A Frenchman in New York

Cu ceva ani în urmă, pe vremea când locuiam în Canada, am participat într-o seară la o cateheză referitoare la rugăciunea inimii. Pentru cei necunoscători, în tradiţia răsăriteană rugăciunea inimii presupune invocarea constantă a ajutorului dumnezeiesc prin rostirea cuvintelor “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul / păcătoasa!” În cadrul sesiunii de întrebări, o fată a întrebat dacă este îngăduit să săvârşim rugăciunea inimii nu doar pentru noi, personal, ci şi pentru o altă persoană. Răspunsul părintelui a fost, “da, poţi să o faci”, şi zâmbind sugestiv a adăugat: “însă, ai grijă, când zici rugăciunea inimii pentru altcineva, zici doar miluieşte-l pe respectivul, nu miluieşte-l pe respectivul păcătosul”. Răspunsul părintelui a stârnit râsul întregii audienţe, semn că toată lumea din Biserică a înţeles gluma. Cu anxietate, stau şi mă întreb dacă domnul Sorin Lavric, al cărui articol din 2011 l-a comentat recent Gheorghe Fedorovici[1], ar fi înţeles gluma în cazul în care s-ar fi aflat printre noi în acea seară, sau, altfel spus, dacă înţelege limbajul comunităţii ecleziale care pe cineva străin de ea s-ar putea să-l confuzeze, punându-l în situaţia vizitatorului/intrusului stingherit de faptul că nu pricepe gluma. Pe cale de consecinţă, cu mult mai multă anxietate stau şi mă întreb dacă editorii şi cititorii Ziarului Lumina – acolo unde, din perspectiva stingherului rătăcit în mulţimea impersonală de la metrou, domnul Lavric îşi expune viziunea cu privire la concetăţenii săi – înţeleg gluma cu pricina. La urma urmei, de ce au râs fraţii întru Hristos din parohia canadiană când preotul de acolo a făcut respectiva remarcă? Care era, în cazul respectiv, sursa comicului ? Comicul rezulta din faptul că, utilizată mot à mot într-un context atipic (rugăciunea rostită pentru altcineva), o formulă consacrată / tipică devenea, în noul context, complet aberantă, întrucât complet străină de principiul care ar trebui să guverneze utilizarea curentă / tipică (rugăciunea făcută pentru sine) a acelei formule. Fapt care, pentru un ortodox, este (sau ar trebui să fie) evident ca bună-ziua, datorită nenumăratelor istorisiri şi poveţe de prin diversele scrieri sfinte din care rezultă, cât se poate de clar că, chiar și atunci când se întâmplă să surprinzi pe cineva în flagrant delict, în niciun caz nu este îngăduit să zici chestii de gen: „vai ce păcătos e ăsta!”, „păcătos rău – se vede pe fața lui!”, ș.a.m.d. Când vorbești de „chipul desfigurat de păcat”, e cazul să vorbești în oglindă, în oglinda propriului tău suflet, nu să-i pui pe alții să se uite în oglindă, cu atât mai mult cu cât, departe de a fi niște răufăcători surprinși în flagrant delict, respectivii sunt niște bieți anonimi cu care se întâmplă să împarți același mijloc de transport în comun. Mai mult, e  posibil ca printre ei să se afle și unii care se vor fi apropiat ceva mai mult de starea către care ținteau părinții, aceea când în tine contempli înfricoșat păcatele, cele care au întunecat chipul lui Dumnezeu din tine, în timp ce în ceilalți, ca urmare a acestui mod de a te raporta la tine, ajungi să vezi doar chipul pe care strălucește lumina lui Hristos.

Este semnificativă în acest sens acea istorisire în care Sfântul Antonie cel Mare îi cere lui Dumnezeu să îi arate pe cineva care a ajuns la măsura lui. Drept răspuns, Dumnezeu îi înfățișează un simplu curelar din cosmopolita Alexandrie, om cu familie care nu ieșea în evidență prin nimic, care păstra o treime din ce câștiga pentru el și familie iar celelate două treimi le dădea Bisericii și săracilor, și care, lucrând, privea la oamenii de tot soiul care treceau prin fața casei sale și veșnic cugeta întru sine: „iată oamenii ăștia toți se vor mântui, numai eu singur voi pieri”. Mutându-ne din Alexandria de secol IV în Bucureştiul de secol XXI, altfel se vede, prin ochii domnului Sorin Lavric, peisajul urban cotidian. „De fiecare dată când merg cu metroul”, scrie acesta,

„am impresia că am nimerit într-o bolgie de dezaxaţi şi ticăloşi, nevenindu-mi să cred cât de urâte sunt fizionomiile zilnice ale bucureştenilor. O procesiune de momâi înrăite, jigărite şi sluţite de răutate, asta e impresia pe care o lasă fauna metroului din Capitală. Acestor mogâldeţe cu feţe schimonosite ar trebui să li se spună vorba părintelui Dosoftei: «Păcatul depersonalizează. Uitaţi-vă în oglindă ca să vedeţi cum arătaţi: nişte străini hidoşi, abrutizaţi, goliţi de orice amprentă de duh»”[2].

