După douăzeci și cinci de ani – Reflecții despre raportul dintre mistică și politică

Părintele Nicolae Steinhardt obișnuia să spună că nicio virtute nu valorează nimic atâta timp cât este decuplată de virtutea curajului fizic în fața morții. Oricât de măreț ar fi în sine un ideal, în dimensiunea sa concret-istorică și în ochii oamenilor el va fi inevitabil compromis atâta timp cât susținătorii săi se vor dovedi fie lași la momentul decisiv, fie, mai rău, vor dovedi că departe de a trăi și a muri pentru un ideal, trăiesc mai degrabă de de pe urma unui ideal, fapt tot mai des întâlnit în ziua de azi când o limbă de lemn democratică tinde să ne facă să uităm că pentru democrație chiar s-a murit cândva. Charles Péguy vorbea despre transformarea recurentă și inevitabilă a misticii în politică: „Tout commence en mystique et finit en politique”. Pe scurt, aceasta înseamnă că mai întâi (la început) sunt unii (misticii), puțini la număr, care se sacrifică pentru un ideal, iar odată ce sacrificiul originar duce la apariția și instituționalizarea unei noi ordini, a cărei temelie este noul ideal, vin politicienii (termen pe care Péguy îl folosește nu în sens propriu, instituțional, ci în mod peiorativ, politica fiind opusul misticii), mulți la număr, care trăiesc și profită de pe urma idealului pe care îl invocă la tot pasul, cu toate că nu și-ar vărsa niciun strop de sânge pentru respectivul ideal sau pentru oricare altul. Articulându-și gândirea pe model hristologic, Péguy susține că idealul transcendent se poate întrupa în istorie doar printr-un sacrificiu concret. Sacrificiul este cel care stă nu doar la temelia Bisericii, insuflându-i viață, ci și la temelia oricărei cetăți, vitalitatea cetății dumnezeiești cât și a celei terestre hrănindu-se din acel moment originar. Dar cum mistica tinde în mod natural să decadă în politică, transformându-se în clericalism religios, respectiv în demagogie politică, revitalizarea unei comunități depinde de recurenta reactualizare a idealului fondator care poate fi recuperat din desuetudinea și ridicolul ce riscă să-l înghită, odată cu trecerea timpului, nu prin comemorări formale, marcate de ipocrizie și penibil, ci prin reasumarea personală și repetarea concretă a actului sacrificial fondator. Altfel spus, pentru ca un ideal să mențină în viață o comunitate de destin, este nevoie nu de reinvocarea idealului ci de retrăirea sa.

Firește, chiar dacă viața de zi cu zi avem deseori ocazia să facem sacrificii mai mari sau mai mici, să ne sacrificăm interesele în numele unor principii, întâlnirea cu sacrificiul suprem are loc dacă așa rânduiește Dumnezeu și atunci când rânduiește Dumnezeu, cel care guvernează istoria. Există și specimenul patologic care își găsește sau își inventează o cauză, în numele căreia se omoară și de cele mai multe ori îi omoară și pe ceilalți, doar pentru a scăpa de sentimentul, frustrant și chinuitor, al unei vieți căreia nu reușește să-i găsească sensul și deci al propriei sale insignifianțe ontologice. Din acest punct de vedere, martir sau erou este doar acela care alege să moară deși are pentru ce să trăiască, dacă nu pentru moment (datorită unor condiții sociale devenite insuportabile), cel puțin după ce alții se vor fi sacrificat în locul lui și pentru el. Revenind la pronia divină, unele generații sunt scutite de sacrificii, iar alții au vorbit chiar despre faptul că prăbușirea comunismului ar fi inițiat începutul unei post-istorii în care oamenii nu vor mai fi nevoiți să se sacrifice pentru nimic, ci vor trăi la nesfârșit de pe urma sacrificiilor înaintașilor, scufundându-se astfel într-o eternitate de ingratitudine, nesimțire și mediocritate din care s-ar putea evada doar prin angajamente patologice de tipul celui invocat mai sus. Noi cei de astăzi ieșim în stradă, și în general este bine că o facem, pentru a apăra justiția sau pentru a apăra mediul înconjurător, pentru a apăra dreptul de vot sau pentru „a ne pișa pe el de vot”. Însă esențial este ca de fiecare dată când ieșim în stradă, de fiecare dată când milităm și intrăm în rolul de „activiști”, să ne facem un examen de conștiință, întrebându-ne sincer dacă am face-o și în condițiile în care forțele de ordine nu ne-ar întâmpina cu bastoane și gaze lacrimogene (dacă nu chiar cu „mediatori” în uniformă) ci cu gloanțe. Un astfel de examen de conștiință nu ne-ar spune neapărat ceva despre valoarea idealurilor noastre (asta, evident, dacă nu acceptăm presupoziția că omul este măsura tuturor lucrurilor) dar, cu siguranță, ne-ar spune ceva despre valoarea noastră, cel puțin prin comparație cu valoarea generației de acum douăzeci și cinci de ani. Până la momentul în care vom reuși (dacă vom avea vreodată ocazia) să facem proba unui curaj similar cu cel de care au dat dovadă cei de acum douăzeci și cinci de ani, rămânem, în mod fatal, niște pitici care stau pe umerii unor uriași. Și este esențial să fim conștienți de statutul nostru, astfel încât, chiar dacă nu vom fi eroi, măcar să nu sfârșim prin a fi ridicoli și/sau nerecunoscători.

