Marfa și eticheta

Ce îmi plac mie neoconii ăștia, în cazul de față soțul doamnei Nuland, a cărui pagină de wikipedia ne indică faptul că face parte din acel segment al elitei americane care de ani buni se tot ocupă cu „the promotion of American-style liberty and democracy in other countries”https://en.wikipedia.org/wiki/Robert_Kagan

Altfel spus, din motive de PR lesne de înțeles, atunci când pun la cale debarcarea vreunui autocrat populist și egomaniac de pe alte meleaguri, neoconii se justifică prin imperativul moral al exportării democrației, negând că manevra ar avea vreo legătură cu mult mai impurele interese economice ale SUA. Pe de altă parte, când un astfel de specimen se dezvoltă în propria lor ogradă, sau mai precis în ograda partidului republican, de blamat nu se blamează modelul economic promovat acasă de aceiași neoconi, ci democrația, cu ale ei vicii străvechi, pe care aceiași neoconi o exportă pretutindeni pe glob.

Or, la fel cum e foarte greu să înțelegem de ce, în condițiile în care problema ar fi democrația, nu economia, tocmai acum, pe timp de criză, are loc metamorfoza fascistă a democrației americane, tot așa, devine tot mai greu să înțelegem imperativul moral care justifică exportarea unui astfel de bacil, numit democrație, pretutindeni în lume. Asta dacă nu cumva, sub masca democrației, americanii exportă de fapt altceva, ceva ce produce profituri la centru pe seama exportării mizeriei în periferii. Și dacă nu cumva -în condițiile în care profiturile capitalului sunt pretutindeni și nicăieri, adică prin paradisuri fiscale, iar mizeria se acumulează pretutindeni unde sunt oameni, și mai puțin cifre, adică și la periferie și în centru – tocmai din această mizerie se dezvoltă, în mod firesc, genul de regimuri politice a căror apariție Kagan o explică prin viciile inerente democrației.

Realitatea este că neoconii au legitimat globalizarea, în termeni morali chipurile, prin teza conform căreia exportul de piață liberă va aduce cu sine, în mod inevitabil, și democrația. Nu numai că nu a fost așa, dar, ca o ironie a sorții, se poate observa că, în cele din urmă, globalizarea neoliberală s-a dovedit a fi un proces cu dublu sens. Ca atare, departe de a atrage după sine și exportul de democrație tot din centru spre periferie, în mod din ce în ce mai vizibil, exportul de capitalism e urmat, din contră, de importul de autoritarism populist din periferie către centru. Dincolo de coloratura specific locală a fiecărui model de autoritarism populist, s-ar putea să asistăm la victoria paradoxală a lui Putin asupra celor care, precum cuplul Kagan&Nuland, se tot străduiesc de ani buni să-l dea jos, evident, în numele valorilor democratice.

Asta clarifică întrucâtva și paranoia infantilă a elitelor occidentale, care tot mai des dau vina pe Putin pentru erodarea progresivă a sistemului lor domestic. Ca în orice delir paranoic al unor elite decrepite aflate în cădere liberă, și în acesta există o doză de adevăr. Dar evident, nu în sensul tezei oficiale, în care agenții Moscovei ar distruge, din interior, democrațiile occidentale. Ci în sensul în care același proces global promovat de la centru, și care, contrar teoriei, l-a produs pe Putin la periferie, produce acum putinizarea centrului. Cred că asta explică de fapt și agresivitatea sporită a cuplului Kagan-Nuland din ultimii ani, mai precis, forțarea notei în cazul episodului ucrainean, în speranța că printr-un plus de voluntarism, și cu riscul unei escaladări catastrofale, practica ar putea fi forțată să se conformeze teoriei (teorie de a cărei validare depinde și supraviețuirea elitei care s-a legitimat prin ea). Și mă tem că, cel puțin în cazul în care Hillary va fi aleasă președinte, vom mai avea parte și pe viitor de astfel de episoade.

Revenind la Trump, contrar celor afirmate de Kagan, responsabilitatea pentru fenomenul în cauză revine establishment-ului american și Partidului Republican în mod deosebit. Iar asta nu doar datorită faptului că neoconii și neoliberalii au promovat modelul economic care i-a dat naștere lui Trump. Ci și datorită faptului că, pentru a-l apăra, neoconii și neoliberalii au cultivat în mod sistematic ideea că, pentru a nu deveni totalitară, democrația trebuie să se limiteze la validarea electorală periodică a personalului administrativ care se ocupă de gestionarea pașnică a procesului de globalizare neoliberală. În vederea apărării acestei teorii, precum și a decredibilizării celor care, în mod mai mult sau mai puțin inspirat o contestau, neoconii și neoliberalii au recurs deseori la cele mai rudimentare mistificări, diversiuni, sofisme, manipulări, reducționisme și calomnii. Prin aceasta au exploatat, iar exploatând au alimentat, prostia, incultura, agresivitatea, lipsa de empatie, lipsa de măsură, paranoia securitară și goana după țapi ispășitori – adică exact acele apucături contingente pe care vor să ni le prezinte acum ca pe niște apucături inerente naturii omului de rând căruia democrația, din nefericire, îi dă posibilitatea să își exprime convingerile prin vot.

Iar acum, ceea ce au cultivat în propria ogradă, cu scopul anihilării unora ca Bernie Sanders (alții de-ai lor, caracterizați de exces de zel, precum TRU, continuă să semene – a se vedea recenta afirmație a acestuia că nu Trump reprezintă adevăratul scandal, ci Sanders, care nu s-a sfiit să pronunțe cuvântul socialism), a crescut mare și a scăpat de sub control. Or, în acest context, establishment-ului neoconservator nu-i mai rămâne decât să lase de înțeles că, dată fiind starea de urgență, America nu poate fi salvată decât dacă este salvată de democrație. Poate că o să se facă și asta, în cazul în care instituțiile americane și cultura democratică a Americii se vor dovedi insuficient de rezistente. Dar dacă se va face, nu cred că se va face de către cei mult prea compromiși pentru a mai putea guverna, ci de cel care, între timp, a devenit prea puternic pentru a mai putea fi oprit sau controlat – și în niciun caz nu poate fi oprit sau controlat de establishment-ul republican pe care tocmai l-a spulberat.

Abia de la acest punct Kagan începe să aibă dreptate. Însă cum s-ar spune, s-ar putea să fie too little too late. Și cam seamănă cu un film pe care l-am mai văzut odată. Prin anii 30′.

About Alexandru Racu

Născut în Bucureşti pe 4 Martie 1982. Absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, Master în Studii Sud-Est Europene la Univeristatea din Atena şi doctor în filozofie politică al Universităţii din Ottawa.
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s