Raspuns la o recenzie a lui Emanuel Copilas

In cele ce urmeaza voi raspunde la observatiile critice ale lui Emanuel Copilas din recenzia sa la cartea mea, Apostolatul antisocial – Teologie si neoliberalism in Romania postcomunista. Emanuel Copilas este un autor care citeste si scrie nu doar foarte mult (impresionant de mult), ci si foarte bine. Uneori insa s-ar putea sa citeasca si un pic prea repede, de unde si anumite scapari minore despre care voi discuta in cele ce urmeaza, insa miza majora a interventiei lui Emanuel Copilas, cea mai interesanta, este cea referitoare la interpretarea raportului Madeville-Hegel-Marx, a implicatiilor morale si politice ale diferitelor etape ale evolutiei notiunii de providenta secularizata. Sa le luam pe rand, de la simplu la complex:

1. ”Racu ajunge la, dar nu insistă prea mult, asupra surselor protestante și calviniste ale neoliberalismului contemporan, total rupte, evident, din contextul cuprinzător care le-a dat naștere. Ar fi fost probabil utilă în acest punct o analiză mai amplă, în care etica protestantă definită de Max Weber să fie temperată de considerațiile structurale excelente ale lui Fernand Braudel din ampla lucrare Civilization and Capitalism. The Wheels of Commerce (vol II), unde autorul argumentează convingător în favoarea declinului economic al Europei de Sud din secolul XVII datorat nu ascensiunii eticii potestante a Europei de Nord, ci expansiunii comerciale și imperiale a Europei de Nord, dublată de o cerere crescândă pentru produsele provenite din coloniile britanice și cele olandeze. Accept faptul că un astfel de demers ar fi reprezentat o digresiune în raport cu subiectul și dimensiunile cărții, dar, condensat pe cât posibil, ar fi pus în lumină mult mai bine originile capitaliste vechi ale neoliberalismului contemporan, bazate pe mistificarea psihologizantă și individualist-culturalistă a unor relații de producție sociale și deci obiective în funcționalitatea și efectele lor.” (Emanuel Copilas)

Ii multumesc lui Emanuel Copilas pentru recomandarea de lectura, in speta volumul lui Braudel. Intr-adevar, cartea ar fi fost mai solida daca as fi dezvoltat mai mult sectiunea dedicata raportului dintre protestantism si capitalism. Cu privire la acest subiect am primit si cele mai multe observatii critice serioase, atat in faza de redactare, de la redactorii Editurii Tact si alti prieteni care au citit cartea, cat si ulterior de la cititori avizati, asa cum este si Emanuel Copilas. Intentionam sa dezvolt mai mult aceasta sectiune, si cu siguranta o voi face daca voi scoate candva o a doua editie. Timpul si banii, sau mai bine zis timpul-bani (daca tot vorbim de etica protestanta si rigorile capitalismului), m-au facut sa optez pentru varianta mai simpla, mai putin ambitioasa, literatura de specialitate in domeniu fiind extrem de vasta, ceea ce inseamna ca ar fi trebuit sa mai intarzii inca vreo sase luni cu finalizarea acestui proiect editorial, care initial se voia a fi doar un articol de 25 de pagini iar in cele din urma a devenit o carte de 275 de pagini. Pe de alta parte, trebuie totusi spus ca am specificat in mod clar limitele asumate ale tezei mele, sau, altfel spus, ce anume pretind sa lamuresc in ea si ce nu. A se vedea in acest sens nota de la pagina 27:

”atunci când semnalez corespondenţele
dintre cele două tipuri de discursuri (neoliberalismul teologic romanesc si un anume tip de discurs protestant), nu pretind în vreun fel că aș surprinde
astfel „esenţa” unui fenomen religios altminteri atât de amplu și de divers
precum este protestantismul. Nici nu trebuie interpretată această evidenţiere a
corespondenţelor ca o poziţionare față de teza weberiană ce stabilește un raport de cauzalitate între concepţia religioasă protestantă și emergenţa modernităţii capitaliste, chestiune mult mai complexă, care, din nou, depășește limitele acestui studiu.”

