De la falsificare istorică la impostură morală – Despre cazul HRP

Ar fi multe de spus despre interviul acordat de Horia Roman Patapievici celor de la Contributors, deoarece multe sunt sofismele, jumătăţile de adevăr şi escrocheriile cu pretenţii savante vehiculate de către distinsul autor. Şi pentru a demonstra că o escrocherie cu pretenţii savante nu este deloc savantă, ci este doar o escrocherie, subsemnatul, care nu am foarte mult timp la dispoziție, ar trebui să scormonesc prin referinţele bibliografice de rigoare pentru fiecare giumbuşluc intelectual vehiculat de HRP. Însă ideea centrală a interviului, asupra căreia aş dori să mă concentrez, este aceea că, spre deosebire de crimele comise de regimurile fasciste, crimele comunismului nu sunt tratate cu „claritate morală”, iar asta s-ar datora faptului că stânga domină mediile intelectuale occidentale, într-atât de mult încât iată, odată cu integrarea noastră în lumea occidentală către care ne-au călăuzit reperele intelectuale de la Humanitas, ne-am pricopsit şi noi, din nefericire, cu nişte stângişti autohtoni care, asemeni unor celule canceroase, riscă să ducă România în metastază dacă nu se iau urgent măsurile de rigoare. În plus, aceștia din urmă și fasciștii sunt reduși la numitorul comun al urii față de capitalism combinată cu democrația directă pe care, chipurile, ar fi implementat-o atât Lenin în Rusia, cât și Mussolini și Hitler în Italia și respectiv Germania.

Să începem, așadar, cu adevărul pe a cărui parazitare se bazează manipulările patapieviciene. Există într-adevăr la stânga o lipsă de claritate morală vizavi de crimele comunismului, iar asta se datorează, cred eu, într-o mare măsură, faptului că marxismul este o filozofie amorală, cam ca piața liberă a lui Patapievici. De aceea, dincolo de importanța instrumentelor de analiză marxistă (în multe cazuri fascinante și complet necunoscute de marea majoritate a cititorilor clasicilor în viață de la Humanitas), per ansamblu, marxismul nu m-a atras niciodată. Dar stânga nu înseamnă numai marxism, la fel cum nici marxismul nu înseamnă numai marxism-leninism. Orwell, spre exemplu, a putut să înfățișeze răul reprezentat de totalitarismul comunist cu o claritate morală de care Patapievici și ai lui nu o să fie niciodată în stare, și a putut să facă asta deoarece, dincolo de critica totalitarismului, a prezentat și capitalismul așa cum a fost, adică în toată oroarea lui, nu ca pe o poveste idilică ce nu are nimic în comun cu realitatea. Din acest punct de vedere, în loc să bată câmpii precum generalul dement din Doctor Strangelove cu privire la celulele canceroase care au pătruns în sângele națiunii, Patapievici ar putea să pună mâna și să recenzeze critic o serie de cărți serioase pe care „comuniștii” le-au tradus la Tact, în timp ce Humanitas nu ne mai scoate din clasicii în viață și din cafeluța Reginei Maria și bastonul lui Caragiale. Printre aceste cărți și Marea Transformare de Karl Polanyi, cea mai percutantă analiză a civilizației de secol XIX potrivit lui Louis Dumont, de unde aflăm și cum s-a ajuns de la Anglia lui Ricardo la Germania lui Hitler, și ce rol a avut statul în instituirea și menținerea sistemului capitalist, și cât de consecvenți au fost liberalii cu propriile lor principii și multe dintre ororile cauzate de utopia pieței libere pe care sunt singur că Monsieur Patapeivici le poate discuta cu foarte multă claritate morală. Din astfel de lecturi, mai putem deduce și că ideea de a-l repeta la nesfârșit pe Milton Friedman (adevăratul substrat al intervenției patapieviciene), după ce așa zisa piață liberă s-a dovedit a fi nu povestea de adormit copiii pe care ne-o spune Patapievici, ci privatizare a profiturilor și socializare a pierderilor, nu e cu nimic mai puțin ideologic-utopică decât ideea de a-l repeta pe Lenin, după ce socialismul real a dovedit că nu are prea multe în comun cu socialismul pe hârtie.

