Istoria tranziţiei văzută din perspectivă polanyiană – Reflecţii despre volumul Dependenţă şi dezvoltare: Economia politică a capitalismului românesc

Amintiri din copilărie

Cândva prin 2000 sau 2001, în orice caz, în timpul primului an petrecut ca student la Facultatea de Științe Politice din cadrul Universității București, o rudă de vârsta părinților mei cu profunde simpatii național-comuniste, contabilizate electoral la alegerile din 2000 de Corneliu Vadim-Tudor, m-a luat deoparte, cu ocazia unei vizite, pentru a-mi da câteva sfaturi referitoare la ce anume nu ar fi trebuit să spun în cadrul facultății la care tocmai intrasem, aparent pentru a nu avea probleme. Evident, sfatul practic referitor la lucrurile despre care, conform rudei mele, nu era înțelept să se vorbească, era implicit asociat cu o învățătură ezoterică referitoare la ceea ce se întâmpla de fapt cu noi ca societate, învățătură pe care, se înțelege, nu aveam cum să o dobândesc în facultate. Ca societate, tocmai trecuserăm prin cea mai dură perioadă a tranziției, guvernarea de dreapta din perioada 1996-2000, traumă în urma căreia a fost cât pe ce să aterizăm în brațele extremei drepte de extracție comunistă. Îmi aduc aminte că, alături de familie, ca atâţia alţii, resimţisem la modul cel mai concret-material cu putință transformările economice ale acelei perioade. Acum, tocmai ajunsesem la o instituție de învățământ superior care, parafrazându-l pe Creangă cu a sa „fabrică de popi”, putea fi descrisă pe drept cuvânt drept fabrica de neoliberali. Deși trecuserăm printr-o terapie de șoc neoliberală, înțelepciunea comună care predomina în respectiva instituție era aceea că o duceam prost pentru că nu eram suficient de neoliberali și, bineînțeles, deoarece, ca popor, nu ne împăcam deloc cu etica protestantă. Toată lumea știa cine era Karl Marx și toată lumea îl înjura, cu toate că mai nimeni nu îl citea. Ba chiar un binecunoscut profesor ne spunea de la catedră să nu ne pierdem timpul cu lectura Capitalului întrucât cartea cu pricina conținea numai prostii. În schimb, pe Karl Polanyi nu îl cunoștea absolut nimeni. Ca şi în cazul lui Cornel Ban, actualmente profesor la Boston University, a fost nevoie să treacă ani buni de la terminarea facultăţii şi să trec oceanul pentru a-l descoperi pe celălalt Karl în cadrul unui seminar de lectură facultativ ţinut la universitatea la care mi-am făcut doctoratul şi intitulat Les Classiques des Sciences Sociales. Faptul că un clasic era un arhinecunoscut în cadrul unei facultăţi de profil, unde Hayek, Mises, Rothbart şi alţi clasici ai neoliberalismului şi anarho-capitalismului făceau legea – precum în universitate, aşa şi la guvern – este cât se poate de revelator pentru coordonatele mediului ideologic din România acelor ani, mediu pe care mai toţi îl consideram ca fiind unul natural, redescoperit după patruzeci şi cinci de ani de nefirească inginerie socială. Doar că, după cum arată Cornel Ban în recentul său volum intitulat Dependenţă şi dezvoltare: Economia politică a capitalismului românesc (Tact, 2014), şi după cum vom discuta mai pe larg în cele ce urmează, la fel ca piaţa liberă, şi mediul ideologic în care ne învârteam era, la rândul lui, cât se poate de artificial, fiind practic construit de nişte indivizi cu interese şi cu bani, aflaţi la rândul lor dincolo de proaspăt căzuta cortină de fier, adică în lumea în care privilegiile economice se îmbină armonios cu privilegiile epistemice. Revenind la ruda mea cu simpatii naţional-comuniste, probabil că nici ea nu îl cunoştea pe Polanyi. Dar mă sfătuia ca în Facultate să am grijă ce spun despre Marx, care aparent înţelesese cum stăteau lucrurile de fapt, în timp ce „Nea Nicu”, continua povăţuitorul meu, fusese omorât „pentru că era cât pe-aci să demonstreze că …” – iar aici interlocutorul meu luă o pauză, trase aer în piept şi rosti apoi şoptit, apăsând pe fiecare silabă: „era cât pe-aci să demonstreze că … se poate!” În mod paradoxal, aşa cum subliniază şi Cornel Ban, tiparul mental aflat la baza experimentului ceauşist şi rezumat fidel de fraza citată din memorie este strâns înrudit cu „rigiditatea ideilor neoliberale şi [autismul] politic practicat de elitele economice şi / sau tehnocrate vizavi de drepturile economice ale cetăţenilor” şi care, „în epoca noastră … a mers mai departe ca oricând în ultimii optzeci de ani” (p. 82). Mai precis, este vorba de „[strategia] familiară a neoliberalilor occidentali” de a „[da] vina pentru eşecul terapiei de şoc pe intensitatea insuficientă a şocului”, strategie preluată şi de „neoliberalii români” atunci când, în locul prosperităţii, politicile lor nu au adus decât mizerie materială şi dezintegrare socială (p. 190).

Am simţit nevoia să încep acest articol într-o notă personală pentru a mă armoniza cu abordarea autorului a cărui carte debutează, în prefaţă, într-un registru asemănător: „Fusesem crescut într-o familie de muncitori industriali a căror etică a muncii era mai degrabă coborâtă din Etica protestantă a lui Weber decât din autocritica orientalistă despre ʻlenea levantinăʼ, care domina atunci spaţiul cultural şi jurnalistic”. Însă, în ciuda eticii protestante, „amândoi părinţii erau prinşi în drama şomajului de lungă durată, după ce lucraseră în trei schimburi la întreprinderile epocii Ceuaşescu şi îmbătrâniseră înainte de vreme încercând să supravieţuiască austerităţii ceauşiste” (p. 7). „Format în ideologia dominantă a tranziţiei postcomuniste, o ideologie care nu se preocupa de tensiunile inerente dintre societatea democratică şi societatea de piaţă” (p. 7), Cornel Ban iese din peştera tranziţiei ca urmare a experienţei academice americane. În acest sens, volumul este „expresia foarte personală a dorinţei de a înţelege ce ni s-a întâmplat” (p. 8) şi, mai mult decât atât, se vrea a fi „un pas în necesara încercare de a imagina ieşirea din cercurile vicioase în care ne aflăm, pe o cale mult mai democratică, mai egalitară şi mai opusă degradării masive a mediului decât a fost experienţa noastră de până acum” (p. 9). Cartea lui Cornel Ban reprezintă practic o istorie economică a României moderne.

Cadrul teoretic polanyian

Înainte de a rezuma pe scurt principalele etape ale acestei istorii, aşa cum sunt prezentate ele de către autor, se cuvine să ne aplecăm asupra cadrului teoretic al volumului bazat pe gândirea lui Polanyi. Teza lui Polanyi din Marea Transformare este aceea că, departe de a reprezenta o ordine naturală sau spontană, economia capitalistă este rezultatul acţiunii programatice a statului. Controlat de clasele avute ale societăţi, statul purcede în zorii modernităţii capitaliste la „dezîncastrarea” economiei din societate, răsturnând astfel, printr-un proces coercitiv ce pe drept cuvânt poate fi descris drept revoluţionar, ordinea caracteristică tuturor societăţilor premoderne, ordine ce presupune încastrarea socială a economicului. Eliberat de constrângerile sociale, economicul suveran transformă substanţa umană a societăţii şi natura ce îi serveşte drept suport celei din urmă în mărfuri a căror tranzacţionare pe piaţa liberă este ghidată strict de logica maximizării profitului. Din acest motiv, susţine Polanyi, „ideea unei pieţe autoreglate implică o utopie desăvârşită. O astfel de instituţie nu poate exista pe timp nedeterminat fără să anihileze substanţa umană şi naturală a societăţii; ea ar distruge fizic omul şi i-ar transforma mediul în pustietate. În mod inevitabil, societatea şi-a luat măsuri de protecţie”[1]. Aceste măsuri de protecţie sunt rezultatul mobilizării forţelor sociale confruntate cu spectrul eroziunii sociale generat de impactul dezîncastrării economicului. Şi deşi aceste mişcări pot fi de stânga sau de dreapta, la fel cum pot fi democratice, asemeni social-democraţiei şi creştin-democraţiei postbelice, sau totalitare, asemeni naţional-socialismului sau comunismului sovietic, în ultimă instanţă, toate împărtăşesc acelaşi obiectiv: reîncastrarea economicului în social şi, implicit, reafirmarea primatului politicului în raport cu economicul. Abia în lumina acestui fapt înţelegem la ce se referă autorul atunci când vorbeşte despre „tensiunile inerente dintre societatea democratică şi cea de piaţă”, cu toate că, întrucât contra-mişcările sociale generate de mişcarea iniţială de instituire a ordinii capitaliste nu sunt toate democratice, este poate mai potrivit să vorbim, în sens larg, despre tensiunile inerente dintre piaţă şi societate. Ocultarea acestei tensiuni, precum şi ocultarea diferenţei dintre formele democratice şi cele totalitare de reîncastrare a economiei reprezintă probabil principalele dispozitive pe baza cărora funcţionează ideologia neoliberală. Dacă în primul caz sistemul capitalist-liberal este înfăţişat ca sistemul, prin excelenţă democratic, în care poţi să faci ce vrei şi în care nu te îmbogăţeşti doar dacă nu vrei, în cel de-al doilea caz ajungem la teza conform căreia, prin impunerea de politici redistributive şi intervenţioniste, majorităţile democratice distrug, odată cu piaţa autoreglată, şi democraţia. Drumul către servitute, pentru a-l parafraza pe Hayek, începe cu opoziţia societăţii faţă de autoreglarea economiei, democraţia putând fi salvată de ea însăşi doar printr-o politică economică ce se menţine cât mai aproape de zona fundamentalismului de piaţă[2]. Înţelegem astfel felul în care contextul post-comunist al tranziţiei de la totalitarism la democraţie a favorizat deturnarea imaginarului democratic născut în zilele Revoluţiei din decembrie în favoarea proiectului neoliberal, aspect discutat de autor asupra căruia vom reveni în cele ce urmează. În fine, înţelegem şi de ce, în condiţiile în care pretenţiile iedologiei neoliberale sunt demontate de perspectiva istorică în care se înrădăcinează analizele polanyiene, diseminarea şi perpetuarea ideologiei neoliberale depinde de reprezentări mitologice ale istoriei locale şi occidentale, care altminteri nu sunt legate în mod inerent de nucleul dur şi pretins ştiinţific al neoliberalismului.

Conform analizei polanyiene, tensiunea dintre piaţă şi societate, sau raportul dintre mişcare și contra-mişcare[3], este ceea ce defineşte dinamica istorică a societăţilor moderne, a căror evoluţie este comparată de Cornel Ban cu balansul unei pendule. Asftel, dacă „la mijlocul secolului al XIX-lea pendula a bătut în direcţia” integrismului pieţei, începând cu anii ʻ70 ai secolului al XIX-lea pendula bate în sens opus: intrăm într-o perioadă de reîncastrare a economicului sub presiunea societăţii, perioadă care ia sfârşit cu revoluţia neoliberală de la finele anilor ʻ70 ai secolului trecut, „revoluţie al cărui sfârşit”, în ciuda marelui şoc financiar din 2008 şi al mobilizărilor sociale care i-au urmat, „nu se întrezăreşte degrabă” (pp. 11-12). Polanyi studiază emergenţa capitalismului concentrându-se pe cazul original britanic, însă dinamica elementară a acestui caz şcoală este reprodusă, desigur, cu variaţii locale, în toate societăţile care adoptă modelul liberal. Ceea ce este mai important, iniţiată în centrul lumii capitaliste, Marea Transformare atrage în angrenajul ei societăţile periferice prin mijloace care, la fel ca şi instituirea originară a capitalismului, au prea puţin sau nimic în comun cu autodeterminarea democratică[4], cristalizându-se astfel relaţii de tip centru-periferie. Or, societăţile de la periferie pot fi înţelese în mod corespunzător doar atunci când sunt înţelese în cadrul contextului global din care fac parte şi prin prisma evoluţiilor istorice de lungă durată, atât cele locale cât şi cele globale. Integrarea microperspectivei în macroperspectivă reprezintă unul din principalele merite epistemologice ale cărţii care corectează astfel mult răspândita eroare de optică ce sfârşeşte în poveşti deloc inocente cu ţărani leneşi şi beţivi şi occidentali harnici şi civilizaţi. Condiţia periferică, subliniază autorul, este o condiţie de dependenţă, asociată fie cu subdezvoltarea – cazul dependenţei clasice, în care o ţară importă tehnologie şi exportă produse agricole, materii prime şi hidrocarburi – fie cu dezvoltarea dependentă, cazul economiilor semiperiferice unde creşterea economică este cel mai adesea asociată cu regresul social şi ecologic, cu pierderea autonomiei decizionale şi cu expunerea crescută la şocurile financiare, aceasta fiind, conform autorului, şi situaţia în care se află România în momentul de faţă.

Ţările de la periferie, subliniază Cornel Ban, sunt puse în faţa unei alegerei: pe de o parte, adoptarea modelului liberal clasic de tip laissez-faire, pe de altă parte opţiunea dezvoltaţionistă. În cel de-al doilea caz, încălcând principiile ortodoxiei liberale printr-o politică bazată pe subvenţii, măsuri protecţioniste şi credit de stat, statul se angajează direct într-un program de industrializare menit să mute ţara de la periferia capitalismului în centrul acestuia. Dacă istoria consemnează o serie de reuşite depline sau doar parţiale ale acestor proiecte, exemplul clasic fiind Coreea de Sud, autorul subliniază că succesul proiectelor dezvolaţioniste nu este garantat, depinzând în schimb de existenţa unui aparat de stat puternic şi competent care are parte de „suficientă autonomie de gândire şi acţiune în raport cu capitaliştii” ce beneficiază de sprijinul statal. „În scenariul cu stat slab şi capitalişti puternici”, notează Ban, „tipic multor state africane şi latino-americane, după unele succese iniţiale, protecţionismul şi subvenţiile au întărit doar privilegiile capitaliştilor locali, plafonând dezvoltarea industrială şi accentuând polarizarea socială” (p. 214). Istoria economică a României prezentată în volum, pe care o voi rezuma în cele ce urmează, este practic o istorie a oscilării între cele două modele economice, cu menţiunea că anii de glorie ai dezvolaţionismului românesc s-au petrecut în contextul unei economii planificate de stat şi fundamentate oficial pe ideologia marxist-leninistă.

