Venezuela

În contextul discuțiilor referitoare la criza din Venezuela, despre argumentul de tip acesta „nu este” („nu a fost”) socialismul se poate spune că nu este cu nimic mai puțin ideologic decât argumentul de tip „acesta nu este capitalismul”, utilizat atunci când modelele economice non-intervenționiste, nu cele intrevenționiste, generează rateuri și dezamăgiri mai mult sau mai puțin spectaculoase. Sau altfel spus, în ambele cazuri se dă vina nu pe rețeta socială greșită care a fost aplicată, ci pe faptul că nu a fost aplicată până la capăt, abordare perversă și, în ciuda pretențiilor, pseudo-științifică, care face imposibilă invalidarea premisei potrivit căreia rețeta e bună dar nu a fost de fapt aplicată și, invers, confirmarea ipotezei potrivit căreia e în natura lucrurilor ca în astfel de cazuri să îți iasă, inevitabil, altceva decât ți-ai propus și ai promis. Problema devine și mai complicată datorită faptului că omul este o ființă istorică, ale cărui condiții de existență se schimbă, sau, în alți termeni, care nu se poate scălda de două ori în același râu. Ca atare, spre deosebire de experimentele de laborator din sfera științelor naturale, experimentele sociale nu pot fi repetate, în aceleași condiții și cu aceiași actori, astfel încât să valideze concluzii științifice în înțelesul tare al termenului. În plus, nu este deloc ușor ca atunci când analizezi un caz istoric dat să reușești să distingi necesarul de contingent, ceea ce inevitabil ar fi fost așa de ceea ce ar fi putut să fie și altfel.

Acestea fiind spuse, în limitele unor cunoștințe altfel limitate cu privire la politica, economia și istoria Venezuelei, deci acceptând faptul că aici vorbim de o dezbatere mult mai complicată decât o permit editorialele din presa mainstream și comentariile de pe facebook, e cazul să precizăm totuși, în linii mari, care sunt de fapt limitele tezei potrivit căreia cazul venezuelean demonstrează încă odată, dacă mai era nevoie, natura falimentară a unui socialism altminteri definit la fel de vag atât de suținătorii cât și de detractorii săi, și plasat de fapt, de către ambele tabere, în mod cât se poate de sugestiv, undeva în zona capitalismului cu față ceva mai umană. Or aici trebuie precizate în mod clar câteva lucruri:

a) Deși departe de a-și fi făcut cu conștiinciozitate temele prescrise de FMI și alte instituții conexe, Venezuela nu a fost și nu este o țară socialistă, așa cum, de exemplu, este Cuba. Economia rămâne, în cea mai mare parte, în mâini private. Mai mult decât atât, în ciuda politicilor care au încercat să adreseze această problemă, Venezuela a rămas și continuă să rămână o țară cu un nivel foarte mare al inegalităților. Regimul venezuelean e mai degrabă o formă de petropopulism, care ține atâta timp cât ține și prețul petrolului, la fel cum și capitalismul financiarizat nord-american a mers bine până când s-a spart bula imobiliară. Iar când s-a spart ni s-a explicat că de vină nu a fost piața liberă, ci piața insuficient de liberă. Evident, diferențele de dezvoltare dintre cele două țări țin nu doar de felul în care se organizează ele în momentul de față, cu bune și cu rele, ci de decalaje istorice acumulate în timp și adâncite de profitul făcut de una dintre ele (S.U.A.) pe seama celeilalte, precum și pe seama altor țări din America Latină.

b) Aceasta ne aduce la cel de-al doilea punct și anume faptul că, atât în interior, cât și în exterior, chavismul nu a avut numai prieteni, iar neprietenii care de la bun început i-au dorit moartea nu sunt, la nivel local și global, niște actori lipsiți de influență. Dincolo de o serie de încălcări indiscutabile ale normelor democrației liberale, Chavez și succesorul său nu au „lichidat dușmanul de clasă” nici măcar în propria ogradă, că de ăla care domină politica mondială oricum nu scapi. Iar în popor e o vorbă, potrivit căreia „pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești”, confirmată pe deplin în alte cazuri din regiune, cum ar fi cel al statului Chile în timpul președinției lui Salvador Allende, exemplu spre care Venezuela pare să se îndrepte și ea. Evident, asta nu legitimează teza ideologic-infantilă potrivit căreia „americanii sunt (întotdeauna și pentru toate) de vină”, dar rămâne în seama cercetărilor ulterioare să stabilească cât mai precis cu putință distribuția exactă a responsabilităților pentru colapsul Venezuelei.

