Secera, Ciocanul și Crucifixul

Redau aici, în ordine cronologică, patru postări de pe facebook din ultimele zile referitoare la cadoul inedit pe care Evo Morales i l-a făcut Papei Francisc. De la o postare la alta, pe măsură ce situația evolua și îmi veneau noi idei, am abordat situația din diferite unghiuri și, după cum probabil că cititorii înșiși vor constata, rămân în ultimă instanță eu însumi un pic confuz. Drept pentru care, discuția rămâne deschisă.

Prima postare

Când a văzut filmul lui Mel Gibson despre patimile lui Hristos a zis că nu i-a plăcut pentru că e cu prea mult sânge și nu poți să-l arăți copiilor. Cam același lucru se poate spune și despre istoria colonială și neocolonială a continentului sud-american: e cu prea mult sânge și nu poți să o arăți copiilor.

Acum, Pleșu spune că așteaptă de la Papă nu atacuri la adresa capitalismului neoliberal și neocolonial, ci „un discurs în care să se vorbească despre ce avem de făcut cu noi înşine, despre trudnica desăvîrşire lăuntrică, despre „războiul nevăzut”, despre viaţa cumpătată („austeră”)”. http://www.activenews.ro/…/Andrei-Plesu-il-critica-extrem-d…

Mă tem însă că un astfel de discurs n-o să-i pice prea bine la stomac lui Pleșu din moment ce, pe pagina de wikipedia dedicată acestui reper spiritual al lumii românești, Pleșu se descrie pe sine în felul următor: „Citesc cu plăcere, îmi plac ideile și îl caut pe Dumnezeu. Dar îmi plac și cîrnații de Pleșcoi, bufoneriile crude, brînzeturile răscoapte, cheful, hetaira, romanța. Sunt, hélas, lacom, echivoc, ușor de atras spre lejerități de tot soiul” https://ro.wikipedia.org/wiki/Andrei_Ple%C8%99u

Sau poate că Pleșu așteaptă de la papă un discurs despre viața austeră a altora, a miliardelor care, neavând ce să mănânce, nu practică austeritatea în intervalul dintre cârnații de pleșcoi și ecler, ci de dimineață până seara și din leagăn până în mormânt, unde ajung destul de devreme. Poate că așteaptă un discurs precum cel al discipolului său de la NEC, Mihail Neamțu, care, cu citate de la Sfinții Părinți, îndemna asistații și bugetarii la muncă și înfrânare a pântecelor în timp ce el se nevoia cu mașină la scară și sejururi europene la hoteluri de patru stele.

În final, câteva precizări:

1. Deși mai vocal, actualul papă nu spune, în materie de doctrină socială, lucruri diferite de predecesorii săi.

2. Dacă Pleșu chiar caută învățături referitoare la desăvârșirea interioară, le va găsi în discursul Papei, la fel cum ar fi găsit și tematica antineoliberală la Ioan Paul al II-lea și Benedict al XVI-lea. Dar Pleșu caută orice numai adevărul nu.

3. Mai mult decât atât, la fel ca predecesorii săi, actualul Papă insistă asupra faptului că schimbările exterioare nu vor avea consistență atâta timp cât nu sunt însoțite și de schimbări interioare. E adevărat, la fel cum elita locală spiritualist-neoliberală a ocolit strategic dimensiunea antineoliberală a doctrinei sociale catolice, și opinia publică și mass-media de stânga sesizează doar această componentă. Fiecare aude ce vrea să audă. Fapt care spune multe despre lumea în care trăim.

4. Se face Papa Francisc complice la un fenomen de receptare distorsionată, întrucât selectivă, a învățăturii catolice? Sau, dimpotrivă, are o abordare pastorală înțeleaptă? Numai Dumnezeu poate să răspundă la întrebarea asta.

