O Replică și o Confesiune

În ultima mea postare de pe facebook, în care depănam și niște amintiri mai puțin plăcute de pe vremea când eram student la FSPUB, am abordat tema veniturilor bugetare obscene ale unor profesori care, cumulând venituri academice şi extra-academice, acordă prea puţin (sau deloc) din timpul lor activităţii universitare propriu-zise. Ca urmare a postării mele, doamna Ruxandra Ivan, profesoară la FSPUB, s-a simțit nevoită să reacționeze luând apărarea instituției pe care chipurile eu aș denigra-o. Redau mai jos postarea doamnei Ivan:

Se pare că facultatea noastră e foarte eficientă în a produce autodidacți. Altfel nu-mi explic de ce mulți dintre foștii noștri studenți, care fac doctorate în mari universități de prestigiu din Vest, se apucă și critică în public facultatea (ce prost merge), profesorii (ce rar vin la curs și ce mulți bani câștigă) și asistenții (ce plictisitori sunt). Probabil își închipuie că au ajuns la doctorat în Vest exclusiv pe baza propriului material genetic. Eu cred că ar merita totuși reflectat și la întrebarea dacă nu cumva oamenii care ne critică au ajuns așa de inteligenți și de culți tocmai pentru că au terminat la noi și nu la vreo universitate privată din Caracal.

Țin să precizez, de la bun început, că deși au trecut aproape doisprezece ani de când am absolvit Facultatea de Științe Politice, doamna Ivan reacționează exact la fel cum o făceau la vremea când eram student eminențele cenușii ce cârmuiau destinele FSP-ului. Dacă încercai să te aperi de abuzurile instituționale făcându-le publice, imediat ți se reproșa că denigrezi instituția în sine, nu pe cei care abuzează de poziția lor în cadrul ei, și că nu apreciezi ce au făcut cei mai iubiți fii ai poporului pentru tine. În fine, ți se spunea că dacă vrei să continui relația cu instituția și după absolvire, ai face bine să-ți revizuiești comportamentul, să nu mai vorbești de rău partidul la Europa Liberă, ș.a.m.d.

Acum, referitor la conținutul concret al postării doamnei Ivan ar fi de spus o serie de lucruri:

1. Întâi de toate, în postarea mea, eu am făcut doar niște observații critice referitoare la domnii Daniel Barbu și Cristian Preda și la asistentele lor de la vremea respectivă, nicidecum la instituție în ansamblul ei. Așa că, din capul locului, țin să precizez că am avut profesori de la care am avut multe de învățat și care și-au făcut treaba cu foarte mult profesionalism și foarte multă seriozitate. Și mă gândesc aici spre exemplu la domnii George Voicu, Petre Paul Fudulu, Ioan Stanomir, Andrei Cornea, Stelian Tănase și alții, sau la coordonatorul tezei de licență, domnul Dragoș Stoica, actualmente profesor la Montreal. De unii dintre aceștia, cum ar fi cazul domnului Stanomir, mă separă în mod clar opiniile și poziționările politice din ultimii ani, dar n-aș amesteca niciodată profesia cu politica, astfel încât, din pricina celei din urmă, să nu recunosc meritele profesionale.

2. Cu tot respectul față de cetățenii urbei în cauză, n-am călcat niciodată prin Caracal, și nu prea înțeleg de unde această sugestie a unei opoziții între public și privat în ceea ce mă privește. Personal, sunt adeptul sistemului de învățământ public, accesibil tuturor și ierarhizat în funcție de criterii ce țin strict de competență, dar una e învățământul public – care nu e o blagoslovenie izvorâtă ex nihilo, ca urmare a bunăvoinței corpului profesoral de la FSPUB, ci rezultatul unui efort ce implică întreaga societate – și cu totul altceva este căpușarea banului public pe care am adus-o în discuție eu. Din contră, cea din urmă este una din principalele cauze pentru care societățile ajung să nu mai aibă resurse pentru un învățământ public de calitate.

