România reală și România virtuală – Reflecții post-electorale

Unii jelesc pe facebook slaba performanţă a dreptei, dar de-a lungul ultimelor decenii dreapta românească şi-a săpat singură groapa, asta întrucât politicile neoliberale s-au tradus într-un peisaj economic în care jumătate din angajaţi câştigă salariul minim pe economie şi încă vreun sfert sunt sub cel mediu, asta dacă nu punem la socoteală și masa de pensionari săraci şi agricultori de subzistenţă. Altfel spus, prin modelul economic pe care l-a susţinut, dreapta neoliberală a creat un electorat de stânga care, în absenţa unei stângi românești, votează cu cealaltă dreaptă, cea paternalist-conservatoare reprezentată de PSD.

În aceste condiţii, de dezvoltare inegală (deci nesustenabilă), dreapta neoliberală de periferie, asemeni capitalismului financiar din centru, s-a menţinut în viaţă pe bază de bule morale, care inevitabil s-au tot spart de-a lungul anilor, nu doar datorită caracterului pseudo-moral al respectivelor demersuri care în timp a ieşit la iveală (anticomunismul condamnat de foştii comunişti şi menit să consolideze statutul moral al foştilor dizidenţi cu carnet de partid şi burse în Germania, anticorupţia menită să consolideze puterea politică a hoţilor noștri care îi saltă pe hoţii lor, integritatea academică cu prag de 5%, ș.a.m.d.), ci şi datorită faptului că astfel de bule morale nu ţin de foame. Ultima astfel de bulă spartă, bula supremă, dincolo de care alta nu poate fi, a fost preşedintele neamţ, atât de curat că are două case mai multe decât Năstase, atât de priceput că nu e în stare să lege două fraze. De aceea am considerat oportună alegerea lui, în 2014, deoarece el reprezenta punctul terminus al unui proces istoric început în Piața Universității care trebuia lăsat să se epuizeze, cu cât mai repede cu atât mai bine, după care lucrurile urmau în mod normal să se reașeze.

Între timp, după puseurile de aroganță sancționate la nivel popular – Năstase 2004, Ponta 2014 -, pe care sper că vor avea înțelepciunea să nu le mai repete peste trei ani, PSD-ul și-a consolidat imaginea de partid pragmatic, egal cu el însuși, fără fițe, care știe să-și fidelizeze un electorat tradițional și să se extindă încet și în noi zone, care tace și (mai) face câte ceva: mai mărește salariul minim, mai ieftinește niște alimente, mai taie niște taxe, mai crește gradul de colectare al taxelor, gradul de absorbție al fondurilor europene, mai dă niște pomeni electorale și, mai ales, știe să vorbească frumos cu oamenii, fără să-i calce pe coadă, așa cum au făcut Iohannis și Pruna lui Cioloș cu cei trei milioane de susținători ai demersului Coaliției pentru Familie, menținându-se în același timp în cadrul consensului neoliberal și al religiei cotei unice întemeiate în 2004 de Călin Popescu Tăriceanu. După părerea mea, o mare provocare pentru acest partid va fi aceea de a duce la capăt ceea ce Cioloș a promis că va face și se spune că ar fi început să facă, în speță reforma administrației publice și eliminarea aberațiilor birocratice. În rest, DNA-ul va continua să-i salte, și nu cred că vor avea curaj să facă prea multe din acest punct de vedere, aceasta deoarece instituția se bucură în continuare de un grad mare de sprijin popular, iar la aceste alegeri au votat sub 40% din alegători. La prezidențialele din 2014 au ieșit la vot peste 60% din alegători și s-a văzut ce s-a întâmplat. Marea provocare a PSD-ului va fi aceea de a guverna în așa fel încât să evite repetarea peste trei ani a scenariului patetic de la ultimele trei alegeri prezidențiale, ceea ce nu vor reuși să facă dacă vor întinde prea mult coarda.

