Așa-numita corectitudine politică: o lămurire

Vlad Levente Viski, de la organizaţia MozaiQ ce militează pentru drepturile minorităţilor sexuale, afirmă pe facebook că avem nevoie în România de o implementare „mai agresivă a PC-ului”[1], adică a corectitudinii politice. Cum corectitudinea politică se află deseori în centrul dezbaterilor dintre dreapta şi stânga, oamenii find desoeri atacaţi fie pentru că au trădat dreapta prin corectitudine politică (am păţit-o şi eu la vremea mea), fie pentru că au trădat stânga prin lipsă de corectitudine politică (am păţit-o şi pe asta, dar oarecum diferit, în sensul în care „stângiştii” nu mă vor recunoaşte niciodată ca fiind „unul de-al lor” datorită lipsei mele de corectitudine politică), profit de oportunitate pentru a-mi clarifica poziţia faţă de acest subiect. Din capul locului, ţin să precizez că, spre deosebire de acei oameni de dreapta care tind să-şi justifice mai toate mizeriile şi perversităţile (discut aici conform propriilor mele criterii de judecată) prin invocarea unui (chipurile) sănătos non-conformism în raport cu totalitarismul PC, eu personal nu am o problemă cu orice este desemnat de dreapta, în mod peiorativ, drept PC, ci cu faptul că de foarte multe ori militanţii PC comasează o serie de poziţionări ce necesită un tratament diferenţiat, reducându-le la cel mai mic şi cel mai nazist numitor comun, şi înfierându-le la pachet conform argumentului de tip „reductio ad Hitlerum” (dacă ai spus ceva cu care Hitler se întâmplă să fi fost, punctual, de acord, asta demonstrează că eşti de fapt un nazist). Deşi uneori perfect legitime (după cum voi clarifica în cele ce urmează), măsurile militanţilor PC sunt alteori agasante sau de-a dreptul samavolnice. Trecând prin diverse forme de cenzură sau de „public shaming by a mob of PC activists”, ele pot merge de la intruziunea în programa şcolară fără acordul familiei până la amendarea sau încarcerarea celor care încalcă canonul PC. Mai mult, în forma sa samavolnică sau doar agasantă, epurarea de tip PC are deseori un efect de înstrăinare a unor categorii de oameni care, altminteri, sunt în principiu disponibili să colaboreze (chiar şi) cu militanţii PC într-o serie de chestiuni ce ţin de binele comun. Deseori, PC-ul sperie peştii care sfârşesc astfel în năvodul neoconservator. În ceea ce mă priveşte, discursurile pe care militanţii PC le comasează şi le atacă reducându-le la cel mai mic şi mai nazist numitor comun sunt, în mare, de cinci tipuri, pe care le voi menţiona în cele ce urmează, precizând de asemenea modul diferenţiat în care, din punctul meu de vedere, trebuie tratate fiecare în parte:

