Două replici (ca să nu se zică că nu sunt echidistant)

Prima:

E simplu: cand nu iti convine rezultatul votului, invoci ca argument incalcarea drepturilor omului sau a statului de drept, revendicand pentru tine autoritatea de a decide ce anume intra in categoria incalcarii drepturilor omului si a statului de drept. Altfel spus, daca ar fi dupa mintea ta, ai castiga tot timpul, n-ai mai pierde niciodata.

Optiunea democratica inseamna sa accepti legitimitatea dezacordului, in limitele cadrului constitutional, si faptul ca deciziile politice se iau cu majoritate de voturi, adica sa recunosti legitimitatea unor decizii politice cu care se intampla sa nu fi de acord. Tot astfel, daca tot vorbim de stat de drept, inseamna sa accepti ca, in cadrul procesului democratic, nu poti fi concomitent si jucator si arbitru. Pentru ca daca ai fi, ai castiga tot timpul. Ceea ce este absurd si in mod evident nedemocratic. Poate sa nu iti placa decizia majoritatii, poate sa nu iti placa decizia arbitrului (Curtii Constitutionale), le poti critica si dreptul tau de a le critica trebuie garantat, atata timp cat transmiti, in mod lipsit de echivoc, ca vei accepta rezultatul votului si arbitrajul independent ca hotarari legitime, pe care te angajezi sa le respecti, si ca vei incerca sa le revizuiesti doar pe cale pasnica, constitutionala si democratica. Daca n-o faci, inseamna ca, fie si doar la nivelul aspiratiilor, esti adeptul dictaturii, nu al democratiei, fapt care te scoate din raportul de convietuire democratica si te plaseaza, prin raport cu ceilalti concetateni, intr-o stare de razboi civil (fie el doar latent), adica in starea de conflict lipsit de reguli si arbitru. Motiv pentru care nu mai ai dreptul sa te plangi daca vei fi tratat ca atare, sau altfel spus, daca vei fi tratat nu ca concetatean, ci ca dusman plasat in afara ordinii de drept.

Morala: incetati sa mai delegitimati arbitrul, revendicandu-va concomitent si rolul de arbitru si pe cel de jucator. Cu atat mai mult cu cat sunteti minoritate. Pentru ca arbitrul pe care il delegitimati cu acuzele voastre tembele de fascism este garantul drepturilor voastre. In momentul in care dispare arbitrul, sau in momentul in care dispare increderea majoritatii in impartialitatea sa, ramane raportul de forta bruta dintre voi si majoritate. A va plasa intr-un astfel de raport, cu exceptia situatiei in care va bazati pe o interventie militara straina, e o decizie foarte neinteleapta. Credeti-ma: cea mai inteleapta optiune este fair-play-ul. Nu tupeul de borfas.

O democratie liberala nu poate rezista fara o cultura a echitatii si respectului reciproc. Daca subminati acea cultura si democratia liberala pica, voi, ca minoritari, veti avea cel mai mult de suferit, desi, poate mai putin decat minoritarii de care va folositi pentru a va consolida statutul de privilegiati, si decat alti nevinovati care de-a lungul istoriei au tot platit pretul nesimtirii, imaturitatii si iresponsabilitatii elitelor.

 

A Doua:

Cu vreo două zile în urmă, Iulian Capsali a pledat pentru represalii. La adresa „sexomarxiștilor”. Într-o postare care începe cu întrebarea retorică „ce facem cu școlile?”, Iulian Capsali solicită nici mai mult nici mai puțin decât închiderea „viesparului ideologic” numit SNSPA, ce ar fi dat nației pe cei mai mulți profesori și intelectuali care în decursul ultimelor zile s-au ocupat cu promovarea teoriei democrației originale în care majoritatea are dreptul să decidă doar atunci când decide în acord cu recomandările minorității de experți în drepturile omului, fluiditate de gen și combaterea homofobiei. Despre acest discurs am spus ce am avut de spus, nu mai revin, precizând că, din punct de vedere profesional, de pe urma climatului de monopol sau cvasimonopol ideologic și intoleranță doctrinară care se instaurează în anumite medii universitare (nu cunosc din interior situația de la SNSPA, acolo unde a predat și un adept al neoconservatorismului hard ca Dragoș Paul Aligică, dar de pe facebook tinde să iasă în evidență, într-adevăr, un anumit profil ideologic) are de suferit mai degrabă unul ca mine, cu studii multe și făcute degeaba, decât Iulian Capsali, care putea foarte bine să-i lase pe colegii de la SNSPA să fiarbă în suc propriu pre-electoral, fără să le dea apă la moară cu sloganuri de tip „CPF, face ordine!”, „Victor Orban unde ești, pe Soros să ni-l belești!”, sloganuri extremiste și, spre deosebire de referendumul de revizuire a articolului 48, anticonstituționale (vezi Articolul 32, alineatul 6, care garantează autonomia universitară), care nu fac decât să amplifice molozul cu care extremiștii situați de cealaltă parte a baricadei și-au propus oricum să ne umple pe toți, fără nuanțe și diferențieri.

Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum, ci despre întrebarea mult mai relevantă referitoare la „ce anume facem cu școlile”, sau ce anume au făcut cu școlile, pentru școli, cei din zona care se tot dă de ceasul morții din pricina „soroșizării” și face apel la soluții extreme, în urma cărora ne-am putea trezi cu declanșarea articolului 7 (vezi recentul caz al Ungariei) și cu o Românie extraeuropeană unde, ca în Turcia lui Erdogan, Dragnea, tanti Firea, Băse, Tăriceanu și alții aflați la butoane o să numească direct rectorii universităților, o să decidă ce anume se predă acolo, după care o să urmeze și presa și o serie de alte măsuri providențiale menite să ne izbăvească pe veci de „tirania corectitudinii politice” (apud Patapievici) și de multe alte norme occidentale (conflict de interese, șpagă, transparență, selecție meritocratică) pe care de ani buni ne chinuim să le asimilăm, demers modernizator pe care s-ar putea să-l ratăm din nou, atât din cauza ambițiilor neobolșevice ale unei minorități extremiste, cât și datorită reflexelor defensive neofasciste pe care cele din urmă le alimentează.

Revenind la ce spuneam, țin minte că un prieten a adresat cândva unei adunări de acest tip următoarea întrebare: oameni buni, Soros a dat zeci de mii de burse (evident, are și de unde). Bă, dar voi ați pus mână de la mână ca să dați măcar una (ce să mai vorbesc de deschiderea unei universități – și gândiți-vă câte universități și colegii are Biserica Catolică în Vest și ce școală se face acolo)? Ani la rând, resursele (financiare și de imagine), atâtea câte au fost (multe, puține, nu știu), s-au dus către toate idioțeniile conspiraționist-apocaliptic-neolegionare care acum sunt scoase din grila de program (vezi retragerea Asociației Rost) ca vulnerabilități ce ne expun strategiei de discreditare a taberei adverse. Iar când cu ani în urmă le spuneam oamenilor să renunțe la porcăriile astea, nu doar pentru că sunt greșite, ci și pentru că vulnerabilizează poziția Bisericii în fața celor care urmăresc să o distrugă, mă trezeam că sunt acuzat că sunt omul lui Soros, cu toate că, spre deosebire de dreapta boierilor minții care s-a format în anii ’90 inclusiv pe banii lui, n-am încasat niciun leu de la unchiul George. Pe de altă parte, nici n-am primit vreodată vreun telefon de la un episcop al Bisericii Ortodoxe Române care să mă întrebe de sănătate. Nu că ăsta ar fi obiectivul meu în viață, dar, din motive obiective, nici nu poți să faci la nesfârșit cercetare serioasă ca muncă voluntară.

În ceea ce privește dreapta pro-europeană și anticomunistă, când n-au mai luat bani de la Soros, s-au branșat la Konrad Adenauer Stiftung, Hanns Seidel, CADI, Heritage Foundation, CATO, adică toți promotorii politicilor neoliberale de asasinat social, și, în plus s-au și mozolit rău de tot prin cufundarea adâncă în mlaștina băsismului. Drept consecință, acum sunt în cea mai mare parte compromiși și, după ce au urlat alături de Monica Macovei împotriva loviturii de stat și tiraniei majorității, o eventuală poziționare a lor în fruntea taberei care este la rândul ei acuzată astăzi de promovare a tiranei majorității riscă să decredibilizeze și mai mult demersul CPF. Ăilalți, care n-au luat bani de la KAS și CADI, s-au orientat natural către celelalte surse de finanțare, adică Soros, Friedrich Ebert, Erste, ș.a.m.d. În afara ăstora ce mai rămâne? Mafia academiilor de securitate și tocat fonduri degeaba (Gabi Oprea & friends) și cam atât. Cine vrea să funcționeze în afara acestor rețele, și a ideologiilor aferente, mai devreme sau mai târziu este constrâns să se lase de meserie sau, oricum, supraviețuiește doar prin mila lui Dumnezeu, fiind în plus suspectat ba că e omul lui Soros, pentru că nu-i plac legionarii, ba că e un diletant frustrat, pentru că nu participă la cultul lui Pleșu.