3. Acum, să trecem la partea ce privește raportul dintre înzestrarea genetică și instituțiile educaționale în cadrul căreia se poate dezvolta ea. Desigur, e o temă antropologică, sociologică și filozofică majoră, pe care nu-mi propun să o lămuresc eu aici, la modul general, și nici măcar în cazul meu particular. Dar dacă tot s-a ridicat problema aceasta, mai interesant ar fi să mai dau câteva detalii particulare referitoare la parcursul meu educațional, și la peripețiile prin care am trecut de când am revenit în țară după ce am terminat doctoratul la acea „prestigioasă” universitate din vest la care face referire și doamna Ivan (în fond, fac o paranteză, doar o universitate din top 200, și chiar dacă România nu are niciuna în top 500, țin să precizez că am mulți prieteni din aceeași generație cu mine foarte bine pregătiți, care au terminat nu doar la universități din vest, ci și la universități din țară, și care se află într-o situație similară cu a mea – în afara sistemului academic românesc sau, în cel mai bun caz, la periferia lui). Astfel, deși nu voi lămuri chestiunea raportului dintre înzestrări naturale și instituții sociale, voi lămuri un pic mai bine felul în care funcționează sistemul academic din România. Or, în cazul meu, nu doar că mi-am continuat studiile la „universități de prestigiu din vest” după absolvire, dar în 2004, ca băiat deștept ce eram, când am absolvit Facultatea de Științe Politice, am făcut-o ca șef de promoție. Deci, în condițiile în care admitem că deșteptul nu se face pe sine, ci școala îl face deștept, cu un astfel de pedigree, m-am îndreptat încrezător în primăvara lui 2014 către Iași, acolo unde sucursala Academiei Române din respectiva urbe urma să dea zeci de burse, din fonduri europene, pentru tinerii frumoși și deștepți de pe aceste meleaguri. E drept, fugeam din Bucureștiul natal, unde concursul similar organizat de filiala din București a Academiei fusese o mânărie de proporții, de genul celor în care nici măcar nu se mai fac eforturi de a salva aparențele. Dar mi-am zis că, din poziția de șef de promoție al prestigioasei FSPUB, și cu doctorat la o și mai prestigioasă universitate de peste ocean, tot ar fi trebuit să prind și eu o bursă din zecile care urmau să se dea. La Iași, unul din cei patru mebri ai comisiei, era chiar doamna Ruxandra Ivan.

4. În cele din urmă, nici eu, nici soția mea, care și ea a terminat tot FSPUB la București iar doctoratul l-a obținut tot la Universitatea din Ottawa, nu am luat nimic. Acum, problema se pune în felul următor. Dacă acceptăm teoria absolventului care se face pe sine, atunci, din motive lesne de înțeles, FSPUB, și odată cu ea salariul exorbitant al domnului Barbu (și al altora), care se adaugă celui încasat de la Academie, nu își justifică existența. Dacă în schimb acceptăm teoria că absolventul este produsul facultății care îl formează, și doar ingratitudinea strigătoare la cer l-ar putea determina să o denigreze pe aceasta din urmă, atunci din două una: fie FSPUB este o fabrică de handicapați (evident, la pachet cu mai prestigioasa University of Ottawa), din moment ce nici șefii de promoție nu sunt în stare să se ridice la nivelul exigențelor comisiei de evaluare din cadrul Academiei Române, fie, conform aceluiași principiu invocat de doamna Ivan – dai în mine, dai în tine, dai în fabrici și uzine –, bătându-și joc de șeful de promoție al FSPUB pe anul 2004, Academia Română din Iași, implicit, și-a bătut joc de instituția a cărei onoare doamna Ivan se grăbește să o repereze. Dar atunci, prezența doamnei Ivan în cadrul comisiei respective, este compromițătoare atât pentru dânsa, cât și pentru instituția pe care o reprezintă. Mă întreb așadar, dacă doamna Ivan, care mi-a citit dosarul (sau ar fi trebuit să o facă), s-a simțit la fel de ofensată ca acum, la momentul respectiv, pentru felul în care, în mod indirect, era terfelită onoarea instituției pe care se grăbește să o apere de orice critică a foștilor studenți.