De la Tratatul de la Adrianopol şi până în zilele noastre

Începută odată cu liberalizarea comerţului dintre Ţările Române şi Europa Occidentală, ca urmare a Tratatului de la Adrianopol, integrarea României în sistemul capitalist internaţional se împarte, până la cel de-Al Doilea Război Mondial, într-o primă perioadă caracterizată de adoptarea modelului liberal clasic în economie şi o a doua perioadă ce debutează odată cu sfârşitul anilor ‘70 ai secolului XIX şi este caracterizată de tentativa de a ieşi din dependenţă prin proiectul dezvoltării unei industrii şi a unei burghezii naţionale. Pentru autor, sub aspect economic, rezultatele acestei prime etape a dezvoltaţionismului românesc sunt mai degrabă modeste în timp ce „dosarul dezvoltării sociale a ţării era pur şi simplu dezastruos” (pp. 33-35). Potrivit autorului, rezultate mult mai spectaculoase aveau să se obţină, atât din punct de vedere economic, cât şi din punct de vedere social, în timpul perioadei comuniste, când „decalajele de dezvoltare se reduc semnificativ pentru prima dată”. Însă dincolo de „[enormele] … [costuri] umane şi de mediu” ale „naţional-stalinismului”, mai ales cele din „[perioada incipientă] a acestui proiect” (pp. 252-253), spre sfârşitul anilor ‘70, datorită unei combinaţii de circumstanţe interne (investiţii nesustenabile în proiecte industriale cu caracter energofag) şi externe (creşterea preţului petrolului cuplată cu creşterea preţului creditării la nivel internaţional), sistemul socialist intră în criză. Cu toate acestea, trauma socială a anilor ‘80 şi, ca urmare, modul spectaculos în care avea să se prăbuşească socialismul românesc, singularizează România în contextul Europei de Est datorită încercării lui Ceauşescu, situate la intersecţia dintre eroism şi demenţă, de a salva sistemul care până atunci se bucurase de o largă susţinere socială. Mai precis, constrâns să facă apel la creditarea occidentală, pentru a-şi salva proiectul de dezvoltare industrială lovit de creşterea preţului petrolului, chiar atunci când ridicarea ratei dobânzii de către Federal Reserve a lovit toate ţările periferice debitoare, Ceauşescu a ajuns în cele din urmă în pragul intrării în incapacitate de plată, moment în care, potrivit lui Cornel Ban, în faţa lui s-au aflat trei posibile soluţii. Primele două erau negocierea unei reeşalonări a datoriei sau declararea oficială a falimentului. Prima variantă presupunea, la fel ca în cazul altor state, inclusiv din cadrul Pactului de la Varşovia, ca statul român să accepte directivele de politică economică ale FMI, fapt care contrazicea componenta naţionalist-suveranistă a ideologiei ceauşiste. Cea de-a doua variantă ar fi reprezentat recunoaşterea oficială a eşecului celei de-a doua componente a respectivei ideologii, în speţă dezvoltaţionismul. Or, dat fiind faptul că scopul său era să demonstreze că se poate, Ceauşescu a ales cea de-a treia soluţie, anume emanciparea definitivă de dependenţa faţă de Occident prin opţiunea pentru o plată accelerată a datoriei, fapt unic în fostul lagăr socialist şi posibil doar datorită unui program brutal de austeritate cu consecinţe sociale devastatoare (pp. 58-59): „între 1981 şi 1989” atât „aprovizionarea cu alimente de bază”, cât şi „producţia de bunuri de consum … [au] fost aproape [înjumătăţite]” (p. 68), răstimp în care Ceauşescu continua, în mod de-acum „[patologic]”, să dezvolte proiecte industriale din start falimentare şi să construiască edificii faraonice precum Casa Poporului (p. 73). Ban creditează pierderea sprijinului popular de către regim, ce avea să se concretizeze în mobilizarea populară din decembrie ‘89, ca factor determinant care avea să ducă la căderea regimului comunist, subevaluând astfel alte variabile precum contextul geopolitic sau interesul elitelor din cadrul aparatului de stat şi de partid, aceasta fiind una din cele câteva teze secundare ale cărţii care ar necesita probabil o argumentare mai susbtanţială.

Dat fiind faptul că perioadei dintre 1829 şi 1989 i se dedică doar două capitole, sau o treime din carte, restul fiind dedicat perioadei postdecembriste, putem concluziona că adevăratul interes al lui Cornel Ban este reprezentat de transformările economice din această perioadă, primele două capitole reprezentând practic un preambul la studiul detaliat al ultimilor douăzeci şi cinci de ani. Din analiza autorului reiese că momentul cheie al perioadei postdecembriste, ce pecetluieşte în mod irevocabil traiectoria economică şi geopolitică a României, este reprezentat de alegerile din 1996. Alegerile din 1996, care aduc la putere alianţa dintre CDR şi USD, pun capăt experimentului neodezvolaţionsit din timpul guvernării Văcăroiu şi marchează ruptura, deopotrivă definitivă şi brutală, cu combinaţia de suveranism şi (neo)dezvoltaţionism care încă menţinea România, la jumătatea anilor ‘90, în afara globalizării neoliberale, diferenţiind-o de asemenea de celelalte state din Europa de Est. În mod clar, cu toate că îi evidenţiază defectele datorită cărora avea să şi naufragieze la alegerile din 1996, Cornel Ban nu reuşeşte să-şi ascundă o anume simpatie faţă de proiectul neodezvoltaţionist pe care îl reprezintă guvernarea lui Nicolae Văcăroiu, probabil cel mai simpatic (sau hai să zicem cel mai puţin antipatic) personaj din setul de decidenţi politici ale căror acţiuni sunt analizate în carte. Fundamentată pe programul economic elaborat de o serie de economişti din vechea gardă (cine oare mai ştie astăzi ceva, dacă a ştiut vreodată, despre Comisia Postolache?), pe care Cornel Ban îi salvează de la o injustă anonimitate postumă, şi beneficiind de un sprijin politic de care fosta guvernare, debarcată ca urmare a unor tendinţe reformiste cu caracter mai radical, nu avusese parte, guvernarea Văcăroiu se bucură, potrivit autorului, de nişte reuşite destul de consistente: „[rată] de creştere a PIB … la fel de înaltă” precum „cea a statelor postcomuniste care au suferit strategii de tranziţie neoliberale (Polonia, Ungaria, Republica Cehă) …, pierderea locurilor de muncă” fiind însă „mai puţin dramatică” decât în aceste state; „calificativ relativ mare (B+)” din partea „[agenţiilor] de rating”, etc (p. 152). Reuşitele sunt cu atât mai remarcabile cu cât ele vin pe fondul presiunilor constante exercitate de FMI, inclusiv prin intermediul BNR, devenită de timpuriu o instituţie neoliberală din cadrul statului român ce fusese „recrutată” de FMI, presiuni care în ajunul alegerilor din ‘96 se transformă într-o adevărată acţiune de sabotaj financiar, menită să compromită şansele electorale ale guvernului. Eşecurile, care au dus în cele din urmă la erodarea bazei populare a regimului, ţin de insuficienta redistribuire a bogăţiei către baza piramidei, subfinanţarea şi proasta administrare a serviciilor publice (sănătate, învăţământ, etc.), incapacitatea administrativă a aparatului de stat, un adevărat blestem care a compromis diversele proiecte de dezvoltare ale României moderne şi, în fine, repetatele cazuri de corupţie, în cadrul unei economii în care, în 1996, 84% din forţa de muncă era în continuare angajată în sectorul de stat (p. 139) şi unde, încă în 1998, statul deţinea 71% din activele bancare (p. 227).

Prin contrast, măsurile guvernării de dreapta care preia puterea în 1996 generează „o tragedie socială şi … un dezastru macroeconomic”. Ca urmare a punerii în practică de către elita politică locală a terapiei de şoc solicitate de organismele financiare internaţionale, organisme controlate de marile puteri occidentale, „producţia industrială scade între 1996 şi 2000 cu 20% …, masa de şomeri lăsată în urmă de tăvălugul dezindustrializării cunoaşte o dublare a ratei sărăciei …, 60% dintre şomeri” refugiindu-se în agricultura de subzistenţă în cadrul a ceea ce avea să fie „prima migraţie urban-rural din istoria postbelică a Europei”. Cât despre personaje ceva mai romantice ce populau imaginarul dreptei naţional-ţărăniste, nici acestora nu le-a priit prea mult terapia neoliberală: „Un sfert de milion de mici afaceri”, puse pe picioare în primii ani de după Revoluţie, „au dat faliment” iar, combinaţia dintre „tăierea subvenţiilor de stat acordate agriculturii … şi deschiderea pieţei interne faţă de producători” externi „puternic subvenţionaţi şi mecanizaţi” avea să ruineze „micile gospodării agricole” şi să transforme România, „pentru prima oară în istoria ei recentă” în „importator net de alimente” (p. 162). Ca şi în cazul Marii Transformări studiate de Polanyi, revoluţia neoliberală care a pecetluit soarta dezvoltaţionismului românesc scoate în evidenţă faptul că, departe de a fi un arbitru neutru al unei competiţii ce ţine de spontaneitatea naturală, statul capitalist este agentul distrugerii programatice a formelor de economie încastrate social ce preced şi stânjenesc instituirea societăţii de piaţă. Ca atare, la fel ca şi predecesorul său studiat de Polanyi, statul neoliberal „dezvoltă, stabilizează şi reproduce forme marchetizate de viaţă socială”[5]. Recomandându-se ca stat de drept, a cărui nobleţe civilizatoare constă în garantarea faptului că nimeni nu este mai presus de lege, statul neoliberalismului de periferie tutelat de FMI nu se sfieşte însă, în timpul guvernării despre care discutăm, să interzică „sistemului judiciar” să „[investigheze vânzarea]” a „aproape 40% din întreprinderile de stat pentru mărunta sumă de 2,1 miliarde de dolari” (p. 161). Iar dacă cineva se grăbeşte să afirme că vorbim doar de un caz excepţional, cel al acumulării primitive de capital, în condiţiile în care orice nou regim normativ îşi are originea într-o stare de excepţie, este suficient să arătăm că, odată cu criza financiară din 2008, moment în care lichidarea capitalului bancar de stat şi dependenţa cvasicompletă a statului român de capitalul financiar extern este pecetluită, excepţia revine: sub presiunea conjugată a FMI şi a băncilor care ameninţă să se retragă de pe piaţa românească, după ce aderarea la Uniunea Europeană fusese condiţionată de privatizarea sectorului bancar, băncile solicită şi obţin „protecţie împotriva tribunalelor româneşti” în chestiunea clauzelor abuzive din contractele de creditare (p. 233). Astfel, putem concluziona că excepţia va reveni cu fiecare nouă criză, iar o eventuală permanentizare a crizei se va traduce într-o permanentizare a excepţiei, fapt care, în mod inevitabil, ar sfârşi în cele din urmă prin lichidarea definitivă a statului liberal.

Pe principiul identităţii dintre incendiator şi pompier, numai absorpţia maselor disponibilizate de către UE, precum şi relansarea creşterii economice determinate de încrederea investitorilor într-o ţară care demarase negocierile de aderare la UE au reuşit să salveze, în cele din urmă, statul român de la colaps. Însă, salvată de Occident după ce aplicase reţetele solicitate de Occident, România a intrat astfel în zodia capitalismului dependent, dependenţa fiind cu atât mai accentuată cu cât România se vânduse foarte ieftin. După o perioadă de creştere puternică, dar cu fundamente foarte şubrede, combinată cu radicalizarea agendei neoliberale a elitelor tehnocratice locale – din 2004 începe era cotei unice – şi adâncirea inegalităţilor sociale, România avea să resimtă, odată cu Marea Recesiune din 2008, varianta dură a efectelor unui astfel de tip de dezvoltare: volatilitate crescută, pierderea pârghiilor de decizie şi deci golirea de conţinut a democraţiei, salarii de mizerie, regres social şi ecologic şi, în fine, transformarea statului „[într-un] fel de agenţie de garantare a dreptului de a fi exploatat” (p. 217), angajată într-o race to the bottom cu alte astfel de agenţii din diferite colţuri ale lumii – China, Bangladeş, Maroc – dedicate toate dezvoltării unui mediu cât mai investor friendly – mai ales pe timp de criză când încrederea investitorilor scade –, cu costurile sociale, ecologice şi, în ultimă instanţă, politice, de rigoare. Cât despre întrebarea „ce-i de făcut?”, răspunsul, care pare (sau nu?) să rezulte din volumul lui Cornel Ban, volum ce se încheie cu o invitaţie la un exerciţiu de imaginaţie, este „nu prea multe”, sau, cum ar spune Andrei State, „o mai bună administrare a dezastrului”[6]. „Teoretic”, susţine Ban, printr-o combinaţie de atragere de investiţii în sectoare cu valoare adăugată mare şi politici redistributive, dezvoltarea în dependenţă poate evita neajunsul regresului social (p. 215). Din nefericire însă, autorul nu este prea explicit atunci când vine vorba de indicarea modalității concrete prin care se poate depăși, dacă se poate depăși, cercul vicios al dezvoltării dependente, dat fiind faptul că, în linii mari, s-ar putea obiecta că atât strategiile de atragere a investițiilor cu valoare adăugată – ce necesită la rândul lor investiții ale statului în învățământ, cercetare și infrastructură –, cât și politicile redistributive necesită cheltuieli publice, însă cheltuielile publice necesită taxe ce gonesc investitorii care, pentru moment, vin în România datorită costurilor mici de producţie pentru produse cu valoare adăugată redusă. În plus, atunci când spune că, „șubrezit de austeritate fiscală și de decenii de ideologie antistat …, statul capitalismului dependent” nu poate genera o birocrație dezvoltaționistă (p. 217), autorul nu subliniază îndeajuns de clar faptul că dezvoltaționism în UE nu se prea poate face pentru că nu-ți prea permite legislația europeană, punct de la care începe o nouă discuție.