Drept consecință, BOR nu mai rămâne să se bazeze decât pe tot soiul de aiuriți care dau periodic cu oiștea în gard și ies la atac aiurea, imatur și prematur. După ’89, s-au înmulțit facultățile de teologie precum ciupercile după ploaie. Ce au produs departamentele de teologie în materie de doctrină socială și teologie politică? Exceptându-i pe cei care, din motivele și cu beneficiile expuse mai sus, s-au tăvălit prin mocirla neoliberalismului de rit băsist (pentru a fi ulterior reciclați ideologic – ritual ce pare să fi luat locul renașterii prin pocăință – la trustul de presă al Patriarhiei), câți oameni capabili de a polemiza argumentat, documentat și fără excese și aberații compromițătoare, cu „sexomarxiștii”, a reușit să formeze Biserica Ortodoxă Română și puzderia de asociații ortodoxe? Ce să mai vorbesc de zona capitalului local, în veșnică luptă cu multinaționalele prădătoare. Cu ce anume a contribuit toată această zonă „antiglobalistă”, „antisorosistă”, „antisexomarxistă”, ș.a.m.d. la coagularea unei alternative autohtone în materie de educație și societate civilă? Vă zic eu cu ce: cu tot soiul de tâmpenii sinistre care le-au ridicat mingea la fileu ălora.

Anunțuri

Despre Alexandru Racu

Născut în Bucureşti pe 4 Martie 1982. Absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, Master în Studii Sud-Est Europene la Univeristatea din Atena şi doctor în filozofie politică al Universităţii din Ottawa.
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

7 răspunsuri la Două replici (ca să nu se zică că nu sunt echidistant)

  1. G. F. zice:

    Dar ce au produs facultățile de teologie ortodoxă în materie de orice? În cadrul dezbaterii din 3 iunie de la tvr, a intervenit de partea „minorității” un student la drept. Din fericire, studentul teolog a lipsit. Pentru că dacă ar fi fost prezent, s-ar fi declarat solidar cu partida „iubirii”.

    • Apropo de articolul părintelui Stephen Freeman pe care l-ai postat la rubrica de comentarii a articolului precedent. Cât de inspirat este părintele atunci când vorbește de necesitatea de a-i catehiza pe adolescenții din Biserică, mai ales pe cei care ei înșiși mărturisesc că „nu înțeleg”, fapt care nu-i împiedică însă să teologhisească, evident, apofatic. A se compara ce scrie părintele Freeman:

      „Sexual morality and other related social issues have been addressed in a moral framework that is essentially forensic, grounded either within a legal reading of Scripture or in natural law. Scripture no longer holds a place of central authority within Western culture and natural law arguments have been lost in a constant battle of science and counter-science. Everything seems to have been swallowed by a popular acceptance of radical Nominalism: anything can be whatever we want it to be. The wanting is the thing.

      But sexual relationships (and all relationships) lose the possibility of well-being in a world where whatever we want is, in fact, the case. For relationship is inherently about the Other, and if the Other is simply what I want, then the Other serves only as an extension of the ego.

      When Christ speaks about marriage, He pointedly moves past the arrangements of the Mosaic Law and reverts to Genesis: “From the beginning it was not so…” (Matt. 19:8). He elevates the creation story to the controlling position. It is there that we most clearly see the role of the Other. They are male and female, specifically like and unlike one another. And the man without the woman is “not good.” Rather, he is “alone.”

      But this also becomes the ground of union, that state of being that best describes salvation. “She is bone of my bone and flesh of my flesh.” The complementarity is not simply opposition, ego on ego, but a unique ontological relationship admitting of union without the loss of otherness. It is, in its complete expression, the model of personhood.

