Radiografia unui dezastru

Balaurul corupției și balaurul sexo-marxist

Să începem cu partea mai puțin sumbră. Întâi de toate, nu trebuie uitat că avem liste electorale fictive, astfel încât cei 21% sunt de fapt vreo 25%. Mai mult decât atât, cel puțin jumătate dintre ei, adică vreo două milioane de alegători, sunt true believers, adică oameni cu convingeri puternice, care au votat da în ciuda presiunilor foarte mari (probabil fără precedent în istoria electorală a ultimilor ani) care s-au făcut asupra lor, deseori de către colegi și apropiați, și care pe mulți alții i-au făcut să cedeze.

De regulă, oamenii cu convingeri puternice sunt și oameni cu memorie bună, care nu vor uita prea repede defăimările, intoxicările și trădările care au marcat această campanie pentru referendum. În fine, în ciuda fumigenelor tembelisime pe care mulți continuă să le creadă chiar și după eșecul referendumului, cum ar fi teza potrivit căreia acesta a fost referendumul lui Dragnea (poate cineva întreg la cap să creadă că nu s-ar fi atins pragul de 30% dacă eforturile disperate ale BOR și CPF ar fi fost dublate de o autentică mobilizare a PSD-ului?), există și un număr considerabil de alegători care au votat da în ciuda faptului că nu erau în niciun caz susținători ai lui Dragnea. Ba din contră, în multe cazuri îl detestau în egală măsură ca și mulți dintre cei care au boicotat.

Așa stând lucrurile, sunt tare curios cum vor (mai) răspunde cei dintâi la apelul celor din urmă atunci când la anul, pe vremea asta, vom avea alegeri prezidențiale, iar cei care weekendul trecut au fost boicotați vor fi chemați (din nou) de cei care i-au boicotat ca să salveze democrația de ciuma roșie. Acest referendum nu reprezintă doar spulberarea iluziei că Biserica Ortodoxă Română este „biserica neamului” (despre care am scris aici). În mod normal, el ar trebui să reprezinte divorțul definitiv dintre dreapta secularistă (care se închină doar la NATO, piața liberă și Laura Codruța Kovesi) și dreapta religioasă (incluzând în această categorie și dezertori precum Patapievici sau cârtițe precum Pleșu), care fuseseră până acum unite prin anticomunism.

Mai mult decât atât, ierarhia și clericii Bisericii Ortodoxe Române ar face bine să se întrebe în ce măsură a contribuit la actualul dezastru nu doar luxul indecent afișat de-a lungul anilor de diverși clerici și exploatat de inamicii Bisericii din presă, ci și lipsa unei critici sociale creștin-ortodoxe în contextul politicilor antisociale de tranziție care i-au nenorocit pe mulți dintre cei care astăzi sunt prea străini de Biserică pentru a mai răspunde la apelurile ei; poate și datorită faptului că și ei, la rândul lor, au fost abandonați nu doar de statul minimal neoliberal, ci și de Biserică; și, dincolo de cârtițe și dezertori, ierarhia și teologii BOR ar face bine să se întrebe și în ce măsură a avut de câștigat campania pentru referendum de pe urma unor figuri de intelectuali asociate cu boicotarea unui alt referendum și cu politicile antisociale ale fostului regim Băsescu-Boc.

Am mari îndoieli că Biserica Ortodoxă Română va fi capabilă de o astfel de introspecție critică. Prima reacție a Patriarhiei la rezultatul votului de ieri, reinterpretat, în mod complet penibil, ca un „succes nedeplin”, mă face să cred că nu va învăța prea multe din actualul eșec. De asemenea, în condițiile în care, încă înainte de referendum, trădarea domnului Pleșu (despre care am discutat aici) stârnea deja, în rândurile admiratorilor săi creștini, îndemnuri patetice la „nejudecare”, „moderație” și păstrare a respectului cuvenit față de un om care rămâne, totuși, un stâlp al Ortodoxiei, am putea să credem că anumiți indivizi sunt atât de spălați pe creier încât vor continua să se spele pe cap cu domnul Pleșu până vor cheli de tot.

Revenind, în măsura în care apele chiar se vor separa, iar divorțul dintre conservatori și liberali (sau pseudoconservatori) se va produce, este cât se poate de evident că de pe urma acestui divorț, care va slăbi frontul anticomunist/antipesedist, singurul care va avea de câștigat va fi PSD-ul și Dragnea. Se dă vina pe Dragnea pentru eșecul referendumului și se afirmă că el va avea cel mai mult de pierdut de pe urma acestui eșec. Dar eu cred că lucrurile stau tocmai invers: n-ai ce să-i reproșezi lui Dragnea, în cazul de față, și tot el (sau următorul lider al partidului, dacă între timp a fi trimis la închisoare) este principalul beneficiar al aventurii eșuate care tocmai s-a încheiat.

Există însă și posibilitatea ca divorțul mai sus menționat să ducă la apariția unui nou partid, care ar putea complica algoritmul politic românesc. Dar eu am mari dubii că un astfel de partid va reuși să treacă pragul electoral. USR-ul a rupt orice punte de comunicare cu electoratul conservator. Cu un Iohannis la Cotroceni care a votat abia duminică seara, PNL-ul va încerca, probabil, să mențină mai departe alianța anticomunistă și atlantistă dintre dreapta religioasă și cea secular-liberal-atlantistă. Probabil vor mai lua câteva voturi de la aiuriții cu discursuri de gen „totuși, domnul Pleșu…”. Dar cred că ăștia vor fi foarte puțini. Falia care a ajuns să separe dreapta creștină și conservatoare de drepta seculară (sau pseudo-conservatoare) este prea mare, prea abruptă și prea dureroasă, iar de pe urma ei nu poate să profite decât PSD-ul.

 

Coaliția diletanților

Motto: „Că cine dintre voi vrând să zidească un turn nu stă mai întâi şi-şi face socoteala cheltuielii, dacă are cu ce să-l isprăvească? Ca nu cumva, punându-i temelia şi neputând să-l termine, toţi cei care vor vedea să înceapă a-l lua în râs, Zicând: Acest om a început să zidească, dar n-a putut isprăvi. Sau care rege, plecând să se bată în război cu alt rege, nu va sta întâi să se sfătuiască, dacă va putea să întâmpine cu zece mii pe cel care vine împotriva lui cu douăzeci de mii? Iar de nu, încă fiind el departe, îi trimite solie şi se roagă de pace.” (Luca 14, 28-32).   