  1. Judecăţi de valoare exprimate în mod elegant, fără intenţia de a provoca şi de a jigni pe cineva. Spre exemplu, poziţia Papei vizavi de anumite practici sexuale. Respectând dreptul celeilalte părţi de a avea propria ei părere, un om sănătos la cap, care se întâmplă să nu fie de acord cu acele judecăţi, sau se simte vizat de ele, le va trata fie cu propriile sale contra-argumente, fie cu indiferenţă. Un isteric, care este el hristofob, deşi îi acuză pe creştini de homofobie, sau cineva care nu şi-a rezolvat complexele de vinovăţie şi/sau inferioritate, nu se va simţi bine până când nu le va închide gura cu pumnul tuturor celor care nu gândesc ca el, până ce societatea în ansamblul ei nu va deveni oglinda strălucitoare a propriului său sine – vai, eşti minunat, dar cum aş putea să nu fiu de acord cu stilul tău de viaţă, iar Papa, desigur, este un nazist!
  2. Aceleaşi judecăţi de valoare, dar exprimate într-un limbaj vetust, ditriambic şi pietist, deseori fără să se ţină cont de faptul că audienţa în faţa căreia se exprimă astfel de păreri este totuşi din secolul XXI. Gen: „să ne păzească Dumnezeu de păcatul sodomiei, aceasta mare spurcăciune este, şi atrage mânia Domnului precum odinioară, în vremea lui Lot.” Astfel de poziţionări stârnesc de cele mai multe ori, şi uneori pe bună dreptate, amuzamentul oamenilor cu vederi liberale, dând naştere unor ironii muşcătoare. Oamenii cu vederi liberale dar sănătoşi la cap şi care îşi respectă totuşi, la modul elementar, concetăţenii care trec mai lent de la un registru istoric la altul, se vor limita la astfel de atitudini sau, din nou, vor manifesta doar indiferenţă.
  3. Utilizarea publică a unor cuvinte gen „poponar”, „jidan”, „ţigan borât”, etc. Dreapta cea mai rudimentară acuză totalitarismul corectitudinii politice când nu este lăsată „să se exprime” în modul respectiv. Însă aici vorbim de o chestie ce ţine de normele elementare de civilizaţie. Nu sunt de acord cu amendarea sau încarcerarea oamenilor care îşi exprimă convingerile utilizând termenii respectivi, dar marginalizarea lor este un act de igienă publică elementară. Cu alte cuvinte, dacă vrei să te exprimi aşa, nu ai ce căuta în mass-media mainstream, ci te duci să-ţi deverşi lăturile într-un cotlon al internetului, alături de specimene care nu sunt deranjate de mirosul tău. Este adevărat, pe măsură ce raportul dintre mass-media şi social media se modifică, discuţia despre zonele în care acest discurs trebuie interzis va evolua şi ea pe bună dreptate.
  4. Poziţionări de tip negaţionism, revizionism istoric sau rasism cu presupusă întemeiere ştiinţifică. Datul cu părerea fără o cunoaştere temeinică a informaţiei ştiinţifice/istorice, sau, mai rău, manipularea deliberată a acestei informaţii cu scopul reabilitării şi promovării anumitor ideologii și regimuri cu caracter criminal (de dreapta sau de stânga). Pentru combaterea acestor probleme, aceste discursuri nu trebuie interzise, pentru că mulţi vor zice, aha, păi sigur sunt adevărate, altfel de ce le-au interzis! Nu. Lăsând la o parte faptul că în unele cazuri există şi nuanţe mai greu de clarificat, iar cercetării nu trebuie în niciun caz să i se pună botniţă, aceste discursuri trebuie aduse în sfera publică şi demolate acolo, cu argumente, într-un mod cât mai vizibil cu putinţă. O măsură binevenită în cazul acesta ar fi garantarea dreptului la replică, sau obligativitatea celor care ies public cu astfel de poziţii de a confrunta, în lumina reflectoarelor, un specialist în domeniu. Într-o astfel de situaţie, cei mai mulţi savanţi de debara vor fugi ca potârnichile înapoi în cotlonul lor de internet unde îşi intoxică propriul public limitat atât din punct de vedere numeric cât şi din punct de vedere al gândirii. La noi, problema e că deseori susţinătorii versiunii autentic ştiinţifice care apar la televizor nu sunt, în ceea ce prievşte nivelul argumentării şi stăpânirea informaţiei relevante, cu mult peste negaţioniştii şi sofiştii ceva mai versaţi. Este o mare problemă ce priveşte calitatea dezbaterii în România. Şi aici, ca şi în alte cazuri, avem nevoie întâi de toate de învăţământ de calitate şi de accesul expertizei de calitate în mass-media. Nu de forme fără fond, adică PC varianta hardcore într-un climat cvasianalfabet.
  5. Fraze de gen: „moarte ţiganilor!”, „scoateţi cuţitele”, ş.a.m.d. Aici facem trimitere direct la Codul Penal. Amendă usturătoare, iar atunci când e clar că nu avem de-a face doar cu un acces pasager de teribilism juvenil, la puşcărie. Din păcate, în România genul acesta de discurs se desfăşoară pe alocuri bine-mersi (vezi spre exemplu „Capitalism pe pâine”). Mai mult chiar, acest gen de discurs, sau cel puţin discurs care se apropie periculos de mult de această zonă, îl întâlnim şi în publicaţii online unde semnează şi intelectauli subţiri, care altminteri au practicat, sau chiar continuă să practice, political correctness-ul în forme relativ rudimentare.