5. Însăși componenta spirituală, după care tânjește Pleșu, diferențiază critica papalității față de neoliberalism și colonialism de alte critici a căror fundamentare este materialistă, atât în ceea ce privește explicarea fenomenelor sociale cât și în ceea ce privește finalitatea acțiunii sociale. Mai mult decât atât, predecesorii lui Francisc au denunțat sistemele politice care, în luptă cu violența structurală a capitalismului, recurg la violență politică sistematică și încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Deși atât în discursul referitor la genocidul armean, cât și în ultima sa enciclică, Papa a făcut referire la crimele comunismului, asupra subiectului nu se mai insistă precum în trecut pentru simplul motiv că „amenințarea comunistă” ține de trecut, fapt demonstrat de altfel, cu vârf și îndesat, de destinul trist al formațiunii politice Syriza care atât de mult a speriat și scandalizat intelighenția românească veșnic anticomunistă. Spre deosebire de Patapleșu și Liiceanu, Papa înțelege că lumea și problemele ei nu încep și nu se termină cu cariera de dizidenți a intelectualilor gdsiști.

6. Acesta fiind contextul, prin gestul său, scandalos pentru orice creștin cu o minimă conștiință dogmatică, dar care mă tem că la rigoare denotă doar foarte multă prostie (sau poate că e vorba de perfidie?), Morales nu a reușit decât să-l pună pe papă într-o situație foarte proastă. Situație de pe urma căreia nu profită decât trompetele de pe hotnews-foxnews.

După această primă postare au urmat lămuririle date de Papă în timp ce zbura cu avionul: http://www.orthonews.ro/iisus-rastignit-pe-simbolul-comunist-papa-da-lamuriri-pentru-mine-nu-a-fost-o-ofensa/

A doua postare

Un document lămuritor, referitor la relația dintre Catolicism și marxism, redactat de fostul papă pe vremea când era prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței (http://www.vatican.va/roman_curia/congregations/cfaith/documents/rc_con_cfaith_doc_19840806_theology-liberation_en.html). Nu stăpânesc toate tainele și nuanțele marxismului, dar ideea e că potrivit fostului papă, care pare să știe foarte bine despre ce vorbește, între marxism și Catolicism există dezacorduri fundamentale, astfel încât, cine spune că e și marxist și catolic, fie nu știe despre ce vorbește, fie știe dar induce în mod voit în eroare. Din acest punct de vedere, mă tem că actualul papă va trebui să dea mai multe lămuriri. Așa e frumos să fii de acord cu toată lumea. Dar nu e corect. Întâi de toate pentru interlocutorul tău. Pe de altă parte, dacă ești papă, nu este nici ușor, Biserica Catolică fiind mare. În 2016, Papa va vizita Polonia, iar acolo secera și ciocanul nu sunt asociate cu niște amintiri foarte frumoase.

Oricum, documentul merită citit – în contextul de ansamblu al doctrinei sociale catolice – și pentru a vedea diferența dintre o tratare serioasă a unor probleme fundamentale și urechismele sau propagandismele teologico-politice cu care ne încântă maeștrii spiritului de pe la bodegile dâmbovițene. Pe Pleșu e ușor să-l iei peste picior, atât din punct de vedere al teoriei, cât și din punct de vedere al praxisului. Pe Ratzinger e greu să-l iei peste picior, cel puțin la capitolul teorie. Iar pe Espinal, chiar dacă nu mai ești de acord cu el de la un punct încolo, este indecent să-l iei peste picior la capitolul praxis. Tu cu burta plină, el cu glontele în cap. Lucru pe care Ratzinger, spre deosebire de politrucii autohtoni, l-a înțeles.

Apoi mi-am adus aminte de un articol mai vechi al Sfintei Maria Skobtsova: http://anarchrisme.blog.free.fr/index.php?post%2F2011%2F09%2F12%2FLib%C3%A9ration și a urmat

A treia postare

Maica Maria Skobtsova despre raportul dintre cruce și seceră și ciocan:

„Le monde a un besoin vital de l’idée authentique de la faucille et du marteau, libérée de tous les dévoiements du communisme. Plus encore, non seulement le monde, mais l’Église aussi a besoin que cette idée s’incarne dans nos sociétés. Aujourd’hui, il devient de plus en plus clair que les fameuses pa roles de « l’Internationale » – « La libération, personne ne nous la donnera. Nous la gagnerons par nos propres mains » – doivent être sérieusement revues ; personne, en effet, n’arrivera à rien par lui-même. La vie actuelle est dans une impasse. La libération ne pourra venir que de là où les forces sont plus grandes que la vie, c’est-à-dire du seul li eu pouvant offrir aux problèmes de notre temps une solution qui dépasse la nature et l’histoire : l’Église.