USR-ul reprezintă cu siguranță cel mai spectaculos fenomen politic al acestui an. E un partid dinamic, urban, cu capacitate foarte bună de organizare și mai mult, care nu doar a arătat că știe să se organizeze electoral, ci cu siguranță va fi capabil să organizeze la nevoie și vreun mini-maidan, ceea ce electoratul bătrân, rural, sărac și fără studii superioare al PSD-ului nu poate să facă. Vor reprezenta cu siguranță o opoziție foarte incisivă, cu potențial mare de creștere, iar cel care poate alimenta cel mai mult această creștere e tocmai PSD-ul. USR-ul reprezintă un succes politic remarcabil și datorită faptului că au reușit să aducă în parlament, cu un scor de 9%, reprezentanți ai două dintre cele trei componente ale mișcărilor civice și protestelor de stradă din ultimii ani, cu precădere cele împotriva exploatării miniere de la Roșia Montană. Este vorba așadar de o alianță relativ incomodă, care i-a făcut altminteri pe mulți să rămână pe tușă, între niște mic-burghezi neoliberali sau adepți ai administrației eficiente și transparente ca antipolitică, pe de o parte, și o serie de activiști și oengiști stângiști (cu toate că vorbim mai degrabă de o stângă cultural-ecologic-caritabilă, decât de una proletară), pe de altă parte. Marea provocare a acestui partid va fi aceea de a-și păstra unitatea și de a reuși să se definească doctrinar (nu au făcut-o încă) ținând cont de realitatea socială descrisă în primul paragraf și de diversitatea clasei sociale pe care o reprezintă. Pentru că altminteri, aceste alegeri au arătat ce se întâmplă când nu ții cont de realitățile sociale.

Cea de-a treia componentă a protestelor civice din ultimii ani, cu precădere cel împotriva exploatării miniere de la Roșia Montană, este cea național-ortodoxă. Aceasta s-a dus în cea mai mare parte către ANR și tot ea a furnizat și baza organizatorică a procesului de strângere de semnături organizat de Coaliția pentru Familie. Ceea ce frapează în cazul acestei zone politice este contrastul uriaș dintre cele trei milioane de semnături strânse în scopul demarării procedurii de revizuire a Constituției și performanța rizibilă a partidului condus de Marian Munteanu, individ care a crezut și a sperat că poate să exploateze politic conservatorismul social difuz al societății românești. De altfel, s-ar părea că ANR-ul a obținut un procent mai mic decât a obținut independentul Iulian Capsali (anul acesta candidat ANR la Buzău) la europarlamentarele din 2014.

Cum anume se explică acest contrast ? În primul rând prin faptul că Biserica Ortodoxă Română și-a pus la dispoziție infrastructura pentru strângerea de semnături organizată de CPF, însă nu și-a pus-o și pentru susținerea partidului lui Marian Munteanu, și bine a făcut. În al doilea rând, datorită faptului că același bun simț (și, nu în ultimul rând, umor) popular care nu prizează agitația unora în favoarea mariajului gay, rezistă pe de altă parte și la încercarea altora de a-l exploata, prin politizare, în speranța că vor face carieră politică doar datorită faptului că nu sunt pro-gay, ci anti-gay, uitând de fapt că, prin ridicolul ei, o astfel de carieră politică nu face decât să facă de râs Ortodoxia de la care se revendică. Or apariția periodică a unor astfel de candidați cu temă unică de campanie, trimite de fapt la problema de fond a Bisericii Ortodoxe, și anume absența unei doctrine sociale, absență pe care încearcă să o exploateze fie niște impostori neoliberali de gen Neamțu, Baconsky și Papahagi, fie alții care, din punct de vedere al viziunii politice, nu sunt capabili decât să recicleze crăinicismele altor epoci. Din acest punct de vedere, dincolo de originea sa dubioasă, pur și simplu Marian Munteanu n-a făcut decât să debiteze niște platitudini identitare de-a lungul întregii campanii electorale – valorile noastre, pădurile noastre, fundul nostru, ș.a.m.d. Iar atâta timp cât Biserica Ortodoxă Română nu dezvoltă, din autosuficiență duhovnicească îmbinată cu lipsă de pregătire intelectuală (alții afirmă că din rațiuni structurale), o astfel de viziune socială, mai bine nu se bagă, cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de USR-ul care recent a refuzat (în alianță cu PNL-ul) să pună la dispoziția unei parohii din București infrastructura publică necesară construirii unei cantine sociale, PSD-ul se dovedește a fi un partener social mai mult decât rezonabil al BOR (dar despre toate aceste aspecte discut pe larg în cartea mea care urmează să apară la primăvară).

