Criterii de selecție

Acum că au aflat și apostolii emancipării, toleranței și progresului că creștinii, de la opincă la vlădică, sunt făcuți din carne și oase, drept care supuși ispitei, de parcă ar fi pretins vreodată altceva, problema se pune în felul următor și trimite la o dezbatere pe care, în Biserică și în momentul de față, am face bine să nu o ratăm. Întrebarea este următoarea: cum se face că oameni precum PS Corneliu Bârlădeanu au ajuns în fruntea Bisericii? Este Biserica Ortodoxă Română, în ansamblul ei, atât de săracă din punct de vedere spiritual, încât este incapabilă să își genereze o elită sinodală mai bună? Sau resurse umane ar exista, dar problema ține de criteriile și modul de selecție a ierarhiei bisericești?

Sigur, PS Corneliu Bârlădeanu nu este nici primul episcop din istoria Bisericii care cade în păcat, dar, din nefericire, dincolo de diferitele aprinderi trupești, impresia mea este că nu este nici singurul care nu are prea multe în comun cu fișa postului. Ispitele episcopului sunt multe: celor de natură sexuală, cu care se confruntă orice monah care depune voturile monahale, se adaugă și cele ce țin de exercițiul autorității episcopale, de putere, sau de gestionarea unor importante sume de bani. În general, pentru a face față unor astfel de ispite, pe lângă faptul că chiar trebuie să-și propună să facă asta, nu să-și propună din start o mai bună satisfacere a patimilor din poziția de autoritate și prestigiu pe care o conferă statutul său din Biserică, episcopul are nevoie de har, are nevoie de iubirea față de Dumnezeu și față de turmă care să-l tragă, cum s-ar spune, în sus, și să-l ajute să reziste în fața ispitelor de la trup, lume și diavol care îl trag (ne trag pe noi toți) în jos. Evident, regula aceasta se aplică în cazul nostru al tuturor, dar tot astfel, aceasta este calitatea de bază și condiția esențială a unui episcop, la care se adaugă și alte calități secundare, precum cele intelectuale sau administrative.

Întrebarea mea este următoarea: sunt aleși episcopii Bisericii în funcție de aceste criterii și, mai presus de toate, în funcție de criteriul fundamental menționat mai sus? Sau nu? Iar dacă nu, în funcție de ce criterii sunt aleși? Cum se face selecția? Întreb. Nu dau cu parul. Și este cazul Corneliu Bârlădenu un caz izolat? Iar când întreb asta, nu mă refer strict la năravurile Sodomei și Gomorei, ci în general, la lipsa harului, a chemării și a înzestrărilor de care trebuie să dea dovadă un păstor de suflete. Să dea Dumnezeu să fie doar un caz izolat, dar când astfel de năravuri ajung până la vârf, mă tem că problema e mai amplă și mai complicată, și evident, nu ține doar de homosexualitate.

Bineînțeles, apelul la „reînnoire duhonvicească” adresat credincioșilor de Patriarhie este binevenit, iar căderea PS Corneliu Bârlădeanu reprezintă un bun prilej pentru noi toți de a reflecta la căderile noastre mai mari sau mai mici. Căci viața duhovnicească a Bisericii, în absența căreia năvălesc patimile și dracii, este întreținută de întreaga comunitate a credincioșilor, iar când râvna scade la vârf, baza trebuie să compenseze. Dar dincolo de acest aspect, problema cae se pune este și cum anume se folosește Biserica, prin păstorii de ei, de resursele duhovnicești de care dispune. Cum anume se face selecția păstorilor. Căci altminteri, dincolo de folosul ce ține strict de mântuirea personală, atunci când vine vorba de organizarea bisericească, degeaba se încununează unii cu virtuți, sau măcar reușesc să se mențină la nivelul decenței, dacă criteriile de selecție nu au prea multă legătură, sau deloc, cu virtutea sau măcar cu decența.

