Colectiv : Ultimul Cuvânt

Imediat după tragicul incendiu din Clubul Colectiv au apărut reacții din partea unor creștini referitoare la legătura dintre presupusul satanism al trupei Goodbye to Gravity, sărbătoarea Halloween, și nenorocirea care s-a întâmplat. Pe lângă faptul că picau precum nuca în perete, reacțiile respective erau, cel puțin cea mai mare parte din ele, și completamente stupide. La momentul respectiv, le-am respins în mod expeditiv prin câteva remarci, fiind de altminteri prea afectat de cele întâmplate ca să mă lansez într-o polemică oțioasă, total nepotrivită la momentul respectiv. Ulterior, unii, inclusiv unii dintre cei care s-au grăbit să tragă concluziile mai sus menționate, provocând o reacție generalizată de revoltă, inclusiv în mediile bisericești, au încercat să stabilească legături, ce-i drept mai puțin clare, între elementele menționate mai sus, invocând de data aceasta satanismul explicit, al unei trupe de black metal care concertase la Colectiv în aprilie 2014, cu vreo două săptămâni înaintea Sfintelor Paști. Cei de la Cuvântul Ortodox au publicat recent un interviu cu solistul trupei respective, fapt care a generat o discuție la rubrica de comentarii la care am luat și eu parte (http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2015/11/27/satanism-terorism-erik-danielsson-watain-interviu-black-metal-clubul-colectiv-istoria-muzicii-metal-este-plina-de-cladiri-incendiate/), și ulterior, au preluat câteva articole critice la adresa muzicii și culturii rock, de data asta, ce-i drept, mult mai subtile și mai bine argumentate, și cu care sunt nevoit să fiu, în bună parte de acord (http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2015/11/29/opinii-despre-rock-si-satanism-muzica-emotiile-si-modelarea-politica-a-comportamentelor-fost-muzician-rock-de-talie-internationala-milioane-de-artisti-invoca-implicit-fie-pe-dumnezeu-fie-pe-sa/).  Însă, cu completările și rezervele de rigoare, exprimate mai jos, în acest articol în care am încercat să sintetizez poziția mea teologică cu privire la tragicul eveniment din noaptea de 30 octombrie și la întreaga dezbatere pe care acesta a iscat-o în cadrul Bisericii.

1. Rockul este un curent muzical foarte vast, și există puține formații care își asumă explicit un mesaj satanist. Dar chiar și din punctul de vedere, mai subtil și mai profund, al stării de spirit pe care o cultivă muzica[1], echivalarea generalizată a rockului cu satanismul mi se pare exagerată. Între demonic și dumnezeiesc există multe nuanțe și stări intermediare, multe dintre ele regăsindu-se, în ceea ce mă privește, inclusiv în mare parte din muzica rock. Dacă pe de o parte este perfect adevărat că există (și) rock satanist, pe de altă parte, mărturia de ansamblu a Bisericii include mărturia referitoare la existența și lucrarea diavolului. Iar învățătura Sfântului Petru, oricât de înapoiată ar fi ea în viziunea omului contemporan, rămâne aceeași în veac: „Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5, 8). Din acest punct de vedere, atunci când vine vorba de rockul satanist, pe care cel mai mulți îl ascultă din pur teribilism, în mod paradoxal, mărturia oricărui creștin responsabil coincide cu cea a solistului (satanist) de la Watain: „stai … departe. Acesta e terenul vrăjmașului.”[2]

2. A le spune tinerilor asta fără complexe și în mod neechivoc, nu este totuna cu a le spune nu mai ascultați rock, nu mai mergeți în cluburi, ș.a.m.d. Evident, dat fiind faptul că vorbim de niște activități lumești și de o componentă a culturii seculare ce conține suficiente ambiguități, este normal ca Biserica să mențină o anumită distanță sobră față de fenomenele și manifestările în cauză. Dar această distanță nu trebuie să se traducă și într-o distanță față de oamenii (în general tinerii) care ascultă rock, merg în cluburi, ș.a.m.d. În plus, atunci când judecăm aceste fenomene, trebuie s-o facem ținând cont de gradul de maturitate al celor implicați, de contextul familial și socio-cultural în care s-au format, de propriile noastre lipsuri, de capacitatea noastră de a zidi prin ceea ce spunem. Altfel spus, e nevoie nu doar de claritate dogmatică, ci și de suplețe pastorală. Altminteri, ajungem să vorbim doar ca să ne auzim noi între noi, în timp ce pe cei din afară nu facem decât să-i înverșunăm și mai tare.