Revenind, dominația stângii în mediile intelectuale occidentale nu ține, așadar, numai de impuritate morală, ci are în spate și niște rațiuni istorice, ocultate de Patapievici, și ca atare, mult mai puțin ilegitime decât ar vrea acesta să ne facă să credem. Mai mult chiar, dacă am avut ocazia să cunosc cel puțin câțiva marxiști, mai mult sau mai puțin ortodocși, care mi s-au părut, atât cât am putut să-i cunosc, niște oameni destul de morali (altminteri stânga își are și martirii ei laici), am avut ocazia să cunosc, atât la nivel personal, cât și prin intermediul execrabilei prestații publice, și cât de mizerabile sunt caracterele multora dintre cei care, în România postdecembristă, au făcut carieră pe baza moralismului anticomunist. Paradoxal, dacă unii își refuză teoria care să dea seama de practica lor, ceilalți compromit teoria prin ceea ce practică zi de zi. Oricum ar fi, claritatea morală nu se poate sprijini pe mistificarea istorică și pe jumătățile de adevăr capitalizate în conturile anticomunsimului de uz băsist. Lipsa clarității istorice nu poate să ducă decât la impostură morală[1]. De aceea, în măsura în care avem de-a face și la noi în țară cu o bagatelizare a crimelor comunismului și cu un reviriment al diverselor revizionisme imorale (eu însumi am criticat astfel de atitudini în repetate rânduri), fenomenul se datorează în bună măsură și imposturii morale anticomuniste a „intelectualilor civici” care au transformat anticomunsimul într-un mijloc de promovare a intereselor de grup și de asfixiere a oricărui reflex de apărare al organismului social în fața agresiunii capitalismului real care, după cum am spus, nu are foarte multe în comun cu teoria mirifică pe care o tot repetă HRP.

Cât despre ideea că spre deosebire de ambiguitatea morală referitoare la comunism, cea referitoare la fascism este inacceptabilă în zilele noastre, pot să confirm că așa stau lucrurile în majoritatea mediilor intelectuale (cu toate că asistăm la un reviriment al extremei drepte în diferite țări europene), însă nu și la Humanitas, unde discipolii lui Gabriel Liiceanu pot să discute despre fascism în termeni cât se poate de ambigui (to say the least), asta în condițiile în care aceeași clică, grupată în jurul editurii căreia statul român i-a șters datoriile pe care nu putea să și le plătească (curat libertarian coane Horică!), a delegitimat instant prin etichetarea ca fascistă orice critică la adresa neoliberalismului venită din zona conservatorismului clasic, a personalismului comunitar sau a socialismului creștin.

Ar mai fi multe de spus, spre exemplu cu privire la sofismul periculos conform căruia Stalin și Hitler n-ar fi fost oponenți ai democrației[2], dar cred că mi-am pierdut deja destul timp cu un impostor intelectual care, alături de ceilalți tovarăși ai lui, nu e băgat de nimeni în seamă în afara periferiei culturale numită România, și chiar și în România este tot mai puțin băgat în seamă, și asta nu datorită faptului că este anticomunist, ci datorită faptului că scamatoriile țin doar în fața unui public care, inevitabil, a ieșit din comunism nu doar afectat fizic, așa cum se plânge Patapievici, ci și dezorientat mental și profund dezinformat. Cât despre lamentațiile lui Patapievici referitoare la faptul că n-a beneficiat de un tratament medical decent în comunism, ce ar mai fi de spus, în condițiile în care în timp ce în ianuarie 2012 unii se luptau în stradă pentru accesul tuturor la asistență medicală, camarazii lui din diverse funcții “birocratice” ne scuipau semințe în cap de la înălțimea statutului lor de bugetari de lux ai regimului băsist.

[1] Vezi în acest sens și critica lui Mircea Platon, din volumul A Treia Forță, la adresa tezelor patapieviciene care, la fel ca și alte critici documentate și argumentate, a rămas complet ignorată de către distinsul autor.

[2] Am discutat despre această chestiune cu câteva luni în urmă într-o replică dată unui învățăcel de-al lui Patapievici http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/alexandru-racu-pensare-pericolosamente-105713.html

Anunțuri

Despre Alexandru Racu

Născut în Bucureşti pe 4 Martie 1982. Absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, Master în Studii Sud-Est Europene la Univeristatea din Atena şi doctor în filozofie politică al Universităţii din Ottawa.
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

15 răspunsuri la De la falsificare istorică la impostură morală – Despre cazul HRP

  1. Andrei State zice:

    Am o nedumerire: ce le lipsește marxiștilor români – cel puțin celor pe care i-ai cunoscut personal – să fie „niște oameni morali”, nu „destul de morali” (așa cum – foarte subtil și totodată condescendent – nuanțezi)?