Desigur, încercarea ANR-ului de a acumula capital politic exploatând succesul demersului Coaliției pentru Familie ar fi avut probabil mai mult succes dacă n-am fi avut parte de o clasă politică matură în pragmatismul (și oportunismul) ei, care să le promită semnatarilor referendumul la care, în calitate de cetățeni români și europeni, au dreptul, ci una care să se ia după istericalele mic-stângiste cu caracter demofob, și care pe viitor lasă impresia că se vor reuni într-un partid ce se autodefinește, în mod halucinant, drept „Demos”. În treacăt fie spus, consider actualul Partid Socalist Român, așa brontozaurian cum e, mult mai frecventabil decât această posibilă viitoare formațiune politică. Așa stând lucrurile, devine evident ridicolul acestui gen de dreaptă naționalistă, care, la fel cum dreapta neoliberală alimentează bule morale, a încercat și ea la rândul ei să alimenteze o (unică) panică morală. De altfel, un comentator cu o astfel de viziune, mutat pe platforma neolegionară ROST după o carieră eșuată ca lider al Partidului Noua Republică, încerca să acrediteze înaintea alegerilor ideea că ortodocșii au ajuns „iobagi” în propria lor țară, iar asta nu datorită capitalismului pe pâine pe care acum câțiva ani respectivul autor îl promova cot la cot cu Mihail Neamțu, ci datorită faptului că, vezi Doamne, țara ar fi controlată nu de o nobilime maghiară (de fantoma asta se ocupa PRU), ci de una homosexuală.

Or, în ciuda autismului pro-european al neamțului dezorientat plantat la Cotroceni, realitatea politică pur și simplu contrazice astfel de fabulații: PSD – protocol cu Coaliția pentru Familie, PNL – protocol cu Coaliția pentru Familie, USR nu s-a pronunțat pe subiect, cu toate că doamna Clotilde Armand a spus la rândul ei că referendumul este soluția cea mai rezonabilă și mai democrată, motiv pentru care a și fost linșată pe facebook de o gloată de cimpanzei tineri și frumoși ai corectitudinii politice (câștigându-și astfel, din acest punct de vedere, aprecierea mea). Dar contrastul dintre panica morală întreținută de ANR și realitatea politică trimite la un contrast mult mai fundamental, acela dintre România de pe facebook, unde credincioșii cu facebook simt într-adevăr că pierd teren, statut și like-uri în fața noilor identități ale confraților mic-burghezi (și deseori nici nu știu să se apere sau să contraatace cu foarte mult talent), și România reală, fără facebook, suficient de amărâtă și de consolidată în identitatea ei conservatoare pentru a nu recepta tematica gay ca pe o problemă și amenințare (ca problema și amenințarea) care o privește de fapt pe ea și care, pe cale de consecință, ar necesita trecerea de la firescul unei identități sociale consolidate și necontestate la mobilizarea politică menită să o apere de spectrul dezintegrării.

Or, în condițiile în care aceste alegeri au evidențiat prețul politic pe care îl plătesc cei care nu conștientizează decalajul ce separă aceste două realități sociale, marea problemă a Coaliției pentru Familie este alta. Sigur, a strâns trei milioane de semnături de la creștinii (nu doar ortodocși) care frecventează Biserica săptămânal, dar problema este alta: referendumul, bineînțeles, îl va câștiga, și mai are și norocul că a scăzut la 30% pragul de validare a referendumului. Dar câți oameni va reuși să scoată la vot în ziua referendumului, asta în condițiile în care, desigur, pe de o parte cel mai probabil se va vota pe baza acelorași liste suprarealiste conform cărora vom fi nouăsprezece milioane și în 2050, dar pe de altă parte CPF nu se va putea bizui pe partide ca să scoată oamenii la vot, BOR nu va putea să compenseze financiar mecanismul de mobilizare a partidelor, iar dacă va cheltui bani masiv pentru un astfel de demers, în condițiile în care țara geme de sărăcie (și se mai face și Catedrala), BOR se va expune unor atacuri cu adevărat devastatoare (și pe bună dreptate) ale taberei progresiste. Astfel încât, anticipez că deși probabil pragul de 30% va fi depășit în cazul referendumului pe care Dragnea a promis că îl va organiza, orice strategie s-ar adopta, rezultatul final (la fel ca în cazul referendumului anti-imigrație al lui Victor Orban) va fi tot o nouă lovitură de imagine pentru BOR, în urma căreia BOR va pierde și mai multe like-uri.

