au avut nici o brumă de intenție să semneze „the European Charter for Regional or Minority Languages, which was adopted on 25 June 1992 by the Committee of Ministers of the Council of Europe and entered into force on 1 March 1998”
Putin a devenit președinte în 2000. Țările baltice aveau tot timpul măcar să își exprime intenția de a semna așa ceva.
https://www.coe.int/en/web/european-charter-regional-or-minority-languages/signatures-and-ratifications
Ori CoE (deci nu UE) prezintă foarte clar ce țări au semnat (România este printre ele, semnat în 1995 și ratificat în 2008, la fel și Ungaria, semnat în 1992 și ratificat în 1995). Rusia chiar a desfășurat un proces de armonizare și monitorizare după cum se poate citi dacă se accesează partea dreaptă a paginii „Promoting ratification in Russia”. Țările baltice nimic, zero barat.
„From 2009 to 2012, the Council of Europe, the European Union and the Russian Federation implemented a Joint Programme “Minorities in Russia: Developing Languages, Culture, Media and Civil Society” which aimed, inter alia, at providing assistance to different public authorities that would be involved in the future ratification and implementation of the Charter.
During the programme, the application and monitoring of the Charter in Russia has been simulated in pilot regions, for example in the Altai Kray. In addition, a Joint Working Group was established which discussed, at experts’ level, the legal, political and inter-ethnic aspects related to the ratification. A proposal for a draft instrument of ratification prepared by independent experts was discussed at meetings of the Joint Working Group in 2011 and published afterwards.”
Era Putin la putere în acea perioadă și da, este vina lui Putin pentru avansarea procesului. Dacă aș spune că lovitura de stat din 2014 sponsorizată de UE și US la Kiev a înghețat definitiv procesul ar fi o speculație din partea mea. Dar una destul de plauzibilă.
Integrarea în UE a țărilor baltice nu a schimbat cu nimic situația minorităților rusofone. Halal „integrarea în Uniunea Europeană e cea mai bună garanție pentru respectarea drepturilor minorităților”. Dacă erau minorități de alt gen poate că altfel stăteau lucrurile.
Uite așa îmi petrec eu timpul prin biblioteci ca să combat, cu bibliografie, manipulările comentatorilor care fac paradă de bibliografie, dar în realitate scot câte trei, patru iepuri bibliografici din joben la fiecare comentariu și te trimit de fiecare dată să alergi după ei până obosești. În cel mai bun caz, referințele astea doar adaugă o nuanță legitimă la cele afirmate de subsemnatul. Alteori sunt folosite la pachet cu sofisme pentru a crea false dihotomii, ca și cum eu aș fi spus nu că e și vina lui Putin, ci că e numai vina lui Putin, sau ca și cum eu aș fi spus că UE e perfectă și nu e loc de mai bine. Dar în cazul de față vorbim de o enormitate. Și nu e prima.
Ca o paranteză, nu sunteți singurul care îi reproșează Uniunii Europene faptul că nu face îndeajuns de multe pentru a sancționa abaterile de la normele europene ale statelor membre și e adevărat că mecanismele disciplinare postaderare ale Uniunii sunt destul de slabe, nu doar în raport cu țările baltice, ci și în raport cu acele state care au adoptat măsuri împotriva celeilalte categorii de minoritari la care faceți trimitere, la pachet cu alte abateri de la normele europene privind statul de drept, independența justiției, politica referitoare la migrație etc. Spre exemplu, această autoare (https://worldjusticeproject.org/news/european-union%E2%80%99s-top-court-rules-against-hungary-and-poland-rule-law-showdown#:~:text=In%20Europe%2C%20a%20long%2Danticipated,on%20rule%20of%20law%20performance) cu care nu cred că aveți prea multe în comun afirmă că „the EU may appear to have done something about autocrats in their midst, but this is too little, too late”, în condițiile în care activarea Articolului 7 e practic imposibilă atâta timp cât Ungaria se bazează pe vetoul Poloniei și viceversa, iar UE abia recent a dezvoltat niște mecanisme disciplinare – mai ușor de utilizat dar și mai puțin draconice – împotriva celor două state rebele din Est.
Mă rog, cum am spus, nu cred că vă numărați printre cei care și-ar dori mai multe puteri disciplinare pentru UE, dar trecem peste.
În urmă cu o lună și jumătate spuneați – probabil pe baza unei documentări la fel de temeinice – că „demilitarizarea [Ucrainei] funcționează de minune (…) iar forțele mecanizate ale Ucrainei s-ar putea să mai aibă doar 20% din echipamentele grele pe care le aveau acum o lună”, dar nu știu cum se face că între timp rușii mai mult au bătut pasul pe loc, ba chiar au mai dat un pic înapoi în zona de front de lângă Harkov, pierzând și nava amiral din Marea Neagră (bineînțeles, datorită condițiilor meteo nefavorabile).
Acum veniți și spuneți că „integrarea în UE a țărilor baltice nu a schimbat cu nimic situația minorităților rusofone”. Măi să fie!