5. Bineînțeles, doamna Ivan era doar un membru al comisiei, și încurcate sunt căile comisiei, așa că ar fi injust să o scot pe ea drept țap ispășitor pe care să-mi revărs frustrările de șef de promoție al FSPUB și doctor la universitate de prestigiu de peste ocean aruncat la lada de gunoi a sistemului universitar românesc. În condițiile în care se spunea atunci că bursa de un an și jumătate (3600 de lei pe lună) presupunea obligația de a publica, la sfârșitul acestei perioade de cercetare, două articole ISI, ochii mi-au căzut asupra unui alt membru al comisiei, un domn pe care l-am întâlnit la o conferință ce avusese loc cu câteva luni în urmă, unde am prezentat o lucrare ce avea să se transforme într-un articol (ISI), articol pe care l-am publicat, cum s-ar spune, pe burta goală (și probabil că aș fi publicat două dacă n-ar fi trebuit să și muncesc între timp, traducând cu 2- 2,5 EURO pe pagină, ca să pot să-mi plătesc facturile – încă aștept, după vreo doi ani, să mi se plătească întreaga sumă de către una din edituri). Ei bine, că tot veni vorba, prezentarea acestui domn din cadrul conferinței a fost perfect handicapată. Cică era despre receptarea lui Machiavelli în România, iar după o introducere, metodologică cică, în care domnul în cauză ne-a spus, pe un ton sforăit, cum că el nu a folosit doar metode cantitative, ci și din ălea calitative, a urmat o simplă enumerare a cărților din arhiva Bibliotecii Centrale Universitare a) scrise de Machiavelli, b) scrise despre Machiavelli de autori români, și c) a traducerilor românești din Machiavelli. Și asta a fost tot. Iar acum eu stăteam cu mâna întinsă în fața ăstuia, și cu diploma de doctor al Universității din Ottawa agățată la gât, ca un cerșetor, cerșind bursă, sau măcar o treime din ea, ca să pot să scriu, să rămân în domeniu, și într-o bună zi să profesez. În anii care au urmat, am mai avut ocazia să întâlnesc pe la alte conferințe alte personaje de acest gen care, repet, prin comparație cu domnul Daniel Barbu, au statut de retarzi, dar care s-au aranjat, cu salarii bune, și care n-au nimic în comun cu vocația științifică, dar care au cuțitul și pâinea, pe care o împart cu ai lor, iar tu stai la poartă și salivezi ca prostul. Din acest punct de vedere, chiar aș fi curios să știu câți dintre cei care au luat bursă în locul meu au publicat, în decurs de un an și jumătate, cele două articole ISI. Căci, după cum am spus, eu am publicat pe burta goală unu, după care m-am apucat de o aplicație eșuată (de data asta peste hotare), alte traduceri ca să am din ce să trăiesc, după care m-am apucat de scris o carte la care lucrez și acum și, chiar la momentul la care am zis că termin cartea și abandonez că nu mai rezist, am avut noroc de am prins, ca prin minune, un contract de asistent de cercetare de la un profesor de peste ocean care lucrează pe România (outsourcing, cum s-ar spune), de data asta destul de bine plătit, și care mi-a furnizat o gură de oxigen cu care am să pot să o mai duc cel puțin un an și ceva, în speranța că între timp va mai pica altceva. Revenind, mă întreb câte articole ISI au scris cei care au obținut bursele postdoctorale la Iași deoarece, dacă, după cum am spus, eu am scris doar unu pe burta goală, iar în cadrul unei conferințe (destul de bună) de la Universitatea de Vest din Timișoara am avut ocazia să aflu, dintr-o prezentare, că, în ultimul an, ÎNTREGUL Departament de Filozofie și Științe Politice al respectivei Universități (profesori, asistenți, doctoranzi) a publicat doar două articole ISI (și am impresia că alte două nu ISI, dar tot destul de bine cotate). Deci aș fi foarte plăcut suprins ca recolta academică de la Iași, rezultată din însămânțările bursiere de acum doi ani, de care au beneficiat în exclusivitate doar studenții fără doctorate la „universități de prestigiu” de peste ocean (repet, nu am nimic cu categoria în ansamblul ei, știu oameni care au terminat în țară și care sunt mult mai bine pregătiți decât alții care au terminat peste hotare), să se concretizeze în vreo 120 de articole ISI (că dacă nu mă înșel au fost vreo șaizeci de burse), adică un randament de cel mult vreo 20 de ori mai mare decât al întregului Departament de Filozofie și Științe Politice al UVT, care este totuși, în context românesc, o Facultate, slavă Domnului, destul de bună.