Textul domnului Lavric aminteşte de mai vechile reflecţii elitist-sociopate ale unui alt intelectual care publică la Humanitas, Horia Roman Patapievici. „Ies pe stradă”, scria acesta în Politice, „şi nu văd oameni normali. Ca într-un coşmar, aproape toţi cei pe care îi întâlnesc se bîlbîie, îşi bîţîie ochii, dau din picioare ca apucaţii, se zdrelesc între ei cu plăcere, vorbesc schimonosit, rostesc idioţenii (…) Românii”, continuă Patapievici, „au devenit un popor de oameni urâţi”, seraficul intelectual Patapievici scufundându-se într-o mocirlă umană compusă din „23 de milioane de omuleţi patibulari”[3]. Însă, din punct de vedere duhovnicesc, gluma se îngroaşă. Căci ceea ce la Patapievici rămânea totuşi doar un exerciţiu stilistico-politic se transformă, în articolul domnului Lavric, într-un exerciţiu spiritual fundamentat pe citate de la duhovnici moldoveni. Din acest punct de vedere, tulburător este faptul că, în loc să-i ofere fratelui Sorin necesara îndrumare duhovnicească, Patriarhia îi pune în schimb la dispoziţie organul de presă patriarhal ca să-şi exprime ideile şi să-i călăuzească şi pe alţii pe calea unui narcisism mizantropic maladiv cu pretenţii de vedere duhovnicească.

Merită însă remarcat altceva, şi anume faptul că, deşi am fi tentaţi să credem că domnul Lavric experimentează aceleaşi sentimente indiferent de mijlocul de transport în comun cu care circulă, în realitate însă, viziunea dantescă a autorului este circumscrisă metroului bucureştean. Cu totul altfel par să arate lucrurile „pe fundalul unui terminal de aeroport european”, mai ales atunci când zbori cu Lufthansa. Scăpat din subterana sufocantă a metroului bucureştean, domnul Lavric poate în sfârşit să respire liber şi să se delecteze cu revelaţia neamţului care „are ceva iremediabil superior în fiinţa lui”. Prin contrast, românul are „în fizionomie (…) ceva ireductibil jigărit”, adjectiv pe care îl regăsim şi în textul din Lumina în care domnul Lavric descrie (sub)oamenii din metroul bucureştean. Dacă într-un loc avem o masă de „mogâldeţe cu feţe schimonosite” de atâta răutate, de cealaltă parte, odată cu conştiinţa păcatului, dispare şi depersonalizarea, dispariție ce lasă loc epifaniei individualităţii superioare care trăieşte, precum rasa de stăpâni a lui Nietzsche, „dincolo de bine şi de rău”. De aceea, în ciuda presiunilor diferitelor organizaţii pentru drepturile omului, ce ţin în lanţ „bestia blondă”, ca nu cumva aceasta să purceadă din nou, precum odinioară, la terorizarea Europei[4], germanul nici nu poate accepta să fie judecat după aceleaşi criterii ca şi alte popoare, printre care şi românii. Nu este cu putinţă, ne înştiinţează domnul Lavric, să iei „o acvilă şi s-o preschimbi în vrabie, silind-o totodată să aibă conştiinţa egalităţii funciare care o leagă de vrabie.”[5] De aceea, în preajma pistei de pe care decolează acvilele germane, vrabia română îşi găseşte locul în peisaj cam ca nuca-n perete, sau cam ca domnul Lavric atât printre untermenschii de la metrou, cât şi într-un cadru eclezial unde lumea mai şi ştie despre ce vorbeşte.