c) Cine se uită puțin la istoria economică a Venezuelei va vedea că aceasta nu a dus-o grozav nici înainte de preluarea puterii de către Chavez, fiind complet stupid să crezi că venezuelenii au optat pentru o astfel de soluție, care pentru mult timp chiar a dat rezultate, datorită faptului că li se urâse cu binele (care li se făcea prin FMI și alte instituții conexe, pe baza Consensului de la Washington).

d) În fine, chavismul este parte a unui val politic de stânga care a cuprins în anii 2000 nu doar Venezuela, ci întreg continentul sud-american, dar care nu a însemnat în niciunul dintre cazuri implementarea unui model cubanez. Din acest punct de vedere, prăbușirea tragică și spectaculoasă a Venezuelei rămâne, până una alta, un exemplu izolat. În Brazilia, după o serie de performanțe incontestabile, reflectate în repetate succese electorale, Partidul Muncitorilor a fost îndepărtat de la putere prin manevre cât se poate de dubioase, pe un fond de probleme economice relativ benigne și recurente în toate economiile capitaliste – în orice caz, incomparabile cu catasrofa din Venezuela. Iar Bolivia lui Morales și Ecuadorul lui Correa rămân în continuare nu doar de stânga, ci și pe creștere, atât economică, cât și la nivelul indicatorilor sociali. Fără să cunosc toate detaliile regiunii, mă gândesc totuși că dacă exemplul venezuelean demonstrează eșecul „socialismului”, înțeles de fapt ca refuz de a implementa Consensul de la Washington, scenariul venezuelean ar fi trebuit să se repete la nivelul întregii regiuni, ceea ce până în momentul de față este departe de a se fi întâmplat.

e) În fine, presupunând că, pe termen lung, socialismul, fie el și sub forma a ceea ce de fapt este capitalism cu față umană, nu funcționează, din asta nu rezultă în mod automat că este viabil pe termen lung capitalismul (sau cel puțin orice fel de capitalism). Dintr-o perspectivă istorică mai amplă, pe care n-ar fi bine să ne-o refuzăm sub impactul evenimentelor imediate și al tirului mediatic al presei liberale, e greu totuși de înțeles de ce, dacă acest sistem merge așa de bine (nu doar ca dricul, menit să te ducă la cimitir), oamenii continuă să se dea cu capul de zid, „ignorând lecțiile istoriei”? Doar așa, pentru că nu le ajunge capitalismul din reclamele și filmele vestice care au erodat temeliile lagărului sovietic, ci vor o lume perfectă?

În ceea ce mă privește, opțiunea mea pentru o politică socială, echitabilă, sustenabilă și bazată pe o înțelegere a calității și valorii vieții umane ce nu poate fi redusă la indicatori ce țin strict de producție și consum se plasează în cadrele și limitele pragmatismului, moralei și democrației, în condițiile în care aceasta din urmă implică nu doar voința majorității, ci și un set de reguli comune pe care toți actorii politici se obligă să le respecte. Opțiunea mea nu se datorează faptului că aș fetișiza democrația, considerând-o o valoare în sine, ci deoarece chiar nu cred că avem opțiuni mai bune de guvernare. Dacă evaluarea acțiunilor politice din punct de vedere moral e o chestiune mai complicată, atât la nivel de discuție teoretică, cât și atunci când analizăm exemple concrete, este clar, pe de altă parte, că actuala conducere din Venezuela a ieșit de mult din cadrul democratic, așa cum este descris acesta mai sus. Iar din punct de vedere pragmatic, este clar că lucrurile nu merg deloc bine.

Dar mă opresc aici cu observațiile pentru că, după cum am spus, sunt departe de a fi specialist pe subiect. În plus, convingerile mele democratice sunt dublate de convingeri suveraniste (de altfel, consider că cele din urmă rezultă, în mod logic, din cele dintâi). Astfel, în ceea ce mă privește, orice decizie politică s-ar lua, ea ar trebui luată la nivelul societății venezuelene, fără amestec străin, ceea ce, evident, nu va fi cazul, iar asta datorită faptului că Venezuela deține resurse uriașe de petrol, aspect tocmai bun de ascuns, ca și în alte cazuri (vezi exemplul Irakului), în spatele unui discurs al drepturilor universale ale oamenilor de pretutindeni, care întotdeauna așteaptă să fie eliberați de Imperiul Binelui, ceea ce probabil că se va și întâmpla, din nou, în viitorul apropiat.

Anunțuri

Despre Alexandru Racu

Născut în Bucureşti pe 4 Martie 1982. Absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, Master în Studii Sud-Est Europene la Univeristatea din Atena şi doctor în filozofie politică al Universităţii din Ottawa.
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s