Anunțuri

Despre Alexandru Racu

Născut în Bucureşti pe 4 Martie 1982. Absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, Master în Studii Sud-Est Europene la Univeristatea din Atena şi doctor în filozofie politică al Universităţii din Ottawa.
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la După douăzeci și cinci de ani – Reflecții despre raportul dintre mistică și politică

  1. simona zice:

    @Alex

    1. “Tout commence en mystique et finit en politique”(Charles Péguy).

    2. „Pe scurt, aceasta înseamnă că mai întâi (la început) sunt unii (misticii), puțini la număr, care se sacrifică pentru un ideal, iar odată ce sacrificiul originar duce la apariția și instituționalizarea unei noi ordini, a cărei temelie este noul ideal, vin politicienii (termen pe care Péguy îl folosește nu în sens propriu, instituțional, ci în mod peiorativ, politica fiind opusul misticii), mulți la număr, care trăiesc și profită de pe urma idealului pe care îl invocă la tot pasul, cu toate că nu și-ar vărsa niciun strop de sânge pentru respectivul ideal sau pentru oricare altul”( Alexandru Racu).

    Desi in prima jumatate a articolului se vorbeste despre sacrificiu ( a se intelege „jertfa”, fiind asociat cuvantului „mistic”), ma asteptam in cealalta jumatate a textului sa ma intalnesc cu citate care fac referire la trasatura (indusa) de jertfelnicie a crestinului si nicidecum cu necesitatea eroismului laic, in locul jertfei duhovnicesti. Crestinii nu fac politica.Si nu fac politica nu pentru ca nu s-ar pricepe, sau pentru ca sunt condamnati la starea gregara de „oi spirituale”, in afara oricarei posibilitati elective, ci pentru ca Biserica nu face parte din lume.Ea nu este din lume, iar jertfa Mantuitorului, desi se raporteaza la toti oamenii planetei, nu poate fi pusa in valoare decat in cadrul Bisericii , cu referire stricta asupra mantuirii sufletului.
    Eroii nu sunt mucenici, cel putin din punct de vedere doctrinal, dupa care intervine factorul de decizie al institutiei divine. Insa, pana una-alta, noi ramanem la spatiul de referinta pur religios, pentru a nu declansa o deraiere traseismica a invataturii sanatoase de credinta.
    Cum spuneam, ma asteptam la o elaborare a ideii de jertfa, adica o transpunere in plan contemporan, a ceea ce va sa insemne „crucea” crestinului , cate una pentru fiecare crestin in parte, cruce care inseamna exact moarte, exact sacrificiu, exact cum „rânduiește Dumnezeu și atunci când rânduiește Dumnezeu”.
    Iar randuiala lui Dumnezeu este ca fiecare crestin sa aiba o cruce, pe masura si puterea lui , incepand cu momentul in care devine crestin responsabil.
    Ideea ca numai moartea martirica trupeasca inseamna mucenicie, este la fel de gresita ca si ideea ca pe crucea mea eu ma jertfesc numai pentru mine,iar pentru altii, numai Hristos, sau eu ma jertfesc pentru altii doar „atunci” cand va vrea Dumnezeu si mi-o va cere.
    Cel ce sustine o astfel de idee, nu poate fi decat un om care nu si-a asumat nici o cruce, deoarece, trebuie sa reamintesc, ca inainte de a urma pe Hristos, nu mai suntem noi, ci Hristos care traieste in noi si care ne spune sa ne luam crucea, asemenea crucii Lui, dupa care putem sa-L urmam.
    Unii pun credinta inaintea crucii, crezand ca daca i-a trecut viata si nu a fost chemat la mucenicie trupeasca de catre Dumnezeu, este pentru ca asa a hotarat Dumnezeu, ca el sa „scape ” cu viata.
    Crucea si jertfa (mucenicia) sunt acelasi lucru, pentru ca amandoua inseamna rastignire , moarte si inviere.
    Comemorarea celor doi mucenici Ion Mota si Vasile Marin, a avut ca tematica de pomenire, cuvintele lui Mota si anume „Jertfa este masura crestinatatii noastre”.