Cu alte cuvinte, a spune ca un anumit tip de discurs teologic, care rupe cu traditia de pana la el, apare in istorie la un anumit moment dat, in paralel cu aparitia capitalismului, nu este totuna cu a spune ca din pricina acestui discurs, sau din pricina acestei sensibilitati/culturi religioase, apare capitalismul. Reafirm aceasta pozitie si la pagina 127, iar in nota 74, de la pp. 136-137 fac trimitere la Amintore Fanfani, care, desi acorda o oarecare importanta si cauzelor religios-culturale ale capitalismului, insista asupra faptului ca acestea au jucat un rol minor in emergenta capitalismului, mult mai semnificative fiind mecanismele cauzale pe care si Braudel, conform lui Emanuel Copilas, le scoate in evidenta. Dar, din nou, aici vorbim deja de subiectul unei alte carti, sau mai precis, de un subiect despre care s-au scris zeci si sute de carti.

2. ”autorul prezintă BOR mai degrabă ca o victimă a tranziției, prinsă aparent fără voia ei și fără discernământ ideologic în malaxorul neoliberalismului postcomunist, în care intelectualii publici care pretind că o reprezintă îi fac mai mult rău decât bine. Totuși, dacă punem în problemă ierarhia dictatorială, corupția fățișă și spiritul antreprenorial deosebit de pronunțat al conducerii BOR, lucrurile nu mai par atât de simple. Sigur că ierarhia este definitorie pentru biserică în general și că aceasta împrumută, voluntar sau involuntar, carențele societății în interiorul căreia își desfășoară activitatea, dar toți acești factori indică mai degrabă înspre o BOR aflată cel puțin în pas cu vremurile, în niciun caz sub ele. Da, biserica este acuzată deseori necritic de atitudini și practici medievale, uitându-se voit faptul că fiscalitatea abundentă neimpozitată pe care aceasta o generează se regăsește, într-o anumită măsură, și în proiectele sociale pe care le girează. Dar acest fel de a argumenta este falacios, dacă nu chiar neobiectiv: în aceeași logică se poate spune că ar trebui să trecem cu vederea activitatea infracțională a mafiei din sudul Italiei pentru că, nu-i așa, oferă de lucru oamenilor într-o zonă subdezvoltată și lipsită de perspective, și se implică nu rareori în diferite activități sociale. Nu mai spun nimic de controversa legată de poziția adoptată de BOR în privința căsătoriilor homosexualilor sau a violenței domestice, pentru că aș intra în polemici de anvergură care depășesc cu mult atât miza cărții, cât și miza prezentei recenzii; sunt convins însă că declarațiile publice ale membrilor sau ale apropiaților Coaliției pentru Familie afectează BOR cel puțin la fel de mult ca asocierea sa facilă, pragmatică și regretabilă cu apostolii austerității neoliberale de pe plaiurile mioritice. În plus, BOR a fost unul dintre beneficiarii direcți ai politicilor de gentrificare din Cluj, unde a ocupat, cu consensul activ al primăriei, un teren pe care locuiau până atunci romi evacuați forțat, deși mitropolitul Clujului a încercat să se disculpe afirmând că nu cunoscuse situația prealabilă controversată a respectivului teren[1].” (Emanuel Copilas)

In finalul volumului, precizez, intr-un mod destul de clar dupa parerea mea, ca pasivitatea, daca nu chiar receptivitatea BOR fata de discursul pe care il critic in carte, nu tine doar de niste coordonate istorice care, in buna masura, nu depind de BOR. Slaba pregatire intelectuala a clerului BOR nu cred ca poate fi disociata de nivelul scazut al dezbtaerii publice si al performantei academice din Romania. Cu o singura universitate in top 1000, si aia pe la coada, ar fi culmea sa avem o generatie de teologi de renume mondial, capabili nu doar sa repete mecanic precepte traditionale, ci sa faca slalom cu rigoare si creativitate prin actualitatea diverselor domenii de reflectie. Pare destul de clar ca pentru o astfel de situatie, la nivel de invatamant teologic, este responsabila si politica de recrutare a Bisericii, aflata, in mare masura, in acord cu spiritul vremurilor. La acest aspect, nu doar in ce priveste Biserica, ci si in ce priveste societatea romaneasca, se adauga statutul periferic al Romaniei, perspectiva de lunga durata, in speta secole de dominatie straina, dictatura comunista si un proiect modernizator national care nu de putine ori a negat independenta Bisericii intr-un mod nu foarte diferit de abuzurile PCR, absenta in spatiul rasaritean a provocarilor intelectuale reprezentate de Reforma si Iluminism, de natura sa stimuleze reflectia teologica, s.a.m.d. Dupa cum am precizat si in carte, aceasta este o discutie mult mai ampla, secundara prin raport cu tema principala a volumului, pe care doar o trasez in linii mari la finalul cartii. Vorbim de un santier in care mai este mult de lucru. Revenind la finalul cartii, precizez acolo ca timiditatea Bisericii prin raport cu noua ideologie neoliberala se explica si prin prisma pacatelor trecutului, in speta relatia cu fosta putere comnunista, care si ea, la randul ei, pare sa trimita la pozitia Bisericii din perioada interbelica, concluzia mea fiind ca nu vorbim doar de o problema ce tine de o ”ignoranta” ce nu poate fi imputata intru totul Bisericii, ci de una care tine si de lipsa de ”coloana vertebrala”, de un imperativ profetic asumat insuficient nu doar de ierarhia BOR, caci nu in termenii astia se intelege Biserica in Ortodoxie, ci de toti crestinii: ierarhi, clerici si mireni, incepand cu subsemnatul.