      And this is the “union” that the Church blesses in the sacrament of marriage. It is not simply two people, but male and female, in a union that is possible on every level. Biology is not made inferior to psychology. The modern project has reduced sexual existence to mere identity, a vehicle for the ego.”

      https://blogs.ancientfaith.com/glory2godforallthings/2015/02/12/sex-moral-imagination/

      cu ce scrie acest teolog solidar cu partida „iubirii”, care pe facebook a devenit un fel de star al tinerimii progresiste:

      „Așadar, potrivit învățăturii creștine, căsătoria și familia nu reprezintă prilejul afirmării diferenței de gen, ci, dimpotrivă, tocmai cadrul în care această diferență poate fi dizolvată pentru a fi redobândită firea duhovnicească a omului de dinainte de cădere. Însă, ni se va putea răspunde, dacă bărbatul și femeia sunt chemați să formeze un cuplu în care diferența de gen este abolită, de ce contează așa de mult ca heterosexualitatea să stea la baza formării unui astfel de cuplu? În fond, vorbim despre ceva ce se va pierde în cele din urmă pentru a fi regăsită corporalitatea diafană a omului Adamic.

      La aceasta, o spun cu toată sinceritatea, nu mai știu ce să răspund. Și cred că este aproape imposibil de răspuns fără vreun rest de înțelegere. Pentru că aici suntem în fața unei taine, așa cum o spune chiar Sfântul Apostol Pavel: „Pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic, în Hristos și în Biserică.” (Efeseni 5, 31-32)”
      http://www.contributors.ro/cultura/ini%C8%9Biafrica-pentru-familie/

      Ceea ce nu pare să înțeleagă domnul Gaitanaru este faptul că „firea duhovnicească a omului de dinainte de cădere” nu poate fi redobândită printr-o „unire împotriva firii”, în condițiile în care firea omenească implică, prin creație, distincția și complementaritatea dintre masculin și feminin. Nu te topești într-o unitate nediferențiată de gen prin orice fel de uniune consensuală (dacă nu chiar pansexuală), inclusiv cea care, dată fiind HOMO (identitate) nu HETERO (alteritate) sexualitatea, exclude distincția și complementaritatea proprii creației. Ci, evident, refaci unitatea omului Adamic – „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut … bărbat şi femeie” (Facerea 1, 27) – doar mutând, prin taina nunții, de la diviziunea căderii la unitatea duhovnicească a firii renăscute cele două componente distincte care doar unite cu păstrarea distincției (reflecție în creație a Hristologiei, de unde și referința lui Pavel la marea taină în Hristos) pot reface omul întreg, așa cum l-a zidit Dumnezeu. Nu poți reface unitatea omului Adamic prin unirea dintre femeie și femeie sau dintre bărbat și bărbat. De aceea și Hristos zice: „N-ați citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie?” (Matei 19, 4). Aparent, unii n-au citit. Sau dacă au citit, s-au făcut că nu înțeleg. Din contră, prin unirea homosexuală nu faci decât să pecetluiești diviziunea firii căzute, ce se închide în propria ei identitate repetitivă, refractară față de alteritate și complementaritate. Tot astfel, nu poți reface unitatea omului Adamic nici prin simpla abținere de la o patimă „spurcată” prin simplul fapt că are caracter erotic, nu prin faptul că este opusă firescului procreației care implică firescul unirii dintre bărbat și femeie, abordare care implică în ultimă instanță o devalorizare gnostică atât a creației cât și a căsătoriei, dar evident, probabil că o astfel de abordare este necesară în teologia contemporană, căci cum altfel am putea să evităm lezarea sensibilității cuplurilor homosexuale decât prin denigrarea generalizată a sexualității, inclusiv a celei firești, drept care capabilă de a fi transfigurată. Și în orice caz, abstinența desăvârșită de la ceva ce chiar este sau doar ți se pare ție că este spurcat, o poți practica și în mănăstire sau în celibat. Nu văd de ce e nevoie să parodiezi ordinea creației prezentându-te la starea civilă („biserica burgheziei”) ca familie, nici de ce majoritatea creștină, atâta timp cât încă este o majoritate, ar trebui să recunoască respectiva parodie ca altceva decât ceea ce este de fapt – o parodie. Altfel, întrucât ordinea de drept implică definiții, la acest nivel, singura alternativă la situația în care majoritatea îi impune minorității o definiție este cea în care minoritatea îi impune majorității o definiție. Cum eu sunt și creștin și democrat, nu pot, în cazul de față, decât să țin cu majoritatea. Cât despre chestiunea adopției, aici deja lucrurile devin foarte serioase și ar trebui tratate ca atare, nu pe principiul postmodern „cine suntem noi să judecăm”, ci conștienți de avertismentul Mântuitorului, care a spus „cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării” (Matei 18, 6). Din câte țin eu minte, n-a spus și „cine va leza sensibilitatea homosexualilor, spunându-le că nu pot fi părinți la fel ca heterosexualii, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară”, de unde și soluția (lejeră): îl dăm spre adopție, că cine suntem noi să judecăm, iar după aia, dacă merge prost, e treaba statului să se ocupe de asta, nu a noastră.

