Eu înțeleg că măsurile luate sunt dureroase, din varii motive, pentru toată lumea, inclusiv pentru mine. Chiar nu îmi place ce se întâmplă. Bine, or fi și d-ăia pe care îi excită starea de urgență și peisajul cu oraș pustiu și armata pe străzi, dar cred totuși că astfel de cazuri patologice sunt foarte puține și cu toții vrem să se termine visul ăsta urât cât mai repede. De asemenea, înțeleg rezervele vizavi de tratamentul adoptat și temerea că acesta va fi mai rău decât boala. Ipoteza rămâne legitimă și nu e exclus să se dovedească, într-un final, adevărată.
Ceea ce mă deranjează pe mine este lipsa de onestitate și duplicitatea morală pe care unii și le ascund în spatele unei pseudoștiințe tot mai ridicole. Una e să crezi că o să fie (și) mai rău cu strategia adoptată acum, alta e să zici că răul vine exclusiv de la tratament, în timp ce boala e „o simplă viroză”. Conform datelor existente, e o viroză de două ori mai contagioasă decât gripa și aproximativ de douăzeci de ori mai letală, asta în condițiile în care, în mare parte din lume, sistemele medicale încă nu au colapsat, cel puțin nu pe deplin.
Citeam mai devreme pe facebook o altă postare care demonta „marea manipulare” căreia i-am căzut victime cu trimitere la un articol de pe Bloomberg, care arăta că 99% dintre decedații din Italia sufereau deja de o condiție pre-existentă. De curiozitate, știind că sursa e din presa mainstream, dau click ca să mă lămuresc și eu cu privire la marea manipulare pentru a afla că 75% dintre cei care au murit aveau hipertensiune și 35% diabet. Numai că cu hipertensiune și / sau diabet trăiești până la adânci bătrâneți, iar aceste boli afectează aproximativ 33%, respectiv 10% din populația planetei, cu incidență crescută la persoanele în vârstă.
Dacă ești adept al darwinismului social, atunci măcar spune-o pe față. Asumă-ți. Dacă ești dispus să pariezi viața oamenilor printr-o anumită soluție politică, iarăși, fă bine și asumă-ți faptul cu pricina. Dacă simți și crezi, eventual cu argumente destul de solide, că epidemia ca atare nu poate să te afecteze pe tine și pe cei din familia ta, în timp ce măsurile de combatere a ei te afectează, spune lucrurilor pe nume: nu vreau să mă sacrific (să fiu sacrificat) pentru alții, mă gândesc la persoana mea, la durerea mea, nu la alții și la durerea lor.
Eu chiar nu judec pe nimeni. Și înțeleg furia multora în condițiile în care discursul public e dominat doar de un tip de durere, e focalizat exclusiv pe boală. La limită, asta poate fi o formă de sadism. Șomajul și lipsa siguranței zilei de mâine e și el îngrozitor. Nu toți avem vocație isihastă. Izolarea în propria cămară nu e doar prilej pentru unirea minții cu inima. E și o formă de tortură tratată ca atare de organizațiile pentru protecția drepturilor omului, cu efecte psihologice ce pot fi devastatoare, documentate în literatura de specialitate.
Nu știu dacă sinceritatea ne va salva, de la moarte sau de la depresie, dar doar prin ea ne putem recăpăta demnitatea, ne putem duce crucea cu demnitate. Un lucru pe care ar trebui să-l înțelegem e că această cruce e colectivă. Ne doare pe toți și cred că cel mai bolnav lucru în această perioadă, exceptând sadismul, e nesimțirea, atât în sensul de imunitate la durere, cât și în sensul nepăsării față de durerea altuia. Pe unii ne doare mai mult, pe alții ne doare mai puțin, pe unii ne doare ceva, pe alții ne doare altceva. Numai Dumnezeu știe cât îl doare pe fiecare și niciodată nu ar trebui să măsurăm durerea altora cu măsura durerii noastre.
Mai mult, ar trebui să fim îndeajuns de sinceri pentru a recunoaște că cel mai greu lucru pentru om este să se gândească mai mult la durerea altuia decât la durerea sa. Ne mântuim nu atât prin renunțarea la plăcere, cât prin ieșirea din durerea noastră pentru a ne întâlni cu durerea celuilalt, ceea ce este teribil de greu. Tot astfel, pierzania nu vine atât din scufundarea în plăceri. Deseori, acest mod de viață nu face decât să ascundă o mare durere sau o mare frică. Ea vine mai degrabă din izolarea în propria durere, din care este extrem de dificil să ieșim, mai ales atunci când la durere se adaugă orgoliul și resentimentul izvorât din faptul că durerea noastră este ignorată sau minimalizată prin raport cu durerea altora.
Crucea fiecăruia va fi mai ușor de dus atunci când sentimentul izolării în propria durere va fi topit în sentimentul unui destin comun de suferință și luptă împotriva unui dușman comun care, orice am fi făcut noi, tot ne-ar fi dat viața peste cap, într-un fel sau altul, iar primul pas către ieșirea din propria durere este sinceritatea recunoașterii unui astfel de adevăr cât se poate de simplu. Dușmanul nu e omul de lângă noi, ci virusul, iar noi am început să ne dușmănim unul pe altul abia când, inevitabil, s-a pus problema împărțirii poverii cu care ne-am pricopsit. Desigur, în anumite cazuri, vechi dușmănii latente, mocnite, s-au intensificat atunci când a venit năpasta, așa cum s-a întâmplat de fiecare dată când omenirea a fost lovită de năpaste.
În fine, tendința de a te izola în propria durere nu poate decât să fie amplificată de faptul că suferim, cu toții, în izolare, mai puțin cei aflați în prima linie, care suferă cel mai mult. Dar mă gândesc că, într-un fel, suferința lor, deși în mod cert mai cruntă, nu e la fel de alienantă, pentru simplul motiv că suferă și luptă împreună, văd și simt durerea celui de lângă el. Ei suferă ca în tranșee. Ceilalți suferă mai degrabă ca la ospiciu. Ei sunt eroii. Ceilalți sunt doar deprimați și speriați. Dar dincolo de aceasta, cu toții suferă, din și pentru aceeași cauză, iar conștiința faptului cu pricina este esențială pentru a ieși cât mai teferi din această încercare și pentru a învinge, împreună, inamicul comun care ne face să trăim fiecare diferitele forme ale unei singure dureri.
Calea de mijloc 