În perioada aceasta avem ocazia să constatăm că nu toate drepturile sunt la fel de importante și că nu suntem cu toții egali în fața legii sau a suspendării ei. Iar această ordine a priorităților, mai concret, această discriminare, nu are nimic în comun cu vreo metafizicică a moravurilor. Are, în schimb, totul în comun cu relațiile de putere.
Spre exemplu, munca la corporație, în spații deschise unde vin sute de oameni – practic fabrici care produc servicii, nu bunuri – continuă, chiar și în stare de urgență, deoarece munca de acasă ar periclita protecția datelor personale. Nu spun, ferească Dumnezeu, că dreptul la o viață privată și protecția datelor personale nu sunt importante. Dar nu înțeleg de ce acest drept ar fi mai important decât libertatea religioasă, libertatea de mișcare și libertatea întrunirilor. Iar dacă s-a considerat că aceste drepturi sunt mai puțin importante decât dreptul la viață, motiv pentru care pot fi suspendate temporar, chiar nu văd de ce dreptul la intimitate sau protecția datelor personale ar fi mai importante decât dreptul la viață, drept care stă la baza tuturor celorlalte drepturi.
Știu, dezbaterea morală e complicată, dar aici nu e vorba de nicio dezbatere și de nicio morală. E vorba doar de forța de negociere a fiecărui actor social în raport cu statul. În mod concret, statul poate închide oamenii în casă și le poate interzice să meargă la Liturghie, eventual chiar și să primească ultima împărtășanie, pe patul de moarte.
Dar așa cum în vremuri normale corporația face legislația, în vremuri anormale, când normele uzuale se suspendă, statului îi este mult mai greu să suspende legislația (în ipoteza, puțin probabilă, în care chiar și-ar propune asta) atunci când este vizată corporația și este expusă la posibile acțiuni în instanță, atunci când starea de urgență se va fi sfârșit. Sau, presupunând că în actualele condiții producția nu poate fi reconciliată cu dreptul la o viață privată și cu securitatea datelor personale decât periclitând dreptul la viață și, ca să folosesc o expresie la modă în aceste zile, „zădărnicind combaterea bolilor”, atunci statul poate pur și simplu să oprească producția dacă ea nu este esențială pentru menținerea vieții pe timp de criză. În cazul respectiv, corporația nu ar mai pierde procese, dar ar pierde bani, iar statul riscă să piardă investitori când epidemia se va termina, dar economia va fi vraiște, șomerii vor fi mulți, iar el, la fel ca și celelalte state, va fi supraîndatorat.
În mod concret, banii au prioritate și în raport cu viața, și în raport cu drepturile, și tot ei sunt cei care stabilesc, fără nicio dezbatere etică, ierarhia drepturilor. Așa cum spune un cântec celebru, „banii vorbesc”, adică ei decid, în ultimă instanță, ordinea de drept. Carl Schmitt afirma că suveranul este cel care decide în starea de excepție, iar starea de excepție ne oferă oportunitatea de a ne da seama cine este, de fapt, suveranul; mai pe românește, ne oferă oportunitatea de a ne lămuri cine e șefu’.
La fel cum cetățenii nu sunt egali nici în fața legii, nici în fața suspendării ei, tot astfel, nici agenții economici nu sunt egali. În timp ce marele capital își asigură supraviețuirea cu prețul „zădărnicirii combaterii bolilor”, imperativul combaterii bolilor îi bagă în faliment pe micii antreprenori, cum ar fi proprietarii de restaurante, șaormarii, patiserii, covrigarii ș.a.m.d.
Ba mai mult, combaterea bolilor este „zădărnicită” chiar de privații din sănătate care alocă resurse esențiale combaterii epidemiei nu în funcție de criterii de utilitate publică, ci în funcție de raportul dintre cerere și ofertă. Cine are bani se testează, ori de câte ori vrea, chiar dacă obsesia uneori patologic-absurdă față de sănătatea sa individuală periclitează sănătatea publică și, drept urmare, destinul colectiv al întregii națiuni.
În mod concret, în timp ce fraierii suportă sacrificii în vederea combaterii bolilor – și nu spun că aceste sacrificii nu ar trebui făcute -, șmecherii – nu orice mici șmecherași, ci doar marii șmecheri – continuă să facă profit chiar dacă profitul lor „zădărnicește combaterea bolilor”, zădărnicire care nu se traduce doar în vieți pierdute, ci care și duce, inevitabil, la restricții mai severe și mai îndelungate pe care fraierii vor fi nevoiți să le suporte. Dar așa cum spune o vorbă înțeleaptă de cartier, dacă n-ar fi fraieri, n-ar fi șmecheri.
Calea de mijloc 