      În concluzie, prin copii tot la cuvântul Apostolului ne întoarcem, care spune: „Fraților, nu fiți copii la minte” (1 Corinteni 14, 20). Nici adolescenți. Mai ales când e vorba de mintea teologică a Bisericii.

      Pe de altă parte, și aici revin la articolul părintelui Freeman, rămân la ideea că este necesar să separăm chestiunea drepturilor (cele care nu afectează drepturile altora, cum ar fi dreptul de adopție) de chestiunea recunoașterii, iar asta deoarece, după cum bine subliniază părintele, oamenii acestui veac nu mai pot vedea suferința decât ca inutilă și absurdă. Aceasta este o problemă teologică profundă și abia aici intrăm în dimensiunea apofatică de care abuzăm atunci când pretindem că nu înțelegem lucruri clare ca bună ziua. Revenind, a le provoca oamenilor ăstora o suferință inutilă, restrângându-le niște drepturi concrete (asigurare medicală, moștenire, acces la datele medicale ale partenerului, etc.) a căror exercitare nu ne afectează cu nimic, nici pe noi, nici pe alții, nu va face decât să-i întărâte și mai mult în înverșunarea lor împotriva unei credințe pe care oricum nu o (mai) înțeleg. Nu doar pe homosexuali, ei fiind doar o minoritate, ci pe toți cei călăuziți de mintea rătăcită a veacului, inclusiv pe numeroșii creștini care nu reacționează deloc cum trebuie la această problemă ce reclamă deopotrivă fermitate și delicatețe. De altfel, e o risipă inutilă de energie care, așa cum rezultă și din articolul în subsolul căruia comentăm, nu scoate în evidență cele mai bune calități ale membrilor Bisericii.

      Cred că trebuie să ne rezumăm la a rosti, așa cum trebuie, adevărul care supără (întrucât oamenii sunt narcisiști și tânjesc după recunoaștere, după recunoașterea păcatului ca virtute sau ca simplă opțiune legitimă și egală cu alte opțiuni sexuale între adulți liberi) fără să jignească și care numai astfel conține un potențial de îndreptare care poate fi valorificat, sau nu, de către cel căruia îi este adresat. Din acest punct de vedere, și complezența, și lipsa de empatie (reală) (a se vedea în acest sens revărsarea de zoaie „duhovnicești” pe care până nu demult CPF o tolera la rubrica de comentarii a paginii sale de facebook, politică de imagine pe care, cu ceva timp în urmă, am simțit nevoia să o sesizez) implică deopotrivă trădarea misiunii Bisericii. Rostul Bisericii este să-i ajute pe oamenii ăștia să-și asume și să-și ducă crucea, nu să le provoace, direct sau indirect, genul de suferință care nu este mântuitoare ci, din contră, smintitoare, adăugând un plus de sminteală la o rătăcire și așa extrem de gravă.

      Nu în ultimul rând, ar trebui să ne gândim că într-o societate care își manifestă prin mai toate opțiunile sale aversiunea față de cruce (inclusiv cei care își fac cruce când trec prin fața Bisericii, categorie în care mă includ întâi de toate pe mine), care confundă în mod sistematic iubirea cu gratificarea și respinge adevărata iubire care implică răstignire, nu este deloc de mirare că, la fel ca toate celelalte categorii, minoritățile sexuale devin și ele foarte vocale în a revendica dreptul la o viață fără cruce (recomand în acest sens și acest articol foarte bun https://blogs.ancientfaith.com/joeljmiller/why-the-gay-marriage-debate-was-over-in-1950/), cu atât mai mult cu cât crucea lor este în mod clar mai grea decât a noastră. Atâta timp cât ne vom comporta ca niște fățarnici, ca niște sadici sau ca niște proști, nu vom face decât să dăm apă la moară revoltei lor nihiliste de tineri care se vor a fi (fără să fie de fapt) liberi, empatici și deștepți.

  2. G. F. zice:

    În ce privește propunerea dlui Capsali, de închidere a „viesparului ideologic”, mi se pare suprinzătoare pentru cineva care, atunci cînd am pus în discuție ortodoxia lui Pleșu, mi-a replicat îngăduitor că oamenii de cultură nu au nici o influență asupra poporului.

  3. Ghita Bizonu' zice:

    Felicitari.
    Cartea ta „Apostolatul antisocial” are „succes”. Se zumtz unii vizati

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s