Robia romilor și imperialismul moral american

De la bun început, aş vrea să fim clar înțeleși: cine se identifică cu trecutul trebuie să și-l asume, inclusiv în aspectele sale mai puțin plăcute. Nu poți să te mândrești cu trecutul, să fii mândru de identitatea ta națională înscrisă istoric, fără să ți-o asumi şi în ceea ce are ea mai puțin plăcut. Sau poți s-o faci, dar atunci devii jenant sub raport moral: întrucât ești dispus să treci cu vederea realitatea unor fărădelegi prezente sau trecute doar pentru a-ți întreține confortul și securitatea psihologică a unei (inevitabil) false identități. Te simți bine, şi în siguranţă, pentru că ai impresia că ești altcineva decât ești de fapt. Pentru că nu îți cunoști, sau refuzi să-ți cunoști, trecutul.

Invers, cine nu se identifică cu trecutul, dar se ocupă cu critica acestuia din urmă, o face nu în vederea desăvârșirii unei identități asumate, ca urmare a unor dureroase, dar necesare, procese de conștiință. Ci o face cu scopul de a eroda, sau chiar de a distruge, o identitate cu care nu se identifică. De aceea, în acest din urmă caz, nu putem vorbi de un proces de conștiință, pentru că pe acestea și le face fiecare (individ sau popor) pentru el. Vorbim, în schimb, fie de un fanatism anti-identitar, care nu poate sfârși decât într-o deplină amoralitate nihilistă, neputând exista conștiință și responsabilitate morală fără identitate, fie, mai grav, de un demers politic lipsit de scrupule care este înfăptuit sub masca unui imperialism moral.

Din acest punct de vedere, nu știu ce anume îl recomandă pe ambasadorul Hans Klemm ca mare preot al religiei drepturilor omului, îndreptățit, în virtutea funcției, să oficieze ceremonia penitențială de la Mănăstirea Tismana[1] (un reper al spiritualității și culturii românești, și deci, un loc cu mare încărcătură simbolică). Faptul că țara pe care o reprezintă, deși se vrea un far al democrației și drepturilor omului, a abolit sclavia mai târziu decât Țările Române și doar în urma unui război civil devastator? Faptul că, spre deosebire de elita Țărilor Române care „i-a primit cu cruzime” pe „romii care au ajuns pe aceste meleaguri”, americanii, liberi și egali în drepturi, s-au dus ei, în căutarea fericirii, peste nativii din America de Nord, pe care i-au exterminat, și nici până în ziua de astăzi nu și-au asumat în mod oficial respectiva crimă în masă? Faptul că, în anii din urmă, și deseori cu participarea robilor lor de la conducerea României, SUA au atacat și au distrus diverse state, provocând pierderi umane și economice uriașe, în numele aceluiași imperialism moral universalist pe baza căruia își adjudecă dreptul de a le da lecții și românilor? Faptul că de-a lungul perioadei Războiului Rece s-au implicat direct în debarcarea diverselor guvernări care îi deranjau, unele dintre ele alese în mod democratic, înlocuindu-le cu dictatori sângeroși pe care i-au instruit în metode de tortură? Faptul că, după episodul Guantanamo Bay, vor avea, aproape sigur, un candidat republican la președinția SUA, și poate chiar un președinte al SUA, care a declarat că vrea să reintroducă tortura și mai mult decât atât, că vrea să închidă moscheile din SUA și să le interzică accesul musulmanilor pe teritoriul țării? Faptul că colaborează fățiș cu unele dintre cele mai retrograde state de pe planetă, aflate în prima linie a sponsorizării terorismului islamic? Faptul că ambasadele lor de pe mapamond, inclusiv cea din România, fac lobby nesimțit pentru tot felul de teroriști financiari sau ecologici? Faptul că în momentul de față au, în închisori, mai mulți deținuți decât Uniunea Sovietică, iar, în ceea ce îi priveşte pe bărbaţii americani de culoare, unul din cincisprezece dintre aceştia se află în pușcărie? Sau simplul fapt că SUA și-au cerut oficial scuze pentru sclavie, tardiv (pardon cu capul spart, cum s-ar spune), abia în anul în care au ales primul președinte de culoare, șterge cu buretele toate aspectele enumerate mai sus și, pe cale de consecință, generează dreptul ambasadorului Klemm de a se instala în postura de mare preot al drepturilor omului, îndreptățit astfel să oficieze ceremonia penitențială de la Tismana?