Iată ce spune o autoare pe nume Anna Batta în volumul „The Russian minorities in the former Soviet Republics: Secession, Integration and Homeland”, Routledge, London and New York, 2022 (cartea se găsește pe libgen):
„The second stage is characterized by the easing of restrictions mainly as a result of international pressures. Estonia, along with Latvia and Lithuania, sought membership in the EU early on. Between 1995 and 2003, Estonia’s minority laws began to take on less nationalistic forms, and the language and citizenship laws were substantially amended (Jeffries 2004). During this phase of citizenship legislation, President Lennart Meri signed a decree regarding the New Citizenship Law in 1995. The decree stated that those who intended to gain citizenship had to live in the country for five years and must pass the Estonian language test as well as a test on the constitution and other basic laws. The new law was later amended and allowed children of non-Estonians born after 1992 to become citizens. This was a considerably more liberal clause when compared with earlier citizenship legislation that did not allow automatic citizenship for children of Russophones. Further, restrictions were eased on Russian speakers acquiring a job in the public sector at this time (Galbreath 2005). An additional positive development came in 1997, when the Ministry of Culture agreed to grant broadcasting license to Russian language television channels. Finally, in 1998, the Estonian Defense Forces Project furthered language educational opportunities for Russophones. Overall, this phase of minority legislature has shown substantial improvement and a break with radical nationalistic tendencies by the government. As Estonia was applying for membership in the EU and NATO, it made efforts to abide by the requirements of these organizations. In 1999, the amended language law was implemented, which was an important step in minority legislation that separated the country from corresponding to organizational entry rules. Finally, in the early 2000s, the removal of language requirements for political candidates was part of conditionality requirements as well (p. 119)
With respect to the quadratic nexus, naturalization restrictions delayed Latvia’s entrance into the CE, and as a result of these measures, Latvia was not invited to start negotiations of EU accession at the time when Estonia had already begun the process. Latvia eventually replaced quotas with the “window system” under European pressures, and in 1998, the window system was removed, once again in large part because of European pressures and because of Russian actions of diplomatic and economic sanctions (Schulze 2018: 111). Conditionality and the prospects of European security guarantees played a large role in influencing the creation of inclusive policies in the Latvian citizenship debate. The Latvian citizenship example clearly demonstrates that conditionality had a discernible impact on inclusive legislation regarding the naturalization of Russian minorities. Similar to Estonia, Latvia also started to make efforts to abide by European laws regarding democracy and minority rights (Jeffries 2004). Consequently, in 1998, the Latvian Parliament adopted sixteen amendments to the 1994 Law on Citizenship. One of the major accomplishments of the 1998 legislature was that it lifted the window system and removed restrictions associated with it. As a result, the amendments permitted every resident to apply for citizenship without restrictions (Smith et al. 2002: 74). In 1998, a referendum was organized in Latvia and over half of the citizens supported the liberalization of the citizenship law, which marked the beginnings of liberalization and an improvement in ethnic relations in Latvia (Smith et al. 2002) (…)
Political discrimination of Russian speakers in Latvia was relatively high after independence; however, once amendments to the original citizenship law in 1998 were approved, discrimination became less pronounced and a number of political parties representing Russophones were allowed to operate in the country. Overall, we can argue that the political status of Russians in Latvia has gotten better over time, but the issue of non-citizens remained, as well as problems associated with the 2004 school reform and the 2012 language referendum. (p. 123)
The quadratic nexus in Latvia included conditionality not only of EU accession but also of NATO membership. The enactment of the 1999 Language Law, which included provisions related to language use in the private sphere, took two years to pass, despite linking it to specific EU accession criteria. Similarly, the amendment on language requirements for political candidates passed “only after a clear link was made to NATO membership” (Schulze 2018: 166). (p. 125)”
Autoarea precizează că în ultimii ani, în contextul politicii tot mai agresive a Rusiei, dar probabil că și datorită faptului că mecanismele disciplinare postaderare ale UE sunt destul de slabe (cum am spus, nu doar în relația cu statele baltice, ci și în relația cu Polonia și Ungaria, dar să vedem cum vor evolua lucrurile în următorii ani), s-a dezvoltat o tendință contrară la nivel legislativ, ceea ce, fără îndoială, nu e bine, dar în mare măsură e și din vina Rusiei. Spre exemplu, dacă mâine Ungaria atacă Slovacia și se apucă să facă în Slovacia ce face acum Rusia în Ucraina, vina pentru un eventual regres în materie de protecție a drepturilor minorității maghiare în România, ca urmare a reactivării sentimentelor maghiarofobe va aparține și Ungariei, nu doar românilor. Așa cum nu putem da vina exclusiv pe rasismul și prejudecățile claselor populare din Occident pentru islamofobie, ci parte din vină revine regimurilor politice, clericilor și comunităților musulmane care promovează sau doar tolerează curente extremiste ale Islamului, tot astfel și Rusia e într-o măsură semnificativă responsabilă pentru recenta amplificare a sentimentelor rusofobe. De altfel, e o regulă generală. Și de bun simț.