Dincolo de căderile individuale, care au existat întotdeauna și vor exista în continuare, chestiunea asupra căreia ar trebui să reflectăm în momentul de față, evident, fără acuzații pripite și judecăți neîntemeiate, și asupra căreia merită să reflecte mai ales cei responsabili de păstorirea poporului lui Dumnezeu, este în ce măsură un caz precum cel al episcopului Corneliu Bârlădeanu ține de incapacitatea Bisericii, în ansamblul ei, de a(-și) genera o ierarhie mai bună decât cea pe care o are acum (repet, fără niciun fel de generalizări ori judecăți pripite), sau, din contră, de modul în care se selectează cei chemați să păstorească peste un popor care ar merita, totuși, ceva mai bun.

Iar dacă mi se va spune că avem de-a face doar cu un caz izolat (dacă nu chiar cu un trucaj), și să dea Dumnezeu să fie așa, răspund că este mai bine să începem să ne gândim serios la această problemă, iar cei abilitați să ia măsurile necesare, acum, când suntem confruntați, sper, doar cu acest caz particular, în loc să o facem mai târziu, când, spre marea bucurie a detractorilor Bisericii și a cultivatorilor de vid spiritual, ne vom confrunta cu o explozie de astfel de cazuri, asemănătoare cu cele care au mai afectat și alte biserici, și când s-ar putea să fie prea târziu.

Anunțuri

Despre Alexandru Racu

Născut în Bucureşti pe 4 Martie 1982. Absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, Master în Studii Sud-Est Europene la Univeristatea din Atena şi doctor în filozofie politică al Universităţii din Ottawa.
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Criterii de selecție

  1. G. F. zice:

    „Nu ne putem aștepta ca oamenii să primească de la noi ceea ce noi înșine nu am dobândit, mai întâi, de la Dumnezeu. Precum mama își hrănește pruncul din hrana pe care o mănâncă ea, la fel și preoții, slujitorii lui Dumnezeu, trebuie să-i hrănească pe oameni cu harul pe care ei înșiși l-au primit mai înainte de la Domnul. Preotul nu este doar un executant mecanic al Tainelor, ci este cel care, prin pocăința sa personală, intră în prezența lui Dumnezeu și, ieșind de la această întâlnire plină de har, află gătite în inima sa cuvintele dumnezeiești, pe care le împărtășește apoi turmei sale. În acest chip, inimile credincioșilor vor simți harul și puterea acestor cuvinte, primind înștiințare despre adevărul lor dumnezeiesc. Aceasta este singura cale de evanghelizare, nu numai a tinerilor, ci a tuturor oamenilor.”
    Zaharia Zaharou, Cunoscute mi-ai făcut mie căile vieții, pp. 107-108.
    Nu știu în ce măsură seminariștii și studenții secțiilor de teologie pastorală din România se întîlnesc cu un astfel de mesaj și în cadrul cursurilor, nu doar cu ocazia întîlnirilor cu duhovnici și teologi îmbunătățiți. Îmi amintesc doar că pe vremea cînd frecventam eu Facultatea de Teologie, am aflat de la distinții profesori de teologie ortodoxă că Biserica nu are decît o singură obligație: să tragă clopotele.
    Mă tem ca nu cumva de la atîtea clopote să nu ajungă să tragă și cortina.

    • Păi da, cam asta e discuția care ar trebui purtată, dacă tot ne întrebăm de unde a ieșit Corneliu Bârlâdeanu. Tema interesantă de reflecție este sistemul în care unul precum CB poate ajunge în vârf.

  2. G. F. zice:

    Sînt aceleași criterii care funcționează și în plan politic: să fii omul cuiva, să „produci” (adică să aduci bani la partid, respectiv Bisericii), să fii obedient, să cunoști doctrina partidului. În plus, în plan bisericesc, trebuie să ai și voce (la pastorală, proba de muzică este eliminatorie). Pe de altă parte, nu de Bîrlădeni ar trebui să ne temem cel mai tare, ci de apariția unor neognostici sau liberali care ar putea iniția în BOR reforma morală atît de așteptată de societatea civilă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s