Părerea mea este că prin intermediul ambasadorului lor, care deja și-a demonstrat capacitatea de a umili un întreg Parlament (vezi cazul legii defăimării, retrase ca urmare a intervenției suverane a domnului Klemm), Statele Unite lovesc în Biserica Ortodoxă de ieri, scormonind trecutul, ca să anihileze orice potențial contestatar al Bisericii Ortodoxe de azi. Cu alte cuvinte, dacă face uz de autoritatea ei asupra conștiințelor a milioane de români, într-un mod care contravine intereselor politice, economice, militare și culturale ale hegemonului, Biserica Ortodoxă Română riscă să se trezească cu activarea dosarului robiei romilor. Este un șantaj, implicit, asemănător șantajului cu dosarele clericilor care au colaborat cu Securitatea. Mai mult, dacă nu poate fi subordonată intereselor hegemonului, autoritatea Bisericii Ortodoxe trebuie subminată, cum altfel decât prin răscolirea trecutului.

Ceea ce este mai interesant, dacă facem legătura între recentul asalt pe tema vinovăției istorice a BOR și recentul demers al tehnocraților lui Cioloș ce vizează cretinizarea în masă prin eliminarea studiului istoriei, este faptul că, la fel ca și până acum, scăderea autorității instituțiilor tradiționale, ca urmare a instrumentării unor nefericite dosare istorice, va fi un proces unilateral, al cărui rezultat va fi consolidarea falsei autorități morale a hegemonului. Cu alte cuvinte, ca și până acum, vom avea demitizare cu sens unic și cu beneficiar clar identificabil în persoana hegemonului. Cum altfel s-ar putea explica receptivitatea generală a spațiului românesc la tupeul cu care ambasadorul Klemm își asumă rolul de mare preot al drepturilor omului? Cum altfel, decât printr-o cunoașterea parțială a istoriei (crimele noastre, nu și pe-ale lor), s-ar putea pune în scenă ritualuri purificatoare precum cel de la Tismana, care, după cum am arătat, au o foarte mare miză geopolitică?

Ca să fie clar, eu nu contest aici validitatea istorică a afirmațiilor ambasadorului Klemm. Ca orice instituție înscrisă în durata istorică, Biserica Ortodoxă nu a acumulat doar un tezaur de bogăție spirituală și culturală, ci și o sumedenie de păcate care îi apasă conștiința, o serie de examene istorice picate (sau trecute, dar cu notă mică), cazul robiei romilor nefiind singurul. Ceea ce contest eu aici este autenticitatea demersului moral prezidat de ambasadorul Klemm și, pe cale de consecință, autoritatea lui de a oficia slujba de la Tismana. Ce anume îl recomandă, pe ambasadorul Klemm, mai mult decât pe, să zicem, ambasadorul Argentinei, să joace acest rol? De ce ambasadorii altor state, mult mai slabe din punct de vedere economic şi militar, dar şi cu mai puţine pete în ceea ce priveşte dosarul istoric, nu îşi permit (şi nu li se permite) să joace rolul moral jucat de SUA?