6. Însă, deși poate părea un pic ipocrit ce spun, și probabil că este, în ultimă instanță, aici nu este vorba despre mine. Personal, dacă la început aveam speranțe ceva mai mari, în timp, m-am obișnuit cu ideea că singurul lucru la care mă pot aștepta de la sistemul academic românesc e ca acesta să se pișe pe mine și pe doctoratul meu obținut la „prestigioasa” Universitate din Ottawa. Și mă tem că, la un moment dat, nu voi mai rămâne decât cu satisfacția de a mă pișa și eu pe el – așa, public, la vedere, încălcând toate normele de bună-cuviință la umbra cărora se adăpostește o adunătură de sinecuriști, unii competenți, alții relativ competenți, iar alții complet incompetenți, și cerberii lor – lucru pe care l-aș putea face fie de la înălțimea unei cariere de freelancer silit să fie asta, fie din adâncul unei ratări spectaculoase, deci recuperabile estetic. Îmi și repugnă să scriu ce scriu, deoarece am din nou acel sentiment că mă umilesc public, în speranța că voi obține un act de milă care să-mi rezolve problema, și mi se pare revoltător să fac asta cu diploma de doctor al unei „universități de prestigiu” din vest la gât. Iar pe de altă parte știu că vor apărea și ăia care vor zice da, dar dacă totuși ai fi fost ceva mai bun, nu te-ai fi aflat în situația asta, ceea ce, în capitalism, este, desigur, adevărat, sau vor veni ăilalți care vor spune, dar de ce dracu’ te-ai mai întors dacă te crezi așa deștept, moment la care ar trebui să încep să vorbesc și mai mult despre viața personală, ceea ce nu vreau să fac. Dumnezeu mi-e martor cât m-am chinuit din cauza asta. Dar în fine, îmi dau seama că sunt patetic și probabil că exagerez. La urma urmei, precar și instabil, cu ceva ajutor din partea familiei soției (d-ăla de pică bine orgoliului masculin), am reușit să mă descurc anii ăștia și, dacă mă gândesc bine, să fac, în termeni concreți, surprinzător de mult. În orice caz, ca să revenim, în țara asta sunt pături largi ale populației condamnate la sărăcie și subdezvoltare, sute de mii de copiii care nu vor putea niciodată să beneficieze de educația de care am putut să beneficiez eu, chiar și doar pentru a-și permite luxul ca la capăt de linie să găsească doar iluziile risipite și problemele cu care mă confrunt eu acum, dar din pricina cărora totuși nu se moare de foame (deși se poate muri de supărare, iar aici, slavă Domnului, credința m-a ajutat mult). În aceste condiții, veniturile de care beneficiază Daniel Barbu sau alții ca el – „66.000 de lei salariul primit de la Universitatea din Bucureşti, 65.000 de lei indemnizaţia de senator, 34.000 de lei un alt salariu primit de la Universitatea din Bucureşti, 68.000 de lei, salariul de la Academia Română” – reprezintă o obscenitate, poate mai mică decât obscenitățile la care adaugăm și plagiate și legi menite să le protejeze (unul din motivele pentru care n-am putut să-l votez pe Ponta și m-am străduit ca măcar să nu-l urăsc), ce să mai vorbesc de alea din zona de intersectare dintre marele business și stat, dar tot o obscenitate (și repet, una în ciuda căreia Daniel Barbu rămâne unul dintre cei mai străluciți cărturari pe care îi avem). O obscenitate pe care eu am simțit nevoia să o numesc ca atare, când a fost făcută publică în presă, dar pe care doamna Ruxandra Ivan a simțit nevoia să o apere. Eu mai tot timpul când am luat contact cu obscenități – afară de unele situații în care mi-a fost, fizic, foarte frică – am simțit nevoia să le condamn, nicidecum să le apăr. Așa că mă întreb dacă asta explică faptul că, în ciuda statutului meu de șef de promoție al FSPUB, și al studiilor ulterioare la „universități de prestigiu”, n-am reușit, de când am revenit în țară, și în ciuda vârstei de 34 de ani, să obțin măcar un amărât de post de lector, plătit cu un căcat de salariu de 300 de euro, în condițiile în care, contrar celor crezute de doamna Ivan, aș fi dispus să muncesc și pe mai puțin. Sau poate că nu sunt niciun fel de erou și, vorba neamțului cu șase case dobândite din meditații, am doar ghinion.