În fine, vorbim doar de o tendință contrară, nicidecum de un regres total care să aducă statele baltice înapoi în prima jumătate a anilor ’90, când încă nu începuseră să își modifice legislația referitoare la minorități sub presiunea Uniunii Europene. În plus, autoarea precizează că reacția baltică față de agresiunea rusească din 2014 nu a fost uniformă. În timp ce Letonia a introdus politici mai restrictive (care au fost criticate de Comisia de la Veneția și în Parlamentul European https://www.venice.coe.int/webforms/documents/default.aspx?pdffile=CDL-AD(2020)012-e) în virtutea temerii față de eventuale tentative ale Rusiei de a se folosi de minoritatea rusofonă pentru a destabiliza țara, Estonia a introdus politici mai incluzive tocmai în ideea că astfel poate preîntâmpina înstrăinarea minorității rusofone prin raport cu majoritatea care ar putea să faciliteze eventuale manevre destabilizatoare ale Rusiei. Altfel spus, dacă letonii au jucat cartea asimilării forțate cu riscul antagonizării minorității (joc de sumă zero), estonienii au căutat să câștige fidelitatea minorității prin acordarea de drepturi suplimentare (joc de sumă pozitivă):
„The fourth stage of Estonian minority legislation is characterized by changes resulting from the Ukraine crisis in 2014 and Russian actions that heightened the perception of Russian threat. This relatively recent period is most visible in the issue of the naturalization of stateless children in Estonia and Latvia. The 1998 amendments failed to solve the problem of statelessness because parents were not adequately informed of the changes and the simplification of the procedures. In 2007, there were “over 13,000 noncitizen children in Latvia” and the number was much lower in Estonia. However, the 2011 report from the Advisory Committee estimated “that 600 more stateless children were born each year” in Estonia (Schulze 2018: 155). Kin-state activism led to different outcomes in Estonia and Latvia with respect to framing the minority legislation regarding the naturalization of stateless children. In Estonia, strategic framing resulted in more inclusive policies as “minority advocates capitalized on perceptions of Russia’s meddling and its increasing activism in the region to frame policy initiatives” (Schulze 2018: 164). Ultimately, actors on this side of the debate played up the Russian card by emphasizing “fears of disloyalty” regarding the Russian minority. The reform was initiated after the Bronze Soldier incident in 2007 and was passed in 2015 after Russian intervention in Ukraine. This leads us to believe that Russian kin-state activism had a significant influence on minority legislation of stateless children and that it was strongly tied to higher perceived levels of Russian threat (Schulze 2018: 164). In Latvia, “minority advocates” did not play the Russian card, and the outcome was more exclusionary policy regarding stateless children.” (p. 121)
Altminteri, fără îndoială, UE e un lagăr. În teritoriile ucrainene eliberate de Rusia, situația minorităților e infinit mai bună. Aveți aici și niște date despre situația tătarilor din Crimeea de după anexarea din 2014:
Dă clic pentru a accesa guliyev_murad.pdf
Lectură plăcută!
Mă bucur foarte mult că citatul pe care îl dați:
” Overall, we can argue that the political status of Russians in Latvia has gotten better over time, but the issue of non-citizens remained, as well as problems associated with the 2004 school reform and the 2012 language referendum. (p. 123)”
Îmi confirmă teza spusă anterior măcar despre Letonia (și despre care cred că am scris în mod eronat că ar fi fost Lituania în comentariul meu inițial). Sper că nu puteți contrapune logica „Rusia este de vină pentru acțiunile din 2014” atunci când datele de mai sus sunt anterioare: 2004 și 2012.
În rest, am înțeles că toate argumentele aduse de dv, înclusiv cartea care îmi confirmă teza comentariului inițial din Letonia, sunt în sprijinul ideii că UE apără minoritățile rusofone în țările baltice. Cât este „presiunea Rusiei” după cum spuneți dv, sau cât este dorința UE de impune regula statului de drept nu putem decât specula. Eu doar văd că în probleme de corupție, UE a fost în stare să taie accesul la fondurile europene sau să amenințe cu asta. Dar în problema lipsei drepturilor unor oameni (lucru interzis chiar de Curtea Europeană a Drepturilor Omului), UE și CE nu prea s-au întrebuințat prin sancțiuni economice dure. Iar asta deja nu mă mai miră când cohorte de posesori de certificate de vaccinare au stat mulțumiți și nesimțiți în fotolii și au mers în magazine în timp ce concetățenii lor nevaccinați au stat pe afară, reduși de stat și de UE la statutul de creatură care digeră hrană.
Vă confirmă doar parțial teza despre Letonia. Numai că dumneavoastră ați afirmat, citez, că „integrarea în UE a țărilor baltice” (deci nu doar a Letoniei) „nu a schimbat cu nimic situația minorităților rusofone”. Între „au mai rămas probleme” și „nu s-a făcut nimic” e o distanță mare. Deci cartea nu confirmă ce ați spus, ci, din contră, infirmă ce ați spus.
Marius Tucă Show – 16.05.2022 – Războiul din Ucraina. Invitat: Valentin Stan
Incepind de la minutul 16:30
In America mai rar se poate auzi asa ceva. Cred ca Romania,desi saraca,este cu mult mai democratica si normala decit multe tari cu blazon.