Emanuel Copilas ridica o problema legitima atunci cand insista asupra legaturii ce se poate face intre ideologia criticata de mine si tolerata, sau poate, desi nu oficial, chiar prizata de catre ierarhia BOR (dar, din nou, de ce sa vorbim doar de ierarhie, cu riscul de a cadea intr-un populism ecleziologic ieftin, a carei premisa pare sa o reprezinte o intelegere mai degraba confuza a ecleziologiei ortodoxe – de ce sa nu vorbim si despre cler sau despre mireni, pentru ca eu mai multa receptivitate fatisa fata de ideologia boierilor mintii am intalnit la acest nivel) si ”spiritul antreprenorial” si ”coruptia” de care ar da dovada aceasta din urma. Cu alte cuvinte, daca potrivit Evanghelistului Luca, citat de mine in primul capitol, invatatura lui Hristos referitoare la relatia dintre Dumnezeu si Mamona ii infurie pe farisei pentru ca acestia erau ”iubitori de arginti”, invers, invatatura lui Neamtu, Patapievici, Baconsky gadila urechile ierarhilor BOR, sau cel putin nu le deranjeaza, pentru ca asemeni fariseilor din vechime, si acestia sunt la randul lor iubitori de arginti. Cel putin ca ipoteza analitica, abordarea este una perfect legitima, in ceea ce ma priveste, iar intr-o versiune initiala a volumului, care a fost modificata din ratiuni strict editoriale, nu din ratiuni ideologice, discutam si acest aspect. Citez din vechiul manuscris:

”Nu pot să închei această scurtă enumerare a cauzelor probabile ce explică pasivitatea și complezența ierarhiei bisericești față de neoliberalism fără să ridic, alături de Tawney, problema măsurii în care Biserica ajunge ea însăși să reproducă „organizarea de clasă” și „inegalitățile economice” dintr-o societate . Tawney a făcut această observație cu privire la Biserica Anglicană de după Războiul Civil Englez. Organizată în modul descris mai sus, ea a ajuns, în ciuda remarcabilelor dizidențe, „să accepte” în general noua „filozofie socială” capitalistă, „prevalentă” în epoca respectivă, și „să-și adapteze învățătura în funcție de ea ”, în ciuda faptului că inițial i s-a opus. Eu personal nu văd clasa, și pe cale de consecință, ideologia specifică ei, ca pe o fatalitate, pentru că în general nu consider păcatul și erezia fatalități. Egoismul, individual sau de grup, poate fi depășit, iar Biserica este spațiul destinat să realizeze această depășire. Pe de altă parte, nu e nevoie să fi marxist pentru a recunoaște faptul că deseori Biserica reușește prea puțin să fie ceea ce ar trebuie să fie – o comunitate fraternă definită prin opoziție cu lumea -, ci mai degrabă internalizează apucăturile lumii, reproducând astfel, în interiorul ei, antagonismele societății neîmbisericite în mijlocul căreia există şi pe care e chemată să o transforme. Nu este intenția mea să evaluez, în mod detaliat, în ce măsură aceasta este și situația Bisericii Ortodoxe Române, sau să fac apel la exemple concrete. Desigur, se vor găsi atât cele negative, cât și cele pozitive. Pe de altă parte, nu doar ierarhii Bisericii, ci orice creștin are datoria să-și pună foarte serios problema în ce măsură îi urmează lui Hristos sau, din contră, se conformează grupului social din care face parte. Atacurile la adresa opulenței bisericești, mai mult sau mai puțin justificate, sunt deseori iprocrit-ridicole, în măsura în care vin inclusiv de la oameni care consumă sau doar își doresc să consume la fel de mult precum clericii incriminați, sau care, deși sunt partizani convinși ai ideologiei pieței libere, contestă pe de altă parte „succesul de piață” al BOR, în cel mai bun caz pentru că BOR face afaceri și cu statul (cum de fapt, iarăși, fac mulți din cei care o critică), întinând măreţele idealuri ale capitalismului, în cel mai rău caz pentru că „vinde” bunuri și servicii pe care respectivii le consideră „uncool” și „demodate”. Pe de altă parte, abordând problema dintr-un unghi diferit, oportunişti, farisei şi mercenari se vor găsi nu doar în Biserica Ortodoxă Română, ci în orice biserică şi organizaţie care se revendică, mai mult sau mai puţin, de la idealuri admirabile, inclusiv în rândul bisericilor şi bisericuţelor ce aparţin stângii seculare. În fine, atunci când discutăm raportarea Bisericii Ortodoxe Române la problema economică după 1989, nu trebuie să uităm că Biserica Ortodoxă Română avea de recuperat, de la statul român, proprietăți confiscate de regimul comunist, la fel cum nu putem să trecem cu vederea nici faptul că naționalizarea proprietăților de către comuniști nu poate fi privită strict din perspectivă economică, ea fiind corelată cu violentarea libertății de conștiință și cu ordinea politică de tip represiv-totalitar. Oricum ar fi, este de înțeles de ce, într-un astfel de context postcomunist, nu s-au îngrămădit prea mulți ierarhi și teologi să critice teoria patapieviciană a proprietății private, pe care, altminteri, o îmbrățișează mulți „idealiști” ce nu se sfiesc să critice BOR pentru materialismul practic în care, potrivit lor, aceasta s-ar complace.”