Anyway, închei aici. Mă duc să mă culc.

About Alexandru Racu

Născut în Bucureşti pe 4 Martie 1982. Absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, Master în Studii Sud-Est Europene la Univeristatea din Atena şi doctor în filozofie politică al Universităţii din Ottawa.
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

9 răspunsuri la O Replică și o Confesiune

  1. Ghita Bizonu' spune:

    Nasha este deja cam prea vrastini sa iti scimbi profilu profesional si nici inclinatii pupincuristice (adica academice in limbaj elevat ) nu ai …

    Apropos ce e aia Studii Sud-Est Europene ??

    • Științe Politice aplicate la zona Balcanilor. Au fost patru cursuri (master de un an): istoria regiunii, tranziția post 1989 din punct de vedere politic si economic, integrarea europeana a regiunii si geopolitica regiunii.

  2. vicuslusorum spune:

    Alexandru, cu tot respectul pentru tine, nu cred ca ai idee cu cine te pui:

    1) FSP/SNSPA, dar si alte facultati din circuitul universitatilor de stat din Romania, sunt a) pepiniere pentru lucrative cariere in administratie (unde concursurile sunt hotarate ca rezultat de dinainte, prin operatiunea pile-cunostinte-relatii: FSP ofera doar diploma ca sa inscrii la asemenea concursuri), b) trambuline politice pentru cadrele didactice (la un institut de diplomatie oarecare, in MAE, in ICR, la CNSAS, in Senat, in Parlamentul European, la Academie – aia a lui Constantin Stere din romanul sau fluviu, daca prinzi aluzia etc.), c) locuri de unde pleci cu ERASMUS, burse la master, doctorat in „Occident” si unde ramai, te stabilesti, nu te intorci (altifel, pentru ce efortul de a studia acolo daca nu emigrezi?) si d) corporatisti care fac ceva ce nu are decat o foarte vaga legatura cu ce au studiat in 3-5 ani, chestie care, oricum, nici nu-i intereseaza prea mult, facultatea fiind doar o prelungire cu 1-2 ani a liceului, multi angajandu-se din anii facultatii ca sa se intretina, sa-si construiasca o „cariera” etc.

    2) Profesorii de la aceste universitati sunt, prin cumulul de functii pe care il au si prin relevanta si impactul public al cercetarii, o gasca de impostori comparativ cu emulii lor de departament din primele 100 de universitatii din lume, o gasca de mediocritati in comparatie cu cei din primele 400 de universitati, o gasca de profesori si cercetatori satisfacatori in comparatie cu cei din primele 1000 de universitati si cat se poate de normali in topul primelor 2000. Deci, depinde cum privesti lucrurile: elitist, stau rau, desi ei trec elita pe aici, dar, daca largesti sample-ul, intra si ei la gramada, chiar in pozitii multumitoare de average anonim. Sunt cateva mii de universitati in SUA. Nu cred ca Universitatea Bucuresti prin FSPUB nu se plaseaza undeva in jurul pozitiei a 1500-a.