Dar asta se întâmplă când confunzi familia cu familia mic-burgheză (după recensământ mică, într-o țară cu decalaje sociale precum România), și când aperi de gheiii de la TV (care prin satele Vrancei sau Teleormanului, din motive lesne de înțeles, n-au organizat încă nicio paradă) familiile care sunt decimate de politicile de ajustare structurală susținute de ortodocși precum Neamțu, Papaconsky, Pleșu și alții reciclați pe la Trinitas și Doxologia (reciclarea după o carieră politică mizerabilă în slujba capitalului ținând loc de reînnoire, care pe vremuri se dobândea mai degrabă printr-un sejur îndelungat pe la vreo mănăstire), despre care scriu pe larg în cartea ce urmează să apară la primăvară, fiind în același timp ignorate duhovnicește (sau căpitănește – Să faci Mariane o Țară ca Soarele Sfânt de pe Cer!) de către alții care critică anticomunist PSD-ul dar nu sunt în stare să schițeze vreo alternativă ceva mai consistentă la cârpelile sociale (deci pro-familie) cu care operează acesta în condiții de climat neoliberal.

În final, două vești bune:

1. Țeapa (pentru fraieri, nu pentru hoți) șpăgar-fascistă numită Partidul România Unită nu a intrat în Parlament.

2. Conform planului, cu ajutorul bunului Dumnezeu, al domnului Dragnea și al doamnei Firea, până în 2018 terminăm Catedrala. Totul e ca între timp să avem grijă să nu ne dăm cu stângu-n dreptu’ (sau mai bine zis cu dreptu-n stângu’).

Sărbători fericite!

Anunțuri

Despre Alexandru Racu

Născut în Bucureşti pe 4 Martie 1982. Absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, Master în Studii Sud-Est Europene la Univeristatea din Atena şi doctor în filozofie politică al Universităţii din Ottawa.
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

13 răspunsuri la România reală și România virtuală – Reflecții post-electorale

  1. vicuslusorum zice:

    Totuși, din cei 46% care au votat PSD ii eliminam pe bugetari (ca le tine leafa pe linie de plutire), pe pensionari și pe aia cu ceva bani care țin, mai nou, cu PSD. Tot rămân câteva milioane de explicat. Sunt siguri ca ăștia sunt disperați financiar, au maxim opt clase și trăiesc într-o stare de abrutizare pronunțată. De ce au pus stampila pe un partid, în care liderii au milioane de euro și sunt oameni de afaceri? De ce?

    • Ghita Bizonu' zice:

      Fiindca nu au [pe cine altcineva .
      „Astia” macar stiu sa faca sa creasca „prajitira” Deci poti pera s aprimsti 3 firimituri in plus.
      Cu ceilalti … vei primi o femile in minus ca nu stiu ca creasca prajitira insa sunt credinciso zeridtei Asuterotatea.

      Iar repet – am un cunoscut care in 90, 93, 86 era JOS ILIOCI HUUOOOOOO!!!! Si in 1997 dupa MAREA VICTORIE CDR , omu negru la fata „ba Ilici nu ma iubea da nu ma omora! Astia ma omoara!!!” In anul 2000 pe chuoscurile lui erau afisate afisele elctorale PDSR – Ilici si Nastase!! In magazinu principal explica clientilor „votatai PSR, votati Ilici ca s aputem trai cu totii!! Base i-a demilata vr4eo 4 chioscuri.. Cam iti dai seama cam ce crede . Oricum si azi parerea lui este ca decat cu „aia” mai bine cu PSD (ma rog imi e cam cu vanzari cu amanuntu ahealealam pilealam giospodaresti din astea)

      Si glontui nepa suierat pe langa ureche .. Pe undeva aa se insinua ca ar fi cazul la o npua portie de austeritate

      • Păi da, cam ăsta ar fi răspunsul. Eu sunt dintre cei care mi-am băgat picioarele în ea de politică și n-am mai pus ștampila pe nimeni, și mai sunt mulți ca mine. Dar alții se gândesc că dacă nu se duc ei să pună ștampila pe ăștia care le mai dau o pomană electorală de Doamne ajută, se duc ăilalți și pun ștampila pe ăia care vin cu o nouă rundă de tăieri. Iar când trăiești de pe azi pe mâine, astea, așa nesemnificative cum par dacă le privești de la mijlocul piramidei veniturilor în sus, se simt. Cum spuneam, politicile dreptei post-comuniste au creat un electorat de stânga. Absența unei stângi (din rațiuni sociale, istorice, culturale complexe, despre care puteam discuta) face ca acest electorat să voteze, din lipsă de altceva, pentru dreapta paternalistă de tip PSD.