    Crestinul care-si face propria credinta( apostatul), ignora cuvintele Mantuitorului care spun ca orice credincios are o cruce, adica o rastignire si o moarte,pentru ca apoi sa invieze ,dar inainte de asta spune ca nu putem sa-L urmam daca nu ne-am lepadat de noi insine , pentru a putea primi aceasta cruce, pe care sa ne rastignim impreuna cu El.
    Se vorbeste despre curajul pe care un erou trebuie sa si-l asume in fata gloantelor, pentru a duce pana la capat un ideal, dar nu se vorbeste despre curajul de a ne rastigni pe cruce impreuna cu Hristos, singura sansa, singura posibilitate la mantuire.Daca ar fi existat si alta, Hristos ne-ar fi aratat-o.
    Mucenicia prin moarte trupeasca este una dintre feluritele mucenicii pe care un crestin le sufera pe „crucea” sa pentru semenii sai si nu pentru el insusi, pentru ca a fi crestin inseamna a reproduce in plan uman, ceea ce Hristos a facut in plan divin pentru toti oamenii: S-a jertfit, fiind primul mucenic in numele mantuirii oamenilor.
    Deci crucea inseamna jertfa crestinului pentru mantuirea semenilor sai si, intr-adevar, Dumnezeu ne va arata cand si cum sa ne jertfim, daca vom avea Duhul Sfant care sa ne dea puterea jertfei pentru aproapele.Iar Duhul Sfant se castiga prin implinirea poruncilor,care se rezuma la doua : iubeste pe aproapele, ca sa fii in stare sa iubesti si pe Dumnezeu.
    Viata crestinului este un moment continuu de mucenicie in care putem jertfi egoismul nostru pentru iubirea aproapelui si nu este usor a „lepada” acest egoism din noi, a-l face sa moara, pentru a pute trai Hristos in noi.
    Deci mucenic este acela care este in stare sa moara ,sa se lepede de sine, pentru aproapele.Iar daca Dumnezeu va randui pentru cineva si o moarte trupeasca martirica, atunci va fi o mucenicie desavarsita, in trup si suflet.
    Despre veacurile din urma s-a spus „cei din urma vor fi cei dintai”, nu doar pentru faptul ca de la cei din urma se va incepe judecata finala, ci si pentru faptul ca ispitele din urma care vor pune in pericol iubirea catre aproapele, vor fi cu mult mai mari, deci si cununile muceniciei pe masura.De aceea se precizeaza ca „iubirea multora se va raci din cauza multimii faradelegilor”.Dar, daca ne place sa ne numim ucenicii lui Hristos, trebuie sa-L rugam sa ne ajute sa putem face fata acestor timpuri si sa nu ne racim in iubire catre nici un om, caci toti oamenii poarta in ei chipul Sfintei Treimi.De altfel nu avem cum sa nu stim ca mullti sfinti se rugau lui Dumnezeu ca sa-i ajute sa-i iubeasca pe toti oamenii ca pe unul, tocmai in virtutea acestei iubiri la care ne cheama Dumnezeu si care este iubirea Sfintei Treimi, de a iubi pe toti oamenii cu aceeasi iubire neschimbata, caci Dumnezeu este iubire.
    Jertfa, mucenicia crestinului este renuntarea la voia proprie in fata voii celuilalt, care de multe ori devine mai anevoioasa si mai grea decat o moarte martirica trupeasca.De aceea mucenic adevarat nu poate fi un crestin care nu s-a lepadat mai inainte de egoismul si de voile lui pline de orgoliu si trufie, care nu a castigat virtutea smereniei, care nu a invatat sa iubeasca pe toti oamenii ca pe unul si care nu poate sa spuna”iarta-i, Doamne, ca nu stiu ce fac”.
    Iar daca exista sfinti care nu au trecut si prin mucenicie trupeasca, asta nu inseamna ca nu au fost mucenici in viata, pentru ca si sfintenia crestinului nu se face numai prin cele sapte Sfinte Taine, ci mai ales prin aceasta mucenicie a mortii omului vechi,care este corespondenta in plan uman a chenozei lui Hristos.
    Deci, a compara eroismul laic cu mucenicia crestina, dupa argumentatia textului de mai sus, este putin spus fortata, atunci cand in plan laic invocam eroismul pus in slujba drepturilor omului, sau a bunastarii lui, cu alte cuvinte.
    Dar exista si mucenicie laica, insa cu alte determinari, despre care nu mai este cazul sa ne intindem a discuta .