Elită neoliberală locală fabricată pe banii Occidentului

Întrebarea care rămâne este cea care priveşte mecanismele în virtutea cărora neoliberalismul a triumfat în România. Ajungem astfel la partea cea mai interesantă a cărţii lui Ban, în care autorul suprapune cadrului analitic polanyian paradigma constructivismului, paradigmă ce insistă asupra importanţei pe care ideile şi diseminarea lor o au în modelarea realităţii sociale[7]. Simplu spus, potrivit autorului, neoliberalismul a triumfat în estul european şi în România nu datorită faptului că ar fi fost, din punct de vedere doctrinar, mai consistent decât teoriile economice alternative, ci datorită faptului că, dincolo de constrângerile exercitate de statele vestice și organizațiile internaționale controlate de ele, neoliberalismul a fost finanţat de cercurile de influenţă occidentale, fapt care, la rândul lui, se explică prin aceea că paradigma neoliberală a servit interesele geopolitice şi economice ale marilor puteri occidentale în estul european. Astfel,  generozitatea unor instituţii precum FMI, Banca Mondială, USAID, Freedom House, Heritage Foundation, American Enterprise Institute, Fundaţia Pentru o Societate Deschisă ş.a.m.d. a oferit suportul material pentru „socializarea elitelor locale în orizontul de idei neoliberale” (p. 158), această generozitate fiindu-le desigur refuzată, la pachet cu capitalul simbolic derivat din faptul de a fi „validat de Occident”, tuturor celor care, dintr-un motiv sau altul, nu s-au pretat la acest tip de socializare. Însă dacă neoliberalismul le-a fost livrat românilor drept ştiinţă incontestabilă a unei civilizaţii superioare, fapt ce transforma automat opoziţia faţă de el în manifestare a antioccidentalismului, a iraţionalităţii sau în „expresie a unor interese de grup” (p. 158), în realitate, aşa cum subliniază autorul, întreaga scamatorie avea la bază o falsificare a realităţilor economice occidentale, mult mai puţin neoliberale, chiar şi în perioada de glorie a neoliberalismului, decât cele care aveau să fie instituite de neoliberali în estul european, precum şi a locului pe care neoliberalismul, mai ales în versiunile sale fundamentaliste, l-a ocupat de fapt, de-a lungul timpului, în spaţiul academic occidental. Făcând abstracţie în scrierile lor de varietatea de modele de capitalism ce existau de fapt în lumea occidentală şi de gradul de reglementare şi încastrare socială chiar şi a celor mai neoliberale modele occidentale, recurgând la procedee precum prezentarea „[unor aspecte] controversate de la periferia economiei neoclaisce”, ca şi cum acestea ar fi reprezentat consensul „ştiinţific” al economiştilor din lumea civilizată (pp. 187-188), neoliberalii români vor deveni în cele din urmă mai radicali decât mentorii lor vestici, fapt care se va traduce, în cele din urmă, într-o agravare a dramei sociale asociate tranziţiei.

Ban îi împarte pe neoliberalii români finanţaţi şi educaţi de instituţiile occidentale responsabile cu diseminarea neoliberalismului în două categorii. Prima categorie, concentrată în jurul BNR, este cea a tehnocraţilor şi include personaje cu responsabilitate directă în elaborarea politicilor publice (Isărescu, Croitoru, Dăianu, Lăzea, etc.). Sau, altfel spus, în acest caz vorbim, cum s-ar spune, de oamenii de la butoane. De cealaltă parte, grupaţi în jurul unor instituţii precum SAR sau a unor publicaţii precum 22, se află cei care s-au ocupat cu promovarea a ceea ce Ban numeşte „neoliberalism cultural” (Alina-Mungiu Pippidi, Ioniţă, Patapievici, etc.) (p. 174). Altfel spus, în acest al doilea caz vorbim de oamenii de la gazetă. În condiţiile în care „reformele neoliberale presupuneau o nesfârşită serie de tragice dislocări sociale”, misiunea lor a constat în „a face” ca „procesul de aliniere la neoliberalism să pară mai voluntar şi mai autohton” (p. 171). În mod concret, aceasta a însemnat că orice formă de opoziţie faţă de neoliberalism a fost înfierată de „elitele intelectuale” ca mentalitate comunistă şi obstacol în drumul ţării de la noaptea totalitară la zorii reîntoarcerii în lumea civilizată. Cu menţiunea că, pentru aceşti „intelectuali transnaţionalizaţi, punctul terminus al tranziţiei nu era o formă generică de ʻeconomie occidentală de piaţăʼ”, sau altfel spus, liberalismul încastrat social ce rezultase din compromisul postbelic occidental şi rezistase, în bună măsură, asaltului neoliberal declanşat la finele anilor ‘70. În viziunea acestor intelectuali, pentru care „până şi instituţiile asistenţiale standard ale democraţiei sociale occidentale erau văzute drept patologii politice a căror implementare în Europa de Est ar” fi compromis „decomunizarea”, tranziţia ar fi trebuit să ducă nu la liberalismul încastrat al Occidentului, ci la „o societate de piaţă eliberată de solicitările populare de redistribuţie şi supusă îndrumării luminate a ʻintelectualilor civiciʼ” (p. 175).

Trebuie indicat faptul că autorul, care își asumă orientarea social-democrată, insistă asupra faptului că nu a existat nicio legătură necesară între orientarea de centru-dreapta a partidelor istorice și capturarea lor de către neoliberali care, cel puțin PNȚ-ului, avea să-i fie fatală. Cu atât mai puțin a existat o legătură între proiectul democratizării anticomuniste și neoliberalism. În acest sens, dacă pe de o parte „unele dintre cele mai puternice state ale bunăstării și dezvoltării – Franța, Japonia, Finlanda – au fost construite de forțe politice asociate cu zona de centru-dreapta” (p. 166), pe de altă parte, în primii ani de după revoluție, când procesul de cooptare la neoliberalism al intelectualilor încă nu demarase, „politica economică nu era o prioritate” pentru aceștia din urmă, ba mai mult, „imaginația economică a acestor lideri civici” se situa mai degrabă undeva în zona de centru-stânga (pp. 172-173). După cum arată Ban, fapt discutat și la începutul articolului, dincolo de puterea financiară din spatele neoliberalismului, această paradigmă economică s-a impus și datorită capacității ei de a „masca tensiunile” dintre neoliberalism și democrație, recomandându-se astfel ca tovarăș de nădejde al democratizării, ba mai mult, ca unică formulă economică compatibilă cu democrația (p. 105), în condițiile unei înțelegeri a democrației ce exclude drepturile sociale, dacă nu chiar și pe cele politice[8], limitându-se la garantarea drepturilor civile pe care regimurile comuniste nu au putut să le asigure, drepturi civile care, în ultimă istanță, și ele pot fi suspendate în situații de urgență cu scopul salvării „democrației”[9]. Dacă sub raport teoretic aici revenim la miezul polemicii dintre Hayek și Polanyi, anume măsura în care este posibilă reconcilierea dintre libertate și societate, în context românesc, se ridică întrebarea în ce măsură, atunci când discutăm convertirea la neoliberalism a elitei postdecembriste, avem de-a face cu mercenariat ordinar, și în ce măsură avem de-a face cu fanatism și orbire ideologică explicabilă, cel puțin într-o anumită măsură, prin prisma contextului istoric. Este una dintre multiplele probleme ridicate de această carte, foarte ambițioasă şi care trebuie citită, problemă ce necesită, cu siguranță, un studiu separat și detaliat de istorie intelectuală.

Dacă neoliberalismul a fost susținut de la centru prin presiuni și recompense, iar poziționarea efectivă a țărilor de la periferie în raport cu centrul este rezultanta intersectării dintre influența externă și răspunsul elitelor locale – la rândul lor influențate de gradul și modul în care societățile periferice se mobilizează –, în cazul românesc, dincolo de simplul oportunism, între posibilele motive datorită cărora elitele de dreapta au fost atât de dispuse să-și demonstreze europenitatea prin asimilarea obedientă a neoliberalismului dictat de puterile occidentale, am putea să enumerăm următoarele (după cum am spus, o analiză amănunţită a fenomenului este necesară pentru a stabili exact în ce măsură au contat aceste motive): a) Factorul geopolitic, sau ancestrala frică de ruși, datorită căreia elitele locale au fost dispuse să vândă tot și să execute orice ordine primite din Vest, numai pentru a vedea România primită sub umbrela NATO și în brațele protective ale Mamei Europa. De altfel, pornind de la observațiile autorului cu privire la varietățile de capitalism din Europa de Est, am putea spune că există în linii mari o corelație între apropierea geografică de Rusia și disponibilitatea de a accepta măsuri neoliberale radicale, ipoteză care ar trebui verificată. b) Strâns legat de primul aspect, vorbim de trauma ceaușismului decadent din anii ‘80, perioadă în care majoritatea persoanelor în discuție s-au maturizat, precum și de cea a mineriadei din iunie 1990. La acestea se adaugă intersectarea dintre frustrarea morală a vechii generații din partidele istorice, cu privire la inexistența unui proces al comunismului, și frustrarea de același tip a tinerei generații, cauzată de lipsa unor criterii meritocratice de promovare în cadrul sistemului postcomunist gestionat de partidul lui Ion Iiescu, deficit subliniat de altfel de Ban și care avea să afecteze negativ performanțele economice și sociale ale guvernărilor din prima jumătate a anilor nouăzeci, fapt sancționat la alegerile din 1996. Din nou, integrarea în NATO și UE a fost văzută ca singurul mod de tratare a acestor traume și vicii. c) Dar există probabil o legătură între aceste aspecte ale postcomunismului și construcția identității naționale moderne românești prin antagonism cu tot ceea ce înseamnă Orientul – turcesc sau rusesc, musulman sau ortodox –, fapt care și explică preluarea pe nemestecate, deseori sub forma discursului autocolonizator, a tuturor clișeelor orientaliste. În opinia mea, structura internă a neoliberalismului a contat prea puțin atunci când vine vorba de deciziile locale care au dus la acceptarea consecințelor economice ale integrării în structurile militare și politice ale lumii occidentale. Pur și simplu, cred că cei responsabili cu aceste decizii ar fi implementat orice le-ar fi cerut Occidentul.

Conservatorism atipic, revoluţie neoliberală şi stângă inexistentă

Nefiind economist sau specialist în studii referitoare la dezvoltare, nu mă voi încumeta să evaluez critic volumul lui Ban, redactat de autor în urma parcurgerii unei vaste bibliografii de specialitate care îmi este în cea mai mare parte străină. Cu siguranță, un volum de o astfel de anvergură, și care acoperă o perioadă istorică atât de lungă, e de natură să ridice probleme și să provoace dezbateri în rândurile specialiştilor cu fiecare capitol al său. E de așteptat așadar ca acest volum provocator să suscite o serie de reacții critice, și este interesant de văzut ce vor avea de spus – dacă vor binevoi să spună ceva – actorii istorici criticați de autor, care mulți dintre ei încă joacă roluri mai mult sau mai puțin însemnate în sfera publică românească. Ca atare, mă voi limita în încheiere la a sugera ce anume implică analiza polanyiană a lui Ban atunci când vine vorba de cartografia politică a spațiului românesc postdecembrist. Astfel, dacă acceptăm concluziile lui Ban, ar trebui poate întâi de toate remarcat faptul că, spre deosebire de cazul școală britanic, analizat de Polanyi în Marea Transformare, unde industrializarea și dizlocările sociale se suprapun, fiind ambele opera capitalismului, în România, în forma sa autentică, sistemul capitalist apare practic abia după jumătatea anilor ‘90. Înainte de război România nu cunoscuse o mare transformare, în sensul unei dizlocări masive de populație rurală care să alimenteze o dezvoltare industrială al cărui principiu de funcționare să fie dezîncastrarea economicului din social. Mai degrabă, în spatele unui capitalism anemic și prea puțin competitiv, se ascunde în mare parte persistența subdezvoltării și a mecanismelor de exploatare feudale, accentuate în contextul integrării României pe piața agrară mondială și combinate cu dezvoltarea, tot pe seama maselor rurale, a unui aparat de stat modern supradimensionat şi, în mare parte, corupt şi ineficient. Industrializarea și urbanizarea României este în mare parte opera PCR și, deși combinat cu represiunea politică vastă şi brutală și regresul în materie de drepturi civile și politice prin comparație cu scurtul experiment de democrație interbelică, proiectul dezvoltaționist comunist, așa cum subliniază Ban, este un proiect încastrat social, fapt ce explică și larga popularitate de care avea să se bucure până când sistemul avea să intre în criză. Ajunși la acest punct, să ne reamintim că, potrivit lui Polanyi, forțele sociale care în secolul XIX au apărat țesutul social de impactul dezintegrator al revoluției economice capitaliste au fost de două tipuri. Pe de o parte avem forțele conservatoare, în speță aristocrația funciară, care a îmbinat protejarea propriilor sale interese economice, amenințate de liberalizarea comerțului, cu o serie de măsuri paternaliste, a căror origine era corporatismul medieval precapitalist, măsuri menite să protejeze clasele populare de forțele pieței eliberate ca urmare a ascensiunii burgheziei. Prin aceasta, forțele politice conservatoare au încetinit procesul de trecere de la un sistem economic mai puțin productiv (cu toate că „mai omenos”) la un sistem economic mai productiv, făcând astfel mai suportabilă o tranziție altminteri extrem de traumatică[10]. De cealaltă parte avem forțele politice care vizează reîncastrarea socială a noii economii industriale și combaterea efectelor antisociale ale capitalismului prin emanciparea politică și mobilizarea democratică a claselor populare, logica democratică determinându-le să atace în același timp privilegiile moștenite de nobilimea funciară din vechea ordine feudală – fapt care împinge forțele conservatoare spre o alianță cu forțele liberale al cărei scop este apărarea drepturilor de proprietate în fața revendicărilor de tip socialist[11]. Acestea sunt forţele de stânga[12]. Întrebarea care se pune la acest punct este ce clivaje politice se articulează în contextul transformării româneşti postdecembriste, analizate de Cornel Ban prin grila interpretativă polanyiană, şi în ce măsură mai sunt valabile în acest context noţiunile de stânga şi dreapta? Sau, mai precis, care este relaţia dintre ceea ce se pretind a fi marii actori politici postdecembrişti şi ceea ce sunt de fapt, în lumina impactului concret al acţiunilor lor? Cu greu am putea vorbi de conservatorism la dreapta spectrului politic românesc, reprezentată de partidele istorice, în contextul în care, sub faţada unui discurs politic încărcat de nostalgii interbelice, aceste partide preiau agenda neoliberală a instituţiilor financiare internaţionale şi a agenţilor lor din teritoriu, cu consecinţe socio-economice devastatoare inclusiv pentru sectoarele sociale care s-ar fi putut constitui într-un bazin electoral conservator, ca de exemplu ţăranii. Reprezentând încă aproximativ jumătate din populaţia ţării, aceştia votează mai degrabă cu PSD-ul şi antecesorii săi, şi pe bună dreptate, dacă ţinem cont ce mesaje de eutanasiere economică au pentru ei tehnocraţii şi propagandiştii neoliberali care au redactat şi respectiv au popularizat agenda partidelor de dreapta din România[13]. Mai mult decât atât, întârziind integrarea în structurile occidentale şi efectele sociale legate de aceasta, se poate spune că PSD-ul, partid care numai anticlerical nu e, a întârziat şi transformările culturale care până nu demult au reprezentat singura preocupare a celei mai mari părţi din dreapta naţional-ortodoxă, altminteri rămasă complet opacă la problematica socio-economică şi la legătura dintre cultura tradiţională şi baza ei economică[14]. Realitatea este că, în ciuda originilor nomenclaturiste ale partidului lui Ion Iliescu, combinaţia de paternalism asistenţial şi apărare a privilegiilor baronilor face din PSD un partid care are multe în comun, dacă facem abstracţie de diferenţa de context istoric, cu modul de funcţionare a forţelor politice conservatoare descrise de Polanyi în Marea Transformare[15]. Forţa revoluţionară, în contextul postcomunismului românesc, a fost reprezentată de clasa de mijloc meritocratică şi individualistă. Văzând în capitalul transnaţional, dornic să acapareze piaţa românească, aliatul natural al propriilor sale ambiţii de ascensiune socială, aceasta a reprezentat baza de susţinere a politicilor neoliberale adoptate de partidele de centru-dreapta. Revoltându-se împotriva monstruoasei alianţe dintre baronii PSD şi votanţii „pomanagii” ai acestora, a mers pe principiul conform căruia corupţia primilor trebuie tratată prin DNA, iar presupusa lene a celor din urmă prin politici economice antisociale patronate de înaltul cler neoliberal de la BNR. În plus, tot din această zonă s-a putut auzi un discurs hibrid în care s-au suprapus mai multe componente: critica liberalilor seculariști la adresa Ortodoxiei, percepută ca forță culturală opusă europenizării și dobândirii unei etici protestante a muncii; instrumentarea împotriva „comuniștilor” din PSD, uneori pe filieră legionaroidă, a memoriei martirice a Ortodoxiei românești; manipularea sentimentelor naționaliste antirusești combinată cu denunțarea oricărei reacții naționaliste împotriva intereselor politice și financiare ale Occidentului în România; în fine, pe alocuri învățături duhovnicești sui generis (dacă nu de-a dreptul eretice) anticorupție și antilene, secretate de teologii neoliberali ai tranziției[16]. În condiţiile unei economii liberalizate, ca urmare a schimbărilor radicale de după 1996, a exodului de forţă de muncă ce a debutat cu prima parte a anilor 2000, şi a constrângerilor instituţionale exercitate de UE, PSD-ul a fost tot mai puţin capabil să-şi facă jocul politic și rămâne de văzut în ce direcție va evolua acest partid. Deşi a fost constrâns să se adapteze la exigenţele noii economii neoliberale, după eşecul electoral din 1996, şi a profitat la rândul său de „oportunităţile” oferite de noul regim economic, totuşi, paternalismul său clientelar a mai amortizat pe ici pe colo impactul social al neoliberalismului. În fine, dacă acceptăm teza că PSD „este un partid de stânga vopsit”[17], suntem forțați să concluzionăm că, limitându-se strict la un demers intelectual marginal, stânga nu există în România din punct de vedere politic. În general, spre deosebire de alte țări europene, în România nu se întrezăresc la orizont mișcări sociale capabile să genereze forțe politice anti-neoliberale cât de cât semnificative, lipsa acestei mobilizări constituind în sine un subiect de analiză. Pentru moment, nu ne rămâne decât să sperăm că, în fața presiunilor capitalului, actuala guvernare va mai face măcar câte ceva din puținul care se poate face, în condițiile în care fosta guvernare a executat ordinele primite cu exces de zel.