    3) Cred ca ai omis sa amintesti practicile exclusiv decente, nu remarcabile, ale anumitor profesori doar raportate la indecenta multora de acolo. Aroganta, chiul, tehnici de predare de Universitati populare, subiectivism in notare, proasta stapanire a unei limbi straine la un departament de limbi straine etc.

    4) Cantitatea de ideologie liberala, neoliberala, conservatoarea si neoconservatoare care ni se baga in cap la majoritatea cursurilor, fara sa fim atentionati inainte, ca intr-un superb proces de indoctrinare. Silviu Brucan ar fi jubilat. Macar stangistii o spun clar: noi suntem marxisti, trotkisti etc. Astia nu au venit sa ne zica: noi suntem „hayekieni”, „weberieni”, „buckleyieni”, „madisonieni” etc., deci ce urmeaza sa va spunem provine doar din aceste traditii de gandire. Nu o spuneau, dar o faceau pe scara mare baietii, inclusiv adeptul stiintei politice qua stiinta domnul Daniel Barbu, cel care a scris candva „Republica absenta”. Probabil ca sa inteleaga mecanismele sociale prin care poti ajunge in studioul Antenei 3, in Senat, in ALDE etc. Si sa castigi 20000 de lei pe luna, sa nu uitam.

    Acestea sunt observatiile mele, la care sper sa imi dai o replica.

    Nu in ultimul rand, vreau sa-ti fac un repros personal. Il iei cum vrei. Nu imi place ca ironizezi in exces conditia de fost sef de promotie pe 2004 si doctoratul de la o „universitatea de prestigiu”. Suna un pic arogant, in ciuda autoironiei. In plus, imi dai impresia ca daca FSP-ul ti-ar fi intins un os de ros acum 2-3 ani si te-ar fi cooptat in marea lor familie universitara (amestec de familie de partid cu familie biologica), Alexandru Racu de acum, cel care ia o pozitie critica fata de nedreptatile sociale din Romania, ramanand de dreapta, nu ar mai fi existat. Ceea ce, intelegi tu, nu prea da bine la caracter. Cei fara caracter ti-ar raspunde asa: „Ce ai ma? Esti frustrat ca nu esti si tu coleg cu noi la FSP? Tough luck! Du-te si tu, ca atatia altii, si omologheaza-ta pe piata, vinde-te ca o marfa de lux a universitatii noastre. And, last but not least, don’t look back in anger!”

    • Dragă Vicus, după cum bine știi, confesiunile sunt demersuri riscante, de aceea nici nu le fac prea des și nici nu îmi face plăcere să le fac. De unde și impresia de aroganță, care poate fi potențată, tocmai de fondul de umilință. Cam ca în omul din subterană, sau, în cazul de față, hai să-i spunem șeful de promoție din subterană. P-asta cu șeful de promoție am subliniat-o în contextul de față, în care doamna Ivan îmi reproșa că nu știu să apreciez facultatea care ea m-a făcut cine sunt. Or, prin asta am vrut să arăt că dacă acceptăm teza instituției căreia îi datorăm ceea ce suntem, atunci ori FSP este o instituție de rahat, din moment ce nici ăia care termină primii nu se califică pentru Academie, ori Academia, cealaltă instituție de unde își ia domnul Barbu salariul, este o instituție de rahat, din moment ce își selectează bursierii în felul în care o face.

