Câteva observații cu privire la așa-zisa lege antilegionară

După părerea mea, Crin Antonescu a inițiat legea antilegionară datorită presiunilor la care a fost supus în vara lui 2012, când toate trompetele proeuropene îl acuzau că este un naționalist antieuropean/antioccidental, iar liderii occidentali se temeau de replicarea modelului Orban în România. Ca atare, tind să cred că Antonescu a încercat să iasă clean prin obținerea unui certificat de bună purtare de la comunitatea evreiască. În cele din urmă, după cum s-a văzut, nu i-a folosit la nimic. Tot așa, cred că Iohannis a promulgat legea respectivă cu atâta zel și datorită faptului că, la rândul său, și el se știa cu musca pe căciulă după tăvăleala pe care i-a aplicat-o Vladimir Tismăneanu cu ocazia decorării lui Octav Bjoza.

În acest sens, este cel puțin ironic faptul că printre cei care zbiară acum cel mai tare împotriva noii legi antilegionare se numără și unii camarazi care în 2012 au pus presiune pe Crin și au aruncat cu lături în el și care, măcar și indirect, via lanțul slăbiciunilor, au întreținut o relație mai degrabă amicală cu Vladimir Tismăneanu (și o relație de prietenie foarte strânsă cu prietenii domnului Tismăneanu). În plus, este iarăși ironic să-i vezi cum se plâng de faptul că acum riști să fii condamnat ca legionar dacă zici ceva de bine de x care a fost legionar, pe aceiași oameni care spuneau că dacă zici ceva rău de legionarism automat îl denigrezi/hulești pe x care a fost intelectual sau „sfânt legionar”, și care prin faptul cu pricina legitimează retroactiv legionarismul.

Prin modificările aduse, în speță referirea explicită la legionarism, noua lege contracarează un sofism penibil (iar de acum înainte, din câte se pare, și penal) cu substrat moral infect de care făceau uz legionaroizii atunci când se punea problema incriminării Mișcării Legionare ca mișcare fascistă. Mai precis, printr-un abuz istoriografic bazat pe supralicitarea particularităților specifice fascismului românesc, se afirma că fascismul e ceva iar legionarismul altceva. Asta de parcă, în ciuda particularităților sale, Mișcarea Legionară n-ar fi împărtășit cu celelalte mișcări de extremă dreaptă din epocă acele caracteristici datorită cărora fascismul, în general, a fost condamnat sub raport politic și moral: antisemitismul (mult mai violent la legionari decât la fasciștii italieni, unde a jucat un rol mai degrabă marginal), opoziția față de democrație și regimul liberal constituțional, cultul și practica violenței politice (atât în opoziție, sub forma terorismului, cât și la guvernare, sub forma asasinatelor extrajudiciare) și, în fine, faptul că legionarii înșiși și-au asumat afinitățile ideologice cu fascismul italian și nazismul german.

Acestea fiind spuse, mai ales în condițiile în care, după cum bine știm, statul abuzează de astfel de instrumente represive și condamnă diferitele tipuri de ideologii sau episoade istorice criminale în mod selectiv și ipocrit (noua lege reprezintă și un bun instrument de presiune asupra mișcărilor de dreapta antisistem și foarte posibil să urmeze și cele de stânga întrucât cei de la dreapta vor reclama la rândul lor, și pe bună dreptate, și o lege anticomunistă), rămân la părerea că statul nu trebuie să se amestece în libertatea de exprimare decât acolo unde avem de-a face cu îndemnuri explicite la violență (e unul de-și zice „capitalism pe pâine” de care ar trebui să se ocupe autoritățile) sau cu expunerea copiilor la violență, pornografie și alte dejecții ale imaginației bolnave. Statul trebuie să faciliteze dezbaterea publică de calitate (la noi, nivelul ei, atât în universități cât și în presă e execrabil) iar cenzura și climatul de frică nu contribuie deloc la acest deziderat. Mai mult decât atât, nu trebuie să li se dea legionaroizilor oportunitatea de a se sustrage de la rigorile dezbaterii argumentate, cu cărțile pe masă, prin argumente de gen eu oricum nu pot să iau parte la dezbatere pentru că nu mi se dă voie să vorbesc. De altfel, mai toți neolegionarii pe care i-am cunoscut nu caută să reînvie legionarismul în forma politică originară, ci pur și simplu mistifică istoria mișcării legionare, iar ceața mistificării nu se răspândește prin cenzura care împinge neolegionarul în cotloanele tenebroase ale internetului, unde poate recruta adepți dispuși la ideologizare/imbecilizare, ci prin dezbaterea publică transparentă și argumentată. Desigur, statul poate și trebuie să interzică astfel de mișcări atunci când ele devin un pericol la adresa ordinii constituționale existente. După cum își dă seama orice om sănătos la cap, în momentul de față chiar nu este cazul. Interdicția statului poate fi, în anumite circumstanțe, un rău necesar. Tocmai de aceea, statul trebuie să intervină doar atunci când este absolut necesar.

În orice caz, și ca să revin de unde am pornit, ținând cont de felul în care s-a făcut până acum propagandă neolegionară pe banii ONG-urilor pro-democrație vestice, la postul public de televiziune, cu colaborarea unor instituții ale statului precum IICCMER, la edituri de lux, cu colaborarea diverșilor reprezentanți ai elitei, asta în timp ce instituțiile de monitorizare a antisemitismului se ocupau de monahul Teodot și alți deliranți din subterana internautică, tind să cred că și de pe urma actualei legi va suferi eventual vreun rocker beat care desenează svastici pe zidurile liceului. Ceilalți băieți își vor vedea în continuarea de treabă. Și oricât mi-ar fi de antipatici, atâta timp cât se limitează doar la mistificări și nu recurg la practici legionare propriu-zise, în speță politica pumnului băgat în gură, vor găsi în mine întotdeauna un susținător al libertății lor de a bate câmpii, și voi răspunde întotdeauna la minciună cu adevăr și la sofisme cu argumente lămuritoare. În ultimă instanță, opoziția mea față de legionarism, la fel ca față de orice formă de totalitarism, se traduce și într-o opoziție față de astfel de forme de poliție a gândirii.

PS: În ceea ce privește chestiunea criminalilor de război, nu pot să înțeleg cum niște sentințe ale unui regim condamnat de statul român postdecembrist ca „ilegitim și criminal” pot servi drept bază pentru condamnarea anumitor indivizi care încalcă prevederile noii legi. Nu vreau să spun prin aceasta că mulți dintre cei condamnați pentru crime de război de tribunalele comuniste nu au fost condamnați pe bună dreptate. Cel puțin în cazurile cele mai cunoscute, este evident că lucrurile stau așa. Vreau să spun că noua lege, dacă e să se aplice, reclamă rejudecarea tuturor proceselor de la vremea respectivă în condițiile noii ordini constituționale. Și chiar și așa, cum nu există tribunal infailibil sau pe deplin depolitizat, nu se poate interzice dreptul de a discuta și contesta o sentință juridică, chiar dacă ea trebuie executată. Altminteri, DNA-ul abia așteaptă să demareze și el monitorizarea internetului pentru a-i sălta pe cei are au ceva de comentat cu privire la lupta anticorupție.

Anunțuri

Despre Alexandru Racu

Născut în Bucureşti pe 4 Martie 1982. Absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, Master în Studii Sud-Est Europene la Univeristatea din Atena şi doctor în filozofie politică al Universităţii din Ottawa.
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s