Seule l’Église peut libérer et orienter notre vie. Mais pour cela, il faut qu’elle écoute le cri du monde, se tourne vers l’enfer social, l’injustice, les crises, le chômage ; il faut qu’elle dise les pa roles qui lui ont été confiées depuis des siècles : « Venez à moi, vous tous qui peinez et êtes accablés par le fardeau, et je vous donnerai la paix. » Seule l’Église peut effectivement donner le salut, sanctifier la voie de l’homme, transformer la faucille et le marteau en authentiques symboles du travail au nom et dans l’espace du Christ.

Ce n’est qu’au nom du Christ que nous pouvons accomplir la seule œuvre actuellement nécessaire : tirer le monde de l’impasse où il se trouve, le délivrer de la stérilité et de la médiocrité athée. Par le nom du Christ, par sa croix, nous pouvons donner à la faucille et au marteau leur sens authentique. Par la croix, nous pouvons sanctifier et bénir le travail.

Une difficulté toutefois subsiste, liée à une question bien réelle et décisive. Si la croix doit, effectivement, être associée au travail, elle ne peut l’être qu’à une condition ; qu’il soit prouvé que le symbole de la faucille et du marteau peut être purifié de toute violence et de toute contrainte. Autrement dit, le travail, dans son principe, doit pouvoir être libre, librement choisi. C’est une condition sine qua non, car ni le Christ, ni la croix, ni l’Église ne peuvent en aucune circonstance aller de pair avec la moindre parcelle de violence et d’esclavage.”

http://anarchrisme.blog.free.fr/index.php…

Provenind dintr-o familie aristocratică, Maica Maria Skobtosva a fost implicată în mișcările radicale din Rusia pre-revoluționară. La puțin timp după Revoluția Rusă a ocupat funcția de primar într-un orășel din sudul Rusiei, a fost capturată de Armata Albă, judecată și achitată, iar ulterior a emigrat în Occident stabilindu-se la Paris unde s-a călugărit dedicându-se activității filantropice în sprijinul persoanelor defavorizate. În timpul ocupației naziste, Maica Maria, alături de alți clerici și mireni din cadrul comunității ortodoxe ruse din exil, au adăpostit evrei căutați de naziști pentru a fi deportați în lagărele de exterminare. În cele din urmă, activitatea lor fiind depistată, au fost arestați de către Gestapo. Maica Maria a murit gazată în lagărul de la Ravensbruck pe 30 Martie 1945, în Sâmbăta Mare, cu doar câteva zile înainte ca lagărul să fie eliberat de aliați. Aparent s-a oferit să-i ia locul unei evreice. Pe 16 ianuarie 2004 a fost canonizată de Patriarhia din Constantinopol.

Întrebarea care se pune este următoarea: este legitim să preluăm simbolul brevetat de un stat totalitar anticreștin, responsabil de crime împotriva umanității, și, în virtutea identificării lui Hristos cu toate victimele istoriei, să-i atribuim un alt sens, acela al răstignirii săracilor exploatați de către bogații exploatatori, al răstignirii muncii de către capital pe altarul lui mamona? Sau, de fapt – odată cu sfera existenței la care face trimitere, anume munca -, simbolul ne-a aparținut nouă de la bun început, însă ne-a fost confiscat și a fost sustras sferei Logosului sfințitor pentru că am eșuat să-l valorificăm într-un mod autentic creștin? „De aceea vă spun că împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei” (Matei 21, 43). Comunismul, care nu a cerut de la Dumnezeu Împărăția – „vie Împărăția ta” -, ci a luat-o cu forța, respingându-l pe Dumnezeu, am văzut ce roade a făcut. Întrebarea care se pune este ce roade facem noi, și dacă nu cumva țarina se umple de neghină tocmai datorită faptului că, asemeni mlădiței neroditoare care se taie și se aruncă în foc (Matei 15, 2-6), bobul de grâu, din diverse motive, nu rodește așa cum ar trebui s-o facă (Matei 13, 3-8).