    • Încep prin a-mi exprima speranța că nedumerirea ta nu este și o supărare, evident, una cu caracter personal din moment ce ne cunoaștem personal. Sigur, așa cum spune și domnul Claude Karnoouh în comentariul pe care l-a postat la articolul meu pe Argumente și Fapte, aici intrăm într-o problemă filozofică serioasă, anume definiția moralei și raportul dintre morală și marxism, în condițiile în care articolul meu a tratat problema mult mai puțin serioasă a lichelismului patapievician. Pe de altă parte, în condițiile în care creștinul Patapieivci a adus în discuție chestiunea clarității morale, nu cred că ne putem eschiva de la discuția asta, cu toate că o discuție la o bere cu trimiterile bibliografice de rigoare ar fi un cadru mult mai potrivit decât un lung șir de comentarii pe blog (în treacăt fie spus, nici nu prea aveam timp să scriu textul ăsta, dar am răspuns unei intervenții pe facebook în care mi s-a reproșat că mă iau de Patapievici în mod nedemn de un intelectual printr-un comentariu, comentariul s-a transformat într-o postare, cei de la A&F m-au rugat să transform postarea într-un text, ș.a.m.d.) Regret de asemenea dacă am lăsat impresia de condescendență, dar te asigur că nu este cazul, deoarece eu personal nu mă consider moral. Pentru a explica de ce nu mă consider moral, fac trimitere la un episod din Evanghelie la care mă duce gândul văzând intervenția ta:

      16. Şi, iată, venind un tânăr la El, I-a zis: Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică?
      17. Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile.
      18. El I-a zis: Care? Iar Iisus a zis: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb;
      19. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.
      20. Zis-a lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte?
      21. Iisus i-a zis: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi.

      Gradul de moralitate al cuiva se stabilește așadar în funcție de conformitatea cu un ideal de desăvârșire morală. Acum, aici avem două probleme: pe de o parte a) cum stabilim ce este morala, sau ce este binele desăvârșit la care ne raportăm, și pe de altă parte b) în ce măsură ne conformăm, în practică, propriilor noastre idealuri. Adică pe de o parte teoria, pe de altă parte practica (aia care ne omoară, sau cel puțin pe mine mă omoară). Din primul punct de vedere, chestiunea moralei a cam fost împărțită în mod tradițional, între religie și filozofie, între porunca zeilor (și aici se naște evident problema alegerii zeului căruia ne închinăm din multitudinea de zei) și legea naturală (și aici se naște evident problema diferitelor interpretări ale legii naturale). În cazul marxismului, unde dacă am înțeles eu bine (dacă nu te rog să mă corectezi) dispar nu doar zeii, ci și natura, care este înlocuită de istorie, nu prea văd cum se mai poate pune problema unei legi naturale în condițiile în care nu mai există practic o natură umană ci doar istoria și cum tratăm sub raport etic diverșii agenți istorici, fie ei capitaliști sau comuniști, care împing istoria înainte (către țelul ei final) prin acte care, conform criteriilor moralei tradiționale (naturale sau religioase) ar fi considerate imorale. La asta se mai adaugă și problema determinării istorice și de clasă și a liberului arbitru care, iarăși, mă întreb dacă am înțeles-o eu bine, sau dacă îmi exprim opinia pe baza unei interpretări mai degrabă vulgare a lui Marx.

      În orice caz, dincolo de problema raportului dintre morală și marxism, ne putem considera unul pe altul morali în chip desăvârșit (la nivel de repere) doar în măsura în care principiile de la care pornim sunt aceleași și le traducem în realitatea practică, în fiecare caz particular, în același mod. Nu știu dacă este cazul și mărturisesc că n-am reușit, uneori și din tendința de a evita subiecte delicate, să discut problema moralei până la capăt cu amicii mei marxiști, cu care altminteri mă intersectez, fără să mă suprapun (altminteri, dacă nu ne-am intersecta deloc, nici n-am putea să discutăm). Dacă e să trecem la punctul b), este suficient să citești predica de pe Munte ca să înțelegi de ce eu personal nu mă consider moral, de data asta sub raportul practicii. Cât îi privește pe ceilalți, refuz să mă pronunț, că neștiind nici măcar ce este în sufletul meu (cât de rău sunt de fapt), cum aș putea să știu ce este în sufletul lor (de aici și dictonul „nu judecați”). De aceea am preferat, și la acest nivel, să folosesc formula mai safe „destul de morali”, pentru că și la nivelul practic, pur și simplu nu-mi cunosc destul de bine amicii marxiști (lăsând la o parte diferențele dintre marxistul x și marxistul y).