Si celelalte observatii ale lui Emanuel Copilas sunt sau doar pot fi mai mult sau mai putin legitime. In mod clar, ce s-a intamplat la Cluj este oribil si pune Biserica intr-o lumina extrem de proasta, mai ales pe fondul pasivitatii acesteia fata de drama evacuatilor postcomunisti derivata din principiul restitutio in integrum si aflata in stransa legatura cu conceptia radicala si antisociala a proprietatii private pe care o intalnim la un Patapievici. Pe de alta parte, discutia despre finantarea Bisericii, activitatea ei sociala si masura si modul in care ar trebui sa fie (sau nu) scutita de taxe, in virtutea activitatii sociale pe care o presteaza, se poate purta deschis, transparent, argumentat, intr-un cadru democratic de luare a deciziilor, fara sa fie nevoie sa comparam BOR cu mafia siciliana. Despre Coalitia pentru Familie nu mai zic nimic intrucat consider ca am spus ce am avut de spus si deja devine un subiect care incepe sa ma plictiseasca (si cred ca nu numai pe mine). Cand vorbim de caracterul dictatorial al ierarhiei, nu e clar despre ce vorbim de fapt. Dictatorial in functie de ce criterii? Dictatorial prin raport cu litera si spiritul canoanelor ortodoxe (cu siguranta se vor gasi si exemple de acest fel) sau prin raport cu criterii straine de traditia Bisericii? La fel si in ceea ce priveste chestiunea violentei in familie. Nu e deloc clar la ce se refera de fapt Emanuel Copilas. Exista multe declaratii ale PF Daniel pe acest subiect, ce includ nu doar condamnarea violentei in familie ca o ”anomalie” care scoate in evidenta ”indepartarea omului de Dumnezeu”, ci si sprijinul Patriarhiei pentru ”legi, instituții și programe care protejează pe copii, pe adulți și pe bătrâni de violență” si pentru ”programe de prevenire și combatere a violenței, intoleranței și marginalizării cărora cad victime mai ales femeile și pruncii”. http://basilica.ro/mesajul-preafericitului-parinte-patriar…/ Ca Patriarhia mai mult spune decat face, tot ce-i posibil, dar de fiecare data cand vine vorba de astfel de discutii, nu doar in acest caz particular, sunt de parere ca trebuie discutat sociologic, cu date si cifre, si tot asa, cu constiinta ca nu doar preotii si episcopii, ci noi toti, suntem mai buni la (in) teorie decat la (in) practica.