Şi ajungem astfel la fondul problemei, anume traducerea tradiţiei ortodoxe într-un limbaj filozofic / ideologic străin de ea, proces prin care sensul cuvintelor este deturnat. Iar răstălmăcirea tradiţiei, prin deturnarea sensului cuvintelor, nu poate decât să ducă la spargerea comuniunii ecleziale într-o multitudine de singurătăţi alienate, care abia atunci încep să vorbească şi să se poarte unii cu alţii precum „omuleţii patibulari” din coşmarele lui Patapievici. Astfel, nu poţi să nu rămâi cu impresia că, pentru domnul Lavric, distincţia ortodoxă dintre drept, care îşi vede păcatele, şi păcătos, care nu şi le vede pe ale lui, ci doar pe ale altora (acesta fiind şi paradoxul relaţiei dintre smerenie, pe de o parte, şi păcat şi virtute, pe de altă parte), este înlocuită cu distincţia dintre stăpân / german / acvilă, pe de o parte, şi sclav / român / vrabie (sau eventual cârtiţă, ţinând cont de modul în care se deplasează) pe de altă parte. Dacă creştinismul cu acvile şi vrăbii al domnului Lavric ne duce inevitabil cu gândul la „îndreptăţitul ideal” al „[renaşterii] … la un spirit arian şi creştin”, promovat în perioada interbelică de un Ionel Moţa[6], din păcate, sinteza domnului Lavric nu este singura sinteză nefericită ce îşi găseşte locul pe Dealul Patriarhiei, unde se pare că tot ce zboară se mănâncă. Poate nu întâmplător, tot în 2011, an în care austeritatea de inspiraţie GEUrmană apăsa pe umerii masei de „mogâldeţe cu feţe schimonosite” (poate că de bine ce o duceau, posibilitate pe care domnul Lavric, văzător cu duhul fiind, o exclude din start), tot în Ziarul Lumina, şi tot cu citate de la Sfinţii Părinţi, Mihail Neamţu căuta să fundamenteze teologic neoliberalismul finanţat de Fundaţia Konrad Adenauer. Consecvent promovării reţetelor de slăbire – din propagandist al măsurilor de austeritate pe banii Fundaţiei Konrad Adenauer, Neamţu a devenit între timp agent Herbalife -, tânărul patrolog promova la vremea respectivă, tot prin intermediul Ziarului Lumina, o gândire teologico-economică care îi reconcilia, aşezându-i de aceeaşi parte a baricadei, pe Ronald Reagan şi pe Sfântul Ioan Casian. În cazul lui Neamțu, răstălmăcirea tradiției se face tot prin deturnarea sensului cuvintelor, de data aceasta de la figurat la propriu. Dacă Sfântul Ioan Gură de Aur îi socotește hoți, condamnându-i ca atare, pe bogații care nu își împart averea cu săracii[7], Neamțu subliniază faptul că „Evanghelia condamnă” nu acumularea de bogăție, ci, dimpotrivă „îngroparea talanților”, și implicit „logica asistențialistă” care împiedică înmulțirea lor. Altfel spus, prin contrast cu ceea ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur, conform teologiei neoliberale mihailnemțene, cu cât îl muncește pe sărac mai mult, plătindu-l în același timp cât mai puțin cu putință, cu atât mai bineplăcut Domnului se face bogatul, pe de o parte pentru că își înmulțește talanții dăruiți cu binecuvântare de Dumnezeu, iar pe de altă parte pentru că, punându-l la muncă pe sărac, bogatul / investitorul îl tămăduiește de lene și de alte vicii aferente, dăunătoare de suflet, ca de exemplu „beția”[8]. Ceea ce se urmărește în mod concret, prin popularizarea acestei inovații teologice, popularizare finanțată de Fundația Konrad Adenauer și mijlocită de Cotidianul Lumina, este ca, precum cele două vrăbii din Evanghelie, vândute pe un ban (Matei 10, 29), și românii ortodocși să fie vânduți investitorilor germani pe cât mai puțini bani. Procesul prin care tradiția este măsluită pentru a fi adaptată unei ideologii străine ce, din motive de PR, își caută și justificări teologice într-o țară majoritar ortodoxă, presupune, în cazul de față, interpretarea literală a unei pilde (sau parabole, cum îi place să zică domnului Pleșu, care nu știu ce l-a învățat pe tânărul său discipol). Căci, comentând această pildă, tot Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „prin talanți înțelegem aici puterea fiecăruia, fie în a-l sprijini pe aproapele nostru, fie în a-l ajuta cu bani” – deci a-l ajuta cu bani, nu a-l exploata pe salarii de mizerie, sau ca samsar al unor teorii dubioase, ca să-ți înmulțești tu „talanții”! – „fie în a-l învăța, fie în a face orice alt lucru asemănător”, ideea Sfântului Ioan Gură de Aur fiind aceea că nimeni nu este atât de lipsit încât să nu poată să facă ceva, oricât de puțin, pentru aproapele său, fie că e vorba doar de o vorbă bună, astfel încât nimeni nu e îndreptățit să spună, precum slujitorul osândit din Evanghelie: „Un talant am și nimic nu pot face cu el!”[9].