Scopul inițiativei Coaliției pentru Familie a fost preîntâmpinarea unei posibile viitoare legalizări a căsătoriei dintre persoanele de același sex în România. A fost ceea ce s-ar putea numi „a preemptive strike”.

Care a fost consecința acestei lovituri preemptive? Exact opusul a ceea ce-și dorea CPF, adică facilitarea legalizării căsătoriei dintre persoane de același sex în România. Ce să mai vorbesc de legalizarea parteneriatului civil, care a putut deveni, astăzi, nu doar o componentă a ofertei electorale a USR-ului și a DEMOS-ului, ci o promisiune a altfel conservatorului PSD, promisiune care cel mai probabil va fi îndeplinită zilele următoare. În mod normal, parteneriatul civil, care înainte de inițierea demersului Coaliției pentru Familie nu era susținut de niciun partid parlamentar, ci doar de fostul parlamentar independent Remus Cernea, ar mai fi avut de așteptat cel puțin zece ani. Acum, toate lucrurile pe care CPF voia să le împiedice (sau măcar să le întârzie) se vor întâmpla, cel mai probabil, mult mai repede decât dacă inițiatorii demersului de revizuire a Constituției ar fi stat liniștiți în banca lor, fără să facă nimic.

Argumentul este cât se poate de simplu, cât se poate de democratic și cât se poate de corect: dacă pe viitor vreun partid din România va dori să legalizeze căsătoria între persoane de același sex, o va putea face liniștit cu argumentul că doar 21% din populația cu drept de vot se opune unui astfel de demers (19% dacă îi punem la socoteală și pe cei care au votat nu). Iar dacă oponenții vor solicita un referendum, așa cum s-a solicitat în Franța în urmă cu câțiva ani (fără ca acolo guvernul să răspundă solicitării), guvernanții României vor putea să răspundă foarte logic, foarte corect și foarte democratic (spre deosebire de felul nedemocratic în care au procedat în Franța) că poporul român s-a pronunțat deja asupra acestei chestiuni și că este absurd și indecent să mai cheltuim din nou alte 40 de milioane de euro pe un nou referendum.

Sigur, mulți vor obiecta, cu argumente care își pot avea legitimitatea lor, că de fapt nu contează cei 80% de absenți, ci cei 91% dintre cei prezenți care au votat da. Contează pentru cine? Oare oameni care ar obiecta în acest fel cred sincer că o majoritate parlamentară care își va propune să legalizeze căsătoria între persoane de același sex îi va lua în serios pe unii care au dovedit deja că nu pot să mobilizeze, în numele cauzei lor, mai mult de 20% din românii înscriși în listele electorale? Și oare cred sincer cei care vor continua să agite tema asta (deja am auzit voci penibile care cer repetarea referendumului) după ce și-au dat deja, cu costul a 40 de milioane de euro de la buget, un autogol monumental, că o astfel de atitudine ridicolă și absurdă va mai fi sprijinită de Biserica Ortodoxă? Sau, presupunând (prin absurd, sper) că Biserica Ortodoxă o va lua și ea de la capăt, alături de astfel de personaje ridicole, care ar fi costurile pentru ea, în termeni de adeziune populară – indicator care tocmai a înregistrat un scor catastrofal?

Iar aici ajungem la fondul problemei, pe care nici Biserica, nici CPF nu au fost în stare să-l înțeleagă, în speță faptul că în timp ce România profundă s-a arătat indiferentă față de un fenomen care n-o afectează în mod direct (exact ceea ce mă așteptam să se întâmple), Biserica și creștinismul (evident, cel tradițional și autentic, nu pseudocreștinismul bazat pe toleranță fără frontiere și „iubirea nu se votează”) pierd rapid teren în rândurile clasei de mijloc care aderă tot mai mult la modele progresiste de import.

Astfel, dacă din punct de vedere juridic și politic, fiascoul referendumului nu face decât să faciliteze o eventuală viitoare legalizare a căsătoriei gay (de parteneriatul civil ce să mai vorbesc), din punct de vedere social, mă tem că inițiativa CPF nu a făcut decât să accelereze procesul de secularizare a societății românești. Dincolo de cazul particular al homosexualității, cel mai probabil, tineretul frumos și liber al acestei țări a rămas cu impresia că, incapabilă de a-l convinge să-și trăiască viața (inclusiv – sau în primul rând – cea sexuală) în mod tradițional, BOR a încercat de fapt să-l constrângă, fie și prin forța unei „majorități populare” care în cele din urmă s-a dovedit a fi o ficțiune.

Cred că odată declanșată inițiativa de revizuire a Constituției, BOR nu avea ce să facă. Nu avea cum să nu fie de acord cu ea. Nu știu dacă ar fi putut să prevină declanșarea ei, dacă și-a dat seama la timp sau nu că aceasta a reprezentat o eroare strategică. Dar odată declanșată inițiativa, dat fiind războiul cultural în desfășurare, care a început în anii șaizeci și continuă să se desfășoare în spațiul occidental din care și noi facem parte, neutră nu avea cum să rămână. De altfel, nicio biserică care a rămas fidelă învățăturii biblice, din țările occidentale trecute deja prin această dezbatere, nu a rămas neutră față de temă. BOR nu avea cum să procedeze altfel. Dar poate putea să amâne bătălia până când s-ar fi ivit un moment mult mai prielnic, optând, în locul unei lovituri preemptive prostești, pentru un contraatac mult mai inteligent. Căci, dincolo de faptul că inamicul făcea gălăgie mare, dar de fapt avansa foarte încet, e de presupus că în cazul în care ar fi fost el lăsat să atace primul, cu presiuni serioase pentru legalizarea căsătoriei între persoane de același sex, și populația care nu era de acord cu căsătoria între persoane de același sex ar fi putut să înțeleagă mai bine care era de fapt problema – sau că există o problemă semnificativă, aici și acum, nu pe alte meleaguri și în viitor.

Deci da, vorbim de prostie. De foarte multă prostie. Indiferent dacă e vorba doar de prostia Coaliției pentru Familie, pe care Biserica n-a avut cum s-o controleze, sau și de prostia ierarhiei bisericești. Unii au invocat zilele acestea figura lui Ștefan cel Mare și Sfânt și lupta sa cu turcii. Dar dacă Ștefan cel Mare, un tactician strălucit, s-ar fi luptat cu colosul otoman la fel de inteligent cum s-a luptat CPF-ul cu minoritatea sexomarxistă, s-ar fi ales praful de Moldova ortodoxă și independentă.