Sunt doar niște întrebări. În general, sunt o persoană prudentă și, cel puțin asta îmi place să cred, intransigentă în chestiunile ce țin de principii fundamentale. Pe de altă parte, nu vreau să fiu nici meschin. Pentru că meschinăria e soră cu sterilitatea.

În fine, iată și ….

A patra și ultima postare

Până la urmă, care este, la rigoare, relevanța politică concretă (că până la urmă dimensiunea asta îl interesa pe Marx) a faptului că Papa a acceptat darul cu caracter hibrid făcut de Evo Morales? Acceptarea darului de către un papă vizibil stânjenit este o dovadă a triumfului total al comunismului, care, iată, a reușit să cucerească și Vaticanul, cea din urmă și cea mai splendidă redută a reacțiunii, cu o istorie de vreo cincisprezece ori mai lungă decât cea a comunismului? Au aşadar conservatorii motive să intre în fibrilații apocaliptice? Au, dar în ciuda a ceea ce cred cea mai mare parte dintre ei (în special cei mai penibili), motivul nu este nicidecum triumful comunismului. După părerea mea, faptul că succesorul lui Pius al IX-lea, Leon al XIII-lea, Pius al XI-lea și chiar Benedict al XVI-lea acceptă diplomatic să i se pună la gât secera și ciocanul, indică, din contră, cât de inofensivă a devenit de fapt ideologia marxist-leninistă. Ceea ce nu înseamnă că Biserica Catolică a devenit puternică. Dimpotrivă, decimată de secularizare și de crize interne (iar hemoragia continuă oricât de popular ar fi Papa Francisc), aceasta încearcă la rândul ei, în mod disperat, să se salveze prin ocuparea locului lăsat vid de decesul proiectului socialist modern, răspunzând astfel frustrărilor şi anxietăţilor unei omeniri care asistă neputincioasă (vezi episodul Syriza) la apoteoza totală şi globală a neoliberalismului.

În mod paradoxal, dacă comunismul a ajuns suficient de slab încât Papa să-și permită să primească secera și ciocanul, pe de altă parte, și Papa a ajuns suficient de slab încât să nu-și mai permită, precum severii papi de odinioară, să respingă încruntat darul, sfidând astfel progresismul hipsterimii europene și sensibilitățile continentului latino-american (poate singurul loc unde atât socialismul cât și Catolicismul par să mai aibă oarecare perspective de viitor). Ultimul care a încercat să conducă Biserica Catolică în acest stil a fost Benedict al XVI-lea, un prelat prea puțin înțeles într-o lume tot mai tembelă, iar vremea sa a apus. Fireşte, poate că dacă ar fi procedat precum Benedict cu direcția marxistă a teologiei eliberării, Papa Francisc ar fi fost popular în ochii lui Pleşu şi ai discipolilor săi corporatişti. Numai că, deși le vine greu să accepte, la fel ca republicanii din SUA, şi boierii minţii din România sunt tot mai puţin populari. Noua burghezie, produsă de capitalismul neoliberal predicat de boierii minții, nu mai are timp şi chef de „valori spirituale” de larg consum marca Andrei Pleșu. Cei de dreapta simt că piața liberă funcționează oricum suficient de bine, dacă nu și mai bine, fără valorile spirituale de uz corporatist furnizate de domnul Pleșu. Cei de stânga, altminteri pe cât de liberalizați cultural pe atât de impotenți din punct de vedere politic (vezi cazul Syriza), oricum n-au fumat, de la bun început, chestii d-astea. Iar creștinii care mai au totuși o conștiință socială nu pot decât să se înfurie și mai rău pe impenitenții boieri ai minții, văzând cum valorile lor spirituale sunt folosite pentru a propti un sistem ticălos, în fața căruia mulți țipă – unii de durere, alții din revoltă sinceră, alții pentru că dă bine (eventual și în materie de finanțări) – dar nimeni nu pare să poată să facă ceva concret.