3. La rigoare, este firesc să existe în Biserică o tensiune între cei care insistă asupra purității mesajului, și cei care subliniază și nevoia de a găsi modul adecvat de a-l comunica, între cei care insistă asupra rătăcirilor care, într-o măsură mai mare sau mai mică, se reflectă în orice cultură dezvoltată pe terenul naturii căzute, și cei care, dimpotrivă, caută să valorifice potențialul spiritual care se reflectă, într-o măsură mai mare sau mai mică, în mai toate culturile (excepție făcând Watain sau alte mizerii de gen), între cei care pun accentul mai mult pe pasaje mai contemplative, precum cel al Apostolului Ioan – „Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el; Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume.” ( 1 Ioan 2, 15-16) – și cei care pun accentul și pe pasaje mai misionare, precum cel al Sfântului Apostol Pavel: „Cu iudeii am fost ca un iudeu, ca să dobândesc pe iudei; cu cei de sub lege, ca unul de sub lege, deşi eu nu sunt sub lege, ca să dobândesc pe cei de sub lege; Cu cei ce n-au Legea, m-am făcut ca unul fără lege, deşi nu sunt fără Legea lui Dumnezeu, ci având Legea lui Hristos, ca să dobândesc pe cei ce n-au Legea; Cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc; tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii.” (1 Corinteni 9, 20-22), și, aș adăuga eu, dacă tot veni vorba de părintele Necula, cu rockerii m-am făcut rocker, ca să pot să le vorbesc pe înțeles și să ajung la inima lor. La rigoare, tensiunea mai sus invocată poate fi mai degrabă un semn de sănătate eclezială. Totul e ca ea să fie una constructivă, nu una distructivă, hrănită de tendințe sectare și orgolii personale. Cred că ar fi o mare greșeală să începem să ne spargem acum capetele unii altora, pentru că în Biserică este un Duh, dar darurile sunt multe, iar armonizarea lor, mai ales în situații de criză, nu este întotdeauna la îndemână. În fine, este de sperat că vom ști să evităm atât erorile Catolicismului de după Vatican II, în speță un „aggiornamento” falimentar, cât și o eroare cu sens opus (să-i zicem un „închistamento”) dar nu mai puțin fatală și care, cred eu, reprezintă principala amenințare pentru Ortodoxie. Iar asta depinde foarte mult de felul în care vom ști să lucrăm împreună, în Biserică, valorificând ceea ce ne diferențiază ca persoane.

4. A recepta necritic cultura modernă, cu rock cu tot, fără încercarea de a deosebi, cum bine s-a spus, nu doar textele, ci și duhurile de dincolo de cuvinte, care transmit în mod inefabil infinit mai mult decât se poate transmite în cuvinte, e o abordare la fel de păguboasă ca și respingerea, la fel de necritică și de nenuanțată a acestei culturi în totalitatea ei. Este extrem de greu să trasezi, în fiecare caz în parte, frontierele care separă demonicul de uman și de divin, să sesizezi toate nuanțele, să evaluezi toate fațetele. De aceea, judecățile globalizante și pripite, care trădează o insuficientă înțelegere a fenomenului, se cuvine să fie respinse. Și când vorbesc de neînțelegerea fenomenului, mă gândesc și la modul la care, deseori, sunt afectați de această contaminare cu o spiritualitate de factură dubioasă tocmai cei mai înverșunați talibani ai ortodoxismului și românismului. Rockul, după părerea mea, e un succesor târziu al romantismului. Dacă spunem că rockul este cu dus și întors, lucrurile stau așa și pentru că romantismul în general este cu dus și întors, și am dat mai devreme exemplul poetului nostru național, Mihai Eminescu, care ar putea fi scos drept „satanist” pe baza unei grile de evaluare mult mai puțin riguroase decât cea aplicată de către adepții talibanismului hermeneutic celor de la Goodbye to Gravity. Citiți „Eu nu cred nici în Iehova”, „Rugăciunea unui Dac”, sau „Demonism” (Warning! Explicit Lyrics!). Firește, Eminescu a fost un geniu, Goodbye to Gravity a fost doar o trupă underground cu aripile frânte mult prea devreme. Dar nu despre asta e vorba aici. Revenind, să deducem din analiza duhovnicească a liricii eminesciene că soluția practică a acestui exercițiu estetico-duhovnicesc este dărâmarea statuii poetului din curtea Mănăstirii Putna, urmând să rămână doar cea din fața Ateneului? Ar fi, evident, o prostie catastrofală, cu nimic mai prejos decât eventuala canonizare a poetului pe care mulți o solicită, iar faptul cu pricina, la fel ca multe altele, nu face decât să indice în ce măsură mediile ortodoxe sunt ele însele afectate, fără să-și dea seama, de curente dubioase precum romantismul național. Afirma cineva pe site-ul Cuvântul Ortodox că nu este normal ca un creștin să urle în microfon. Admit. Iar administratorii site-ului aminteau faptul că și comuniștii și fasciștii au utilizat muzica în procesul de diseminare și consolidare a religiilor politice pe care le propovăduiau, subliniind în același timp că trebuie să fim coerenți și să ne ducem ideile până la capăt. Bun. Atunci probabil că ar trebui amintit că fasciștii autohtoni, altoiți pe trunchiul ortodoxiei strămoșești, se foloseau de o melodie intitulată „Sfânta Tinerețe Legionară”, care și în zilele noastre se cântă pe la mănăstiri, la nivel înalt, existând altminteri pe youtube și un binecunoscut clip „viral”. Și dacă e adevărat că nu e totuși ok ca un creștin să urle în microfon, mult mai adevărat este că nu e deloc ok ca un creștin să celebreze prin muzică un asasinat (este vorba de „lichidarea trădătorului Stelescu”) care altminteri prezintă tulburător de multe asemănări cu lichidarea satanistului Euronymous de către satanistul Varg (https://en.wikipedia.org/wiki/Euronymous#Murder_and_aftermath).