      Firește, dacă e să discutăm problema în termenii moralei convenționale, de gen nu fură, nu minte, nu te înșală, nu dă în cap, se ține de cuvânt, e consecvent cu el însuși (nu ca Tismăneanu care astăzi e cu Iohannis pucistul, mâine cu Iohannis apărătorul statului de drept), mulți dintre marxiștii pe care i-am cunoscut (sau, în general, oamenii de stânga), români sau străini, sunt oameni super ok, mult mai morali (cel puțin din anumite puncte de vedere) decât destui dintre creștinii și conservatorii cu care, din nefericire, am avut ocazia să interacționez. De fapt, cam despre asta e vorba în textul meu. Că, în plus, mai sunt și oameni care, deși pornesc de la principii diferite de ale mele, în practică s-au dovedit că îmi sunt net superiori, că sunt infinit mai buni ca mine, iarăși e o chestie pe care nu o neg și care de altfel reiese din textul meu, în condițiile în care am vorbit de martirii laici ai stângii (și nu pot să nu mă gândesc aici la descrierea pe care i-o face catolicul Charles Peguy ateului Bernard Lazare, unul din principalii actori ai Afacerii Dreyfus, și camaradul de luptă de care Peguy se simțea cel mai apropiat, în Notre Jeunesse). Dar pe de altă parte, sunt de acord cu Patapievici că, în ceea ce privește morala, trebuie să dăm dovadă de claritate (aici pe Patapievici practica îl omoară) iar clarificările necesită discuții lungi și amănunțite și, pe cale de consecință, un nivel de comunicare care se construiește în timp. Și chiar când se ajunge la clarificarea faptului că există niște dezacorduri, mai mult sau mai puțin fundamentale, eu sunt adeptul principiului că poți fi prieten cu Platon chiar dacă nu cazi de acord cu el asupra adevărului (în cazul de față adevărul referitor la morală). Tot așa, dacă trecem de la teorie la practică, merg pe ideea aia învechită (conservatoare) că atunci când dăm (ne dăm) note, inclusiv la purtare, zece este nota lui Dumnezeu, nouă a profesorului, iar elevul începe de la opt. După cum reiese și din cele scrise până acum, în această poveste, eu nu sunt nici profesorul și cu atât mai puțin Dumnezeu, ci, așa cum se spune în rugăciunile de dinainte de Împărtășanie, „cel dintâi dintre păcătoși”.

      • Andrei State zice:

        Stai liniștit, nu-i nici o supărare. Și nu la mine mă gîndeam cînd am intervenit, ci la alții (pe care i-ai cunoscut personal); în contrextul articolului – căci toată discuția despre ce-i de fapt moralitatea, creștinism și marxism, Pavel și Lenin, cine-i păcătos și cine-i meritos etc. nu-și are locul într-o intervenție cum e textul de față -, nuanța „destul de moral” dădea prost; cum vine asta: Costi Rogozanu e destul de moral în raport cu destul de puțin moralul Tismăneanu (căci nici pe acesta din urmă nu-l putem numi întrutotul imoral, dat fiind că numai Domnul știe ce-i în sufletul lui)? Cu alte cuvinte, sugestia mea e să folosești termenii (atunci cînd scrii articole de presă) și în accepțiunea lor comună – ori să explici în ce sens îi utilizezi. Iar într-o accepțiune comună a cuvîntului „moralitate”, un om ca C.R. este moral, nu destul de moral, iar unul ca V.T. pur și simplu imoral. Asta o știi foarte bine.

      • Da, probabil că trebuia să dau dovadă de mai multă claritate terminologică, ținând cont de natura articolului, dar după cum spuneam, textul a fost și scris în fugă (și asta datorită faptului că în minunata economie de piață a lui Patapievici time is money :)). Pe de altă parte, ținând cont că, din punct de vedere terminologic, opoziția pe care am folosit-o nu a fost „destul de moral” vs. „destul de imoral”, ci „destul de moral” vs., citez, „caractere mizerabile”, mi se pare că reieșea din textul meu, unde anume se situează CR și VT în ierarhia ființelor care începe cu dracu’ și se termină cu Dumnezeu, sau, mai precis, faptul că există o distanță considerabilă între cele două poziții care nu lasă loc de confuzii. La fel și în ceea ce privește chestiunea refuzului de a judeca pe motiv că nu știi ce e în sufletul omului. Și aici se întrețin deseori confuzii perverse, pentru că una este să nu te pronunți asupra calității unei persoane întrucât componenta subiectivă îți este inaccesibilă, și cu totul altceva este ca, pornind de la această premisă, să relativizezi calitatea obiectivă a faptelor care îți sunt accesibile pentru că sunt publice. Din acest punct de vedere, chiar dacă nu sunt întotdeauna de acord cu Costi Rogozanu, vorbim în cazul lui de o prestație publică respectabilă, cu care mă identific în cea mai mare parte, pe când în cazul lui Tismăneanu vorbim de o prestație publică execrabilă. Asta și datorită faptului că dacă pe de o parte Costi Rogozanu este consecvent cu sine însuși, Tismăneanu este astăzi una, mâine alta, dar întotdeauna este de partea puterii, adică de partea asupritorilor. Deci da, dacă definim morala din punctul de vedere al principiilor și valorilor care se regăsesc atât în creștinism cât și în socialism, și lăsăm adâncul sufletelor în grija Domnului, atunci C.R. este moral iar V.T. este profund imoral.