      Cât despre ideea că dacă mi-ar fi dat FSP-ul un os de ros, aș fi fost, în spațiul public, un alt om, Dumnezeu îmi este martor că n-am procedat și n-am intenționat niciodată să procedez niciodată în modul acesta. Am destule pe suflet dar cred totuși că, sub raport intelectual, nu m-am prostituat. În cel mai bun caz, dacă ajungeam în situația în care oricum nu mai aveam cum să mă întrețin, de unde și imposibilitatea de a mai scrie, aș fi putut să încetez de a mai scrie articole de opinie, concentrându-mă pe munca universitară, însă evident, tot în spiritul convingerilor mele. De altfel, ținând cont de situația descrisă, deseori mă întreb dacă chiar are vreun rost (în sensul de impact public) să scriu. Revenind, eu am mers pe ideea că, în contextul românesc, măcar un amărât de post de lector mi se cuvine pe merit, și că, odată cu acest pe merit, ar fi intervenit și o normală (în orice țară modernă care se respectă) separare între opiniile mele politice și activitatea mea academică, în sensul în care, cea din urmă nu ar fi trebuit să depindă de primele, ci strict de criteriile de performanță academică. Dar probabil că, din nefericire, lucrurile nu stau deloc așa, pupincurismul și încadrarea ideologică fiind condiții esențiale. La vremea când am făcut facultatea erau. Nu știu dacă între timp s-au mai schimbat lucrurile, dar bănuiesc că nu.

      Și dacă tot veni vorba de Dostoievski și de confesiuni, închei prin a spune că, în virtutea situației descrise mai sus și a întregului context românesc din care face parte, și care depășește cu mult sfera academică (repet, sunt conștient că se întâmplă lucruri mult mai grave în țara asta, iar în lumea mare cu atât mai mult), deseori mă tem că dacă n-aș fi creștin, rămânând în același timp corect (poți fi corect și fără să fii creștin, și de cele mai multe ori se termină nasol), aș risca să devin un fel de Raskolnikov. Nu știu dacă sentimente similare clocotesc și în alte sectoare ale societății românești, dar dacă da, mă tem că la următoarea criză care va lovi șubreda societate românească va curge sânge.

      • vicuslusorum spune:

        Slava cerului sa nu vina criza. There will be blood, asta sigur. O simt si eu in aer: nemultumirea, furia latenta, pe deplin justificata. Ramane doar statutul de oameni de subterana pe net. Lol.

      • DCC spune:

        „deseori mă întreb dacă chiar are vreun rost (în sensul de impact public) să scriu”
        Sigur ca are rost , de aceea citesc articolele publicate pe acest blog

        Cu stima,
        Dobrota Claudiu

      • Vă mulțumesc pentru aprecieri și încurajări.

  3. Dragă Alexandru, nu știu dacă te ajută să îți spun că îți înțeleg frustrarea, sau măcar că încerc să fac asta, pentru că nu am situația ta. Să termini ca șef de promoție, să faci un doctorat în străinătate, dar acasă să nu îți găsești locul în sistemul academic, în condițiile în care unii profesori câștigă imens (nu zic că n-ar merita, dar asta e o altă poveste), iar o mulțime de nulități ocupă toate posturile. În plus, ai situația în care ai fost ajutat de familia soției, iar tu, în ciuda studiilor strălucite, nu poți câștiga rezonabil atunci când, fiind capul familiei, simți că ai datoria să faci asta. Repet, îți înțeleg toate aceste frustrări, aș vrea însă să îți atrag atenția asupra unui lucru: să nu te lași cuprins și dominat de ele. Nu e creștinește, ar trebui să ne gândim că Dumnezeu ne dă fiecăruia un drum care, chiar dacă e plin de greutăți, ne duce către ceva, ne dezvăluie un sens. Frustrarea ne face să ratăm acel sens, suferința devine nemântuitoare, iar din viață nu ne mai alegem cu nimic. Fără să știu situația ta concretă, până la citirea acestei confesiuni (și, ca paranteză, mi se par riscante confesiunile făcute în văzul tuturor) am avut impresia că în multe luări de poziție te lăsai condus de frustrări și era păcat că, având o minte strălucită și o cultură foarte bogată, „reușeai” să vezi strâmb o serie de aspecte din viața noastră socilaă și politică.