5. Prin toate astea vreau să spun că, înainte de a-i arăta cu degetul pe rockeri, ar trebui să ne întrebăm sincer și cât de consistentă este mărturia noastră, nu doar la nivel individual și la momentul actual, ci și la nivel eclezial și din perspectiva duratei istorice. Să ne întrebăm dacă și în ce măsură eșecurile creștinismului, atât cele din trecut cât și cele de azi, au contribuit la emergența culturii pe care o criticăm și la alimentarea diverselor ei aspecte negative. E o distanță mare între lipsa de discernământ, insuficienta maturitate duhovnicească și efectele inevitabile, inclusiv asupra Bisericii, ale ființării în spațiul culturii moderne, pe de o parte, și satanism, pe de altă parte. Altminteri, este stupid, și trădează o profundă lipsă de înțelegere a fondului problemei, să-ți cășune pe rockeri, chiar dacă da, e o problemă cu cultura modernă, la fel cum este stupid să faci o fixație cu cipurile, deși da, este o problemă și cu statul modern (Leviathanul). Înseamnă să împungi ca berbecul cu coarnele în copac fără să vezi de fapt pădurea. Cei dintre noi care în relația lor cu Dumnezeu n-au rămas niciodată în urmă la capitolul maturitate spirituală, care se știu nepătați de niciun fel de complicitate mai mult sau mai puțin vinovată cu duhul lumesc (sau drăcesc), în fine, care se cred mai virtuoși decât cei peste care a căzut turnul Siloamului (Luca 13, 4), să arunce primii cu piatra. Pe de altă parte, mult mai gravă decât eventuala contaminare cu duhul impur ce se regăsește în cultura modernă (sau, potrivit unora, ce o definește în totalitatea ei) este situația în care, în încercarea lor de a se izola de efectele acestuia, unii creștini ajung în situația nu doar de a nu mai fi în stare să înțeleagă nimic din viața contemporanilor lor, și pe cale de consecință, în incapacitatea de a mai comunica normal cu ei, ci și, mult mai grav, în unele cazuri cu totul nefericite, ajung chiar să nu mai fie în stare să empatizeze cu frații lor mai mult sau mai puțin risipitori. Abia aici ajungem cu adevărat pe „terenul vrăjmașului”.

6. Tema raportului dintre spiritualitate și artă este mult prea complexă pentru a putea fi tratată în pripă, la cald. Dovadă că reacțiile precipitate anti-rock, care au apărut imediat după incident, au fost în general stupide, unele incredibil de stupide, mai ales dacă ținem cont totuși de capacitățile intelectuale ale unora dintre autori. Mai târziu, când lucrurile s-au mai liniștit, au apărut și poziții de acest gen mult mai subtile și mai argumentate (cu toate că vizavi de unele, îmi păstrez serioase rezerve, și mă gândesc aici în special la atacul incalificabil lansat, la adresa lui Paul Grigoriu, cu care am și polemizat în trecut, judecat, de la adăpostul anonimatului, pe motiv că nu a fost suficient de curajos ca să sară în foc, asemeni lui Adi Rugină, și că, în plus, într-un târziu, a mai reușit să și adoarmă după noaptea de coșmar prin care a trecut) (http://www.ortodoxiatinerilor.ro/despre-muzica/21477-marturia-unui-ex-rocker). Oricum ar fi, aici îi dau perfectă dreptate părintelui Aldea: dacă unul își dă cu ciocanul peste degete, nu te apuci să-i faci morală. În măsura în care chiar e cazul să-l înveți ceva, o faci înainte, când e sănătos, și eventual, dacă mai e cazul, după ce se însănătoșește. Oricât de gravă ar fi culpa, în măsura în care ea chiar există, nu te apuci, când unul urlă de durere cu arsuri de gradul doi și trei pe jumătate din corp, să-i ții ăluia prelegeri etico-estetico-teologice, să-i zici ehei, ți-am spus eu, acum uite ce ai pățit! D-aia se și vorbește de „prim-ajutor”. S-a vorbit despre acea întrebare pusă elevilor de profesorul de religie din Tudor Vianu, referitoare la Fecioara Maria, și dacă ea s-ar fi dus sau nu în Clubul Colectiv. Întrebarea pare stupidă, dar cum Sfânta Fecioară, conform părinților, este o icoană a Bisericii, cred că întrebarea este mult mai subtilă (cu toate că e posibil să fi fost formulată de cineva foarte rudimentar în gândire) și ridică tocmai problema corectei așezări a maicii noastre, Biserica, în mijlocul lumii pe care o păstorește, această problemă care s-a tot discutat zilele acestea. Iar aici se naște o altă întrebare, lămuritoare. Dacă s-ar fi dus în Colectiv când? Înainte de incendiu? Sau după? Înainte, evident, nu s-ar fi dus, la fel cum nu e cazul să avem preoți rockeri care umblă prin cluburi. După, însă, ca orice mamă, s-ar fi dus, fără să se teamă de nu știu ce contaminare, și nu ca să dea lecții, ci ca să aline, ca să plângă alături de fiicele și fiii Bisericii, greu încercați în clipa respectivă. Cred că asta e și atitudinea pe care trebuie să o aibă Biserica.