      • Ghita Bizonu' zice:

        Si ce intelegi prin „stanga”?

      • În niciun caz un astfel de program de guvernare, altminteri suprarealist, dovadă faptul că din prima zi de după alegeri s-a amânat cu un an implementarea lui.

        http://www.profit.ro/stiri/programul-economic-al-psd-impozite-de-0-si-10-la-salarii-contributii-de-asigurari-mai-mici-tva-de-18-salarii-cu-50-mai-mari-pentru-bugetari-16076839

      • Ghita Bizonu' zice:

        Apopos de „stanga”. Mai tii minte unde nepam „intalnit”?!
        PE Critic atac.
        Unde de mult timp mi se zice We are unable to post your comment because you have been banned by Criticatac. (odata pe luna vetrific.. Creeamk ca cu ocazia alegreilor .. da r nu !!!)
        Ia o geana pe Criticatac. Cateva comenatrii amabile ….sa zic asa moartea pasiunii

  2. Ghita Bizonu' zice:

    In cazul referendumului ar fi bine ca BOR sa puna nitel in surdina pe popii cei prosti (ca au DESTUI!!! ) si sa faca observatia ca NICIODATA NICIUNDE in lume nu au fots acceptate casatoriile homosexuale. Nici in Creta antinca. Nici IN Grecia antica . In nici o societate, chiar si in acele societati care considerau accepatbila sodomia nu existau casatorii homosexuale Indifernt de religie, epoca sau localizare geografica.

  3. Vestitor zice:

    Absenta unei stingi a fost repede umpluta de USR (dupa cum ai inceput sa scrii in articol), chiar daca una neconstinentizata inca, chiar de catre ei. Nu e nimic spectaculos in ascensiunea lor, este un context favorabil de care au profitat, ca sa obtina voturile celor superficiali in intelegera jocurilor si mizelor politice. Deci, „in sfirsit” avem o stinga.

    E bine punctat ca PSD a devenit de dreapta, in sens exclusiv pragmatic bineinteles sau in sensul in care orice dreapta este de obicei pragmatica, cumva cum Coca Cola vinde si bauturi „bio”.
    Din articolul tau si din realitatea politica din ultimii 3 ani, pare ca nu exista alegere mai rationala, decit sa votezi cu PSD. Chiar daca asta te aseaza in rind cu practicantii ambiguitatii morale(nu mai mult decit sustinatorii usr), cu analfabetii, pomanagii si declasatii.

    Eu as zice ca mai degraba PSD a facut un salt urias. A scapat de populism ieftin(pomenile electorale), macar prin faptul ca l-a practicat mai discret. A eliminat arogante pontiste si a trecut la discretie, moderatie si atitudine de om rezonabil, de tatuca impaciuitor(dragnea) si nu in ultimul rind, a preluat in bloc toata nemultumirea electorala fata de prestanta „dreptei”, precum si tot discursul nationalist, localist, conservator(sau a dat impresia cel putin, inclusiv prin masuri concrete). Cu toata scirba, nu poti decit sa constati aceasta evidenta. Ba chiar putem spune ca cei care au votat cu ei, nu au dat vot impotriva, nici din disperare, ci chiar cu o speranta si o incredere, pe care nu o aveau nici aia 80%, care au votat cu iliescu, pe vremuri. Si aici ma refer mai ales, la aia din mediul urban, care au votat cu PSD.

    Ii mai ramine un singur lucru, prin care ar pune mina si pe mai mult electorat. Sa scape de asocieri cu alde ALDE, virful de lance al imoralitatii politice si cea mai imputita emanatie a iadului politic, nascuta din resturile si dejectiile vechilor aliante „drepte”. Evident asocierea dintre cele doua, arata tuturor, prin ce radacini si din ce sol se hraneste ambitia politica si asa zisa ideologie a PSD.
    Cum asa ceva cred ca e imposibil, ramine sa votam doar pentru a avea un echilibru de forte in parlament, iar restul sa le impace Dumnezeu si sa le aseze in buna rinduiala, evident in masura in care ii raspundem si noi si le facem loc in viata proprie.
    Iti dai seama ca tot ce am scris, a fost doar pt. ce am sus despre ALDE… 🙂 Pt. ca am vazut ca ti-a scapat. Si nu ar trebui sa (ne) scape alde astia. Ai zis totusi de DNA si am putea considera ca e subinteles. Nu e de trecut cu vederea acel 6% obtinut. Mai mult chiar decit a obtinut basescu. E un motiv real de ingrijorare, mai grav decit cel fata de sperietori false cu extrema dreapta, pericolul casatoriilor homosexuale, fundamentalismul, ecumenismul(cele deraiate), invazia islamica sau chineza sau cireasa de pe tort, pericolul rusesc. E o saminta de mare putreziciune acolo, care trebuie expusa macar, in tot ce are mai infect. Say it ain’t true…