[1] Karl Polanyi, Marea Transformare: Originile Politice şi Economice ale Epocii Noastre, Tact, 2013, p. 54.
[2] Friedrich Hayek, The Road to Serfdom, The University Chicago Press, Chicago, 1944, pp. 70-71, 79, 205. Unul dintre intelectualii care au popularizat la noi această teză este H.R. Patapievici (vezi Omul Recent, Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 184).
[3] Karl Polanyi, Op. cit., p. 227.
[4] Ibidem, pp. 273-276.
[5] Cornel Ban, Postfaţă la Marea Transformare, p. 455.
[6] http://www.criticatac.ro/15796/ambivalena-liberalismului-politic-ideologie-romania-contemporan/
[7] În prefaţa cărţii, Cornel Ban indică faptul conform căruia cursurile de teorie politică la care a participat în cadrul studiilor doctorale de la Universitatea Maryland, cursuri susţinute de Vladimir Tismăneanu, au avut o contribuţie importantă în formarea gândirii sale. Acestea l-au făcut să ia în serios “rolul ideilor în cadrele analitice ale economiei politice” (p. 6). Nu pot să nu remarc ironia faptului conform căruia unul dintre profesorii de la care Cornel Ban a învăţat importanţa rolului ideilor este, în acelaşi timp, şi unul dintre principalii arhitecţi ai hegemoniei ideologice neoliberale exercitate asupra spaţiului românesc.
[8] A se vedea în acest sens afirmaţia unui binecunoscut intelectual neoliberal postdecembrist : „Cred cu convingere că garanţia progresului în România este votul cenzitar: România va evolua numai în măsura în care poporul, misera plebs, nu va avea acces direct la decizie” (H.-R. Patapievici, Politice, pp. 67-68). A se pune această afirmaţie în legătură cu reacţia elitelor intelectuale la masiva mobilizare populară împotriva regimului neoliberal al preşedintelui Băsescu din vara lui 2012, când „flacăra democraţiei” a fost salvată de voinţa exprimată prin referendum a 88% din electorat, doar printr-o combinaţie de boicotare a referendumului de către partizanii preşedintelui Băsescu, înlocuire a listelor electorale reale cu nişte liste lipsite de legătură cu realitatea electorală efectivă şi, în fine, intervenţie a puterilor occidentale în România, fără de care Băsescu probabil nu ar fi scăpat de furia populară cauzată, în esenţă, de măsurile de austeritate pe care le adoptase. Însă, după părerea mea, nu persoana lui Băsescu a reprezentat preocuparea principală a autorităţilor occidentale, ci contestarea democratică a neoliberalismului, care risca să dinamiteze corsetul constituţional ce garanta reproducerea acestui regim economic. Odată impusă voinţa populară împotriva dictatului pieţelor, s-ar fi produs o breşă esenţială şi drumul ar fi fost deschis către o serie de alte posibile înfrângeri ale capitalului în confruntarea cu mobilizarea populară.
[9] Vezi în acest sens afirmaţiile lui Friedrich Hayek, referitoare la situaţiile excepţionale în care este nevoie de suspendarea temporară a democraţiei de către un „dictator liberal”, pentru a se pune astfel capăt presupuselor tendinţe autodistructive ale democraţiei ce se manifestă atunci când o majoritate populară solicită măsuri de redistribuire a bogăţiei şi naţionalizarea anumitor sectoare economice. Făcute în contextul susţinerii acordate de către Hayek regimului lui Augusto Pinochet – regim responsabil de numeroase crime împotriva umanităţii (multe dintre ele de un sadism ce depăşeşte şi cel mai coşmăresc imaginar) – şi teoretizate în Capitolul 17 din Law, Legislation and Liberty, aceste afirmaţii plasează gândirea lui Hayek în vecinătatea gândirii faimosului teoretician al dictaturii şi al stării de excepţie Carl Schmitt http://crookedtimber.org/2013/06/25/the-hayek-pinochet-connection-a-second-reply-to-my-critics/. În anul 2007, la puţin timp după moartea lui Pinochet, Revista 22, cea mai importantă publicaţie de orientare neoliberală din România, a publicat un articol din care rezulta că, din nefericire, dictatura lui Pinochet, altminteri lăudabilă în opinia respectivului autor din multe puncte de vedere, a reprezentat o soluţie binevenită, cel mai probabil singura, pentru a stopa avansul statului Chile către mult mai nociva dictatură de tip castrist la care, susţine autorul, s-ar fi ajuns inevitabil dacă guvernul, ales democratic, al lui Salvador Allende, n-ar fi fost răsturnat prin lovitură de stat (Daniel Dragomirescu, Sfârşitul unei dictaturi, http://www.revista22.ro/sfarsitul-unei-dictaturi-3641.html).
[10] Karl Polanyi, Op. cit., pp. 276-277
[11] În condițiile în care, tot mai frecvent, mișcări și măsuri politice neoliberale sunt etichetate în discursul public și cel academic drept conservatoare (din nefericire, întâlnim astfel de confuzii și în limbajul autorului volumului publicat de Tact), se cuvine să subliniem faptul că, atâta timp cât conservatorismul are o consistență proprie și nu e redus la statutul de anexă a liberalismului ce se limitează la a-i ține isonul acestuia din urmă, obiectivul conservatorismului este coeziunea socială, sau conservarea liantului social, amenințat de liberalism (vezi în acest sens un foarte lămuritor text de James Matthew Wilson, intitulat Scrisoare de la un conservator tradiţional, în John Chrysostom Médaille, Ovidiu Hurduzedu (ed.), A Treia Forţă : Economia Libertăţii, Logos, 2009, pp. 180-191). Dacă acest aspect unește conservatorismul clasic și socialismul, despărțirea se produce datorită faptului că, în timp ce în general (dacă exceptăm formele atipice și hibride de conservatorism precum populismul tory, Catolicismul social sau socialismul creștin) conservatorii consideră că presupozițiile coeziunii sociale sunt ierarhia socială și cadrul cultural tradițional, socialismul, pe de altă parte, consideră că coeziunea socială poate fi menținută pe baze democratice și într-un cadru cultural modern. Evident, este vorba de socialismul democratic, socialismul totalitar înlocuind elita tradițională cu o elită formată din revoluționari de profesie emancipați de limitările tradiției și adepți ai ingineriei sociale impuse cu forța de la centru. Revenind, dacă pe de o parte conservatorul „nu se simte niciodată mai confortabil decât atunci când denunţă ordinea burgheză oligarhică şi plutocratică” (Gerard Gengembre, La Contre-Révolution ou l’histoire désespérante, Éditions Imago, Paris, 1989, p. 279), pe de altă parte, niciodată nu se simte mai inconfortabil decât atunci când, sub amenințarea radicalismului socialist, se vede constrâns să se alieze cu liberalii. În opinia mea, în condițiile în care, ceea ce-l diferențiază pe autenticul conservator de simplul privilegiat oportunist este obiectivul coeziunii sociale, pus în situația în care evoluția istorică îl constrânge să facă compromisuri în materie de scop (coeziunea socială) pentru a salva mijlocul (ierarhia), mai devreme sau mai târziu, autenticul conservator va suferi una din patru posibile mutații : a) fie optează pentru pragmatismul alegerii constante a răului celui mai mic, ceea ce în timp golește conservatorismul de orice conținut și îl târăște pe conservator în combinații din ce în ce mai umilitoare și mai caricaturale ; b) fie virează către stânga, sub forma socialismului evanghelic sau a democrației creștine (a se vedea spre exemplu cazul lui Félicité de Lamennais, al lui Pierre Simon-Ballanche sau turnura doctrinei sociale catolice începând cu Rerum Novarum și mai ales după Conciliul Vatican II) ; c) fie se retrage din istorie în estetism nostalgic sau în profetism apocaliptic (Gerard Gengembre, Op. cit, pp. 281, 295-296) ; d) în fine, există și opțiunea mai sinistră a „Revoluției Conservatoare” și, în ultimă instanță, a recompunerii fasciste a universului holist și ierarhic al tradiției. Potrivit lui Ernst Nolte, acest proces presupune îmbinarea incoerentă de elemente tradiționale cu elemente radical moderne, fapt care diferenţiază fascismul de cele mai flexibile variante ale conservatorismului. Între timp, ca orice oportunist, conservatorul oportunist se va ghida întotdeauna în funcţie de primatul interesului personal, ceea ce înseamnă că poate opta pentru oricare dintre aceste patru mutații în funcție de cum rentează sau nu, deși cel mai probabil va opta pentru tămâierea „conservatoare” și „creștinească” a neoliberalismului, un spectacol dezgustător pe care ni l-au oferit și ni-l oferă încă cea mai mare parte a așa-zișilor intelectuali conservatori și creștini de la noi.
[12] Ibidem, pp. 261, 287-288.
[13] Probabil că, în ceea ce îi privește pe țărani, exemplul cel mai extrem de gândire tehnocratică neoliberală înrădăcinată în premise ce țin de registrul darwinismului social, a fost declarația economistului șef al BNR, Valentin Lăzea, care invoca necesitatea lichidării agriculturii de subzistență, pe seama căreia trăiește cea mai mare parte din populația rurală, printr-o politică de impozitare a proprietății țărănești care i-ar fi constrâns pe micii proprietari să-și vândă terenurile marilor agrobusinessuri private, fapt care ar fi dus la o productivitate sporită a sectorului agricol http://www.criticatac.ro/19703/economistul-ef-de-la-bnr-le-declar-rzboi-deschis-ranilor-bieii-de-aur-ai-lui-isrescu/.
[14] Legătură analizată magistral de Polanyi, care insistă asupra faptului că trauma promovată de dezîncastrarea capitalistă a economicului din social este întâi de toate o traumă culturală cu efecte abrutizante (Karl Polanyi, Op. cit., pp. 224-225, 262-266). După cunoștințele mele, nu există în mediile ortodoxe românești o critică la adresa neoliberalismului înaintea publicării volumului A Treia Forță: România Profundă de către Mircea Platon și Ovidiu Hurduzeu (Editura Logos, 2008). Publicat în anul în care avea să înceapă criza, volumul, dacă e să-i dăm crezare lui Ban, a apărut la momentul în care, în ceea ce privește modelul economic românesc, jocurile erau deja făcute în favoarea neoliberalismului, teză pe care autorii, altminteri acuzați de utopism de inspirație paseistă, se încăpățânau să o respingă. Critica neoliberalismului se făcea de pe poziția conservatorismului clasic și a personalismului ortodox care, în răspăr cu depersonalizarea și masificarea de care se făceau responsabile atât comunismul, cât și neoliberalismul, ar fi trebuit să-și găsească expresia într-o „economie la scară umană” a micii proprietăți țărănești, a antreprenorilor mici și mijloci și a formelor de asociere cooperativă, toate acestea într-un cadru politic suveranist, opus față de instituțiile transnaționale ale UE. Cu înclinații ce țin de populismul tory, volumul ataca atât „noul marxism”, cât și „[dreapta] think tank” care nu reprezintă interesele niciunei categorii sociale concrete din România, ci doar pe cele ale finanțatorilor ei externi (A Treia Forță, pp. 210, 304).
[15] Într-un text ce se vrea a fi un catehism, în zece puncte, al autenticei stângi românești, publicat pe platforma Criticatac, se afirmă, destul de corect zic eu, cu privire la actualul PSD, că acesta „e un partid” al „clasei capitaliste locale, conservator social și cultural, rupt de orice bază socială concretă și neinteresat de promovarea unei agende sociale sau măcar minimal progresiste (…) Eticheta de stânga pe care acesta și-o arogă, sau pe care dreapta i-o aplică, este complet eronată. Protecția socială pe care acest partid o promovează uneori este una de tip medieval, similară celei în care baronii își protejau supușii și populația din subordine – în nici un caz o politică conștientă de stânga.  În mod normal, dacă contextul istoric ar fi fost diferit, PSD-ul ar fi fost un partid clar de dreapta.” (http://www.criticatac.ro/25025/decalogul-radio-erevan-al-criticatac/)
[16] Din acest punct de vedere, nu mă pot abține să nu comentez pe scurt două note de subsol din capitolul șase al volumului Dependență și dezvoltare, capitol intitulat „Revoluția neoliberală vine în România”. În aceste note de subsol, aflate la pagina 175, Ban face trimitere la combinația de neoliberalism și creștinism din gândirea lui H.R. Patapievici, afirmând că „marea masă a aspirațiilor neoliberale a fost grefată pe conservatorismul antebelic, inclusiv pe anti-modernismul ortodoxiei estice, puțini”, printre care și Alina Mungiu-Pippidi, fiind cei care au „[adoptat] o variantă de neoliberalism seculară” (p. 175). Voi reveni pe larg asupra acestui subiect, într-un articol care actualmente se află în pregătire. Pentru moment, mă limitez la a-mi exprima speranța că autorul sesizează natura profund dubioasă a altoirii pe trunchiul refractar la modernitate al Ortodoxiei estice, a unei ideologii pe care, pe urmele lui Polanyi, Ban o identifică pe bună dreptate, în însuși titlul capitolului, ca fiind una revoluționară, deci prin definiție modernă, și care își are rădăcinile nu în Ortodoxia estică, ci în puritanismul calvin, deficitul de etică protestantă fiind altminteri unul din principalele capete de acuzare în procesul inentat Ortodoxiei de cel puțin bună parte din intelighenția neoliberală. Altminteri, am putea să credem că toate acuzațiile referitoare la deficitul de calvinism al Ortodoxiei sunt pure aiureli, și că de fapt, tradiția ortodoxă e cât se poate de calvinistă, lucru pe care însă ortodcșii nu l-au știut până nu s-a găsit Patapievici să-i lumineze. Din acest punct de vedere, sper că autorul realizează că neoliberalismul secular al Alinei Mungiu-Pippidi are totuși meritul de a fi un produs ideologic mai coerent decât neoliberalismul „ortodox” al unora precum H.R. Patapievici sau M. Neamțu. În fine, dacă tot veni vorba, aș mai fi curios și să aflu ce anume înțelege autorul prin „pietism religios”, fenomen care, aparent, s-ar combina în România zilelor noastre cu „etnicismul” și „rasismul”, întreaga combinație fiind calificată drept o „reacție de masă” la dislocările produse de capitalism, ce se caracterizează prin „solidaritate regresivă” (p. 13). Este religiozitatea ortodoxă „pietistă”? Iar dacă da, ce presupune asta? Sau doar parte din religiozitatea ortodoxă este „pietistă”? Iar dacă da, care parte? Spun asta deoarece un binecunoscut teolog ortodox, altminteri foarte critic în raport cu capitalismul și cu modernitatea în ansamblul ei, se distinge printre altele și printr-o critică a pietismului și a influenței sale în spațiul ortodox, subliniind faptul că, asemenei capitalismului, şi pietismul este un fenomen tot de origine protestantă (pentru mai multe detalii vezi Christos Yannaras, Libertatea Moralei, Editura Anastasia, 2002, Capitolul VIII, pp. 119-134)
[17] http://www.criticatac.ro/25025/decalogul-radio-erevan-al-criticatac/