7. În fine, referitor la cele pe care le știm și pe care nu le știm, când vine vorba de planul lui Dumnezeu, știm clar că dacă rostul sfeștaniilor este acela de a proteja locurile de draci și nenorociri, ritualurile sataniste nu pot, la urma urmei, decât să lucreze în sens invers. Coincidența – ritual satanist înainte de Săptămâna Patimilor, dezastru înainte de Halloween – ne poate pune pe gânduri. Mai știm și că, nimic nu se mișcă în univers fără voia sau îngăduința lui Dumnezeu, că, pentru a nu cădea în maniheism, nu putem accepta ideea că diavolul și-ar avea propria sa sferă autonomă de exercitare a drepturilor dobândite prin contract, mai ales când e vorba inclusiv de drepturi asupra minorilor, și în general de o grămadă de oameni care, departe de a fi ei înșiși sataniști, erau doar rockeri (alții pur și simplu lucrau în localul respectiv) care se aflau în locul respectiv, fără să știe neapărat ce se petrecuse acolo înainte. Din acest punct de vedere, „de ce oamenii aceia și nu alții?”, „de ce băiatul acela de cincisprezece ani, care în mijlocul flăcărilor nu și-a părăsit prietenul de aceeași vârstă în cărucior cu rotile, aflat la primul său concert, și nu eu, care am îmbătrânit în rele?”, toate acestea sunt întrebări la care nu putem și nici nu trebuie să încercăm să răspundem. Desigur, din nenorociri se nasc și eroi/martiri, printre ei oameni precum Claudiu Petre și Adrian Rugină, cu siguranță cei mai buni din generația noastră („Only the good die young”, cum ar zice cei de la Iron Maiden). Suferința, dacă știm să o îndurăm, ne apropie de Dumnezeu și de semenii noștri, inclusiv de cei aflați în suferință, cu care de cele mai multe ori n-am putut empatiza cu adevărat tocmai pentru că, la rândul nostru, n-am știut ce înseamnă cu adevărat suferința. Dar dincolo de toate aceste aspecte, rămâne taina cutremurătoare a răului și a suferinței, pe care n-o putem pătrunde niciodată până la capăt, iar atunci când încercăm să o facem, rezultatul este că inevitabil ajungem fie la moartea lui Dumnezeu, și deci la abisul suferinței absurde și neconsolate, fie la teofania unui dumnezeu deloc simpatic, care nu poate decât să alimenteze și mai mult revolta celor cărora li se pune sare pe rană, și implicit, și ura lor față de cei care îl propovăduiesc pe acest dumnezeu, care nu este adevăratul dumnezeu, ci doar o plăsmuire a neputincioasei minți omenești. Poate că, în ultimă instanță, nu doar resentimentul generat de marginalizarea creștinismului în societatea contemporană, ci și neputința de a da un răspuns satisfăcător la această problemă fundamentală a credinței, problema teodiceii, altminteri veche de când lumea, explică reacția de blamare simplistă a rockerilor venită din partea unor creștini. În fond, nu este deloc ușor să înfrunți taina răului cu taina credinței și a iubirii, mai ales când nenorocirea te găsește nepregătit, fără ulei în candelă, acumulat în prealabil din faptele iubirii (dificultate care s-a văzut inclusiv la nivel pastoral). Mult mai simplu este să anulezi însăși ideea de taină dând vina pe rockeri, identificând un țap ispășitor, care să poată fi blamat pentru nenorocirea produsă (și după cum am mai spus, nu doar oamenii religioși caută țapi ispășitori, ci, după cum s-a văzut în cadrul protestelor, inclusiv partea chipurile mai „luminată” a societății acționează în același mod primitiv). Dincolo de tembelismul protestatar al rebelului fără cauză, sau care veșnic își caută una, dincolo de formele mai mult sau mai puțin explicite de demonism, Dostoievski a înțeles că, la nivelul cel mai profund, în spatele rebeliunii anti-teologice a lumii moderne se ascunde tocmai această neputință de a oferi un răspuns „rațional” la problema teodiceii, și că încercarea de a rezolva problema pe acest plan „rațional”, nu duce decât la stupidități insensibile care nu fac decât să sporească atât durerea cât și revolta omului care suferă. Or, așa cum rezultă din romanul Frații Karamazov, capodopera teologic-literară a marelui romancier rus, problema nu se poate rezolva decât printr-o schimbare de plan și de atitudine, răspunsul adecvat fiind nu unul teoretic, ci „credința lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6), singura care poate să-l reveleze pe Dumnezeu în întunericul lumii căzute și al suferinței omenești, și, pe cale de consecință, singura care poate să convingă cu adevărat pe cineva.

[1] http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2015/11/29/opinii-despre-rock-si-satanism-muzica-emotiile-si-modelarea-politica-a-comportamentelor-fost-muzician-rock-de-talie-internationala-milioane-de-artisti-invoca-implicit-fie-pe-dumnezeu-fie-pe-sa/

[2] http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2015/11/27/satanism-terorism-erik-danielsson-watain-interviu-black-metal-clubul-colectiv-istoria-muzicii-metal-este-plina-de-cladiri-incendiate/

[3] http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2015/11/29/opinii-despre-rock-si-satanism-muzica-emotiile-si-modelarea-politica-a-comportamentelor-fost-muzician-rock-de-talie-internationala-milioane-de-artisti-invoca-implicit-fie-pe-dumnezeu-fie-pe-sa/

 