Campania pentru referendum a fost însoțită de intoxicări și manipulări ordinare menite să-i determine pe oameni să stea acasă. Dincolo de sperietorile de ciori gen papaya (ne întoarcem în Evul Mediu, iar CPF-ul o să-i ardă pe rug pe toți cei vinovați de delicte sexuale), au existat și manipulări mult mai primitive, un număr de oameni fiind convinși, până la capăt, că dacă votează da, Dragnea o să modifice Constituția după pofta inimii sale; sau că, indiferent de rezultatul votului, modificarea articolului 48 din Constituție s-ar fi făcut doar dacă ar fi binevoit Dragnea.

Mi-ar face plăcere să avem parte de un raport onest, transparent și profesionist asupra prestației mass-mediei din această campanie, întocmit de cei care se ocupă (și ar trebui să se ocupe și în acest caz) cu monitorizarea presei; la fel cum mi-ar face plăcere să avem și un studiu sociologic care să ne lămurească câți dintre cei care au stat acasă au făcut-o pentru că au înghițit una dintre cele două forme de manipulare la care m-am referit mai sus. Ca să știm nu doar care sunt proporțiile dezastrului pentru BOR, ci și care sunt proporțiile dezastrului pentru democrația românească; sau, în alți termeni, ca să știm câți dintre cetățenii români suferă de gravă incultură civică și/sau de prostie incurabilă.

Îmi pare rău. Nu vreau să jignesc pe nimeni. Dar pe lângă oamenii care n-au avut șansa sau interesul să se informeze, au existat și indivizi care, oricât ai fi încercat să-i lămurești, continuau să susțină una dintre cele două teze idioate de mai sus. Iar aici nu e vorba de „știrbi”, „boșorogi”, „țărani” sau „asistați”, ci de tineri din clasa de mijloc care spun că numai ei, cei tineri și deștepți, ar trebui să voteze, și care au fost încurajați să creadă, până la capăt, astfel de aberații, de însuși marele filosof național Andrei Pleșu.

Acestea fiind spuse, este cred momentul pentru a recapitula, pe scurt, o serie de intervenții publice ale Coaliției pentru Familie din perioada ultimilor trei ani, intervenții aberante și/sau mizerabile, care pe mine personal m-au scos din sărite. Nu știu dacă ele au fost sau nu eficiente, din perspectiva obiectivului de a strânge cât mai multe voturi la referendum. Eu cred cu tărie că nu. Dar aberante și/sau mizerabile cu siguranță au fost. Despre unele m-am abținut să scriu tocmai ca să nu se spună ulterior că din cauza unora ca mine n-a trecut referendumul. Pe altele le-am semnalat nu doar datorită faptului că n-am mai putut să mă abțin – erau prea stupide și/sau mizerabile -, ci și deoarece credeam cu tărie (și încă cred) că prin astfel de abordări se pierdeau mai multe voturi decât se câștigau (decât s-au câștigat).

În orice caz, de fiecare dată când le-am sesizat, membri ai coaliției sau susținători ai ei, diverși dreptcredincioși și oameni de bine, au sărit repede în apărarea coaliției, furioși pentru faptul că nu știam să apreciez efortul celor de la CPF care se luptă ca să ne apere de sexomarxiști, pentru faptul că nu știam să apreciez înalta valoare civică și duhovnicească a demersului celor de la CPF, ș.a.m.d. Mă aștept ca și acum să reacționeze în același mod, la fel cum, în general, nu mă aștept ca oamenii să învețe din greșeli, ci mai degrabă să persiste în ele până când se alege praful de cauzele bune pe care le-au susținut cu mijloace proaste. Cu durere în suflet, cred că la fel va proceda și Biserica Ortodoxă Română după acest eșec.

Dar să revenim la Coaliția pentru Familie:

1. La un moment dat, la rubrica de comentarii a paginii lor de facebook, dăduseră drumul la toate lăturile. Fiecare putea „să își exprime”, fără niciun fel de cenzură, sentimentele față de homosexuali. După ce am scris despre asta pe pagina mea, s-au supărat foarte tare, dar e drept că ulterior au luat măsuri, iar fenomenul a încetat.

2. În toamna lui 2016, cu ocazia alegerilor prezidențiale din Statele Unite, au ieșit din regimul de neutralitate politică, salutând entuziast victoria lui Donald Trump, candidatul p(o)r(n)o-familie. Evident, prin această opțiune politică partizană, de susținere a unui politician, se îndepărtau de la ideea, altfel afirmată de la bun început și în mod repetat, potrivit căreia ei susțineau o idee anume, nu unul sau mai mulți politicieni, iar astfel și-i înstrăinau pe cei ca mine, pentru care Donald Trump, indiferent de maniera oportunistă în care își asumă politici „pro-viață” sau „pro-familie”, rămâne o mizerie politică și umană nefrecventabilă. Pe bună dreptate, au respins în mod repetat acuzațiile aberante conform cărora ar fi fost susținătorii lui Dragnea. Dar de ce au abandonat în America neutralitatea pe care au păstrat-o în România? Este Trump mai frecventabil decât Dragnea? Mie personal nu mi se pare.

3. CPF a fost de la bun început și împotriva parteneriatului civil, poziție pe care eu nu am împărtășit-o. Dar asta nu ar fi reprezentat, în ceea ce mă privește, o mare problemă (chiar dacă, privind retrospectiv lucrurile după eșecul referendumului, e foarte posibil ca maximalismul Coaliției pentru Familie să fi fost o opțiune electorală neinspirată). În fond, la fel cum la referendum se vota pentru întemeierea familiei doar pe căsătoria dintre bărbat și femeie, nu (și) pentru Dragnea, tot așa, o eventuală aprobare prin referendum a revizuirii propuse de CPF nu ar fi afectat cu nimic posibilitatea legalizării parteneriatului civil, indiferent ce credea CPF cu privire la acest subiect.

Însă, un alt lucru m-a iritat foarte mult: atunci când Dragnea a declarat public că are în vedere legalizarea parteneriatului civil, Mihai Gheorghiu nu s-a limitat să-și exprime opoziția sa și a organizației pe care o conducea față de respectiva inițiativă, ci a ținut să adauge că vorbește în numele celor trei milioane de semnatari, printre care și subsemnatul, care, deși semnaseră împotriva căsătoriei gay, nu semnaseră nicăieri împotriva parteneriatului civil, pentru că nu asta fusese oferta inițială a Coaliției pentru Familie. Ceruseră semnături doar împotriva căsătoriei gay, nu și împotriva parteneriatului civil. Evident, acest mod de a pune problema trăda o totală lipsă de respect față de semnatari. CPF le ceruse semnătura pentru ceva, pentru ca odată dobândită semnătura să pretindă că semnatarii îi mandataseră să susțină (și) altceva. Gestul m-a scârbit. N-am scris nimic despre asta și timp de câteva zile chiar mă hotărâsem să nu mai votez la referendum. Dar am trecut și peste asta.

