Cazul Vulcănescu

Postez și aici un comentariu postat la articolul lui Ionuț Butoi despre Mircea Vulcănescu, în care încerc să răspund la următoarea întrebare:

„Cum poti fi un bun funcționar, crestin, in cadrul unui regim chitit pe exterminare rasială, în cele din urma? Una din doua: ori nu mai ai funcții publice, capatate pe culoarele luptelor politice intestine, si te retragi din jocul de-a rasismul oficial, unde poti salva patria si evreimea luptând clandestin, ori faci pe creștinul pios intr-o institutie publica a unui stat a cărui rațiune de drept este războiul si epurarea rasială. Nu stiu. Sunt si alte posibilitati?”

Iată răspunsul meu (în treacăt fie spus, e cam tot ce am de spus cu privire la acest subiect):

Mie mi se pare că problema este, sau cel puțin poate fi, mai complicată decât o prezinți. Din ce știm despre personajul Vulcănescu (până la proba contrarie, în cazul în care vom afla și alte lucruri pe care nu le știm), reies în mod clar două trăsături: pe de o parte omenia personajului, confirmată într-un final de felul în care a murit, pe de altă parte patriotismul său, sentimentul datoriei față de țara în care astăzi mai toți își bagă picioarele (din câte știu eu, înainte de a fi inclus în aparatul de stat antonescian, Vulcănescu se înrolase, intenția sa inițială fiind să plece pe front). Revine viitoarelor cercetări să lămurească felul în care, în perioada războiului, Vulcănescu a navigat, cu mai mult sau mai puțin succes, între cei doi poli, sau să infirme, dacă va putea, existența unuia dintre ei, dar oricum, cred că buldozerele ar trebui să intre în acțiune abia după ce se lămurește această chestiune: ce știa Vulcănescu, ce decizii a luat, în ce termeni a gândit întreaga chestiune, care erau alternativele. La momentul respectiv, lucrurile stăteau în felul următor: România era în război, pentru că fusese atacată, pe două fronturi. Situația era dezastruoasă, cu riscul dispariției statului român la orizont, iar pentru a salva ce se putea din respectivul dezastru, țara avea nevoie de o conducere devotată și competentă, inclusiv la nivelul administrației publice, de funcționari de stat capabili să negocieze bine la toate nivelurile. Eu nu cred că Vulcănescu s-a băgat în treaba asta din interese sau din carierism (chiar era un calcul prost, cu riscuri mari, iar Vulcănescu numai prost nu era) și nici ipoteza fanatismului sau șovinismului nu prea se susține din ce știm despre personajul de dinainte de război. Clar, climatul în care a acționat, inclusiv administrația și conducerea statului, era unul extrem de toxic, datorat unor ani buni de propagandă șovină și antisemită (de aici și lipsa, parțială, nu totală – a se vedea intervențiile lui Iuliu Maniu, Reginei Elena și ale Mitropolitului Ardealului pe lângă Antonescu, atunci când s-a pus problema deportării în lagărele de exterminare a evreilor din Vechiul Regat și din sudul Transilvaniei, și din fericire, in cele din urma, demersul a fost abandonat – a unei opoziții suficient de puternice a societății civile și aparatului administrativ față de deciziile lui Antonescu, așa cum s-a întâmplat, spre exemplu, în Bulgaria), dar nu Vulcănescu poartă responsabilitatea pentru fenomen. Pe de altă parte, Ionuț subliniază faptul că Vulcănescu era și un spirit pragmatic, iar aici mai trebuie ținut cont de un fapt. La momentul respectiv, din punct de vedere realist, singura alternativă la guvernarea Antonescu era protectorat german cu Horia Sima la cârmă sau ocupație. Adică o alternativă mult mai proastă (inclusiv pentru evrei). Liderii partidelor istorice democratice nu erau dispuși să-și asume guvernarea, iar Hitler, evident, n-ar fi acceptat. Mă rog, nu spun toate astea ca să-l scuz pe Vulcănescu, cu atât mai mult cu cât sunt multe lucruri pe care nu le știu și care sper să fie lămurite în timp. Meritul articolului lui Ionuț e că subliniază, în mod clar, ce anume știm și ce anume nu știm cu privire la caz. Cred de asemenea că deciziile referitoare la spațiul public trebuie luate doar după ce se clarifică aceste aspecte. Și mai cred că ar trebui lămurite criteriile în funcție de care se decide eliminarea cuiva din spațiul public și care este autoritatea și procesul prin care, din punct de vedere istoric și juridic, se stabilește dacă cineva se integrează sau nu în acele criterii. Mi se pare că în momentul de față se acționează într-un vacuum, în mod mai degrabă haotic, și nu cred că asta servește, în general, gestionării memoriei colective sau consolidării unei culturi democratice. Cred că ar trebui să investim mai mult în cercetarea istorică serioasă, în calitatea dezbaterii publice, și mai puțin în moralisme dubioase și parțiale ca măcar după aia, dacă ajungem să demolăm o statuie, să știm ce și de ce facem. În rest, chestiunea în discuție, în cazul de față, nu e dacă Vulcănescu a fost sau nu un bun creștin. Până la urmă, în absența multor date de conștiință, nu doar a celor istorice, asta rămâne între el și Dumnezeu. Problema e dacă e legitimă sau nu eliminarea sa din spațiul public care, după cum știi, nici la noi, nici în alte țări, nu e populat doar cu buni creștini.

Anunțuri

Despre Alexandru Racu

Născut în Bucureşti pe 4 Martie 1982. Absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, Master în Studii Sud-Est Europene la Univeristatea din Atena şi doctor în filozofie politică al Universităţii din Ottawa.
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Cazul Vulcănescu

  1. Ghita Bizonu' zice:

    Eu cred ca la Butoi e vorba de ceva cu pupatu. Pupatu’ pe portofel ….

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s