POST-SCRIPTUM ESTETIC

Atunci când discutăm problema raportului dintre creștinism și muzică, sau artă în general, este esențial pe de o parte să trecem dincolo de formă, așa cum au făcut-o autori precum Ninel Ganea sau ex-metalistul anonim[1] (care tind să cred că e un fost membru al trupei God), și pe de altă parte să subliniem faptul că lucrurile sunt înțelese diferit în funcție de unghiul de abordare, sau mai precis depinde dacă privim lucrurile dinspre Dumnezeu înspre om sau dinspre om înspre Dumnezeu, dinspre eshatologie spre istorie, incluzând aici atât istoria lumii cât și istoria personală a fiecăruia sau, invers, dinspre istorie înspre eshatologie. Și de aceea spun că, atâta timp cât cădem de acord asupra finalității omului, istoriei și culturii, unghiurile diferite de abordare nu ar trebui să genereze neapărat antagonisme ci mai degrabă o armonie și o deplinătate pe care poate că, cel puțin bună parte dintre noi, nu o putem realiza pe plan individual. În definitiv, ce este muzica? Este un limbaj de dincolo de limbaj, un limbaj care se armonizează cu poezia atunci când este cazul, căutând să transmită și sub formă muzicală ceea ce cuvintele exprimă, sau, mai mult, să transmită sub formă inefabilă ceea ce limbajul comun, inclusiv în varianta ei poetică, nu reușește să exprime. Muzica așadar, ca și păcatele și virtuțile de altfel, deopotrivă exprimă și cultivă stări de spirit și, ceea ce este mai important, exprimă şi cultivă aspirațiile ființei umane. Este foarte important să vedem această relaţie dialectică dintre expresie a unei stări de spirit şi cultivare/întreţinere a unei stări de spirit. Melancolia, din acest punct de vedere, nu indică neapărat, sau nu indică doar, o stare de mizantropie și abdicare funestă, cum au spus unii. La bază, melancolia este o expresie a pierderii condiției primordiale, adamice. Cultivarea melancoliei te poate duce chiar și până în zona demonicului (și dacă tot veni vorba de stiluri muzicale, să nu uităm că în mai toate filmele holywoodiene, serial killerul ascultă întotdeauna nu heavy metal, ci muzică clasică :)) iar eroarea cea mare, potențial demonică, este să vezi în arta care dă expresie melancoliei nu doar o simplă expresie  (sublimă când avem de-a face cu arta de calitate) a unei insuficiențe spirituale, care (poate) deschide calea către depășirea religioasă a acelei insuficiențe, să o vezi nu ca pe o anticameră a întâlnirii cu Dumnezeu, ci ca pe o formă de autodeificare individualistă, singura care este le îndemâna condiției umane, care și-ar găsi astfel cea mai înaltă realizare nu în sfânt, ci în artist. Într-o astfel de situație, artistul nu mai este un potențial înainte-mergător către transcendență, ci capătul experienței umane, iar sublimul, ca expresie a unei creativități omenești ce nu poate  totuși să nu dea mărturie (pentru cine are urechi de auzit) de pecetea dumnezeiască imprimată asupra naturii umane de la Facere, înlocuiește astfel dumnezeiescul, dumnezeiesc care i se oferă omului de sus și care nu poate fi primit decât dacă omul renunță la mândria sa de mic dumnezeu care chipurile s-ar mântui singur prin artă. În această înlocuire a dumnezeiescului cu sublimul rezidă de fapt și ambiguitatea definitorie a romantismului despre care vorbeam. Arta, spunea părintele Savatie Baștovoi în una din scrierile sale de tinerețe (pe vremea când îmi și plăcea mai mult), este asemeni unui autocar care te duce la o mănăstire aflată în munte, dar care urcă doar până acolo unde urcă șoseaua, dar mai departe nu te poate duce. De acolo trebuie să te dai jos și să urci tu singur.

Lucrurile stau la fel și în cazul altor stări și sentimente, fie că vorbim de revoltă sau de eros. Deseori, revolta rockerilor despre care s-a tot vorbit atât, este o reacție legitimă, ba chiar și sănătoasă până la un punct, la reificarea și masificarea societății moderne, rockul exercitând o funcție protestatară nu doar în capitalism, ci și la noi în comunism, unde mulți dintre tinerii care au ieșit la revoluție au fost rockeri. Ba mai mult decât atât, spre deosebire de alte forme artistice infantil-tembelizante, lumea rockului chiar are și preocupări serioase din sfera criticii socio-culturale, care iar arată că aici avem o bază pe care se poate construi, eventual o revoltă mai bună și mai autentică, una care să vizeze întâi de toate păcatul care stă la baza răului din lume, nu una care rămâne prinsă în aporiile sistemului pe care îl contestă. Iar dacă vorbim de eros, putem desigur să tratăm subiectul dintr-o perspectivă rigoristă de gen „să se păzească tinerii de păcatul desfrânării”, sau dimpotrivă, putem să insistăm asupra faptului că în orice poveste de dragoste, chiar și cea care calcă granițele canonice sau pur și simplu sfârșește cu un fiasco dezolant, există o aspirație spre înveșnicire subliniată atât de filozofia lui Platon (vezi Banchetul) cât și de lirica lui Nichita Stănescu. Este creația lui Nichita Stănescu expresia unei „stări duhovnicești”? Dacă e să judecăm, nu neapărat rigoristo-moralist, după alcoolismul respectivului, răspunsul ar fi mai degrabă unul negativ. La fel și cu Eminescu, pe care l-am putea scoate drept „satanist” nu doar dacă îl judecăm, formal, cu grila cu care îi judecăm pe rockeri, dar și dacă privim dinspre Dumnezeu spre om, dinspre eshatologie spre istorie, și probabil că Sfântul Calinic de la Cernica, care venea dintr-un alt registru istoric care se încheie cam tot pe când explodează creativitatea eminesciană, chiar așa l-ar fi privit. Și totuși, ne dăm (sper) cu toții seama că, dincolo de forme, și uneori chiar în ciuda lor, există o diferență calitativă infinită, și pe cale de consecință o diferență enormă de potențial spiritual, între erotismul liricii eminesciene sau stănesciene și erotismul primar ce se exprimă prin tonele de junk muzical deversate zilnic pe KISS FM. Și, deși este perfect adevărat că, și din punctul ăsta de vedere, există mult rock de proastă calitate, pe de altă parte, există o diferență ca de la cer la pământ și între Stairway to Heaven și genul muzical pe care tocmai l-am menționat. De fapt, până și un scorțos ca Allan Bloom a fost nevoit să recunoască faptul că s-a compus și destulă muzică bună în cadrul contra-culturii care a debutat cu mișcarea hippie.