Anunțuri

Despre Alexandru Racu

Născut în Bucureşti pe 4 Martie 1982. Absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, Master în Studii Sud-Est Europene la Univeristatea din Atena şi doctor în filozofie politică al Universităţii din Ottawa.
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

19 răspunsuri la Istoria tranziţiei văzută din perspectivă polanyiană – Reflecţii despre volumul Dependenţă şi dezvoltare: Economia politică a capitalismului românesc

  1. vicuslusorum zice:

    Spui asa:

    „Controlat de clasele avute ale societăţi, statul purcede în zorii modernităţii capitaliste la „dezîncastrarea” economiei din societate, răsturnând astfel, printr-un proces coercitiv ce pe drept cuvânt poate fi descris drept revoluţionar, ordinea caracteristică tuturor societăţilor premoderne, ordine ce presupune încastrarea socială a economicului.”

    Am scris o recenzie la capodopera lui Polanyi acum ceva vreme (https://vicuslusorum.wordpress.com/2013/11/01/karl-polanyi-si-marea-transformare-a-mintii/) din care rezulta cat se poate de clar (si ma indoiesc sa ma insel) ca statul, cu instrumentele sale birocratice redistributive si cu legislatia sa ce poate reglementa darwinismul social al pietei libere, este solutia pentru care pledeaza Polanyi la ravagiile sociale ale economiei capitaliste. Statul creste si capata o reala constiinta de sine odata cu aparitia unei piete interne mature si a unor capitalisti pusi pe mari ispravi. Departe de a crea modernitatea, aceasta secreta Statul ca o frana. Asta spune Polanyi.

    • Polanyi spune și ce spui tu dar și ce spun eu. Statul instituie piața și crește odată cu ea întrucât dezvoltarea pieței necesită extinderea statului. Atât în sensul reproducerii mecanismelor de piață, cât și în sensul limitărilor impuse, de către stat, pieței, limitări fără de care capitalismul s-ar autodistruge odată cu societatea. Deci dubla mișcare se produce în însăși funcționarea statului. Chiar și liberalii sunt forțați să încastreze economicul într-o anumită măsură, prin anumite măsuri de protecție socială și a mediului, și tot ei își contrazic principiile, spre exemplu prin distrugerea sindicatelor, a căror existență în termenii unui liberalism radical autentic este perfect legitimă – individul vinde ce vrea, face ce vrea și se asociază cum și cu cine vrea. În rest, da, bătălia care se dă vizează cine controlează statul și deci cum anume se răspunde la problema capitalismului. E un pic paradoxal, și pot lăsa impresia că mă contrazic, dar și Cornel Ban subliniază dacă țin bine minte că, deși capitalismul dezîncastrează economicul, în sensul în care creează cât mai mult spațiu de economie autoreglată, în ultimă instanță, orice economie, chiar și cea liberală, este într-o anumită măsură încastrată social, căci altfel nu ar putea funcționa. Nu există utopie libertariană. Problema e cine, cum și cât de mult încastrează economicul. Iar acest lucru se decide, într-adevăr, în funcție de cine câștigă bătălia ce vizează controlul statului.

  2. F Ch zice:

    Odinioara am scris despre un semnal la cartea lui Ban urmatoarele:
    „Stiu ca dl. Ban, avocat dela UBB din Cluj, si-a continuat educatia in SUA in campul relatiilor internationale combinate cu elemente de macro/economie, sub directia distinsului profesor american de origine romana Vladimir Tismaneanu. Pun pe seama acestei traiectorii educationale a d-lui Ban aceste cateva lacune formale ale argumentelor sale. Oricum, cu un asemenea pedigree ma astept sa mai auzim de (la) Cornel Ban.”
    Mai mult aici: http://pefacebook.blogspot.com/search?q=cornel+ban

    Romania timpului nostru n-are cum sa se vindece de neoliberalita prin forte proprii–prea mica pentru a-si putea croi calea, prea mare pentru a fi ignorata. In plus, romanii (din capul mesei) o dau in general la pace. De fapt, cred ca Romania este un caz de TTIP avant la lettre.

    Schimbarile pot apare numai ca rezultat al intersectiei razvratirii celor vechi/ridicarii unora noi cu schimbarea directiei vanturilor.

    In incheiere, observ ca social democratia/redistributia a fost elementul civilizator al capitalismului. In lipsa acestui element, adica in neoliberalism, conditia umana da un pas mare inapoi. Bunastarea materiala adusa de cresterea eficientei industriale n-a produs un om mai luminat, dar a avut grija sa stinga lumina ce-l orienta dela inceputurile timpurilor.

  3. Ghita Bizonu' zice:

    Dintai , scuze , dar incep cu o observatie cam plictistoare paradigma neoliberală a deservit interesele geopolitice şi economice ale marilor puteri occidentale în estul european. Nu a deservit , ci a servit foarte bine. De deservit ne-a deservit pe noi …

    Si poate fiindca noi am ramas o societate a „privilegiului”, a „elitelor” presupus „meritocratice” . In care „prestigiul social” se cumpara prin consum de lux – vesnicele si obsesive Mertzan/gipan (mai dupa 1995 de adauga si BMWul) – care „atesta” succesul bazat pe „merite”. O reproducere bizara a fanarihotzismului din Ciocoii Vechi (din pacate cam necitita de decenii) : pe de o parte boierii (fie si „ai mintii” fie a lu Mondialu’) pe de cealata parte vulgul tratat traditional „arde-l pe taran!”(cu partea nezisa „ca d’aia e taran!”) .
    Asa ca ne straduim sa construim o societate pentru „elita” avand ca mijloc si scop exlcuderea „taranilor” (v si http://vremea.forumgratuit.ro/t29-societatea-romaneasca-a-devenit-o-societate-a-excluderii-omagiu-lui-frank-herbert).
    Asta in timp ce modelul pe care il invocam este o societate pr mediocrii . Caci societatile alea din Occident sunt societati in care „mediocrii” traisc binisor daca nu bine. Adica un muncitor calificat de la Renault sau VW isi permitea cestii considerate lux la noi … privilegii ale coloneilor de securitate …
    (Sau altfel .. ia te rog productia cinematografica SUA si aia a RSR. In aia SUA oameni obisnuiti nu „valori” . In alea RSRiste numa directori, ingineri de mare valoare. doctori eminenti, scriitori, intelctuali .. ce mai numa „elita”. Sau vezi si niste literatura.. Eoii nostri numa paradigme si intelect .. eroii romanelor straine ? Niste neica nimeni cu care te poti identifica!)

    Asa ca intelege – succesul occidentului rezida ca este (si) o societate burgheza*. Adica mediocra ptr mediocritati*. (Si) D’aia traieste toata lumea bine .
    Noi? pai la noi toti se considera genii – mai degrab neintelagatori decat neintelso! – si vizeaza la o societate construita ptr genii. Adica viseaza la o societate aristocratica , ptr elite si restu duca-se.

    Si acu inchei zicand ceva despre RSR . Si in RSR aveam obsesia „elitelor” .. care elite dispretuiau „poporul” se uitau – si se uita si azi – cu respect la poporul german, englez , francez… cu motivatia simpla ” ba daca traieste atata de bine apai sigur e „elita”. Microbistu bautor de bere a lui Schalke este idolul intelectualului „genial” roman!

    * folosesc termenul burghez in intelesul lui din sec XVII-XVIII. Adica om care traieste relativ indestulat fara sa fie un nobil. Adica un taranoi mai bine intolit. Adica un mediocru social fie el si Arrouet …sau Rousseau (faceau parte din burghezie) Adica nu monsieur ci doar maitre si innici un caz bonhomme

    In rest articol interesant … voi reveni (cam des)

    • Mulțumesc pentru observație. Am corectat. Iată aici un exemplu al tipului de gândire pe care îl menționezi: “Ideologic vorbind, în Germania totul pare destins şi civilizat, dar în realitate, nemţii sunt supravegheaţi la sînge de tot felul de fundaţii umanitare şi non-guvernamentale care, sub pretextul combaterii discriminărilor, monitorizează profilactic tot ce ar putea aduce cu semne ale recrudescenţei „Volkgeist“-ului. Şi, unter uns gesagt, îţi dai seama că temerea îşi are temeiul ei. Orice om cu fler îşi dă seama că neamţul în genere are ceva iremediabil superior în fiinţa lui, o distincţie a înfăţişăriii şi o notă a aristocraţiei de sînge, care nu poate fi camuflată de nici o prelucrare ideologică. Aşa cum românul are ceva ireductibil jigărit în fizionomie, detaliu cu atît mai izbitor cu cît silueta lui apare pe fundalul unui terminal de aeroport european, tot aşa neamţul are ceva inconfundabil înalt. Nu poţi lua o acvilă şi s-o preschimbi în vrabie, silind-o totodată să aibă conştiinţa egalităţii funciare care o leagă de vrabie. Iată de ce neamţul ştie să calce altfel şi ştie să ţină altfel capul pe umeri. Şi trebuie să fii cu totul orb să nu recunoşti această marcă a excelenţei” http://revistacultura.ro/blog/tag/sorin-lavric/

      • Ghita Bizonu' zice:

        Niste juni (cca 25-27 ani fata de cca 40 ai mei in acel momemt) au incercat sa se lipeasca de Nemtia. Au tarat-o asa vreo 3-4,5 ani . Unu a „reusit” sa faca o casatorie ..vai de capu , cururu si scula lui (baiatu era haios, placut , nu chiar tembel .. nevasta cica era nemtoaica +40. cam sugativa si mai avea 2 fii cam de varsta noului sot … si noul sot era singuru’ care muncea restu ajutoru). Ce vreau sa zic … erau cam scarbiti de nemti … „da ma cand ii vezi la televizor sau film sau pe la noi da ma par civilizati zici mama occidentali! Da cand ii vezi pe aia pe care nu ii arata .. parca sunt mai rai ca noi ” si unu Petrica Tiganu (nu e neamtzu tiganu de pe bloguri) a mai zis „da ma .. daca vii in bucuresti si te duci la Ateneu la concert si la 2 expozitii de arta zici „mama ce civizilati sunt romanii! Da lucurile arata cam altfel cand ajungi in Rahova si mult mai rau in Ferentari. Au si nemtii Ferenatri!!”) Petrica asta a fots „fugarit” vreo 4 ani ca sa fie expluzat Pana la urma l-au prins!!! Da a apucat sa vada „ceva” .

        Ma oprg titi ins aerau de parere ca se vorbeste mai civilizat. Fara „pula mea” repetata de vreo 4-5 ori pe minut ….

