Left behind

Problema stângii este că, de ani buni de zile, probabil cam de pe la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, nu mai are un proiect credibil de depășire a capitalismului, nici capacitatea de a-i preveni evoluția într-o direcție tot mai antisocială. În acest context, singurul obiectiv pe care stânga îl urmărește în mod real este prevenirea reapariției fascismului, a cărui definiție, în mod paradoxal, a devenit tot mai largă pe măsură ce orizontul de depășire a capitalismului neoliberal a devenit tot mai îngust. Nu e de mirare atunci că dreapta populistă (pe alocuri, e drept, vizibil neofascistă) devine tot mai populară și stânga antifascistă, cu suspiciunea și disprețul ei față de popor, tot mai nepopulară.

Atunci când s-a îndreptat spre socialism, muncitorimea n-a făcut-o din aspirația spre toleranță și multiculturalism, ci din prea greaua apăsare a jugului patronal. Nu a făcut-o dintr-o pretinsă dorință de superioritate morală, cu atât mai puțin una ce include și promiscuitatea sexuală, ci de foame. Iar atunci când ți-e foame, iar ăla care se presupune că ar trebui să te scoată din mizerie, nu face decât să-ți evidențieze inferioritatea „morală”, care paradoxal, deseori se trage de la prea multă morală (în sensul tradițional al termenului), atunci te duci la ăla care chiar dacă nu îți oferă soluții materiale, măcar îți reperează onoarea de bărbat, alb, heterosexual și creștin (mai ales în condițiile în care astăzi, oricât ar fi de greu, nu prea se mai moare de foame, dar se moare de nesiguranță, precaritate și deci umilință, condiție în care atacul la identitate e resimțit ca o lovitură în plus).

Și îți mai oferă dreapta și țapi ispășitori pe care să-ți verși frustrările. Da, știu că sună cinic (și este, așa cum și Trump este cinic, acel cinism tipic american), dar nu e mai reconfortant să-ți verși ura și disprețul pe altul decât să te autoflagelezi pe baza unui inepuizabil, întrucât veșnic întreținut, complex de vinovăție? În cele mai multe cazuri, oamenilor nu le place să fie criticați nici pe bună dreptate, deci cu atât mai puțin sunt dispuși să înghită critici bazate pe niște patologii culpabilizatoare, de pe urma cărora se fac altminteri cariere frumușele.

Că ne place sau nu, indiferent că vorbim de incapacitate sau lipsă de interes, nici dreapta, care se distanțează tot mai mult de discursul neoliberal, nici stânga, nu rezolvă problemele economice ale oamenilor (cel mult mai cârpesc pe ici pe colo). Cu deosebirea că stânga face majoritatea să se simtă prost, în timp ce dreapta o face să se simtă bine, cu show-uri de revigorare a self-esteem-ului de tip Donald Trump. Iar uneori oamenii nici n-au nevoie de mai mult, poate fi îndeajuns ca să o duci până la următorul salariu, mai ales când ajungi să te împaci cu ideea că mai mult oricum n-are cine să-ți ofere.

About Alexandru Racu

Născut în Bucureşti pe 4 Martie 1982. Absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, Master în Studii Sud-Est Europene la Univeristatea din Atena şi doctor în filozofie politică al Universităţii din Ottawa.
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s