Dincolo de erotismul primar, mare parte din muzica contemporană, dezvoltată după apusul erei rock, care este deja în urma noastră, cultivă solipsismul, infantilismul, agresivitatea, obsesivul, apatia narcotizată pe plan socio-politic, ș.a.m.d., regresând către forme rudimentare de limbaj care pur și simplu nu prea mai conțin niciun fel de potențial de rodire duhovnicească, niciun fel valențe care să le facă, cât de cât traductibile, în limbajul tradiției. Altminteri, şi limbajul tradiţiei este denaturat la rândul său prin osificare și prin același solipsism/sectarism pe care îl acuzăm când vine vorba de alții, tocmai de acei creştini care, de frica diavolului care a pătruns în toți și în toate, s-au închis în acest limbaj crezând că, vorbind şi acţionând ca şi cum ar trăi în secolul XVII, rămân fideli tradiţiei, când de fapt lucrurile nu stau deloc aşa. Dacă acceptăm teza lui Ninel Ganea conform căreia cultura modernă a luat-o de mult la vale, și privim de sus în jos, dinspre eshatologie spre istorie, vom vedea că suntem mai toți „sataniști”, sataniștii care își asumă în mod explicit opțiunea fiind probabil la fel de puțini la număr ca și cei care, Dumnezeu știe cum, au rămas imuni la mișcarea generală a istoriei. Dacă schimbăm însă perspectiva optică, vom vedea că în mijlocul acestei avalanșe de ansamblu, sunt încă unii care urcă, prin cultură și da, inclusiv prin rock, (poate) către Duh, și care au nevoie în urcuşul lor de însoțirea Bisericii, cu atât mai mult în momentele în care urcușul ăsta pe trasee deseori prăpăstioase și periculoase, sfârșește, din motive, uneori mai ușor, alteori mai greu sau chiar imposibil de înțeles, printr-o tragică cădere în prăpastie. Eu rămân la ideea că, indiferent de nepotrivirea dintre eventualul mesaj pozitiv, duhovnicesc chiar, și modul artistic rockeresc sau de alt fel de a-l exprima, ceea ce contează în ultimă instanță este intenția artistului, disponibilitatea sa de a crește sau nu, faptul dacă la momentul respectiv al istoriei personale se află pe o pantă ascendentă, sau dacă, dimpotrivă, așa cum deseori este cazul, se plafonează sau chiar regresează.

De frica Antihristului, care deja ar fi venit (E aici! E deja aici! E în cardul tău!), unii au rupt deja punțile de comunicare, închizându-se prim unele mănăstiri și pe unele bloguri unde se aud doar pe ei. Alții, care chipurile trăiesc în lume ca monahii[2], au tras concluzia că soluția practică este să-ți ții copiii închiși în casă și să le pui numai muzică psaltică. Rezultatele nefericite ale acestui gen de educație se vor vedea și în destule cazuri se văd deja. Lăsându-i pe aceștia la o parte, trebuie spus clar că eventuala rupere a punților de comunicare dintre Biserică și cultura contemporană nu poate fi imputată doar Bisericii. Există suficiente motive pentru care Biserica să-și facă autocritica, și trebuie să și-o facă, făcându-și datoria până la capăt nu doar față de om, ci, întâi de toate față de Dumnezeu. Este adevărat că această din urmă componentă nu mai este înțelesă și acceptată de mare parte din participanții la cultura modernă, antropocentrică la origini și subumană la capătul drumului, Biserica fiind criticată de cei mai mulți nu pentru că nu și-a împlinit cu totul misiunea, în condițiile în care misiunea nu a primit-o de la oameni ci de la Dumnezeu, ci pur și simplu pentru că nu este în pas cu moda, pentru că nu sare cu hipsterii și nu dă din cap cu rockerii, așa cum fac catolicii ăia mai deschiși la minte. Dacă Biserica ar coborî în acest fel la oameni, atunci oamenii nu ar mai avea către ce să urce, și implicit, în timp, întregul potențial spiritual al culturii ar seca, sensul culturii pierzându-se. Poate că va veni și vremea când nu va mai exista, ca punte de legătură între oamenii Bisericii și oamenii (sub)culturii, decât pura empatie, mila, și să ne păzească Dumnezeu să o pierdem vreodată pe aceasta, odată cu sufletele noastre. Știm din Pateric că sfârșitul va veni atunci când nu va mai exista cale (punte de comunicare și comuniune) între frați, în cazul de față între fratele mai mult sau mai puțin bun și fratele mai mult sau mai puțin risipitor. Până atunci, eu nu pledez nici pentru „inocentarea” rockului, nici pentru metalizarea ortodoxiei, nici pentru trecerea sub tăcere a învățăturii bisericești referitoare la diavol pe motiv de necesară adaptare la concepțiile luminate ale epocii contemporane şi nici pentru abandonarea exercițiului deosebirii duhurilor în favoarea unor exerciții de imagine aducătoare de popularitate. Spun doar că, orice am face, nu trebuie să fim nepăsători, aroganți, lași, meschini sau ipocriți. Și că am face bine să nu ne grăbim să stingem lumina, acţiune care oricum nu este de competența noastră, ci să continuăm să lucrăm cât încă este lumină, să punem în valoare şi să întreţinem orice flacără, cât de plăpândă, să contiunăm să lucrăm atâta timp cât încă „n-a venit noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze” (Ioan 9, 4; 12, 35).

Mai jos o melodie, cu aspiraţii perfect ortodoxe (ce aspiraţie poate fi mai ortodoxă decât aspiraţia către Înviere), fie că vorbim de literă sau de duh, care ilustrează perfect ceea ce vreau să spun :

[1] http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2015/11/29/opinii-despre-rock-si-satanism-muzica-emotiile-si-modelarea-politica-a-comportamentelor-fost-muzician-rock-de-talie-internationala-milioane-de-artisti-invoca-implicit-fie-pe-dumnezeu-fie-pe-sa/

[2] Vezi pentru mai multe detalii acest articol al lui Bogdan Duca, articol faţă de care am altminteri unele rezerve, dar care pune punctul pe i din multe puncte de vedere : https://bogdanduca.wordpress.com/2015/11/23/despre-fundamentalism-dar-cel-crestin/

About Alexandru Racu

Născut în Bucureşti pe 4 Martie 1982. Absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, Master în Studii Sud-Est Europene la Univeristatea din Atena şi doctor în filozofie politică al Universităţii din Ottawa.
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

