Referendumul și Vălul Ignoranței – Scurt răspuns la o provocare a lui Radu Umbreș

Îi mulțumesc lui Radu Umbres pentru această provocare și sper să am ocazia să răspund la ea mai elaborat cu altă ocazie. Pentru moment, sunt destul de ocupat (și, mărturisesc, un pic obosit) pentru a intra într-o nouă polemică, din fericire mult mai sofisticată decât multe dintre cele purtate până acum. Promit să mai reflectez asupra subiectului, iar pentru moment mă limitez la a spune doar atât:

Și mie îmi place Rawls. Mi se pare un tip de bun simț cu o teorie ușor de explicat oamenilor de rând care într-o democrație formează corpul cetățenesc ce ia deciziile cu privire la viața cetății. Problema cu Rawls constă în limitele pe care le implică cu necesitate exercițiul de abstracție pe care ne cere să-l facem și care este bun în principiu și de natură să încurajeze empatia. Dar, putem noi să facem abstracție de propria persoană, să gândim politicul nu doar ignorând poziția pe care am putea să o avem în lumea de dincolo de vălul ignoranței, ci conținutul actual al personalității și voinței noastre?

Spre exemplu, în calitate de creștin care se luptă după propriile puteri cu patimile sale, eu aș putea să răspund la întrebarea lui Rawls și a lui Radu că, desigur, n-aș vrea să trăiesc într-o societate (sau mai bine zis comunitate) care să mă persecute pentru un eventual stil de viață homosexual, nici într-una care să nu mă înțeleagă și să mă sprijine, din punct de vedere material și spiritual, dar, pe de altă parte, nu, nu aș vrea să trăiesc într-o societate care să-mi încurajeze păcatul pentru că o încurajare a păcatului ar însemna, în mod implicit, și o subminare a luptei cu care mă identific eu acum, la fel de mult cum altul se identifică cu stilul de viață homosexual. Aș putea eu să spun că știu cum este să fii homosexual? Aș fi ipocrit dacă aș face-o. Dar oare homosexualii ar putea să spună că știu cum este să fii creștin – desigur, în felul în care înțeleg eu creștinismul, nu în felul în care îl înțeleg mulți dintre homosexuali (deși nu toți)?

Cu fanaticul, discuția devine și mai complicată, pentru că ăla o să-ți răspundă: îmi este indiferent dacă mă nasc într-o societate care îi persecută pe cei de religia mea pentru că așa am să mor martir și mă voi mântui. Invers, dacă în același timp ești ferm convins (nu e cazul meu, dar a fost și este cazul altora) că te mântuiești pentru că îi omori pe alții pentru adevărul tău, îți va fi practic indiferent în ce societate te naști, dar e posibil să preferi una agonistic sângeroasă, indiferent de ce parte a baricadei se întâmplă să pici, liberalismului călduț care depinde de premisa că oamenii nu sunt doar corecți (conform maximei evanghelice citate de Radu), ci și rezonabili, preferând pacea liberală războiului religios.

Nu mă mai întind, limitându-mă doar la a spune că deși – în măsura în care dăm dovadă de onestitate și empatie – putem face abstracție de poziția noastră în lumea de aici (de norocul pe care l-am avut în viață), nu putem, pe de altă parte, să facem abstracție, creștini sau homosexuali, de conținutul voinței și personalității noastre de aici și de acum, motiv pentru care s-ar putea pur și simplu să dorim să trăim în lumi diferite. Spre exemplu, eu, cu mintea mea de acum, cu experiența mea de viață, nu mi-aș dori ca, fiind copil orfan, să fiu dat spre adopție unui cuplu de homosexuali (cel puțin în condițiile în care aș avea șansa să ajung într-o familie heterosexuală, dar statul mă dă spre adopție unei familii homosexuale pentru că cetățenii acelui stat au decis să pună pe picior de egalitate cele două instituții și deci să nu opereze discriminări între ele, atunci când repartizează copiii care urmează să fie adoptați). De aceea voi vota pentru căsătoria tradițională. Admit însă că altcineva, homosexual sau heterosexual, cu o altă personalitate și experiență de viață, poate vedea lucrurile altfel, drept care va vota altfel. Și cred că numai votul poate rezolva, la nivel de transcriere în instituțiile statului, acest diferend care ține în ultimă instanță de diferențe ireconciliabile asupra binelui și răului, referitoare la ce este bine și ce este rău pentru individ (evident, atâta timp cât partizanii diferitelor opinii se angajează să respecte democrația și regulile ei – dacă nu, regresăm către războiul civil religios – sau între religii și ideologii – din care s-a născut, ca soluție pacificatoare, liberalismul).

În fine, închei prin a spune că, atâta timp cât nu intră în discuție dreptul de adopție, unde mă identific cu copilul adoptat (prin mecanismul rawlsian de tip imaginează-ți că tu ai fi…,), nu cu homosexualul care se simte lezat pentru că nu i se permite să adopte, atâta timp cât vorbim doar de drepturi succesorale, patrimoniale, referitoare la asistența medicală, ș.a.m.d., atunci da, cum nici mie nu mi-ar plăcea să fiu privat de aceste drepturi datorită păcatelor mele, îl pot foarte ușor înțelege pe homosexualul căruia nici lui nu-i place să fie privat de ele ca urmare a păcatelor sale (chiar dacă el nu le privește ca păcate), motiv pentru care, așa cum am declarat în emisiunea la care am participat alături de Radu Umbreș, nu mă opun ideii de parteneriat civil. Iar pentru asta, nici măcar nu e nevoie să gândesc ordinea socială sub vălul rawlsian al ignoranței. E suficientă conștientizarea faptului că suntem cu toții păcătoși (chiar dacă nu toți în același fel) și că, în fața lui Dumnezeu, dreptul de a-l priva de drepturi pe altul, la fel ca și dreptul de a arunca cu piatra, îl are numai cel fără de păcat.

Sigur, asta ne duce la discuția complicată ce privește trasarea graniței între fapte sau vicii care ne afectează doar pe noi și fapte sau vicii care îi afectează și pe alții sau pe noi toți ca societate. Cum am spus, e o discuție foarte complicată, și de asta se ocupă, în general și aplicat pe cazuri particulare, filosofia politică. Pentru moment, mă limitez la a spune că în chestiunea în cauză, în contextul actual al societății românești și date fiind premisele ce țin de convingerile și personalitatea mea, aceasta mi se pare, mie personal, soluția cea mai rezonabilă, și opțiunea pentru această soluție o exprimă votul meu, indiferent de felul stupid, denigrator, incult, prostesc și/sau lipsit de bună credință în care aleg să-l interpreteze unii.

Reclame

Despre Alexandru Racu

Născut în Bucureşti pe 4 Martie 1982. Absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, Master în Studii Sud-Est Europene la Univeristatea din Atena şi doctor în filozofie politică al Universităţii din Ottawa.
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s