4. Am scris deja despre fluturașii tembeli distribuiți de CPF din care rămâneai cu impresia că, de fapt, CPF nici nu se opunea căsătoriei dintre două femei, ci doar căsătoriei dintre doi bărbați, fluturași din care mai rezulta, în mod implicit, că doi bărbați îți pot adopta copilul dacă nu votezi da la referendum. La Timișoara chiar apăruse un banner de mari dimensiuni care afirma asta în mod explicit, iar CPF nu s-a dezis niciodată de el în mod explicit – nu a spus niciodată că ACEL banner, despre care scrisese hotnews, nu fusese afișat de membri ai Coaliției (poate că reacția lor la articolul de pe hotnews a fost doar o eroare de comunicare, dar și erorile de comunicare se plătesc în campanie electorală).

Astfel de fluturași, din păcate, s-au distribuit inclusiv prin intermediul bisericilor. Ierarhia BOR fie a fost de acord cu acest mod primitiv de a face campanie (și eu cred că și prostesc, chiar dacă am gândi pe principiul, altfel necreștinesc, potrivit căruia scopul scuză mijloacele – rămân la părerea că acest mod de a face campanie a fost contraproductiv), fie nu a fost în stare să controleze ceea ce făceau parohiile și mănăstirile ortodoxe din teritoriu, ai căror clerici au ajuns să fie conduși nu de ierarhi, ci de „experții” coaliției în materie de PR.

De altfel, un mitropolit al BOR, care în trecut ieșise în evidență prin mașina foarte scumpă din dotare, a spus explicit că „dacă nu vom veni la referendum, homosexualii ne vor lua copiii”. Nu mai pomenesc de anumite site-uri care au difuzat într-o veselie nu statistici riguroase din care să rezulte o eventuală corelație mai mare între parentalitatea homosexuală și abuzul sexual al copiilor în familie, ci vreo două, trei știri referitoare la niște cazuri oribile de părinți adoptivi homosexuali care și-au violat și maltratat copiii, evident, cu intenția de a-l face pe cititor să generalizeze, ilogic și injust, pe baza unor cazuri particulare.

Când am obiectat cu privire la fluturașii tembeli de care am pomenit (am făcut-o într-o postare pe care până la urmă am șters-o, scârbit de promptitudinea avocaților coaliției, postare în care mi-am exprimat și temerea că ne îndreptăm spre un dezastru), alți susținători ai coaliției mi-au servit cazuistică ieftină, în speță argumente de tip: „sigur că o să-ți poată lua copilul, că dacă pe lângă legalizarea căsătoriilor gay, la pachet cu dreptul de adopție, se instituie și un barnevernet pe model norvegian, atunci barnevernetul o să-ți ia copilul și o să-l dea cuplului gay”. Da, teoretic corect, doar că atunci când în campanie invoci nu situația obișnuită, abordând-o cu argumente raționale, ci situația excepțională, cu scopul de a supralicita frica, s-ar putea să nu fii foarte convingător. În plus, dacă ești lipsit de scrupule, s-ar putea ca nici Dumnezeu să nu îți ajute. Se putea face campanie pentru familia tradițională și fără a-i demoniza pe homosexuali, iar unii dintre fluturașii distribuiți de CPF au fost cât se poate de decenți. Dar cineva de acolo s-a gândit că e bine să recurgă și la metode mult mai primitive de exploatare a fricilor. Eu zic că s-a gândit prost.

5. Campania de denigrare nu doar la adresa Coaliției pentru Familie, ci la adresa tuturor celor care aveau de gând să voteze da, provocările, manipulările și intoxicările au fost multe. Nu oricine are nervi suficient de tari pentru un astfel de război (eu unul chiar nu cred că aș avea), dar nici nu trebuie să fii Machiavelli sau Sun Tzu ca să-ți dai seama că ideea de a porni tu un război pentru care nu ești pregătit este o idee extrem de proastă. Și să nu îmi spună cei de la Coaliția pentru Familie că nu se așteptau la un astfel de război murdar, că „sexo-marxiștii” pe care s-au străduit să-i portretizeze ca fiind cât mai periculoși și mai lipsiți de scrupule, pentru a-i mobiliza pe români la luptă împotriva lor, aveau să le întâmpine inițiativa cu o inflație de floricele și gesturi sportive, mai ales în condițiile în care, așa cum am arătat mai sus, nici ei nu au jucat foarte sportiv.

Exceptând faptul că Ana Săcrieru s-a descurcat foarte bine pe partea de argumentație juridică, chiar dacă era slabă sau foarte slabă atunci când ieșea din domeniul ei de competență, atitudinea ei și a lui Mihai Gheorghiu a fost, în general, una rigidă, îmbufnată și crispată. Deși pretindeau că reprezintă o majoritate populară (ceea ce, până la urmă, s-a dovedit a fi fals), oamenii ăștia se comportau ca o sectă maniheistă aflată sub stare de asediu. Inițiaseră o dezbatere publică, dar dădeau mesaje în bula lor, pe principiul „preaching for the choir”. Probabil datorită faptului că își imaginau că bula lor era mult mai mare decât era de fapt, că ea includea majoritatea formal creștină a românilor (vreo optzeci și ceva la sută din populați țării), nu minoritatea de true believers care reprezenta de fapt doar vreo 10-15% din populația țării (probabil cam tot atât cât reprezintă și minoritatea celor care au boicotat referendumul datorită unei viziuni seculariste asumate, nu din indiferență sau pentru că au înghițit tot soiul de manipulări de trei lei).

În fine, tot acest spectacol jenant a culminat cu momentul evacuării unor jurnaliști de la o conferință publică a CPF, care a ilustrat cât se poate de sugestiv faptul că oamenii ăștia ieșiseră public și convocaseră tot poporul la urne, însă voiau să vorbească public ca între prieteni, voiau și ei „safe spaces” ca radicalii politically correct din campusurile americane, cu deosebirea că ăia nu pretind că au și majoritatea și trecutul de partea lor.