Dar pentru ca să fie completă operațiunea de PR din spatele samavolnicei tranzacții, ce presupune vânzarea vrăbiilor autohtone pe cât mai puțini bani, mai este necesar încă un ingredient, și anume transformarea românilor, zidiți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, într-o masă amorfă, depersonalizată, de suflete moarte, de omuleți patologici și „patibulari”, care nu își pot justifica existența decât îndeplinind funcția de „resurse umane”, plătite și tratate prost de investitorii de rasă superioară, asta în timp ce „elita” delirează cu privire la acel ceva „inconfundabil înalt”[10] care caracterizează ființa „acvilei germane”. În încheiere, gândul mă duce la niște rânduri scrise de Jacques Maritain pe vremea când acesta se afla în exil în America, acolo unde se refugiase în urma invaziei țării sale, Franța, de către acvilele germane. Nu puține au fost criticile la adresa Americii venite din spațiul francez, multe dintre ele întemeiate, altele explicabile prin prisma orgoliului rănit și a frustrărilor istorice. Însă, exliat în America în timpul războiului, Maritain a ținut să sublinieze faptul că, dincolo de orice i s-ar putea reproșa Americii, „piatra de temelie a civilizației americane” consta în ideea „demnității pe care fiecare om o are în existența sa cotidiană”[11]. De douăzeci și cinci de ani, scârba cu care „elita” românească privește poporul din care face parte nu este egalată decât de capacitatea ei de a nu-și sesiza propriile potlogării și/sau deliruri intelectuale, asta în timp ce diversele acvile de peste hotare se uită la același popor cu privirea rapace a prădătorului care vrea să se îmbogățească cât mai mult cu cât mai puține costuri. Cât despre cei care ar trebui să apere deopotrivă credința și poporul, în virtutea faptului că stau pe scaunele marilor dascăli și ierarhi din vechime, ce altceva să mai zic decât … Dumnezeu cu mila! Intelectualii cu scârba, Dumnezeu cu mila!

[1] http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2015/06/iadul-in-cultura-romana-metroul-si.html

[2] http://ziarullumina.ro/opinii/persoana-si-pacatul

[3] Horia-Roman Patapievici, Politice, Humanitas, 1996, pp. 54, 64-65.

[4] Friedrich Nietzsche, Genealogia Moralei, Humanitas, București, 2006, pp. 38-39.

[5] http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=1992Scrisori

[6] http://www.miscarea.net/mota-ion-cranii-de-lemn-iun3.htm

[7] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Săracul Lazăr, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005, p. 61.

[8] Pentru a justifica această practică economică, Neamțu face trimitere la Sfântul Ioan Casian care „spunea că omul care munceşte e luptat de un singur drac, în timp ce omul care nu munceşte e luptat de o legiune de patimi şi draci.” Din nefericire, susține Neamțu, „statul social a încurajat şi la noi trândăvia.” http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2011/11/28/cotidianul-patriarhal-lumina-rampa-de-lansare-pentru-mihail-neamtu-si-noua-republica-a-lui-traian-basescu/ Pentru o analiză detaliată a acestui tip sinistru de teologie, și a efectelor sale sociale în perioada emergenței capitalismului, vezi magistralul volum al lui R.H. Tawney, Religion and the Rise of Capitalism, Penguin Books, 1938.

[9] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 23, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 891.

[10] http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=1992Scrisori

[11] Jacques Maritain, Christianity and Democracy, Ignatius Press, San Francisco, 1986. Anticipând eventuale critici antiamericane, menționez faptul că, în ceea ce mă privește, este mai puțin important dacă Maritain a sesizat corect (eu cred că a făcut-o) natura civilizației americane. Important e că a sesizat „demnitatea pe care fiecare om o are în existența sa cotidiană”, demnitate pe care așa-zisa elită intelectuală românească, în ciuda odelor recurente pe care le înalță Americii, este funciarmente incapabilă să o sesizeze.

Anunțuri

Despre Alexandru Racu

Născut în Bucureşti pe 4 Martie 1982. Absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, Master în Studii Sud-Est Europene la Univeristatea din Atena şi doctor în filozofie politică al Universităţii din Ottawa.
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la A Frenchman in New York

  1. DCC zice:

    Excelent!!!

  2. Ghita Bizonu' zice:

    Despre astia un cunoscut de al meu avea o vorba „sluga proasta cauta stapan afurisit”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s