  4. vicuslusorum zice:

    @Alexandru Racu:

    Sunt doua elemente pe care recenzia ta le puncteaza bine, dar care sunt de fapt un neanjuns intrinsec lucrarii lui Cornel Ban:

    1) Zici bine ca Romania precomunista, aia la care se intorc 5 obraze de la Humanitas si GDS cu dragoste si veneratie, nu era chiar capitalista cu totul. Aici e buba. Societatile agrare conduse de aristocrati au inca un grav balast medieval, cum imi place mie sa zic. Sunt multi stangisti in Romania de azi care nu inteleg treaba asta: e bine sa ne opunem capitalismului ca sistem economic, dar sa nu uitam ca nu avem la ce status quo ante sa ne intoarcem. De asta nu-mi plac mie Ghita Bizonu’ (care e inteligent si cultivat) si alti batrani comunisti din Romania. Ei au ceva cu regimul actual capitalist. Bat moneda pe exploatare, pe dependenta, pe colonialism in ultimii 25 de ani. Corect, nu zic, da’ nici nu avem unde sa ne intoarcem. La Elena si Nicu, la neamurile lor de taranoi rapanosi si ingusti la minte? Nu uita ca taranimea gandeste si actioneaza pe criterii de sange, de neamuri, de violenta si machism. Taranimea este la fel de reactionara (in sensul de pastrare intacta a arhitecturii sociale) ca aristocratia de sange. Din aceste doua clase in declin se recolteaza xenofobia, antisemitismul, ura pe oraseni, frica de munca organizata, de stiinta, de educatie, de stat laic. Boierii si taranii pot mima o vreme reforme sociale, dar ambele categorii stiu ca orice reforma, chiar cea mai modesta, este suicidara pe termen lung. Cam asa ne-au gasit tancurile sovietice in 1944, dupa 80 de ani de taraganari reformiste. Ai citit Cronica de familie de Petru Dumitriu sau Lunatecii de Ion Vinea? Romancierii astia spun o poveste aievea a modernizarilor in spirit vestic din Romania. Prea mult glod, prea mult panas, prea putin oras.

    2) Revenind la prezent, partea proasta este urmatoarea amice Racu: avem o elita la BNR, o avem pe Mungiu-Pippidi, pe Ghinea, pe Ionita, pe toti GDS-isti care o ard grav pe neoliberalism. Daca te uiti, ei chiar au primit anticomunismul la pachet cu neoliberalismul. Ideile lor sunt deja mainstream in Romania. Orice usa ministeriala li se deschide, orice redactie de ziar pleaca urechile la zgomotul gusilor lor.

    Dar poporul, cetatenii in genere, nu au idee de ce cred ei. Populatia educata a Romaniei (nu hipsterii, nu 20,000 de oameni la varsta a doua spre a treia care tineau cu studentii din Piata Universitatii in 1990) nu citeste parascovenile sociale, politice si economice ale dreptei intelectuale. Eu si cu tine (si poate cateva mii de alti tineri) stim ce au astia in cap. Intelegem referintele lor, mesajele lor de eutanasiere sociala (cum bine zicea cineva). Dar nu majoritatea cetatenilor. Ei nu citesc Racule revista 22 sau criticatac. Ei o ard mental cu divertisment si se lasa chinuiti in rest. Ultima idee sociala care le-a bantuit creierii e eventual Cantarea Romaniei, Ziua Nationala de pe 23 august, poate ceva Adrian Paunescu in delir poetic si Corneliu Vadim Tudor spumegand cu iubirea de neam si tara. Ce stiu ei de neoliberalism, de marxism sau de Karl Polanyi? Nu o zic cu aroganta, ci cu ingrijorare. Stanga tanara nu pricepe de fapt cu cine are de-a face. Ideile frumoase i-au orbit, iar ei uita sa le caute trupul in realitate, pe drumuri, in sate, in baruri. Acolo e alt peisaj, nu mai putin cultural, dar nu e chiar stanga aia postmoderna. E o stanga premoderna in realitate. Racu la tara – te mananca aia de viu imediat ce incerci sa le explici ceva!

    Altfel, dreapta asta a noastra e sucita rau. Unu: multi mananca bani de la stat sau de la UE. Cei mai multi de dreapta din Romania incaseaza bani luati politic. Bai, asta e schizofrenie sociala: cum naiba sa fii de dreapta si sa nu ai tu nici un butic care merge profitabil? Pe langa asta, tot ziceai ca le vei studia conceptiile: tare mi-e ca vei da peste un ghiveci de misticism ortodox de buna calitate sau peste un misticism platonician snob, ceva Hayek si Mises, oleaca de literatura moderna „antimoderna” (mai nou Ezra Pound s-a alaturat gusturilor lor literare: T. S Eliot, Thomas Mann, Musil, Kafka, Broch, Dostoievski, Lampedusa etc.) Toatea astea compun o atitudine si un stil de dreapta, dar nu o raportare coerenta si logica la politica. Cam asta e tot ce pot T. Baconschi, T. Paleologu, Monica Macovei, Andrei Plesu, Patapievici, Liiceanu si gasca literara din jurul lor in materie de „ideologie”. E putin, serios vorbind.

    Cat priveste elitele politice, tare mi-e ca nimeni nu e de stanga acolo. Cunosti vreun politician de stanga care sa iasa la rampa in Romania? Nimeni nu e de stanga prietene. Cel mult unii (si aia putini) se scalda intr-o balta caldicica de stanga.

    Aaa, da, de dreapta a fost PCR-ul. De dreapta sunt si urmasii sai din P(D)SR, PD(L), PNL etc. Dar nu dreapta neoliberala, care tocmai de-aia are succes in mediile cele mai dinamice economic din Romania: nu, PCR-ul era o dreapta pe gustul poporului roman, adica puternic conservatoare. Patriarhala, monogama, pe alocuri macho, misogina, cu ierarhii morale/intelectuale bine definite pentru a ecrana ierarhiile economice, antidemocratica, in care puterea apartinea unor alesi unsi pe viata si cu urmasi care sa le ia locul. Zgarie un pic la suprafata PCR-ului: ia te uita, dar asta e un feudalism de stat! Fascinant. Dreapta neoliberala chiar pare revolutionara in declamatii (altfel nu e buna de nimic) pe langa dreapta reactionara, „comunista” prin sigla PCR.

    De asta ma supara sa vad ca Ban vede cai verzi pe pereti: ce tot ne povesteste el de neodezvoltationismul iliescian din 1992-1996? Comisia Apostolache? Pai cauta-i pe unii de acolo in CA-ul BNR-ului neoliberal cativa ani mai tarziu. Nicolae Vacaroiu? La cate privatizari oneroase pe doi lei nu a inchis ochii? Cate ilegalitati neoliberale nu au fost doar pasuite de cand este sef mare la Curtea de Conturi? Petre Roman? De asta stiu din experienta mea biografica ca si-a dat mana la falimentarea si apoi privatizarea hoteasca a fabricii de bere Bragadiru, orasel in care am crescut. Copilaria mea a insemnat somajul acestei foste comune. Noroc cu Bucurestiul alaturi, da’ ce-ar fi fost fara? Culmea: Cornel Ban vede in tripletul Iliescu-Vacaroiu-Roman drumul nostru social-democrat, poate chiar scandinav. Sa fim seriosi: ei nu sunt neoliberali, just, da’ ce sunt? Unii ar spune comunisti. Nu prietene, ei sunt conservatori care au tinut sa pastreze si sa sporeasca prin rapt privilegiile unei parti din birocratia de stat comunista din cadrul PCR-ului. Ei sunt Parintii Fondatori ai DNA-lui de astazi.

    De aceea neoliberalismul suna excitant inca in Romania. Ban aplica scheme polanyiene pe elitele PDSR-ului anilor ’90. E ridicol.

    Problema este absenta stangii. Romania politica este una bucata mare populatie apolitica si dezinteresata de sfera politica, una bucatica ONG-uri, edituri, grupuri de presiune neoliberale, una bucata mijlocie de politicieni si birocrati cu mentalitati de baroni, vatafi si vechili. In timp ce astea trei personaje isi parodiaza rolurile, economia romaneasca exista, dar fara a mai fi nici o economie reala, nici una romaneasca. Cornel Ban e, poate ma insel, preocupat cu acuratetea modelului sau polanyian. Prea preocupat ca sa nu deformeze un pic unele realitati de economie politica.

    • Ghita Bizonu' zice:

      Ai scris De asta stiu din experienta mea biografica ca si-a dat mana la falimentarea si apoi privatizarea hoteasca a fabricii de bere Bragadiru, orasel in care am crescut. Copilaria mea a insemnat somajul acestei foste comune. In ce ani ?!

      • vicuslusorum zice:

        In 1993 am intrat in clasa I. In 1999 fabrica Bragadiru era deja moarta.

      • Ghita Bizonu' zice:

        In 1996 alegerile au fost castigate de CDR.
        In ian 1997 la 3 Coceni era Milu Tzapu si Csorbya forma guvernu celor 15.000 de specialisti.
        Dupa ce am cautat pe net Fulgeru Bragadiru a fost privatizat (inchis) in 1998. La 2 ani dupa ce nea Nelu VACAROIU – sa ii dea al de sus SANATATE ! ca in vremea lui mai reuseam sa merg in concediu la Felix (chit ca pat la vila cf 3 masa rosii si branza la sertar da’ azi is cam coccosat de spondilita) deci nici nea Nelu nici FSDN (numele de atunci) nu au nimic de a face cu inchudererile din 1998.

        Asa intre noi fie vorba ca cam cata credibilitate meriti tu care incurci datele? Adica te bate Gicu Gorobete si tu acuzi pe Giga Gorobeanu? Cate parale mai mai fac toate studiile tale, toate lecturile tale daca esti incapabil sa incadrezi o actiune in timp? Una pe care ai trait-o? Scuze, da sa folosesc o expresie de a ta ma cac pe Poliany, pe X si Y si toata cultura ta daca nu ai aflat ca in anii 1997-2000 la putere a fost CDR ul . Adica Emil Constantinescul, PNT, PNL, PSD „istoric” (Cunescu) care nu trebe scufundat cu FDSN (iliescu) , PD si UDMR si platforma ecologista compusa din MER si PER.

        Cate parale mai fac rotomandatele tale de „orasean” de comuna Bragadiru (crez ca si pe acolo sunt oameni de isprava*) daca tu injuri pe altii decat aia care v-au ###ut?!

        Iti place sa citezi diversi @@@@@@ care injura pe romani insa tu manifesti una din cele mai discutabile defecte romanesti: imprecizia. Ptr tine 1998 (guvern CDR) este 1995 – guvern FDSN si de aici faci o intreaga constructie ,. Falsa.

        (Comparativ .. eu am intrat in clasa I a in 1959. Era Dej . In 1965 nu mai era Dej. Erau ala care plagea ca o vadana si Maurer.Tu in 99 ar fi trebuit sa ai 13 ani , sa citesti deja ziare si sa stii cine dracu este responsabil cat de cat! Azi ai studii , 30 de ani si multa confuzie. Minus ca esti despteop cas nu esti taran … )

        A da… Cateodat ma distrez inchipuindu-mi (imaginand) cum in anul 2047 Academia Romana va decerna marele premiu ptr o lucrare istorica care va incununa o mare descoperire istorica, a treia de dupa mormantul lu Tatuankamon si ala a lu Huandi . Si anume ca in Romania a existat un presedinte uitat : Emil Constainescu zis Tapul (120 de pagini de ce Tapul) . Se va descoperi ca au fost si 2 guverne gestionate de PNT cd (Ciobea si Vasile. 20 de pagini de controvesa daca era Vasile Radu sau Radu Vasile . Si cine era Mischiu) si unu Mugurel Isarescu. Si niste cacademicieni , fosti juni intelctuali multi mastrerizati si doctorati vor zice tremurat „ah! parca am votata CDR!!!’. Si toata lumea va injuira Secritatea care aascunsnumele Presedintelui Uitat si pe madam Zoe (care mi-a dedciat o placheta intreaga in ZIUA. Ca eu am zsi c aa fost sefa de cabinet la Ciora sau Pana si ea a negat ca a fost … secretara!!!)

        * cu ani in urma .. am fots in multe controvese cu unu emigrat in Vest. Amiabile. Pana la urma omu a venit prin tara si din motive ce nu le-am intels tat-su care era din Resita a venit in Bucale. Ne-am vazut in 3 la o bere. Junele era sa inebuneasdca.. Eu .. ma stiti deja.. batranu lui 7 clase plus 2 sau 3 profesionale , mai rau ambi amadoi tusdoi armata la reg inf Botosani … – ala dinResita era cu vreo 3 ani mai mare ca mine – noi „bosorogii” ne intelegeram de minune. Junele zicea ceva de „conventia reactionara romana” si tat-su zicea „pai vezi ma ca si unu cu facultate zice ce iti zic eu?!” Cua daugirea ca ala din Resita era copil de tarani insa mandel copil de „intelctuali interbelici” adica bunicu Bizpnu taran, tata a facut Dreptul,. mama avea liceu – mai mult decat sificent in 1938! Si in Franta au Germania – insa mama fica de profesor de latina elina (si prof a lu Levitchi ) fiu si neppt de popa cu studii la teologie .. din asia tip facukltate nu scoakla de popi …
        Da eu si mu citiru din Resita aveam o cultura comuma… adica eram culti. Junele scuze era doar „cultivat”

        A da, Ptr Vicus „: binicu matern dvoaran – „consilier” rang 11 sau 12 in Cartea Albva de catifea… tats=us inobilat cam rang 10 .. Da ramane cum am zis G Caliescu nix dvorean. Nici Bratianu, Nici Kogalniceanu. Tu incult!

  5. Ghita Bizonu' zice:

    Intrucat am fost „invocat”.. adsum!!!