  4. G.F. zice:

    „Integritatea și mama ei, anticorupția, au fost supradoza sezonului. Iohannis le-a abuzat, le-a folosit împotriva naturii lor și le-a compromis. Le-a răsturnat cu tot cu logică și le-a lăsat cu fustele căzute în cap. Așa a pierdut alegerile: a repetat la nesfîrșit, cu accentele puse greșit, o minciună.
    Nu i-a trecut prin cap că poporul ar putea vrea slujbe, pensii, școli, medicamente, pace sau taxe mai mici. Și nici nu avea cum să-i treacă. El a vrut, de pildă, doar vacanțe și un al doilea mandat.”
    http://www.catavencii.ro/editorial/guvern-da-guwerner-ba/

    • “In calitatea mea de profesor cred ca este totusi o foarte mare problema daca un elev copiaza, daca cineva care isi scrie lucrarea de doctorat copiaza mi se pare o problema proportional mai mare si se numeste plagiat. Oriunde in lume, cineva care este prins, cineva dintre politicieni, care este prins ca a copiat si numai trei randuri si a plagiat este obligat, prin clasa politica, sa se retraga din politica”, a spus Iohannis în 2014.

      http://www.b1.ro/stiri/politica/daca-cineva-a-plagiat-chiar-si-trei-randuri-este-obligat-sa-se-retraga-din-politica-klaus-iohannis-obligat-sa-i-ceara-demisia-laurei-codruta-kovesi-pentru-a-si-respecta-principiul-de-profesor-video-170398.html

      • Între timp, iată că revine și domnul Pleșu asupra temei integrității academice, după ce în 2012 a fost principalul semnatar al unei scrisori adresate tuturor șefilor de guverne din statele UE. Iată ce scria Pleșu în 2012:

        „Ca persoane profund atasate valorilor europene, va adresam acest mesaj de ingrijorare. Stim ca si alte tari europene, Ungaria si Germania, au trecut de curand prin triste experiente asemanatoare. Ca membri mai noi ai Uniunii Europene, va solicitam sa va solidarizati cu gestul nostru prin care cerem ca si in Romania gesturile de onoare – cum ar fi demisia domnului premier Ponta – sa devina gesturi firesti. Dorim ca regulile fundamentale ale civilizatiei europene sa fie si regulile noastre. Nu vrem sa mai traim intr-o tara unde politicieni corupti, demagogi si autoritari sa ne decida destinul prin masuri ce incalca in mod revoltator si repetat legile.”
        http://revistatango.ro/oamenii-de-cultura-romani-au-trimis-o-scrisoare-deschisa-sefilor-de-guvern-din-uniunea-europeana-4922

        Iată însă ce scrie Pleșu în 2016, într-un articol din care, bineînțeles, lipsește un cuvânt cheie: DEMISIA.

        „În ce mă priveşte, sunt un suporter al ofensivei necomplezente pe care dna Kövesi o desfăşoară de ani buni împotriva corupţiei autohtone. Cîtă vreme e plin de infractori, e ridicol să ai reacţii de genul: „DNA exagerează!” Pot accepta că, ocazional, ies la lumină inadecvări procedurale, excese, abuzuri. Dar cînd buba e purulentă, e deplasat să deplîngi „pripa” sau stîngăciile vindecătorilor. Pe de altă parte, tocmai pentru că instituţia condusă de dna Kövesi funcţionează pe principiul moralităţii riguroase, al judecăţii severe, este inacceptabil să fim confruntaţi, la nivelul conducerii ei, cu abateri vădite de la acest principiu. Dna Kövesi avea oricînd la îndemînă amenda onorabilă: să-şi ceară scuze şi să renunţe la titlul de doctor. E trist că n-o face şi că se expune, astfel, unei penibile fisuri de credibilitate. E trist, e contraproductiv, e greu de înţeles.”