E adevarat ca Biserica te invata sa intorci si celalalt obraz, si priveste optiunea de a indura raul, fara sa raspunzi raului cu rau, ca un mijloc de sfintire si desavarsire personala. In ce masura acest nucleu evanghelic al crestinismului poate fi instrumentat pervers, nu doar in raporturile dintre sexe, in cadrul unei societati patraiarhale, ci si in general, la nivel de raporturi sociale, ce impact are acest aspect asupra teologiei politice si sociale (impact ce poate merge pana la lichidarea lor ca ilegitime, pozitionare pe care o poti intalni in discursurile mai multor crestini, si nu toti nesinceri si interesati) si cum anume s-a achitat, de-a lungul istoriei si se achita si astazi (sau nu) Biserica de obligatia ei de a se situa concomitent de partea dreptatii si iubirii (ceea ce nu e usor deloc), nu de partea puterii si a abuzurilor ei, toate acestea reprezinta subiecte foarte serioase de discutie, deloc simple, si care merita discutate, cu datele si argumentele de rigoare, la modul cel mai serios. Sigur, nu e loc de o astfel de abordare ampla intr-o recenzie, dar impresia mea este ca, dincolo de acest aspect, critica lui Emanuel Copilas se mentine undeva in zona unor clisee progresist-anticlericale mai degraba simpliste (ceea ce, repet, nu inseamna ca multe din problemele invocate nu sunt cat se poate de reale, dar trebuie clarificat mai intai cu ce criterii le judecam, sub raport moral, si care sunt instrumentele de analiza pe baza carora stabilim cat de rau stau lucrurile de fapt si prin comparatie cu ce – cu Biserica Catolica? cu Bisericile Ortodoxe surori? cu ONG-urile asistentiale seculare? cu statul roman? cu vietile sfintilor?).

3. ”În altă ordine de idei, dacă îl acuză pe Ban că se grăbește să pună împreună conservatorismul tradițional și antimodernismul ortodox fără a își argumenta măcar lapidar poziția, autorul comite exact același tip de eroare atunci când scrie, despre Patapievici, că „apelul la claritate morală anticomunistă” al acestuia este continuat de „inabilitatea (sau refuzul) de a sesiza continuitatea sau refuzul dintre «mâna invizibilă» și «viclenia istoriei» adică dintre Mandeville și Marx plus descendenții, via Hegel” (p. 151). Deși par concepte înrudite, iar „viclenia istoriei”, capacitatea rațiunii de a se retrage aparent din fața vicisitudinilor existente în cadrul diversului sensibil tocmai pentru a își cere împlinirea prin intermediul tensiunilor induse de absența sau de contrariul ei – este cu siguranță un punct vulnerabil al filosofiei hegeliene, unul care îndeamnă oarecum la pasivitate sau chiar la resemnare în fața dezacordului permanent existent între spirit și formele sale fenomenale, nu la implicare activă în vederea reducerii hic et nunc a acestei tensiuni dialectice insurmontabile la scară istorică – asimilarea conceptului hegelian mâinii invizibile liberale este improprie. Hegel a fost un critic al liberalismului, iar acest lucru reiese pregrant din Principiile filosofiei dreptului, dar și din Prelegeri de filosofie a istoriei”. (Emanuel Copilas)

Ajungem astfel la partea cea mai interesanta. Nu am negat faptul ca, asemeni lui Marx, Hegel a fost si el un critic al liberalismului. Evident, daca asta ar fi fost argumentul meu cu privire la Hegel, atunci ar fi trebuit sa sustin ca si Marx tot un liberal a fost. Ceea ce ar fi absurd. Ceea ce am subliniat eu este continuitatea dintre un anume mod de a redefini raportul dintre moralitatea individuala si interesele de ansamblu ale societatii (indiferent daca le intelegem in termeni statici sau in termenii unei dinamici istorice) ce rezulta dintr-o conceptie secularizata a notiunii de providenta, conceptie ce poate justifica atat capitalismul, la Mandeville si discipolul sau postdecembrist Patapievici, cat si socialimsul si capitalismul (cel din urma ca etapa necesara a evolutiei catre socialism – vezi trimiterea care o fac la textul lui Marx despre rolul ”providential” al brutalei exploatari coloniale britanice din India) la Marx – via Hegel. De fapt, radacinile conceptiei sunt mai vechi si, daca e sa-i dam crezare lui Leo Strauss (pe care il stapanesc mai bine decat pe cei doi mari filozofi germani) coboara pana la Machiavelli. Pe scurt, daca viziunea traditionala clasica si iudeo-crestina pornea de la premisa congruentei dintre morala individuala, cea in virtutea careia te (si) mantuiesti in lumea de dincolo, si interesul social, la Mandeville, cele doua se afla intr-un raport antagonic, caci bunastarea societatilor se bazeaza pe lacomie iar virtutea personala, inteleasa in sens traditional, se dovedeste a fi cauza saracirii si declinului lor. Altfel spus, costul mantuirii in lumea de dincolo este pierderea lumii de aici, si invers, contribui la dezvoltarea si prosperitatea lumii de aici doar cu pretul pierderii sufletului (evident, in masura in care esti crestin si crezi in existenta lui).