Au recunoscut SUA caracterul reprobabil al instituțiilor sclavagiste ce au jucat un rol atât de important în istoria lor? Bravo lor! Să sperăm că vor recunoaște și altele, cu toate că nu văd cu ce anume le încălzește pe victimele crimelor istorice astfel de recunoașteri tardive, care deseori devin cu atât mai grețoase datorită instrumentării lor politice. Ideea este că, pentru a fi autentic, un proces de conștiință, fie că este unul național sau individual, trebuie să fie făcut pe cont propriu. Cel ce și-l face nu trebuie să câștige prin asta decât demnitatea de a privi în față adevărul istoric care îl deranjează tocmai pentru că se referă la o istorie cu care se identifică, care nu îi este indiferentă. Dacă prin procesul de conștiință nu se câștigă o conștiință curată, ci doar bunăvoința marelui licurici tutelar, atunci nu avem de-a face cu un proces de conștiință, ci cu o farsă morală cu beneficiar (geo)politic clar identificabil.

Dincolo de aceasta, este perfect normal ca indivizii să își exprime, asemeni statelor, opiniile referitoare la diferite subiecte istorice cu încărcătură morală, care îi privesc pe alții. Nu este însă deloc normal ca astfel de opinii să fie exprimate de oaspeți, atunci când cele vizate sunt gazdele. Iar ambasadorul Klemm asta este în România: un oaspete care facilitează comunicarea dintre autoritățile române și autoritățile statului pe care îl reprezintă. Atât.

Altfel spus, este pe deplin lăudabil să-mi curăț propriul dulap de schelete. Dar dacă mă apuc să scormonesc după schelete în dulapul gazdei care m-a invitat, atunci asta demonstrează că fie sunt nesimțit, fie, ca să parafrazez imnul Rapidului, imperialist fiind, mă simt „peste tot acasă”. Lucru care nu se aplică în sens invers. Căci nu ne putem imagina, spre exemplu, un ambasador japonez, și cu atât mai puțin unul român, care să depună lângă statuia lui Roosevelt o placă comemorativă în memoria cetățenilor americani de etnie japoneză internați în lagăre de concentrare în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial sau care să depună o placă comemorativă în memoria victimelor bombardamentelor atomice de la Hiroșima și Nagasaki (o altă atrocitate pentru care SUA nu și-au cerut scuze) lângă un monument al soldaților americani care au luptat în Pacific.

În final, câteva observații. Ambasadorii SUA oricum nu au dreptul să se ocupe de procesele de conştiinţă ale popoarelor la care sunt trimişi, dar pentru a-i trimite la plimbare, ca să-şi vadă de propriile lor păcate, într-un mod mai convingător, e de dorit ca respectivele popoare să-şi facă, pe cont propriu şi în mod temeinic, propriile lor procese de conştiinţă. De fapt, chiar există o relaţie de complicitate între infantilismul identitar incapabil de a-şi asuma în mod matur trecutul şi autoritatea tutelară a licuriciului ce luminează o astfel de noapte a minţii și a sufletului. Dacă n-ar exista primul tip de manifestare, cea din urmă autoritate nu şi-ar găsi justificarea. Sau altfel spus, dacă nu ţi-ai asumat trecutul aşa cum se cuvine, pe cont propriu, refuzul autorităţii morale a licuriciului va fi automat asociat unui refuz de a-ţi asuma trecutul. Persistenţa handicapului moral justifică pseudo-autoritatea morală a licuriciului. Pe când odată ce trecutul este asumat, în mod real, acea pseudo-autoritate este deconstruită iar licuriciul este trimis automat la plimbare, ca să lumineze în bezna propriei sale istorii. Or, după cum am mai scris şi într-un articol din urmă cu câteva zile, intitulat „Minoratul perpetuu”[2], scopul licuriciului nu este acela de a-l ajuta pe minor să se maturizeze, ci acela de a rămâne el pe veci „tătuc al popoarelor” care profită de pe urma minoratului perpetuu. Scopul lui este doar consolidarea propriei dominații.