6. Iar apoi a venit cireașa de pe tort: penibilul comunicat de duminică după-amiază, când devenise clar pentru toată lumea că dezastrul era, de acum, inevitabil, în care acuzau toate partidele și PSD-ul în particular de boicotarea politică a referendumului. Conceptul însuși de boicot politic, diferit de boicotul asumat de la bun început de tabăra #boicot, era unul totalmente confuz și halucinant. Ce înțelegea CPF prin boicot politic? Și Dragnea și Dăncilă votaseră deja de la primele ore ale zilei de sâmbătă. Aveau ei liste nu doar cu profesorii de la SNSPA, ci și cu membrii PSD sau ai altor partide care refuzaseră să meargă la vot?

Toate partidele, cu excepția USR-ului și a câtorva cazuri individuale, au votat în parlament legea de revizuire a Constituției. În plus, partidul de guvernare le-a pus la dispoziție nu una, ci două zile de referendum. Toamna. Nu vara, când lumea e plecată în vacanță. Dragnea și alți lideri ai partidului au declarat public că vor merge la vot. Ce era să (le) mai facă Dragnea? Să-i scoată el pe oameni din case? Ce e PSD-ul? Partid politic, care își vede de interesele sale, sau organizație de binefacere destinată exclusiv ajutorării și consolării creștinilor pe cât de neputincioși, pe atât de vocali și agresivi? Au fost atât de naivi încât să-și imagineze că PSD-ul, contrar oricărei logici politice, este așa ceva? De ce ar fi cheltuit PSD-ul resurse prețioase? Ca să câștige capital politic? De la cine? De la unii care, având la dispoziție trei ani de pregătire, două zile de vot și întreaga infrastructură a Bisericii Ortodoxe (precum și a celorlalte culte), abia sunt în stare să aducă la urne 20% din cetățenii înscriși în listele electorale, dar după aceea dau vina tot pe partidele care le-au făcut hatârul, ofernidu-le referendumul pe care l-au cerut insistent timp de trei ani? Sau poate că după condamnarea legată de referendumul din 2012, Dragnea ar fi trebuit să riște încă un dosar penal (de fraudare, de data asta), devenind astfel un „sfânt al închisorilor”.

În opinia mea, problemele enumerate în această secțiune explică de ce, dincolo de efectul tembelizant al dragnofobiei, CPF a reușit să-și înstrăineze destui moderați care, deși nu își doreau legalizarea căsătoriei gay în România (plus dreptul de a adopta), nu aveau, pe de altă parte, cum să agreeze modul în care Coaliția pentru Familie și-a susținut cauza (nu știu dacă aceștia ar fi fost îndeajuns de mulți pentru a înclina balanța în mod decisiv, dar cred sincer că nu). Oricum ar fi, este cât se poate de clar că îmbătată de performanța de a fi strâns trei milioane de semnături, CPF a acționat în mod complet diletant, fără să fi avut vreodată vreo strategie de aducere efectivă la urne a unui segment de populație care ar fi trebuit să fie cel puțin de două ori mai mare decât numărul semnatarilor. Și nici nu și-au imaginat că aveau nevoie de o astfel de strategie, căci altfel nu se explică autogolul epic la care am asistat. În același timp, BOR fie a împărtășit aceeași viziune diletantă de la bun început, fie a pierdut deoarece CPF, de capul ei, a pornit un război în care BOR nu avea cum să rămână neutră.

 

Cernerea

Dar am votat. Și am făcut și campanie. Nu doar în online, ci și pe teren, unde am distribuit fluturași din categoria celor decent-rezonabili, nu pe cei tembeli. Inițial, înainte să văd capodopera publicitară a celor de la CPF cu „doi bărbați” (doar doi bărbați, nu și două femei), mă oferisem voluntar la solicitarea unui preot din cartier, dar când am văzut fluturașii tembeli am zis că așa ceva nu distribui. Din fericire, nu era singurul tip de fluturași.

Revenind, am votat da și am susținut revizuirea pentru că oricât de mult mi-ar fi displăcut poziționările Coaliției pentru Familie enumerate în secțiunea precedentă, intoxicările, defăimările și manipulările părții adverse m-au dezgustat și mai mult. Pentru că, per ansamblu, mass-media mi s-a părut cât se poate de părtinitoare, favorizând în mod clar tabăra boicot. Pentru că, indiferent ce i se poate reproșa Coaliției pentru Familie, erori de strategie și de parcurs pentru care în cele din urmă a fost pedepsită la urne, așa cum se întâmplă într-o democrație, inițiativa aceasta a fost perfect democratică, iar oponenții ei au încercat, de la bun început, printr-o abordare deloc inocentă, să bage pumnul în gură poporului român și să împiedice un exercițiu perfect democratic al cărui rezultat, în conformitate cu același spirit democratic, eu îl accept, chiar dacă pe cei care m-au boicotat acum îi voi ține minte și îi voi boicota și eu, atunci când voi avea ocazia. Îi voi boicota politic, nu personal – ații, care m-au boicotat politic, mă vor boicota și personal – e treaba lor. Pentru că, indiferent ce i se poate reproșa Coaliției pentru Familie, aici nu se vota Partidul Coaliția pentru Familie, pe care nu l-aș vota în veci, nici nu cred că ar avea prea mult succes dacă s-ar înființa, ci se vota revizuirea Constituției propusă de Coaliția pentru Familie. Pentru că, în ciuda tuturor aberațiilor care continuă să fie debitate și după eșecul referendumului, aici nu a fost vorba despre Dragnea, ci despre clarificarea în Constituție a termenului de soți cu scopul garantării faptului că o eventuală viitoare legalizare a căsătoriei dintre persoanele de același sex s-ar fi putut face doar printr-o procedură la fel de complicată și la fel de democratică precum cea inițiată de CPF. A fost unul din rarele momente ale istoriei democratice postcomuniste (sau poate singurul), când n-am mai fost chemați să votăm răul cel mai mic, ci să votăm pentru ceea ce considerăm noi că este bine; când n-am mai fost chemați să votăm pe cineva, ci pentru ceva. Iar oameni care m-au tot chemat (și deseori m-am dus ca prostul) să vin să votez răul cel mai mic – ba pe Băsescu, ba pe Iohannis -, taman acum s-au găsit să boicoteze din cauza lui Dragnea când, repet, se vota ceva, nu pentru cineva. Să vedem câți vor mai răspunde și la apelurile viitoare de a veni la urne pentru a vota răul cel mai mic. Eu unul, în mod cert, nu o voi face.