Astfel, eu unul rămân sceptic, și mă tem că de fapt comunismul și Catolicismul se îneacă împreună în mareea liberală a sfârşitului istoriei. Da, Pleșu are dreptate când spune că asistăm la un dezastru spiritual, și nu doar unul spiritual, ci și unul politic. Ceea ce uită să spună este că și el și ai lui au contribuit la acest dezastru prin spiritualitatea lor croită după gusturile și toanele micii burghezii și după exigențele neoliberalismului și ale integrării europene. Altminteri, o avea Papa Francisc mulţi fani pe facebook, dar comunitatea eclezială nu se sudează şi nu se reproduce prin citate populare, culese cu grijă din enciclice, oricât de legitim şi de bine intenţionat ar fi conţinutul lor, ci prin credinţă, înţeleasă ca angajament de a renunţa la sine şi de a-l urma pe Hristos din toate punctele de vedere, nu doar unde şi cum îţi convine ţie. De fapt, o astfel de atitudine selectivă ține de mentalitatea de consumator suveran aflată la baza actualului model economic, fapt subliniat de papalitate over and over again, dar degeaba, că partea asta nu vrea să o audă nimeni. Degeaba denunţă neoconii de la Dunăre populismul Papei şi lipsa de consistenţă a fanilor săi din moment ce şi ei i-au receptat selectiv/distorsionat, ca să nu fie deranjată sfânta piaţă liberă, pe Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea. Aşa că mă tem că fanii papalităţii, indiferent de culoarea lor, sunt precum fanii lui Iisus de pe vremea când Mântuitorul se afla printre noi muritorii : când nu le mai spui ce vor să audă, te părăsesc sau se întorc împotriva ta. Conform modelului cultural liberal în care am fost crescuți, ne considerăm fiinţe speciale, gata să ne apărăm drepturile şi reputaţia în faţa oricui îndrăznește să le conteste. Dar câți dintre noi se întreabă precum apostolii la Cina cea de Taină : „oi fi eu acela?”

crucifix_this-1024x722-1024x722

Anunțuri

Despre Alexandru Racu

Născut în Bucureşti pe 4 Martie 1982. Absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, Master în Studii Sud-Est Europene la Univeristatea din Atena şi doctor în filozofie politică al Universităţii din Ottawa.
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Secera, Ciocanul și Crucifixul

  1. Ghita Bizonu' zice:

    E .. asta este nivelul cetateanului Plesu ca tovaras nu ii pot zice (concluzia : nefind tivaras cu mine nici domn nu ii pot zice..) de profesie „dizident” transcedental din intamplare care „leviteaza” in autitransa hipnotoc-nombilitsa la 2 metri asa cum a invatat de la transcedentali.

    Adica numa intamplarea (daca stia ceva mia multa fizica.. , daca avea o amanta care sa ii solicite tot timpul liber samd) a facut din el „dizident” .

    In est ce sa zic – poa a auzit el de Popiełuszko (ca se vorbea si la Europa Libera) insa am dubii ca a ( vrut sa auda) auzit de eposcp[ul Romero impuscat in stimpul Sfintei Liturghii… Asasini lui Popiełuszkoau fots pedepsiti cei ai lui Romero nu.. Am dubii ca Plesu ar fi auzit si de cazul celor 4 calugarite americane violate si ucise in Salvador de cartre lupatatorii binecuvantati de catre Ronald Reagan.. sau de sutele de calrugaril [reoti ucisi in America de Sud. Ca ptr Plesu catolicismu se reduce la cardinalul Spelman binecuvanta bombardierele B 52

    Ce mia incolo si inmcoace marele nost intelectual este doar .. patohial!!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s