    • Dragă Paul, mulțumită lui Dumnezeu, îmi dau și eu seama de lucrurile astea, mă lupt cu ele, uneori cu mai mult succes, alteori cu mai puțin. Dar per ansamblu, caut să le privesc din perspectiva despre care vorbești, lucru care m-a ajutat mult. În general, în intervențiile mele pe teme sociale și politice, încerc să fiu obiectiv, dar probabil că nu întotdeauna reușesc. Dar, oricum ar fi, întotdeauna am fost deschis la contra-argumente, n-am tăiat microfonul nimănui așa cum fac nu puțini, și am încercat să-mi impun o disciplină a gândirii, în sensul în care dacă altcineva îmi demonstrează, cu argumente, că nu am dreptate, cedez în fața argumentului care se impune. Poate că uneori n-am avut dreptate, dar n-am avut parte nici de preopinenți care să mă îndrepte. În rest, am spus și eu că sunt riscante confesiunile, și pot deveni foarte ușor patetice și deplasate, de aceea nici nu le fac prea des. Pe de altă parte, mizeriile care se întâmplă în lumea noastră, fie că mi se întâmplă mie sau altora, trebuie numite cu subiect și predicat.

      Acum, cu chestia asta trăiesc de mult timp, iar cu timpul am reușit să o gestionez mai bine. Slavă Domnului, sunt (cred) destul de împăcat cu mine însumi și cu Dumnezeu, mai mult decât ar sugera-o această confesiune, și întotdeauna îmi aduc aminte că sunt alți oameni care se confruntă cu greutăți infinit mai mari. Am spus-o acum, cu jena de rigoare, datorită faptului că am răbufnit, și de obicei răbufnesc nu neapărat atunci când se adună tot mai multe probleme, ci atunci când începe să mi se facă și morală, de cele mai multe ori de către aceiași oameni care, într-o măsură mai mare sau mai mică, sunt parte din problema mea (dacă tac din gură și își văd de ale lor, îi las în plata Domnului, pe ideea că asta e, ei au avut noroc, eu ghinion, Dumnezeu cu mila, dar când se apucă să-mi țină și teoria, de obicei răbufnesc – poate datorită limitelor mele duhovnicești, dar cred că e și un semnal care trebuie transmis). Evident, nu în sensul intervenției tale, cât se poate de înțeleaptă și binevenită, ci în sensul intervenției doamnei Ivan, parte din sistem, care s-a simțit nevoită să-mi bată obrazul doar pentru faptul că am numit o porcărie ca atare, o porcărie de pe urma căreia sufăr și eu, în mod nedrept (asta trebuie spus), iar alții cu siguranță suferă mult mai mult ca mine, și probabil că își și duc crucea cu mai multă smerenie, credință și înțelepciune decât reușesc să o fac eu.

      În fine, e greu să-ți păstrezi și echilibrul interior și să ataci și problemele exterioare ce trebuiesc atacate. Fiecare cum poate și Dumnezeu cu mila. Pe de altă parte, nu zic că ar fi cazul tău, dar există la noi o tendință de a fi indiferent față de problemele exterioare, a pluti peste ele, sub pretextul păcii interioare, trăirii duhovnicești, ș.a.m.d. De cele mai multe ori, mai ales în lume (în lumea monahală problema se pune un pic altfel), e o atitudine falsă, superficială sau lașă și, ceea ce este mai grav, trecute cu vederea, problemele exterioare se acumulează și mai devreme sau mai târziu bubuie, se răzbună, dând peste cap societatea în ansamblul ei și dând la iveală cât de mult a fost fals și putred atât în preocupările noastre sociale, cât și în preocupările noastre spirituale. De aceea, cu riscurile de rigoare, e bine ca din când în când să mai și spunem lucrurilor pe nume. Mă rog, nu-s eu nici cel mai bun, nici cel mai deștept, nici cel mai înțelept de pe aceste meleaguri, și, ca bun ortodox ce sunt, cred că toate bunurile astea spirituale nu se realizează în izolare, ci se compun din eforturi colective, sobornicești. Una peste alta, fac și eu ce pot și în rest, cu Dumnezeu înainte. Mulțumesc pentru gândurile bune.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s