Ulterior, aceeasi identitate dialectica dintre bine si rau si implicita recartografiere a orizontului moral al individului se regaseste in viziunea marxista asupra progresului, unde e bine (se dezvolta fortele de productie ce furnizeaza baza necesara pentru o oranduire sociala superioara) pentru ca e rau (societatea se destructureaza, creste gradul de pauperizare, polarizare sociala, mizerie si alienare – de altfel, in linii mari acesta este si tipul de argumentatie pe care l-a utilizat Emanuel Copilas in 2014, ca justificare pentru votul acordat la vremea respectiva lui Klaus Iohannis: ”Ar fi desigur ipocrit, imoral și realmente abject să li se explice pensionarilor, săracilor, exclușilor – al căror număr va crește, nu am mari dubii în această privință – că rațiunea e vicleană și că istoria avansează numai pe latura sa negatică, așa cum consideră același inepuzabil Hegel” http://www.criticatac.ro/26856/ara-lui-iohannis-vod/), precum si in practica revolutionara leninista (si cu atat mai mult cea stalinista) unde scopul (triumful revolutiei) scuza mijloacele (nu foarte crestine sau kantiene, daca e sa fac trimitere la un pasaj din Troțki citat la pagina 79, unde explic poziția Bisericii Romano Catolice vizavi de chestiunea conflictului social, inclusiv in forma armata, iar mai devreme discut si notiunea de progres integral din cadrul doctrinei sociale catolice – progres non-dialectic, deopotriva individual si social, deopotriva material si spiritual- pe care banuiesc ca un marxist ortodox ar califica-o drept utopica). In orice caz, ajungem astfel la ceea ce Patapievici numeste ”teoria comunismului” si pe care o critica in virtutea faptului ca ea s-ar baza pe principiul ca ”nu poti face omleta fara sa spargi ouale” sau, altfel spus, pe principiul ca nu poti sa faci binele social fara sa faci raul individual, fara sa comiti pacatul (pacatul suprem, anume crima comunista), adica acelasi principiu pe care se bazeaza si filozofia sociala a lui Mandeville pe care Patapievici ne indeamna sa o asimilam crestineste, cu intelepciunea sarpelui si rapacitatea antreprenorului in cautare de profit.

Sursele la care am facut trimitere in sprijinul acestui tip de rationament, pe langa lecturile mele (recunosc, nu foarte solide din Hegel si Marx, cu siguranta nu la fel de solide precum cele ale lui Emanuel Copilas) sunt Louis Dumont, sprijinit de doi autori crestini, in speta Nikolai Berdiaev si Jacques Maritain. Sigur, poate ca unii care ii stapanesc mai bine pe Hegel si Marx vor contesta acest tip de lectura, iar aici intram intr-o dezbatere foarte interesanta fata de care ma arat cat se poate de deschis, dar relevant pentru cazul de fata este faptul ca acesta este modul in care cei doi ganditori germani sunt interpretati de o anumita dreapta, care isi gaseste un exponent autohton si in Horia-Roman Patapievici. Or, dincolo de problema mai vasta a exegezei hegeliano-marxiste, obiectivul meu in cartea pe care tocmai am publicat-o a fost sa scot in evidenta incoerenta argumentatiei lui Patapievici, pornind de la premisele acestuia din urma, obiectiv pe care tind sa cred ca l-am indeplinit in mod satisfacator. Ca Hegel si Marx voiau sa spuna (sau nu) altceva (personal consider interpretarea de mai sus corecta) decat ce a inteles Patapievici este deja o alta poveste.

In orice caz, ii multumesc lui Emanuel Copilas pentru atentia acordata cartii mele, care ma onoreaza, si pentru faptul ca mi-a dat posibilitatea sa formulez un rapsuns destul de amplu, cel mai amplu din cele ocazionate, pana acum, de recenziile la cartea mea.

Anunțuri

Despre Alexandru Racu

Născut în Bucureşti pe 4 Martie 1982. Absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, Master în Studii Sud-Est Europene la Univeristatea din Atena şi doctor în filozofie politică al Universităţii din Ottawa.
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s