12 răspunsuri la Colectiv : Ultimul Cuvânt

  1. Cuvantul Ortodox spune:

    Draga Alex, cateva nedumeriri, observatii

    – in primul rand, trebuie tinut cont ca discutia despre rock de pe siteul nostru este destinata unei anumite audiente, care, evident, nu este aceeasi cu cea care consuma rock sau merge in cluburi. Este vorba de a ridica unele probleme pentru a ajunge, daca se poate, la o viziune comuna, in interiorul Bisericii, adica printre noi, cu privire la acest fenomen. Nu discutam acolo metodele potrivite de misionarism. Mai mult decat atat, postarea despre Watain nici macar nu era despre rock in general, ci despre o devianta satanista cu aspecte dubioase si oculte. Iesim din zona muzicii si a life style-urilor pentru a ne apropia de ceva care miroase urat si nu stim inca ce e (mesaje si indemnuri despre violenta, satanism practicat cu scopul de a obtine „stari” etc.). Abia a doua postare este despre rock in general. Faptul ca la postarea despre Watain s-a ajuns sa se discute despre rock in general si despre ce s-a intamplat la Colectiv este mai mult din cauza comentariilor.

    – in al doilea rand, una este opinia noastra, alta este opinia comentatorilor de pe site. E bine sa fie clara diferenta, altfel ajunge sa fie atribuit Cuvantului Ortodox orice spusa a oricarui comentator. Iar pe subiectul asta nici macar nu exista suprapunere perfecta nici intre admini, dupa cum se poate constata deseori.🙂 Tocmai de aceea discutia e deschisa.

    – in al treilea rand, nu prea vad noima replicii legata de imnul legionar. Parerea noastra despre fenomen o stii foarte bine. Si am folosit termenul de „fascism”, in loc de nazism, special sa fie cat mai general. Insa, din nou, nu inteleg noima argumentului.

    – in fine, citezi o enormitate care a fost spusa despre Paul Grigoriu si faci trimitere la o postare de pe siteul nostru. Insa nu am reusit sa detectam asa ceva si nu am fi admis nici in postare, nici la comentarii, asemenea bizarerii.

    Altfel, cu multe din cele spuse de tine pot spune ca sunt de acord, altfele sunt discutabile, insa, subliniez, discutia e deschisa.

    • Ca să fiu clar înțeles. Contextul în care a fost elaborat articolul meu este discuția care s-a iscat pe site-ul vostru. Asta nu înseamnă, și repet și subliniez, nu înseamnă că remarcile mele critice vă vizează pe voi. Am discutat la modul general despre atitudini și poziționări din cadrul Bisericii, și despre atitudini mai puțin sau deloc coerente. Este și cazul chestiunii ce privește fascismul. N-am spus că voi sunteți anti-rock dar filo-legionari, ci că există suficient de mulți oameni cu astfel de atitudini, sau care strecoară țânțarul și înghit cămila. Și nu putem să spunem că nu este o problemă a Bisericii, fără ca asta să însemne că asta este învățătura Bisericii. Dar din multe puncte de vedere, cei pe care vrem să-i tămăduim, ne pot răspunde dar doctore vindecă-te pe tine însuți. Știu că lucrurile sunt mult mai încâlcite, și se suprapun deseori, dar sunt și dintre cei care, per ansamblu, sunt tare severi cu unii, și tare îngăduitori cu alții, adică nu sunt corecți. Mă rog, cu toții avem lipsuri și cred că fiecare trebuie să-și facă propria introspecție în lumina acestui nefericit eveniment, și a scandalului care a urmat, să vedem fiecare dacă și unde am greșit.

      În ceea ce privește atacul la adresa lui Paul Grigoriu (zis și Slayer :)), acesta apare în textul original, nu și în ceea ce ați preluat voi. Din greșeală am dat linkul de pe site-ul vostru. Îmi cer iertare și am să modific. În orice caz, chiar și dacă ați fi preluat în întregime, critica oricum nu v-ar fi vizat pe voi ci pe autorul textului. Nu înseamnă că dacă preiei un text ești de acord cu el în întregime, și e obositor uneori să scrii câte o notă la fiecare text, în care să explici cu ce ești și cu ce nu ești de acord.

      • Spre exemplu, articolul ex-metalistului anonim a fost preluat de la Roncea. Roncea, din câte știu eu, este cu Sfântul Eminescu. Domnul Codrescu, ca și mine, nu este cu Sfântul Eminescu, dar nici cu satanistul Eminescu. În schimb, este cu sfânta tinerețe legionară până la moarte. Și este camarad cu Paul (Slayer) Grigoriu de multă vreme, și zău dacă am înțeles de ce s-a găsit să-i spună bietului om că metaliștii se cam joacă cu „flăcările iadului”, taman atunci când omul era în doliu, avea mai mulți prieteni morți, și abia ce scăpase el însuși cu viață? Adică, dacă a ținut atât de mult la puritatea Ortodoxiei, de ce nu s-a distanțat de individ din timp, că scrie cu ei de ani de zile? Nu s-a gândit că prin colaborarea cu metaliștii promovează o învățătură de credință greșită, care îi împinge pe cei tineri pe cărări greșite? Altminteri, cu mine s-au certat pe motiv că aș fi fost, chipurile, prea purist. Mă rog, nu vreau să mă bag între ei. Ei se ceartă, ei se împacă. Probabil că deja s-au împăcat și le doresc să rămână împăcați. S-ar mai putea spune și altele despre alții care au intervenit public, dar prefer să nu mai zic nimic. Fiecare să se cerceteze pe el însuși.