  2. simona zice:

    Intrucat invitatia la comentariu ramane deschisa, indraznesc expunerea unei alte reflexii, in contextul tematicii propuse de autor, privind de data asta raportul dintre credinta si oportunismul de credinta. Voi incepe cu un citat din Sfanta Evanghelie, urmat de un comentariu, culese de pe site-ul Doxologia.ro :

    „ Și a intrat Iisus în templu și a alungat pe toți cei ce vindeau și cumpărau în templu și a răsturnat mesele schimbătorilor de bani și scaunele celor care vindeau porumbei. Și a zis lor: Scris este: Casa Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceți peșteră de tâlhari!” (Matei 21, 10-13)

    … Să fim cu luare-aminte-spune comentatorul – pedeapsa lui Dumnezeu este un mijloc de a îndrepta lucrurile și a le aduce în bună rânduială. Cei din Templu doar culegeau „roade”, speculând buna credință a închinătorilor”.
    Inchei citatul.

    Intr-o interpretare duhovniceasca, mesajul este acela ca Iisus nu recunoaste aparteneta la Biserica a impostorilor oportunisti, care isi gasesc cu totul alte ocupatii in afara rugaciunii de credinta.

    Aceasta „specula” la care se refera scurtul comentariu de mai sus, ne priveste pe noi toti, in masura in care „schimbam” intelesurile cele sanatoase ale invataturilor dumnezeiesti, cu invataturi proprii si cu interese meschine, menite sa ne indreptateasca,sau sa ne justifice lipsa virtutilor si a roadelor duhovnicesti, ori mercantilizarea „sfinteniei” pentru interesul buzunarelor proprii, nesfarsit de incapatoare, dar cusute la gura, cand vine vorba de ajutorarea celor saraci.
    Aceste doua aspecte au fost racilele cu care Biserica s-a confruntat dintotdeauna si pentru care Iisus ii scoate in afara templului pe impostori.
    Ambele aspecte sunt la fel de periculoase pentru viata Bisericii si, daca nu ar fi Hristos, Cel care sa „pazeasca” aceste porti” ale ei, de mult s-ar fi prabusit Biserica in haosul lumesc.
    Secularizarea nu este decat forma de manifestare a lumescului in Biserica, ca dovada a apostaziilor si a lipsei de manifestare a suflului autentic al credintei.
    In mod cu totul gresit, cei care incearca sa disculpe atitudinea rauvoitoare in privinta semenilor, inainteaza acest citat din Evanghelie, Matei 21,10-13, ca fiind expresia cea mai elocventa a atitudinii pe care trebuie s-o abordam la adresa ereticilor, a ateilor, a paganilor.
    In dorinta lor aprinsa de a face „dreptate” lui Dumnezeu, dupa mintea lor, uita ca Hristos este un Dumnezeu al pacii, al iubirii, al armoniei si ca, de fapt, acest citat nu se refera la eretici, ci la „schimbatorii intelesurilor” cuvintelor sanatoase de credinta, in intelesurile ipocrite ale rautatii.
    Despre acei schimbatori de bani, sau acei „vanzatori”, textul nu precizeaza ca fiind eretici, sectatanti, sau pagani, straini de credinta iudaica,ci doar ca tulbura pietatea rugaciunii care se desfasoara in templu.Acestia fac parte din comunitatea credinciosilor.
    Putem spune deci, ca prea putini lucratori ai credintei adevarate raman in urma adevarurilor puse in valoare de Iisus Hristos, sau de catre cei care si-au varsat sangele in virtutea acestui deziderat, iar ceilalti care umplu bisericile, nu fac decat sa impieteze lucrarea Duhului Sfant in Biserica si in lume, prin atitudini contrare invataturii Mantuitorului.
    Referitor la acest aspect nedorit si nerecunoscut adeseori, iata ce spune si Pr.Constantin Coman :
    „Neconcordanţa dintre vorbă şi faptă face ca lucrarea noastră preoţească să rămână deseori fără niciun rezultat. Un om care renunţă la tot confortul vieţii, care se leapădă de toate, care nu mai are niciun fel de aspiraţie lumească, poate să spună: „Lepădaţi-vă de cele lumeşti!“, cu şansă de a fi credibil. Un om care se bucură de toate ofrandele acestei lumi nu poate să spună: „Lepădaţi-vă de ofrandele acestei lumi!“. Când este pusă în fata comparaţiei, nu are încotro şi recunoaşte. Sigur că există termeni de comparaţie în trecut: Sfântul Ioan Botezătorul, Mântuitorul Hristos Insuşi, Sfinţii Bisericii şi Părinţii, călugării de astăzi! Dar lumea poate că ar vrea să fie cineva mai în mijlocul lor. Aceasta este o provocare directă adresată … slujitorilor Bisericii din lume, preoţilor şi credincioşilor”.