Complicitatea menţionată mai sus se reflectă, cred eu, în paralela dintre prezenţa Mitropolitului Irineu al Olteniei la ritualul de la Tismana oficiat de către ambasadorul Hans Klemm şi comunicatul oficial al Patriarhiei cu ocazia împlinirii a 160 de ani de la dezrobirea romilor[3]. În respectivul comunicat, P.F. Daniel îi menţionează pe cei câţiva clerici ortodocşi care au luat atitudine în scopul îmbunătăţirii condiţiei romilor şi în plus, recurge la argumentul de gen, „da, dar nu numai noi am făcut-o, au mai făcut-o şi alţii”. Ceea ce este adevărat. Însă nicăieri în comunicat nu apare asumarea vinovăției Bisericii Ortodoxe pentru ceea ce a făcut ea sau pentru faptul că, în loc să facă precum a învățat Hristos, a făcut și ea precum au făcut alții (autoritățile civile, elita seculară sau instituțiile din alte state). Or, în condițiile în care Patriarhia nu este în stare să-și asume și singură trecutul, intervenția tutelară a ambasadorului, bine primit de ÎPS Irineu, ajunge să se prezinte ca o necesitate: românii, în frunte cu principala autoritate morală din țara lor, nu au conștiință de producție internă, deci înseamnă că trebuie să importe de la americani, cu tot ceea ce implică asta.

Nu mă număr printre cei care recurg, în mod facil, la argumentul conform căruia nu putem judeca trecutul cu criteriile prezentului. Pentru un creștin, practica socială instituită de Hristos și înscrisă în Evanghelie implică o critică radicală atât a trecutului, a perioadei de dinainte de Hristos, cât și a viitorului, până la Apocalipsă. Iar modelul evanghelic nu este doar modelul cu care se judecă orice societate, ci și cel în raport cu care se evaluează în mod constant fidelitatea Bisericii față de propria ei temelie. Sigur, asimilarea etosului evanghelic de către popoarele creștinate, și transformarea instituțiilor lor sociale sub impactul fermentului creștin, este, ca orice aspect care ține de asimilare, și o chestiune care ține de timp. La nivel social, ca și la nivel individual, avem de-a face cu un proces de creștere spirituală, care necesită timp. Mai mult, în cazul istoriei lumii creștine, dacă acceptăm viziunea hegeliană asupra raportului dintre creștinism și modernitate, conform căreia cea din urmă reprezintă instituționalizarea seculară a idealurilor extramundane ale celui dintâi, constatăm că acest proces, tributar creștinismului, s-a realizat deseori în pofida rezistențelor istorice dezvoltate chiar de bună parte din reprezentanții clerului, care se cam învățaseră și ei cu bucuria călăririi aproapelui.

Dacă din Noul Testament, dincolo de anularea în Hristos a diferenței dintre rob și liber (Galateni 3, 28), precum și de îndemnul ca stăpânul să-l trateze pe rob ca pe un frate (Filimon 1, 16), nu se poate deduce în mod direct imperativul unei reforme juridico-instituționale (exterioare) a societății, cert este că, în istorie, Biserica trebuie să reprezinte un exemplu de sfințenie. Or, oricum am întoarce-o, sfințenia nu prea face casă buna cu deținerea de robi. Și poate că tocmai din acest motiv, cu aproximativ o mie de ani înainte de întemeierea Statelor Unite ale Americii, cel dintâi autor care a condamnat, ce-i drept, aparent doar parțial, instituția sclaviei – nu (doar) atitudinea nefrățească a stăpânului față de robul său – a fost un sfânt bizantin. Este vorba de Sfântul Teodor Studitul, care alături de Sfântul Vasile cel Mare, reprezintă cea mai importantă autoritate răsăriteană în materie de organizare a monahismului cenobitic, şi care în regulile sale stipula că nu îi este îngăduit monahului să aibă, asemeni celor din lume, rob zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu[4].