  2. Cuvantul Ortodox spune:

    @Alex:

    Pai poate reusim, totusi, sa iesim din cadrul asta redundant in care ajungem sa ne referim la aceiasi oameni si la legionarism pana si cand e vorba despre rock (daca tot ai deschis subiectul, sa stii ca era mai relevanta o trimitere la Comandorul Hoisan decat la „Sfanta Tinerete…”🙂. Nu, rockul nu e deloc inocentabil nici din acest punct de vedere). Ce ar fi sa-i lasam pe acesti domni in treaba lor? Nu cred ca sunt o referinta obligatorie.

    In ce priveste atacul la adresa lui Grigoriu, nu am reusit sa-l detectez nici in textul original. Poate nu mai vad bine…

    • Legionarismul e doar un exemplu. Și, cum am spus, se promovează și pe la mănăstiri importante, unde se presupune că ar trebui să existe mai mult discernământ decât în cluburi, nu doar pe blogul lui Codrescu. Se pot da și alte exemple, de la alți domni. Și nu legionarismul este problema aici, nici măcar rigorismul, ci rigorismul aplicat selectiv, doar atunci și acolo când ne convine.

      „Am scris acest mic text ca reacţie la stupefianta declaraţie a unora care, după ce au scăpat de nenorocire, au putut să adoarmă liniştiţi ştiind că prietenii lor se chinuiau, ca la Auschwitz, gazaţi cu Zyklon B şi apoi holocaustaţi, doar ca să slujească actualei lovituri de stat, precum pare. Ei au putut foarte relaxaţi să NU intre, ca dragul nostru prieten Adi Rugină, să scape pe careva din foc, ci s-au dus acasă în pătuţ, ca nişte adevăraţi „ortodocşi” de duminică, ca să emită apoi atitudini în care şi-au vădit alienarea de orice precept hristic, în loc să le crape obrazul de jenă pentru laşitate, pentru glacialitate, ca şi pentru atacurile lor (camuflate sau nu), la adresa axei spirituale a acestui popor pururea muribund şi înviind.” – Despre Grigoriu este vorba. Chiar nu văd despre cine altcineva ar putea fi vorba (vezi șirul de postări de pe blogul său referitor la cazul Colectiv). Și atacul este cu atât mai urât cu cât nici autorul nu se semnează, nici cel atacat nu este numit.

      Cine este Comandorul Hoisan?🙂

      • Cuvantul Ortodox spune:

        Hmmm… Da, nu stiu ce sa zic despre acel pasaj. Trist daca e asa.

        Comandorul Hoisan – gasesti referinte pe internet… E apropiat de ND. Genul „nationalist”.

  3. Pavel spune:

    Domnule misionar Racu, dacă iubeşti cu adevărat oamenii, le doreşti mântuirea, iar dacă le doreşti mântuirea, atunci, le arăţi ceea ce este primejdios pentru sufletele şi mâtuirea lor.
    Sfinţii Părinţi învaţă că trebuie să îi iubeşti pe păcătoşi, însa trebuie să urâşti păcatul.

    Domnia ta vei răspunde în faţa lui Dumnezeu pentru sufletele pe care le sminteşti, bagându-le în cap tot felul de prostii, printre care şi faptul că prezinţi rock-ul ca pe ceva bun (nu cel declarat satanist, bineinteles – de parcă dacă nu s-a declarat satanist, înseamnă că nici nu este).
    Tocmai asta vrea şi dracul, să se ascunda pe sine si lucrările sale pentru a ne înşela mai lesne pe fiecare.
    Mai bine te-ai ocupa în continuare de teme politice, decât să sminteşti lumea abordând tematici care te depăşesc!

    Articolul domniei tale este plin de analogii şi interpretări ridicole. O compunere puerilă şi speculativă lipsită de maturitate, care nu are nimic de aface cu teologia şi duhovnicia.
    Este de-a dreptul, jalnic…

    • Ce să-i fac, nu pot și eu să mă bucur de aprecierea tuturor. Dar m-aș bucura dacă măcar ar înțelege ce am scris, după care pot să fie sau să nu fie de acord. Asta e. Dumnezeu (și cu judecata și cu) mila.

      • Altminteri, sunt mulți care se amăgesc că îi preocupă mântuirea altora, dar de fapt singurul lucru care îi preocupă este să se afișeze la Judecată cu hainele curate și cu mâinile spălate. Așa, ca Pilat.

  4. Un text dureros, care surprinde în câteva cuvinte mult mai bine decât am făcut-o eu, și probabil toți cei care au scris despre acest subiect, esența a ceea ce s-a întâmplat după Colectiv. Într-adevăr, Gheorghe Fedorovici are dreptate. În contextul de față, discuția despre compatibilitatea dintre muzica rock și creștinism, este probabil o aiureală. Problema fundamentală este cu totul alta: că pentru prima oară, o moarte care trebuia să ne unească a ajuns să ne despartă, cu o forță egală cu forța care ne unea cândva, iar asta indică faptul că ceva s-a rupt în sufletul poporului român, cel mai probabil în mod iremediabil. Paradoxal, asta s-a întâmplat tocmai în timp ce se construiește Catedrala Mântuirii Neamului. Dar după cum bine observă autorul, deși catedrala încă nu-i gata, neamul deja a dispărut, locul lui fiind luat de o sumă de indivizi fără numitor comun, indivizi care au rămas singuri, fiecare cu Dumnezeul/dumnezeul lui și cu morții lui.

    http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2015/12/mortii-fara-frontiere.html

  5. makarazov spune:

    And as we wind on down the road
    Our shadows taller than our soul

    And if you listen very hard
    The tune will come to you at last
    When all are one and one is all
    To be a rock and not to roll

    …oh, it makes me wonder

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s