În fine, am votat da pentru că nu sunt de acord cu căsătoria între persoane de același sex și cu egalitatea cuplurilor heterosexuale și ale celor homosexuale atunci când vine vorba de dreptul de a adopta copii și pentru că am considerat că referendumul pentru familie a reprezentat o bună ocazie pentru a transmite un mesaj clar că, deși vrem să rămânem în Uniunea Europeană (după care nu mă omor dar, sincer, uitându-mă în jur, nu prea văd ce altă soluție mai bună avem), nu vrem să se întâmple și pe la noi chestii care deja se întâmplă în alte țări, chestii iliberale prin natura lor, în sensul în care se încalcă libertatea de conștiință și libertatea părinților de a-și educa copiii în conformitate cu convingerile lor tradiționale.

Nu mai reiau aici, în mod detaliat, toate argumentele. Le găsiți în arhiva blogului meu, în special în postările din ultima lună. Cu excepția a două sau trei accente mai contondente, datorate nervilor de campanie, nu am nimic de retractat. Dar, dacă tot a venit vorba de ultimul motiv pe care l-am invocat, țin să precizez că deși mă voi lupta în continuare, prin faptă și cuvânt, pentru libertatea tuturor părinților de a-și crește copiii în acord cu credința și convingerile lor, căci copiii nu sunt de vină dacă au părinți imaturi, superficiali, lași sau iresponsabili, tot astfel, mă voi lupta doar pentru libertatea de conștiință a celor care au ieșit singuri să și-o apere, fie și indirect, la referendumul din 6-7 octombrie. Probabil că va mai trece ceva timp până când problemele de această natură, din alte țări, vor apărea și la noi, chiar dacă fiascoul referendumului, după cum am spus, nu poate decât să accelereze evoluțiile pe care voia să le combată. Oricum ar fi, dacă cei care au refuzat să vină la referendum se vor confrunta cu ele, din partea mea să fie sănătoși: își merită soarta. Mulți oricum vor face încă un pas înainte în procesul de „adaptare la mediu”. Eu unul m-am expus deja la îndeajuns de multe atacuri, am stricat amiciții din cauza convingerilor mele, iar obiceiul meu de a lovi și în stânga și în dreapta, de a-i critica inclusiv pe frații sau tovarășii de drum care au luat-o razna, nu cred că mi-a priit prea mult (cel puțin pe lumea asta, dar trag nădejde că îmi va folosi în lumea de dincolo). Nu mai am resurse de timp, nervi și energie și pentru cei care au talentul de a se trezi întotdeauna prea târziu. Am văzut în perioada aceasta oameni care activează în medii socio-profesionale unde se exercită o presiune teribilă asupra celor care își afirmă convingerile creștine și/sau conservatoare care au făcut proba unei splendide verticalități, cazul regizorului Cristi Puiu fiind cel mai elocvent. La fel cum am văzut „teologi” hipsteri și diverși guru ai „ortodoxiei” urbane care au colportat dubioșenii savante sau manipulări descalificante, care au „strecurat țânțarul” și au „înghiți cămila” (Matei 23, 24).

Spun toate acestea deoarece cred că un creștin trebuie să fie capabil să facă distincțiile pe care le-am înșiruit mai sus, distincții pe baza cărora am votat sâmbătă da; trebuie să fie capabil să separe balastul trecător de esențialul înrădăcinat în premisele fundamentale ale teologiei pe care și-o asumă[1]. Dincolo de toate aceste apsecte, am votat da și pentru că nu obișnuiesc să-mi las echipa în ofsaid, echipa mea fiind Biserica Ortodoxă, care nu avea cum să nu susțină revizuirea Constituției odată declanșată procedura, nu Coaliția pentru Familie, care a pornit prostește acest război pentru care nu era pregătită (contează mai puțin acum dacă a făcut-o cu sau fără binecuvântarea prealabilă a unor ierarhi).

Dincolo de faptul că un creștin nu are cum să fie de acord cu familia homosexuală, cred că nu atât acest apsect a fost crucial atunci când discutăm de „examenul de maturitate spirituală” la care, conform apelului Adunării Naționale Bisericești, am fost chemați cu toții. Pentru că la rigoare, deși, așa cum bine afirma Petre Guran în articolul la care fac trimitere în paragraful precedent, orice organizare socială are la bază o viziune antropologică, iar creștinii nu au cum să nu voteze pentru antropologia lor, totuși, unii vor obiecta că una este organizarea religioasă, alta este cea civilă, iar aici, discursul reprezentanților Bisericii a fost deseori confuz. S-a discutat despre căsătoria civilă, ba chiar și despre parteneriatul civil, ca despre taina cununiei, în loc să se pună accent pe chestiunea parentalității homosexuale și a drepturilor copilului, chestiune care, din nou, este strâns legată de o anumită viziune antropologică, dar care putea fi explicitată mult mai clar în termenii democrației liberale în care, că ne place sau nu, se poartă actuala dezbatere; în plus, dacă chestiunea ar fi fost atacată din acest unghi, activiștii lgbt, care tind să-și ascundă întreaga agendă pentru a nu speria peștii, ar fi fost împinși spre o poziție defensivă – așa, dimpotrivă, li s-a ridicat mingea la fileu, dându-li-se ocazia să ridiculizeze „popii” care confundă cununia civilă cu cea religioasă.

Revenind, dincolo de aceste greșeli de abordare, datorită cărora problema nu a fost pusă suficient de clar și convingător, mai semnificativă mi s-a părut chestiunea ascultării, a unității și conștiinței ecleziale. În mod paradoxal, un leninist conștient poate să înțeleagă această problemă la fel de bine ca un catolic sau un ortodox conștient. Mergem alături de Sfântul Sinod și Adunarea Națională Bisericească sau ne ghidăm în funcție de frustrări efemere și de ce auzim de la mijloacele de dezinformare în masă? Avem unitate în momentul acțiunii, dezbaterea neputând să dureze la nesfârșit? Și da, este foarte grav că, din câte se pare, direcția de acțiune nu a fost dezbătută în prealabil cu oameni care știu pe ce lume trăiesc, ci s-a mers pe mâna unor diletanți și aventurieri iresponsabili, iar acum tragem consecințele, din care tare mă tem că nu vom învăța prea multe. Sau bricolăm protestant/liber-cugetător la nesfârșit, iar în momentul acțiunii, în loc să alergăm toți în aceeași direcție, o luăm ba în stânga, ba în dreapta, ba înapoi, ba în diagonală? Dincolo de păcatele clericilor și de inepțiile diferiților creștini, cu funcție mai importantă sau mai puțin importantă în cadrul corpului eclezial, care au existat și în alte vremuri și vor exista pânâ la Judecata de Apoi, întrebarea fundamentală este următoarea: avem sau nu încredere în Biserică? Dacă nu, poate ar fi mai bine să ne dăm demisia. Altminteri, așa cum am spus deja, partea bună a acestui referendum este că măcar am aflat cine suntem și câți suntem; și ca să știm și mai bine cum stăm, mi-ar plăcea să aflăm, printr-un studiu sociologic, și care este distribuția pe culte a celor care au votat da, precum și legătura lor cu practica religioasă efectivă – cu siguranță mulți au votat, nu pentru că au prea multă treabă cu Biserica, ci pentru că, într-un fel sau altul, dintr-un motiv sau altul, nu le plac homosexualii și activiștii gay. Discut aici doar despre cei care se consideră creștin-ortodocși. Căci altminteri, vedem cum Biserica scade în sondaje și cel mai probabil scăderea ei se va accelera datorită combinației fatale de diletantism și oportunism care a marcat experiența acestui referendum.