    In primul radn.. desi am cele mai bune sentimente fata de nea Nelu Vacaroiu (in timpul sau mia putream merge la Felix .. si primu an dupa el .. ) zic ca este cam prea mudt d ezis regim neodezvoltationist. A fots sa zicem untimp de asteptatre.. de temproziare preucm celebra strategie italiana de la fotbal (nu ma pricep dar aud.. despre fotbal zic) .Ca in 89 economia era cam pe chituci dincazuza de asuteritate… trebuia sa ii „Dam drumul” insa uncioncinal de restrictii ne prostise la cap . Impresii strict personale – in 90 produceam din nou mezeluri .. insa 3-5 tipuri nu 16 sau 20 ca in 1977!!!bBuaturi .. votca votca 2 ochi albastri, 2 „coniace” falsificate dar cam atata . Nu Triple Sec, Oirental, Roma Jamaica si late vreo 30 de retete de tarii. La late marfuri cam la fel (minus camasile care nu”somasera” ca deh exportu inItalia sau Germania se facea cu acelasi tip de camasa ).
    Si in toti acesti ani .. mari miscari. Toti zbierau ca vor sa fie platiti cat mai bine si sa aiba mai multe zile libere. Stoe vreunu dintre voi numele de Siromascencko?! A condus niste greve la CFR mama mama! „Ne dati cat cerem sau nu misca tren!” Si asa a ajuns Modova (a nostra) sa fie „taiata” aprope o saptamana! Erau sa se stinga si furnalele de la Galati… ALata data a cam „inchis” Ardealul. Tipul para la televizor f hotarat, redus la minte si maniios „ne dati!!! ” . greve ale soferilor cu defilare de TiR uri prin Pta Victoroeo (cam pana cand ala Miron Mitrea sefu de sindicat al neamului lu’ manivela nu a devenit ministru). Energheticienii calmi si hotarati „vrem atata sau tragem heblul!!” – li s-a dat nu se putea negocia . Si „dascalimea” (v Pristanda proma scena din O scrisoare pierduta) agitata ope margini „asa asa boaitei dati-i in ma-sa de comunisti! Ceretie ! cereeti sa vi se dea!!!” ca paoi aceiasi idioti cu diploma (uneori de doctori in filozofeala) sa se planga ca soferii „e” mai bine platiti decat conferentiarii … Sau voi ati prins greva la metrou? Nshpa va zic eu .. Mai ales ca inca Pipera mai lucra ..si nu era singura platforma care mai lucra …

    Ce nedodezvoltationism vreti sa se fi facut?! temprizare si se incerca sa se salveze cat mai mult din productie, firme, locuri de munca ..

    A da.. prin 90-93 la locu e munca se discuta prea multapolitica. Se dusese dracului nu doar diciplina ci de multeori si rantabilitatea. Pana la urma ori oameni si-au revenit si au impus sefi care sa asigure productia (un inginer pe care l-am cunoscut .. azi mort .. solicitat sa preia o fabrica nu prea mare „ba! Daca vreti BINE! Da tineti minte ba : pe cine nu munceste, trage chiulul, nu respecta fluzul tehnologic il ### si-n gura si-n @@@ si tot neamului si il dau AFARA!!! Mai vreti sa conduc eu?!” DA!!! Peste 3 luni se trecuse pe profit si se discuta c a „la anu sa mai vedem poa marim lefurile”. Si cine „misca in frontu tehnologic” riscsa a fie batut de colgeii se munca …) .. deci ori oameni si-au revenit ori ministerele si-au ‘revenit” si au p[us noi swefi. Si sa vezi ce sucar! Cica erau laungati sefii alesi revolutioner de poporu muncitor (adica aia cu gura mai mare, cam chiulai si pustanii bejnic nemultumiti. Cu aduagirea ca in Bucale unii pustani se incinsesera prin Pta cu Golani .. da da tineri din fabrici si ei „golani”)

    Deci ca care neodezvoltationist?!

    Insa ca cand a venit CDR .. un an a fost minunat. Sindicatele multumite , canci greve … pe urma au incercat unii greva dar acumera democratie cu Dejeu si se batea bine …

    A da. Si unu dintre proiectele nescrise – dar vorbite destul de tare pe la o cafeluta sau locu de fumat – ale CDR a fots sa trimita muncitorii la tara de unde i-a luat comunismu’ . Sa mergaga la tara , sa dea cu sapa, cu coasa , sa mulga vaca sa fie la fel ca inainte in anii 30 ca cand ahhaha!! Ce stiti voi ca noi eram putere economica !!! Asa ca ma inchis cu toptanu …. am piedut dracu stoe cate locuri de munca .. INS A CRESCUT NUMRUL ALORA CU MAPA!!!!

  6. Ghita Bizonu' zice:

    De asta nu-mi plac mie Ghita Bizonu’ (care e inteligent si cultivat) si alti batrani comunisti din Romania. Ei au ceva cu regimul actual capitalist. Bat moneda pe exploatare, pe dependenta, pe colonialism in ultimii 25 de ani. Corect, nu zic, da’ nici nu avem unde sa ne intoarcem.

    Am zis eu ceva sa ne intoarcem ?! Te rog indica unde am zis eu „sa ne intoarcem” .

    Insa tu „marxistule” cica de ‘stanga’ vaz ca iubesti exploatarea samd . Asa ca cicou mic si nu te mai da revolutioner !!
    Esti doar (inca) un june ametit care nu pricepe nimic. Ma rog nu e chiar vina voastra ca si profii vostri … hais a nu detaliez .. sa nu mai aic ca cititi si credeti price tampenie doar ca apare in 22 si Dilema (unde fotsii UASCRisti reciclati fac propaganda procapitalista folosind cam ce au in vata in UASCR!)

    A si in gnl nu imi explici tu mie ce este aia „conservator” si „reactionar” mai ales in Romania!!! Ca am vazut cum exprefect liberal aproba cu satisfactie cum militia „populara” tundea si barbierea fortat (apoi se publicau poze in ziare .. inainte si dupa. Ma rog dupa aratau ca oamenii civilizatai insa anainte aratau mai rau ca aia din Luana – One Million Years B.C.) sau fotsui liberli nmechezand manzeste la povestea ce pateau aia cu „itari” (pantaloni extrem de stransi pe picior. Meletia stangea vreo 5-7-10 ii ducea la sectie .. ii descaltau.. ii puneau sa isi dea jos „itarii”, apoi le ziceau sa se inclate si in final „pune ba pantalonii si cara-te acasa!!! Da sa inbraci onatalonii aia incaltzat .. plesneau pe la cusaturi! Sau mai rasu tinea cusatira se rupea materialul) Acu ce vrei s afaci ? Sa te plangi ca tatc-tu nu s-a nascut in Alabama?! Nu ar fi fots mai bine sa fii atenta si sa te ansti intr-o famelie bogata si vestica (Rockefelerii totuis se pare ca sunt stricti)
    Pui mic simslab pregatit .. eu am trait o anume epoca si fata de altii mai tin minte! Voi uitati ca a existat unu Tzapu dEbil si vorbiti despre ani in acre nu erati nisic in proect …

    In fine .. scuze da oti fi avand voi diplome peste diplome (eu dopar juna la drept la ff) lecturi „recepte” si groaza de citate da scuze as zice ca nu prea pricepeti ce si cum cu dialectica.
    Pai e simplu : TEZA – antiTEZA – sinTEZA adica se ajunge la NEGAREA NEGATIEI.

    Asa ca revolutionari iacobini ai lui 1793 au ajuns sa fie niste afuristi de aristos „promovati” de Nabulione („moarte regilor” er atatuajul pe bratul regelui Suediei ex revolutioneru Bernadotte!) si copii activistilor din anii 50 sunt azi cu toNtii anticomunisti.
    Si este a dracului de normal ca un partid care a exercitat puterea decenii sa devina conservator .. caci tineti minte cuvintele lu’ Sile Balamuc orice caft incepe cu un croseu de stanga dar se termina cu o directa de dreapta valabile si pe maidan, in carciuma da si in politica (si la cafturi se pricepea … in anii 70 era celebru …. unu din primii 5 din Bucuresti)

    Insa mai exista ceva in a defini stanga si dreapta.
    Stanga sa zicem „extrema” marxista sau socialista este contra proprietatii private … cel putin cea asupra principalelor mijloace de productie. Scopul ultim ar fi societatea „comunista” in care proproetatea privata sa fie abolita (mai ales in sensu sa isi piarda relevanta .. ai , n-ai tot aia este ca este ptr toata lumea ! Minus capodoperele care stau in muzee )

    Dreapta insa este pentru proprietate. „Ce este al meu este numai al meu … ce este al tau mai discutam cum il fac sa fie al meu!!”. A ca ocazional sau nu unele ‘scoli’ de drepata se arata interesate sa „disciplineze” propretatea este adevarta insa nu sdoreste sa o aboleasca.

    Aici aveti mare diferenta intre fascism (inclus varinata germana a nazismului) si „comunism” adica „socialimsul real” .
    In Rusia bolsevicii distrug proprietatea (in prima varianata a „comunismului” de razboi ), distrig fizic propeortarii mai grasuti, accepta NEP ca sa nu se duca naibii si apoi revin cu mai multa grija sa nu distruga societatea dar propetatea in gnl este a statului sau daca este a unui grup (kolhoz) Stataul bolsevic are grija sa sonminee partea coperatista permitand doar reduse -proprietati „personale” – o izba, o bicicleta samd.
    In Italia fascistii „diciplineaza relativ” proproetatea insa o apara si o favirizieaza.
    In Germania pumnu de fier gemanic se face simtit. „Einz , Zwei, links recht inm cadenta mumos ca suntei germnai ce Adolf sa va aia!” Toti vor construi Me 109 bf, castigand bani buni din asta iar nmessermschimidt va mai primi cateva marci ptr fiecare EM construit de Arado. Heinkel si alti concurenti si toti sei ngrasa fericiti ridicand drepata sus „heil Hitler! heil Profitu!”
    Ma rog in liberala Anglie fiecare canta de capu lui pana ce lord Beavebrock va imita solutia germana ..renundtand cu greu la inutilele Defiant Dupa Victorie vor continua cu debandada „liberala” si retatea aplicata bombardierlor V a fots mai degrana reteta ptr anihiklarea industriei britone (au zis ca au nevoie de un bombardier stategic care sa liverze o taomica la Moscova. Asa ca au facut 3 ! Diferite ca fiecare firma avea bazdacii ei!!)

    Pricepeti? Chiar daca fascimul este „totalitar” dpv economic este la „dreapta” impreuna cu liberalismul .. insa „comunismul” este la stanga.. Asta de la tetea Marx cetire (cred…da nu as baga mana in foc)

    Insa filipica eamurile lor de taranoi rapanosi si ingusti la minte? Nu uita ca taranimea gandeste si actioneaza pe criterii de sange, de neamuri, de violenta si machism. Taranimea este la fel de reactionara (in sensul de pastrare intacta a arhitecturii sociale) ca aristocratia de sange. Din aceste doua clase in declin se recolteaza xenofobia, antisemitismul, ura pe oraseni, frica de munca organizata, de stiinta, de educatie, de stat laic. pite a „dreapta” de tip „nazist” daca nu are si unele motivatii „etniciste”

    Si asta findca societatea si omu ca fiinta sociala sunt prea complexe (ca fenomene sociale). Poti fi concomitent de „stanga” dpv economic si „social” fiind in acelasi timp de „dreapta conservatoare” cand este vorba despre „valori” (familia este monogama si inseamna un barbat si o femeie. Curistii sa stea in tarcu lor sau ii …..) mergand pana la „extrema” : DRAPEL! SANGE! ONOARE! PATRIE! PAMAnTUL SI MORMINTELE STRANMOSILOR SE APARA CU SANGELE TAU SU AL DUSMANILOR!!
    Saupoti fi de „dreapta” pana la nebunie cu „ordine apropetatii private” si in acalasi timp sa fii de stanga extrema , anatrhista asa cum este ala HH Hope (nu va speriati .. doar wiki despre HHH)

    Da baza este atitudinea fata de propetatea privata asupra mijloacelor „maro” de productie.
    Ca in rest nu numa romanul este socilaist in tinerete, liberal lq maturitate si conservator la 40 de ani ci tot omu normal.

    • În ceea ce privește referințele lui Vicus la țărani, ai dreptate Bizoane: sunt delirante și de un rasism social înfiorător. Tot pe baza unor idei asemănătoare a acționat și Stalin când cu colectivizarea, foametea planificată de la centru, ș.a.m.d.

      • Interesant e că aici Vicus și cuplul Lăzea (tehnocrat) – Patapievici (politruc) sunt pe aceeași lungime de undă. Țăranii sunt nașpa prin definiție și trebuie să iasă mai repede din istorie, iar dacă nu se grăbesc ei de bunăvoie, nu-i nimic, îi împing tovarășii de la spate.

  7. Ghita Bizonu' zice:

    Si ceva despre Cornel Ban. Aduce o perspectiva interesanta asupra incurcaturilor noastre din anii 80 …. partial „mirosite” si de „noi”. Ca unoi ne cam miram de ce se continua cu Midia in conditiile in care petrolul era tot mai scump …. Ma prg ne miram in cerc restans si de „incredere” (adica ca nu ne turnam. Putetei s acredeti ce vreti insa cateodata in cercu de incrdere erau si .. ofiteri de securitate! Da ei stiau ca ceilalti stiau ca sunt securisti…. si securisatii stoua cele mai noi si mai rele bancuri politice si erau surse f bune de informatiii .. Ma rog nu orice informatii … )

    Si imi aduc aminte ca prin 80-82 am auzit o stire la Vocea Americii . Ziceau ca noi aveam un cpntract ferm cu Iranul princ are ne aprovizionam la un pret fi x de 32 $ per baril. Nspa era ca intre timp pretul pe baril scazue la 28 $ pe piata „spot” , Amsterdam . Aici era pretul mai mare la „liber” adica aveai neaprasta nevoie de 2 milioane de barili platica te numeai! Deci noi prin contractu ala plateam in plus cel putin 250.000 – 400.000 $ zilnic! Asta presupunand ca trebuia sa cumparam „doar” 100.000 barili zilnic. Dupa cate tin minte cumparam mai mult … A DA .Daca mergem pe volum unbaril are cca 160 litri, O tona are 1000 litro (indifernet de debnsitatea lichiduluirecte petrol) Deci 100.000 ar fi ceva in jur de 17.000 tone … majoritatea petrilierelor noastre erau de 55.000 tone (capcitate de incarcare … ) Deci 100.000 barili nu era mare lucru pentru o economie carer avea o capacitate de rafinare de 31-33 milioane tone an din care importa mimim 50%

  8. vicuslusorum zice:

    @Ghita Bizonu’:

    Am cam deviat de la subiect, dar, ma rog, asa este cand iti place ditamai argumentum ad hominem. Daca romanul este imprecis (ca mine), atunci, tot ironic vorbind, romanul este sofist si agresiv ca tine. Atunci cand am vorbit de falimentarea fabricii respective am dat niste nume. De romani bre. Unii PSD-isti, baieti care au iesit de sub pulpana PCR-ului. Chiar crezi ca tot raul industriei romanesti, toate falimentarile s-au petrecut nitam-nesam dupa venirea CDR-ului la putere? Ia vezi ce zice Ban in privinta evidentei falimentari a capacitatii industriale romanesti pana in 1996. Nu bre, tu crezi ca eu nu am auzit de Emil Constantinescu. Dai pe o diversiune si pe un fals argument. E mai simplu sa fii superior, condescendent, scuipacios, bosorog agresiv. Da bre, sunt tanar, nu puriu ca tine. Nu mai pot. Vrei sa fac si-o plecaciune? Dar despre muncitorii cu origini satesti (da, sunt stalinist Racule: nu-mi place vatra satului; probabil ca tocmai asta defineste stalinismul, desi ma indoiesc) din orasul Bragadiru, mi-aduc aminte cum, copil fiind, vecina mea (care muncea in fabrica ca „proletara”) fura alcool de rupea. Venea cu sacose intregi acasa. Il vindea. Il bea. Eu stiu… Asta era o practica generala. Unii bragadireni se apucasera sa faca 30.000 de tipuri de bauturi alcoolice (ca tot ii place lu’ Ghita diversitatea in materie de alcool a Romaniei comuniste in anii ’70) direct in cada. Auzi bre? In cada. Dar si pe asta o stii. Nu zic, la istorie orala (la tigara) ne bati pe toti bre. Freci coatele in cercul intim al securistilor care mai si tac, doar e un „cerc de incredere”.