    Acestea fiind aspecte ale secularizarii Bisericii, la care face referire pr.Constantin Coman, in interviul acordat lui R.Radulesu, pe tema „Pocainta ca stare continua”,neparat trebuie sa existe si remedii.Inceputul insanatosirii este aratat de cuvantul cu care se incepe vestirea Evangheliei :
    „Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor!“ (Matei 3,2; 4,17).
    Omul este chemat să conştientizeze…starea de cădere de la sănătatea optimală, starea de cădere de la normalitate. Cine nu vrea să ia seamă la lucrurile acestea, nu face decât să se amăgească pe sine… îi amăgeşte pe ceilalţi, creează iluzii, creează o imagine şi o lume falsă în relaţiile sale.
    De altfel, marea problemă este aceea că omul nesincer îşi pune o mască pentru sine, dar şi pentru semenul său. Imaginaţi-vă ce relaţii se realizează între doi oameni care-şi ascund adevărata faţă, ce lume falsă se generează! Este o suferinţă generală, dar cel mai grav este că pierdem contactul cu noi înşine. În loc să existăm noi, cei adevăraţi, murim la propriu şi funcţionează o mască, o imagine, pe care ne luptăm să o întreţinem cu minciuni, cu iluzii, cu falsuri. Pocăinţa exact acest lucru ni-l aminteşte: „Recuperaţi chipul adevărat, real, oricât de dureros ar fi! Nu va mai amăgiţi! Este singura şansă de însănătoşire!“
    Apelul acesta este făcut de către Sfântul Ioan Botezătorul, în perspectiva iminentei veniri a Mântuitorului Hristos, iar de către Mântuitorul Hristos, în perspectiva pogorârii Duhului lui Dumnezeu în lume. Momentul echivalează cu şansa „întâlnirii” sau comuniunii omului cu Dumnezeu, situaţie pe care omul, minţindu-se în continuare pe sine, o poate pierde…
    Din experienţa oamenilor care fac exerciţiul pocăinţei …aflăm că pocăinţa este şi trebuie să fie o stare permanentă… Căderea fără întoarcere este atunci când omul confundă, şi la nivelul crezului şi la nivelul minţii, traiectoria greşită cu cea sănătoasă, starea de boală cu starea de sănătate. Atunci, sigur, omul nu mai are întoarcere!
    Mai sunt cei „drepţi”, care nu au nevoie de pocăinţă, despre care Mântuitorul spune că „nouăzeci şi nouă” de astfel de oameni nu fac bucurie în cer cât face un păcătos care se pocăieşte. Pe scurt, aceştia sunt cei care îşi liniştesc conştiinţa cu standarde amăgitoare şi care nu sunt drepţi, ci „se cred drepţi”. Sunt cei puternici, sau înţelepţi, sau de neam bun, care, în virtutea influenţei lor în comunitatea umană au generat convenţii morale prin raportare, la care se îndreptăţesc ei înşişi”.
    Inchei citatul.

    Acesta este raportul dintre jertfa lui Hristos si oportunistii care vorbesc in numele ei,de pe meterezele inchipuirii.Cum se arata si in articolul de mai sus, jertfa de inceput nu are valoare prin comemorare, ci doar prin actualizare, prin trairea concreta si continua, lucru pe care Biserica il propune si in mod teoretic.Cu practica este mai greu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s