 

Recviem pentru o iluzie

Am citit zilele acestea și elitisme neo-interbelice de gen Petre Țuțea: „am făcut pușcărie pentru un popor de idioți”, respectiv am făcut referendum pentru un popor de idioți. Înainte de a ne scârbi de popor, care își are păcatele lui, să ne gândim dacă Biserica a făcut îndeajuns ca să-l lumineze (firește, în sensul ortodox al noțiunii de iluminare, nu în cel iluminist – știu că unii vor fi scandalizați de modul în care folosesc termenul). În orice caz, mult mai idioți au fost ăia care au convocat poporul la „un examen de maturitate spirituală” pentru care nu era pregătit. Am spus dinaintea referendumului că „dacă Biserica Ortodoxă Română și organizațiile creștine vor pierde acest referendum, îl vor pierde pentru că în prealabil au pierdut lumea” rurală, unde încă locuiește aproape jumătate din populația țării, „odată cu capacitatea (și probabil și interesul) de a o înțelege cu adevărat dincolo de periodicele invocări mitologice și conflictele aferente pentru spațiul sacru și atemporal de la MȚR.” (https://alexandruracu.wordpress.com/2018/09/20/peisaj-inainte-de-batalie/) Dacă această Românie profundă s-ar fi mobilizat cât de cât, referendumul ar fi trecut.

Așadar, înainte de a acuza poporul, să ne gândim câți dintre oamenii ăștia sunt complet scârbiți de clasa politică încât nu mai au încredere să pună ștampila pe nicio propunere legislativă asociată cu ea? Pe câți dintre ei brutalitatea capitalismului neoliberal de tranziție, cu reverberațiile lui neofeudale la nivel de lume rurală, i-a învățat să fie complet cinici, să nu dea cu ștampila decât dacă li se dă și lor ceva la schimb, un mic cât de mic? Și câți dintre ei au ajuns să fie scârbiți și de mare parte din preoți, în care n-au reușit să vadă ceva cu mult diferit de clasa politică sau de o mică burghezie urbană oportunistă care a beneficiat aproape în exclusivitate de pe urma creșterii economice postcomuniste? Câți dintre ei au devenit cinici nu doar prin raport cu politica, ci și prin raport cu religia? Și ce vină purtăm, noi toți, clerici, ierarhi sau mireni, pentru faptul că s-a ajuns aici? Căci altminteri, eu refuz să cred că un preot care își câștigă autoritatea morală prin jertfelnicie indubitabilă, prin disponibilitatea de a fi întotdeauna alături de oamenii simpli, în necazurile lor, nu este în stare să scoată la vot cel puțin jumătate din localitatea pe care o păstorește. Poate că la oraș, printre oamenii mai sofisticați și deseori mai pervertiți nu este așa; dar la țară, printre oamenii simpli, preotul care își face treaba nu are cum să nu aducă îndeajuns de multă lume la vot. Sunt o serie de întrebări pe care clerul și ierarhii Bisericii Ortodoxe ar trebi să și le pună la modul cel mai serios. Dar cum am spus, am marii dubii că o vor face, că vor învăța ceva din ce s-a întâmplat.

Dincolo de faptul că nu poți să acuzi oamenii simpli, fără prea multă carte, că înghit manipulările ordinare pe care le-au înghițit mulți din clasa de mijloc, cu studii superioare, și obișnuiți să-și bată joc de primii, până la punctul la care propun ca „proștilor” să li se ia dreptul de vot, problema cu care Biserica Ortodoxă refuză sistematic să se confrunte, ascuzându-se în spatele unor ficțiuni romantice etno-naționaliste sau în spatele unei pervertiri eretice a apofatismului și a primatului pe care, în Ortodoxie, trăirea îl are în raport cu rațiunea, este faptul că poporul pe care îl păstorește nu este catehizat. Ortodoxia nu este doar ritual. Este ritual, doctrină și morală, toate strâns legate între ele. Dar pentru cea mai mare parte a acestui popor, Ortodoxia este doar ritual. Iar în loc să conștientizeze această problemă, diverși clerici și intelectuali ortodocși preferă să insiste asupra superiorității „trăirii” țăranului ortodox prin raport cu intelectualismul catolic și protestant.

Dar problema există, iar consecințele ei se văd atunci când încerci să mobilizezi lumea cu privire la o chestiune care necesită o minimă înțelegere a teologiei și a raportului dintre aceasta și societate. Nu reproșează nimeni, în cheie snob-elitistă, ortodoxului de rând faptul că nu i-a citit pe Stăniloae, Lossky și Florovski (care a și subliniat problema despre care discut, ce nu se limitează doar la spațiul românesc, în volumul Căile Teologiei Rusești). Dar problema este că cei mai mulți dintre credincioșii din popor nu l-au citi nici pe Cleopa Ilie sau Paisie Aghioritul, așa cum i-a citit și îi citește o minoritate semnificativă de creștini evlavioși și conștienți, la nivelul datelor elementare și esențiale, de credința lor. Problema e că nu citesc nimic, probabil că mulți sunt analfabeți funcțional, de cele mai multe ori nu din vina lor, ci pentru că au fost abandonați și de stat, și de Biserică. Iar după 1989, pe acest fond de analfabetism religios și deseori și funcțional, a mai venit și educația făcută prin intermediul televiziunilor. Mulți dintre acești ortodocși cu care Biserica se laudă în sondaje – „poporul român, popor creștin” – habar n-au cine este părintele Cleopa, dar aproape toți știu cine sunt Leo de la Strehaia, Bianca Drăgușanu și Oana Zăvoranu. Iar din câte am văzut eu, la pangarele bisericilor de la țară nu prea sunt cărți. Deseori, găsești doar un acatistier, un îndreptar de spovedanie și o broșură destinată combaterii vrăjitoriei. Între timp, clerici și intelectuali ortodocși cu pretenții trăiesc (exclusiv) în bula lor, unde bat câmpii într-o veselie pe tema „neomarxismului”, fără să fi priceput (și de multe ori fără să fi citit) din Marx nici măcar cât pricepea un muncitor din anii ʼ50 pe care Partidul îl ducea la orele de instrucție politică. Pe 6-7 ocotmbrie, această bulă de ortodoxie middle-class s-a întâlnit în sfârșit cu România reală, o Românie total diferită de reprezentările din imaginarul etnoteologiei care încă se fumează, iar întâlnirea a fost cât se poate de traumatică. Ea oferă șansa înțelegerii faptului că nu ne mai putem bate cu pumnul în piept în cheie național-triumfalistă – dacă vom continua pe această pantă, ne vom duce de râpă complet și foarte repede –, și că ar fi cazul să conștientizăm că suntem (și să învățăm să fim) creștini în mijlocul unei majorități indiferente iar, în anumite zone sociale, de-a dreptul ostile.