A fost nevoie de trecerea a încă vreo şaptezeci de ani de la întemeierea Statelor Unite, şi de ascensiunea generaţiei paşoptiste, pentru ca în urma reformelor politice (altimnteri promovate de unii clerici progresişti şi sprijinite oficial de înalte feţe bisericeşti), regula studită să devină o realitate efectivă în mănăstirile din Moldova şi Ţara Românească. Cu alte cuvinte, problema robiei romilor nu ţine de învăţătura Bisericii, ci de practica ei, care, nu doar atunci, ci şi acum, este departe de ceea ce ar trebui să fie. Mai trebuie spus în acest sens că, dacă asumarea onestă a trecutului este o datorie de conştiinţă, Dumnezeu nu ne va osândi nici pentru păcatele strămoşilor, nici nu ne va răsplăti pentru că suntem campioni ai oportunismului penitenţial politically correct de dată recentă, ci ne va judeca pentru ceea ce facem noi azi, din punct de vedere pastoral şi social, pentru cei cu nevoi spirituale şi materiale, inclusiv pentru romii săraci, marginalizaţi şi necatehizaţi.

Atâta timp cât Biserica îşi va asuma eşecurile istorice ca urmare a unui autentic proces de conştiinţă creştină, şi nu în virtutea nevoii de adaptare la climatul generat de imperialismul militar, politic, economic, cultural şi moral al hegemonului, faptul cu pricina nu îi va slăbi în niciun fel autoritatea morală ci, dimpotrivă, i-o va întări. Autoritatea morală slăbeşte ca urmare a cedărilor în faţa puternicilor zilei şi a internalizării, în cadru eclezial, a năravurilor lor. Astfel, pentru cedările din trecut ale Bisericii, este lovită Biserica din prezent, și de foarte multe ori nu cu intenții bune este lovită, iar pentru cedările din prezent ale Bisericii va fi lovită Biserica din viitor. Însă, chiar dacă creştinismul se înscrie într-o istorie de două mii de ani (cu bune şi cu rele) care coboară până la anul naşterii lui Hristos, viaţa creştină (re)începe întotdeauna acum, în prezentul Întrupării.

Să sperăm aşadar că românii vor învăța să trăiască în lumina Evangheliei, nu la lumina licuriciului, ce se hrăneşte din bezna minţilor şi sufletelor noastre.

[1] http://www.activenews.ro/stiri-social/Ambasadorul-SUA-Hans-Klemm-la-Manastirea-Tismana-Romii-care-au-ajuns-in-Valahia-si-Moldova-in-secolul-XIV-au-avut-parte-de-o-primire-cruda.-Printre-stapanii-lor-s-a-numarat-si-Biserica-Ortodoxa-Romana-130345

[2] https://alexandruracu.wordpress.com/2016/02/17/minoratul-perpetuu/

[3] http://basilica.ro/minoritatea-romilor-de-la-robie-la-libertate-si-sperana-111962.html

[4] http://legacy.fordham.edu/halsall/source/theostud-rules.html

About Alexandru Racu

Născut în Bucureşti pe 4 Martie 1982. Absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, Master în Studii Sud-Est Europene la Univeristatea din Atena şi doctor în filozofie politică al Universităţii din Ottawa.
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Robia romilor și imperialismul moral american

  1. Ghita Bizonu' spune:

    Dobitocul ar trebui intrebat daca a auzit de clipperul Nightingale
    Sau daca a zucit de codicele muncii de claca. Sa i se traduca Golescu – pagina in care descria sitiatia tranailor.
    Si in final sa fie bagat in dna ma-sa ptr ca de abia in anii 60 au abolit segregatia. Ca in anii 70 activistele ERA erau taxate ca curve si catele.
    Si sa fie intrebta de ce a fosta asasinat Romero in timpul slijbei? Care a fots implicarewa SUa in genocidul din Guatamala (cca 200.000 nayasi ucisi „democratic”) ? El ce facea atunci (anii 90 !!) Dar cum ramane cu calugarutele americane vioplate si ucise de acolitii locali ai CIA?!

    Pliuna de cruzime? Poate! Insa ceva mia putina cruzine decat in el Salvador

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s