        Citeste mai mult: adev.ro/oif3c4

        Cu alte cuvinte, dacă lui Ponta i se cerea demisia, lui Kovesi i se cere doar să renunțe la titlul de doctor, și să-i dea înainte cu anticorupția. Ceea ce uită să menționeze Pleșu este că Ponta însuși a fost dispus să renunțe la titlul de doctor, dar bineînțeles, pentru cineva atât de integru precum părintele Colegiu Noua Europă nu a fost suficient, de unde și nevoia de a se duce cu jalba-n proțap pe la șefii de guverne din întreaga Europă.

        În ceea ce privește soluția renunțării la titlul de doctor, vezi și intervenția foarte pertinentă de la vremea respectivă a lui Cristian Tudor Popescu (n-am urmărit ce anume are de spus acum despre cazul Kovesi):

        „Premierul Victor Ponta: „Nu ţin la titlul de doctor”.

        Ce spui tu, străine? Vasăzică, un om care se presupune că a trudit ani de zile, tocindu-şi ochii în biblioteci şi arhive, că a ars nişte neuroni încercând să aducă o contribuţie originală şi valoroasă în domeniul său, obţinând un titlu, cel puţin teoretic, de mare prestigiu intelectual, nu ţine la propria lui muncă. Nu-mi imaginez cum e posibilă o asemenea atitudine, afară de cazul în care zisa muncă nu îţi aparţine. În loc să susţină că poate şi are de gând să-şi apere fiecare rând din teza sa, V. Ponta îi jigneşte pe toţi cei care au un doctorat cinstit, atâţia câţi or fi în ţara asta.” http://www.gandul.info/puterea-gandului/dottore-ponta-si-toars-colonnello-basescu-9760734

        Și cu toate acestea domnule Pleșu, ca om care chiar mi-am tocit neuronii muncind la un doctorat făcut pe bune, și care acum umblu nu cu jalba-n proțap pe la șefii de guverne din UE, ci cu căciula în mână printre ruinele României în curs de a fi vindecată de plaga corupției, motiv pentru care am prins gustul cinismului, declar așadar că sunt dispus să renunț la titlul de doctor, obținut cu muncă și în mod cinstit, dar nu pe degeaba, ci la schimb pe un post plătit nu cu salariul lui Kovesi, ci cu salariul mediu (eventual și puțin sub mediu) pe economie, în care să mă ocup de cercetarea corupției intelectuale care a afectat România ultimilor douăzeci și șase de ani (de altfel, chiar urmează să public la primăvară un rechizitoriu de vreo două sute și ceva de pagini pe această temă).

        La titlul de doctor pot să renunț pentru că mi-am dat seama că, dincolo de cunoașterea dobândită personal, are valoare de piață zero. Nu voi renunța însă la standardele unice de judecată. Doresc ca regulile fundamentale ale civilizației europene să fie și regulile noastre nu doar atunci când ne convine, ci și atunci când nu ne convine. Adică să fie regulile „noastre” în sensul de reguli cărora ne supunem, fiind mai presus de interesele și opțiunile noastre individuale, conform principiului că nimeni nu este mai presus de lege / regulă (statul de drept). Nu în sensul de reguli care sunt „ale noastre” pentru că noi suntem cei care le redefinim, de azi pe mâine, în funcție de interesele de moment.

  5. G.F. zice:

    Așadar, integritatea a stat nu doar pe Macovei și Băsescu sau Iohannis, ci și pe Pleșu. În fond, era de așteptat ca oricine a dispus de ”unghiul potrivit, […] adică, instituțiile și cîmpul tactic” cum scrie Doru Bușcu în articolul semnalat, să folosească „arma integrității”.
    A renunța la titlul de doctor doar pentru că este lipsit de valoare pe piața neagră determinată de regulile „lor” este ca și cum un țăran ar renunța la calitatea lui de țăran doar pentru că speculanții îi refuză intrarea în piață. Sper că lucrarea dvs. în curs de apariție va contribui la refacerea pieței veritabile, cu producători cinstiți și produse autentice, chiar dacă între timp va trebui să vă expuneți cultura pe un ziar la marginea trotuarului.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s