Acestea fiind spuse, militantismul PC care nu operează pe baza diferenţierilor mai sus menţionate, şi deci cu nuanţele de rigoare, îl resimt ca pe o formă de atac la adresa libertăţii de gândire, ca pe o formă de hărţuire şi agresiune. Drept care, îmi rezerv dreptul de a reacţiona la rândul meu agresiv atunci când sunt agresat şi hărţuit.

[1] https://www.facebook.com/vladviski/posts/10208432049737692?pnref=story

Anunțuri

Despre Alexandru Racu

Născut în Bucureşti pe 4 Martie 1982. Absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, Master în Studii Sud-Est Europene la Univeristatea din Atena şi doctor în filozofie politică al Universităţii din Ottawa.
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Așa-numita corectitudine politică: o lămurire

  1. He he … interesantă categorisire dar nu prea operațională din păcate.

    Asta pentru că există tendința clară, printr-un mecanism cvasi-orwelian, de a aplica punctul (3) la discursuri de tipul (1) și (2) pentru a nu le face astfel „prezentabile” sau măcar citibile – cvasi-impunerea termenului de rrom fiind un exemplu ( deși aici e pe undeva o amuzantă cursă : termenii noi inventați tinzând să capete rapid o conotație chiar mai proastă decât cei inițiali, incorecți politic 🙂 ).
    Mai interesant e ce se întâmplă la (4) : în condițiile în care la multe aspecte știința nu e nici pe departe aproape de răspunsuri certe și definitive în multe domenii – și probabil nici nu va fi niciodată, aici e altă discuție – se încearcă marginalizarea si chiar inculparea oponenților printr-un discurs „științific” deci la care nu are cum exista o alternativă – confundându-se de regulă aspectele explicative cu cele normative. Asta deși cum ați remarcat bine in România un asemenea demers e cvasi-sabotat din start de impostura extrem de răspândită în lumea academică. 😦
    Și tot la punctul (4) există și aspectul – extrem de delicat dar rar adus în discuție că unele prezentări și documentări științifice, cât se poate de corecte, sunt de-a dreptul periculoase tocmai prin detaliile pe care le furnizează : de ex. studiile despre Holocaust și ultra-popularizarea lor pot funcționa bine câtă vreme premisa conform căreia audiența se va simți rușinată/își va mobiliza energiile interne pentru stârpirea răului. Dar ce te faci de ex. când ai o situație precum cea observată de un amic în țările arabe unde unul din primele lucruri pe care el menționau tinerii despre Europa e că acolo a trăit unul care „i-a rezolvat corespunzător” pe dușmanii lor … ? Mai un pic și e cam ca și cum ai da instrucțiunile de folosire … 😦

    Iar la (5) – pe undeva astfel de înjurături nu sunt doar benigne ci chiar pot fi pe post de supapă de siguranță. În fond experiența OTV-ului, post care a fost extreem de aproape de un caz de manual în ceea ce privește punctul (5), e mai degrabă un argument că în 90% din cazuri curentele main-stream sau pur și simplu bunul simț ajung să dezumfle astfel de situații … dar na – rămân restul de 10% cazuri e drept.

    Oricum – foarte interesant articol.

  2. Pingback: Legea anti-defăimare și onoarea slugilor | Calea de mijloc

  3. Pingback: Big brother antirasist și big brother antianticorupție | Calea de mijloc

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s