    Stiu ca esti suparat pe mine bre ca citesc, ca bag lecturi, dar tu, neam de dvorean adevarat, tu bre, tu gandesti. Scoala ta modesta face cat doctoratele noastre. E bine sa te simti neintimidat de niste „intelectuali”, basca si romani. Rau e ca pari a avea o frustrare in acest sens. Tu nu esti bre ca mine mai ales, incult si cu cas la gara. Las’ ca ma inveti tu, coscogeamite creier destept. Ma plec in fata galimatiasului tau adesea agramat. Scrii de zor, dar nu faci minimul efort sa scrii inteligibil.

    Dar cel mai mult imi place felul destept in care ma dascalesti. Stii si tu ceva de industria nazista, din aia sovietica, dar toate informatiile pe care le livrezi in fuga sunt mai putin decat gasesc pe wikipedia bre. Nu fa pe marele cunoscator de istorie care ne arata noua cum sta treaba. Te faci dracu’ de ras. Cam tot ce spui se cunoaste la o simpla distanta de click. Sau pot deschide direct pe Braudel. E la 50 de cm distanta de unde stau acum.

    Pe de alta parte nu prea inteleg cam ce interpretari oferi tu bre istoriei. De stanga zici ca nu esti, doar ai trecut de 30 ani (chestia cu „suntem de stanga pana la 30 de ani” este un megacliseu, un stereotip repetat pana si de nationalistul Tutea ca sa dea in comunisti, oameni fara fundament ontologic – la tine bre, insa, da bine cliseul!).

    Vad ca esti si un picut homofob. „Curistii sa stea in tarcul lor…” Cum suna asta Racule? Sigur nu stalinist, desi nu m-as mira ca Stalin sa fii fost un homofob in toata regula, mai ales la betii. Mi-a placut ambivalenta ideologica simplista, grosiera cu care opereaza Ghita Bizonu’.

    „Si asta findca societatea si omu ca fiinta sociala sunt prea complexe (ca fenomene sociale). Poti fi concomitent de „stanga” dpv economic si „social” fiind in acelasi timp de „dreapta conservatoare” cand este vorba despre „valori” (familia este monogama si inseamna un barbat si o femeie. Curistii sa stea in tarcu lor sau ii …..) mergand pana la „extrema” : DRAPEL! SANGE! ONOARE! PATRIE! PAMAnTUL SI MORMINTELE STRANMOSILOR SE APARA CU SANGELE TAU SU AL DUSMANILOR!!
    Saupoti fi de „dreapta” pana la nebunie cu „ordine apropetatii private” si in acalasi timp sa fii de stanga extrema , anatrhista asa cum este ala HH Hope (nu va speriati .. doar wiki despre HHH)”

    In paragraful asta este mai mult fascism decat in tot dispretul meu fata de clasa sociala a taranilor, fara nici o legatura etnica (auzi bre? nu am nimic cu taranii romani si nu, nu sunt jidan, stai linistit). Premisa: omul e complex. Fooooarte profund bre. M-ai spart. Uite: Germaniza nazista si chiar URSS-ul au fost regimuri cu „stanga” in materie de economie (adica statul sa ne dea de toate, sa ne educe, sa ne munceasca, sa ne bata, sa ne omoare: dar cine conduce statul? Stop, aici vine „directa de dreapta” supraistorica a lui Ghita Bizonu’) si riguros nationaliste, cu un mare cult al familiei monogame, patriarhale, fara prezervativ si fara ambiguitati sexuale decadent occidentale pe de alta parte. Ie „complexitate” aici, intr-adevar. Seamana un pic asa cu anii lu’ Dej si Nicu. Lu’ Ghita ii place. Deci… ca sa citez pe cel de la inceputul articolului tau Racu… se poate! Ce cauta un anarhist de extrema stanga cu gust pentru „ordinea proprietatii private” in acest peisaj sovieto-nazist nu stim. Da’ suna bine bre… pari ca stii ce vorbesti… hai, baga tu intr-un raspuns cum sta treaba pe wikipedia… ca eu sunt prea incult, „imprecis”, si nu pot reda aici…

    Ghita, eu incult daca vrei tu, nu ma jeneaza treaba. Sunt prea mic in incultura mea ca sa deranjez pe cineva. Nu formez opinii in Romania. Mai bine ti-ai bate capul sa scrii despre ceilalti, aia mari si tari, nu anonimi ca mine. Sa bagi articole serioase in care sa-i demolezi, nu sa marai furios prin canalele internetului… impotriva unui obscur.

    Dar tare mi-e ca amestecul de folclor urban, cronologii si anecdote istorice nu tin loc de interpretare. Aici stai prost. Ai interpretari despre lume subtiri, neclare, diluate intr-o masa indigesta de referinte urlate, stridente, totul de pe o pozitie superioara…

    • Ghita Bizonu' zice:

      Sieg Heil!

      Sunt vreo 35 de ani de cand mi s-a zis „fascist” prima data (fiindca sustineam ca nu ma intereseaza „teoria” ci rezultatul final. Ca daca rezultataul e kaka atunci nici teoria nu este prea departe)

      Si da.. uneori fac apel la Wiki (numele corecte cu toate consoanele alea dublate si imbarlicate – mai ales celtici si polonezii sunt …. ) INSA mai tebuie s astii ce sa cauti. Pana sa para internetu eu cam halisem o biblioteca …

      Cat despre frustare.. ma scoala mea aia presupusa de time ca ar fi modesta. A arata cam asa – liceul Mihai Viteazul. Tata m-a intrebat daca sunt serios …. ca la Mihai Viteazul, Cantemir, Lazar sau Sava se intra cam „greu” . Si deziluzia tatilor se masura in general cu cureau .. Adica examen .. si cam multi cadeau nu ca la ,sa zicem, G Cosbuc sa nu mai zic 15 zis „Bastilia” sau Silvia unde as fi fost premiantu liceului ..
      Facultate… da .. examen de intrare. Cand am intrat eram numa 18 si ceva pe loc . Nu stiu cum sa iti zic …. cand vaz ca junii de azi zic ca ei au facut liceul si fac faculatai ma cam apuca rasul . Juma din voi nu ati fost capabili nici sa intrati la socala profesionala de mecanici auto!!! Nu zic scoli profesionale grele de genu electricieni sau prelucratori prin aschiere ..
      Da sunt urmas de dvoreni. Ei da. Scuze nu toti sunt de origine sanatoasa .. te asigur ca sub acest aspect nu am nici cea mai mica frustare. Incerc sa raman modest si sa imi amintesc ca totusi tatal meu era fiu de taran.
      Insa baga la teasta – daca eu iti zic ca G Calinescu nu era dvorean apai am mai multe sanse decat tine sa stiu ce zic . Frustarile tale de .. dracu stie ce soi de promovat de socialism plaseaza-le la altii nu mie!
      Ca nu ai avea o alta origine etnica? Deci nu ai nici o scuza ca esti cum esti. Adica un venetic in propria ta tara , un autofob , unu care se rusineaza de mosii sai.
      Ca as fi curistofob? Da ce sunt obligat sa ii plac? A .. unu care nu a stiut sa isi tina mainile acasa explica cum s-a taiat cu o masina de ras electrica Philips cu capete flotante . Am scoala de Maramu’ . A fost buna si armata la ceva …

      Insa fascism nefascism matale ca si Bolodea pe aratura. Nazismul a fost de dreapta nu de stanga, Nici dpv economic. Ca cum sa iti spui .. Mesershcnidt era patronu firmei sale. Krupp idem, Heinkel la fel. GM nu fusese nationalziat si mai avea Opel AG. SAMD SAMD. Dincolo? In URSS? uzinele Kirov erau doar cu numele .. nu erau propretaea lui Kirov. Nici macar uzinele Imina Stalin. Avioanele Tupolev, Iakolev, Policarpov purtau numele proectantilor principali nu ai proprietarilor firmei. In tot URSS-ul nu gaseai un singur patron care aiba macar 5 cizmari angajatii sai personali. Vila lui Jukov nu era decat la dipozitie si inainte sa fie inormantat familia maresalului a fost mutata …
      Deci care regim era capitalist si care era socialist?!

      Vezi tu .. pana cand nu vei intelege cestii din astea simple te voi privi „de sus”. Ca meriti

      A da. Ar trebui sa ai in jur de 30 de ani. Deci esti „tanar” sau „pustan” numa in comparatie cu mine (care prefer sa te tratez asa fiindca deh .. las ca o sa intelegi tu dupa 50 ..) . De fapt la 30 esti barbat in „secventa principala”.

      Insa te rog niste precizari . Cand scrii Atunci cand am vorbit de falimentarea fabricii respective am dat niste nume. unde naiba ai dat acele nume? Aici nu am gasit … decat ca fabrica ar fi fost falimentata de „PSD” Hai sa te citez Cate ilegalitati neoliberale nu au fost doar pasuite de cand este sef mare la Curtea de Conturi? Petre Roman? De asta stiu din experienta mea biografica ca si-a dat mana la falimentarea si apoi privatizarea hoteasca a fabricii de bere Bragadiru, orasel in care am crescut. Copilaria mea a insemnat somajul acestei foste comune Si sa caut in Wiki (buna scula!) Nicu Vacaroiu În legislaturile 1996-2000, 2000-2004 și 2004-2008 a fost senator P.S.D. de Argeș, ocupând în această calitate funcția de Președinte al Biroului Permanent al Senatului (1999-2000) și Președinte al Senatului României ( 2000-2008) pe parcursul a două mandate consecutive (2000-2004 și 2004-2008 ) Presedinte la Curtii de Conturi este din 14 octombrie 2008. Clar?!

      A si aluzia ca cum ca tot ii place lu’ Ghita diversitatea in materie de alcool a Romaniei comuniste in anii ’70 inteleg ca esti abstinent. Bravos tie insa cand mai ajungi intr-un hipermagazin arunca o geana la sectia spirtoase. Vei vedea f multe straine. Adica noi platim bani altora ca sa ne matolim. Cred ca preferabil ar fi ca banu pe viciu sa ramana in tara …

      In fine o cestie de culturala .Cestia cu romanu’ dupa 40 este conservator apartine lu’ nenea Iancu ot Haimale …Tutea a zis ceva luandu-se dupa nenea Iancu dar fara savoarea originala . Nenea isi iubea personajele …

  9. vicuslusorum zice:

    Uite cateva fragmente din Ban, asa, ca tema de reflectie despre esecul „neodezvoltantionismului populist”:

    „In sfarsit, capacitatea de colectare a impozitelor, o caracteristica fundamentala a statelor dezvoltationiste de succes, a ramas jalnica chiar si dupa standardele reduse ale regiunii. Agentiile guvernamentale insarcinate cu politicile industriale erau prost coordonate, iar politica de personal non-meritocratica si salariile mediocre anulau promisiunea lor de a dezvolta strategii planificatoare orientative complexe.” (p. 152)

    „Cu toate acestea, intr-o tara in care, intre 1990 si 1996, preturile au crescut de 120 de ori, iar salariile doar de 70 de ori, angajatul de rand nu se simtea prea bine. Premierul si presedintele au ratat o ocazie unica de a construi o coalitie sociala care sa sustine un neodezvoltationism democratic, de tipul celui intalnit in context postautoritar in Brazilia sau Coreea de Sud. In loc sa ramana in amintire ca un guvern populist de stanga, cabinetul lui Nicolae Vacaroiu a fost perceput tot mai mult ca acel experiment politic care a dat tarii primii ei milionari, cu averi construite din devalizarea celor mai valoroase active ale statului”. (pp. 153-154)

    Sau:

    „In astfel de circumstante, clasei capitaliste interne i s-a permis sa apara prin folosirea de strategii foarte pradalnice, intr-un moment in care pierderea puterii de cumparare care avusese loc in 1990-1992 persista. Multi dintre cei care gestionau companii de stat au infiintat companii parazitare – cunoscutele „capuse” -, care faceau profit din sansele de arbitraj pe care accesul lor privilegiat la informatii valoroase li le acorda. Cu cat era mai apropiata de retele nomenclaturii care constituiau baza puterii guvernului, cu atat mai mari erau sansele unei persoane de a se imbogati in acest mod. Dupa cum a spus unul dintre analistii care au studiat aceasta practica, acestia se transformau din „buni comunisti in capitalisti inca si mai buni”. (Stoica 2004, Stoica 2005)” (p. 151)

  10. Ghita Bizonu' zice:

    Generic.

    Scuza-ma Racule da nu va inteleg.
    Adica kinteleg c aatunci cand vrei sa te lamuressti de o cestie ( de ce este apapa calda uda sau de ce la antipozi nu cazi in cer) faci apel la altii care au zis niste cestii .

    Oricat de bozarr si scandalos este eu am o mica prioritate cu „Seculara inapoiere a Romaniei” .. in care am folosit metoda luo Braudel. Dar asta ptr ca Braudel mi-a fost util ca sa gasesc un raspuns fara „ortodoxie” sau „rasa” sau alta idiotie din astea . Adica ii aplic metoda cand se potriveste.
    Din Marx am citit cam nimic , din Lenin si mai putin .. mi-a ramas in cap ceva din liceu .. cestia cu „propretatea asupra principalelor mijloace de productie”. Cestie ce mi se pare excelenta daca este sa zic cine este de „drepata” si cine de „stanga”. Metoda…

    Dar ce rost are sa scrii o istorie in cheie Marx sau Poliany?
    A ca dorind sa lamuresti (si sa te lamuresti) poti utiliza 1, 3 , r metode ale altora intr-o singura lucrare .. asta da!!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s