„România creștină” a murit când a avortat o (altă) Românie întreagă în doar douăzeci și ceva de ani. În acești ani, țara s-a depopulat, „reformele structurale” i-au făcut pe milioane de români să-și ia câmpii, iar alte milioane de români s-au scufundat în mizerie materială și morală, în alcoolism și cinism. Tinerii ceva mai înstăriți s-au convertit la religia consumului și divertismentului de masă, preluând pe nemestecate, cum era și de așteptat, modele culturale din Occident. În acest timp, intelectualii ortodocși, cărora clerul și ierarhia BOR le-au furnizat o platformă de exprimare, au servit clasei de mijloc capitalism pe pâine în numele lui Iisus Hristos. Alții au încercat să reinventeze o biserică vinovată de colaboraționism cu prețul sacralizării unor atrocități din anii 30-40 (sunt sigur că plătim și pentru astea). S-a mințit mult, ne-am mințit mult, s-a mințit inclusiv în această campanie (căci și manipulările bazate pe jumătăți sau sferturi de adevăr tot minciuni sunt), s-a mințit chiar și cu privire la homosexuali, pe care Biserica, până în anul 2000, îi voia trimiși la închisoare pentru păcatele lor. Pe 7 octombrie, adevărul ne-a lovit în cap. S-a eliberat certificatul de deces al unei „Românii creștine” care deja fusese avortată de ceva vreme. Cel mai trist este că ne uităm stupefiați la certificat, fără să înțelegem de la ce ni s-a tras, cum am reușit de am ajuns aici, și încotro trebuie să o apucăm de acum înainte. Calea o știm. Se predică în fiecare duminică la Sfânta Liturghie. Probabil că singurul lucru pe care îl putem face este să încercăm fiecare, după puteri, să o urmăm. Cred sincer că trebuie să ne concentrăm de acum înainte pe rezidirea noastră și a comunităților noastre, să ne apărăm când suntem atacați, dar să nu mai ieșim noi la atac, încercând să ne flexăm mușchii național-ortodocși, care nu există de fapt, pentru că experiența ultimilor ani ne-a arătat că, de fiecare dată când o facem, sfârșim prin a ne face de râs. Nu ne mai permitem luxul aroganței, prostiei și superficialității. Combaterea lor, întâi de toate în noi înșine, ține de esența creștinismului și ar cam fi timpul să conștientizăm acest adevăr de credință elementar.

 

Un ultim cuvânt 

Acesta este ultimul text politic pe care îl scriu despre căsătoria dintre persoane de același sex, dreptul acestora de a adopta, manifestările lor publice, accesul acestora la insituții culturale cu caracter public, promovarea ideilor și concepțiilor acestora prin intermediul programei școlare (exceptând situațiile în care, spre deosebire de ora de religie, orele care promovează acest gen de concepții și idei nu vor fi facultative, ci obligatorii). Prin votul lor din 6 și 7 octombrie, românii au demonstrat că, fie și prin indiferență (sau inconștiență), tolerează aceste practici și instituții.

După cum am spus, anticipez o contraofensivă puternică pe acest front în următorii ani, iar diversele modificări legislative care vor rezulta din ea le consider perfect democratice într-o democrație în care poporul și-a spus, fie și prin tăcere, părerea despre acest subiect. Am apărat, în numele democrației (neoriginale), dreptul Coaliției pentru Familie de a obține de la clasa politică referendumul solicitat. Tot în numele democrației îi voi respecta și rezultatul.

De asemenea, nu vreau să mai aud, la mine pe pagină, văicăreli referitoare la prezența orei de religie în școală sau cu privire la finanțarea Bisericii de către stat. Așa cum am spus deja, dacă nu vă convine această situație, faceți bine și votați partide cu o agendă secularistă, ca DEMOS și USR, sau puneți mâna și strângeți semnături pentru a iniția, la rândul vostru, un referendum precum cel inițiat de CPF. Ar fi un demers democratic, al cărui rezultat îl voi respecta, așa cum respect și rezultatul acestui referendum.

În ciuda aberațiilor pe care le-au afirmat alarmații sau alarmiștii de serviciu, indiferent dacă le-au crezut sincer sau doar au încercat să manipuleze prin intermediul lor, este cât se poate de clar că perspectiva unui nou referendum, pe tema avortului, este complet fantezistă. Ar fi fost așa chiar și dacă referendumul pentru căsătorie întrunea cvorumul necesar validării. Cu atât mai mult în condițiile rezultatului votului de pe 6-7 octombrie.

Dacă voi mai scrie texte pe aceste teme, acestea vor fi fie texte strict teologice (spre exemplu, voiam de ceva vreme să scriu o replică la acest articol, dar n-am reușit să-mi fac timp), fie texte strict analitice. O voi face, ca și până acum, pe un ton civilizat și indiferent de presiunile, istericalele sau reclamațiile diverselor grupuri și diverșilor indivizi care se vor declara lezați sau care îmi vor mărturisi, în privat sau în public, indignarea lor.

În același timp, mâna mea rămâne întinsă către orice persoană care împărtășește viziunea politico-economică pe care și eu o consider dreaptă și benefică pentru societate în ansamblul ei.

[1] Vezi, în acest sens, articolul foarte bun al lui Petre Guran (http://www.contributors.ro/editorial/datoria-marturisirii/) – cu excepția fumigenei neoliberale – sau cel puțin așa poate fi interpretată – referitoare la pledoaria lui Iisus pentru stat minimal.