  2. Donkeypapuas zice:

    Alo, stimabile, vezi că în româneşte se scrie „filoSofie”, spre diferenţă de modul semidoct impus de oamenii Moscovei începând cu anii ’50 ai secolului trecut. Şi nu ţine nici alibiu’ cum că, vezi Doamne, l-am fi primit în limba română via Franţa deoarece conaşii şi cuconiţele elitei noastre boiereşti îl învăţau direct de la sursă – adică din greceşte. Deci, ei ştiau şi forma şi înţelesul pentru că, în contradicţie cu şabloanele istoriografiei progresiste, erau nişte IUBITORI de ÎNŢELEPCIUNE, adică de Sofia. Dar „zofia”, ce e aia?

    • Mă ierți stimabile, dar e destul de greu să faci filosofie la ora unu noaptea, astfel încât, preocupat de fond, îți mai scapă forma. Și am vrut să-i răspund lui Andrei când am ajuns acasă, să n-o las pe mâine, că mă temeam că s-a supărat pe mine. Și știi cum spune Sfântul Pavel: „soarele să nu apună peste mânia voastră”. Dar mulțumesc de corectură.

  3. Andrei State zice:

    Eu am dus puțin la absurd argumentul tău că nimeni (sau cel puțin nici unul dintre cei despre care vorbim, inclusiv yourself and myself) nu este cu adevărat moral doar pentru a arăta că încurci puțin borcanele, altfel spus în discuția asta nu era nevoie de nuanțări atît de rafinate; mai precis, nu trebuiau aduse în prim-plan valorile creștine, convingerile marxiste sau mai știu eu ce pentru a spune ceea ce bine spui. Știi cum se înțelege fraza respectivă? Cam așa: boierii minții sînt niște nemernici; în schimb, tinerii marxiști pe care i-ai cunoscut sînt – în comparație cu ei – destul de (nu foarte, să nu exagerăm) morali; sînt regulă dacă-i comparăm cu libertarienii bugetari, dar la o privire mai exigentă nu-s nici ei cine știe ce sfinți. Sigur, așa-i, nu-s sfinți – dar nici nu prretind asta. Absolutismul acestei judecăți duce la un relativism deranjant. Atîta tot am avut de spus. Nici pomeneală de supărare. Mai vorbim.

    • Ok, lăsăm așa 🙂 Problema în cazul de față este, într-adevăr, cu totul alta: faptul că după ani buni de criză, și de măsuri antisociale brutale, pe care nici nu le-a simțit și nici nu le menționează, principala preocupare a lui Patapievici este „cancerul” comunist care aparent afectează o țară cu cotă unică de la „stânga” la dreapta, și în condițiile în care, pentru distinsul boier, esența fenomenului totalitar constă în opoziția (a se citi „ura”) democratică față de capitalism.

      • statuia zice:

        sper totusi ca asta cu impozitul progresiv vs cota unica nu a devenit o tema „de principiu” p-aici, ci una pragmatica, pe cifre, simulari, estimari, extrapolari. Nu de alta dar tocmai ce l-am ascultat pe Rogo la o lansare de carte cum se umfla in pene cum ca a fi de stanga inseamna a apara principii printre care si impozitarea progresiva, indiferent daca alte „drepturi fundamentale” sunt aruncate in joc (amenintate)… deci cumva pare un „principiu moral” pentru el, ceva ce eu as vedea ca o parghie prin care statul poate regla dinamic niste chestii intr-un sens sau in altul, in functie de cum deviaza societatea. Pai daca o parghie, un mijloc „tehnic” cum e taxarea (si nu e singurul), devine principiu moral, mai presus chiar de principiile cu adevarat principii, atunci sa ma scuze, cred ca nu o sa mai pot fi foarte atent la ce spune. Sper doar sa nu fie cazul si pe-aici (zic doar pentru ca vad ca Rogo a devenit etalon moral), nu de alta dar imi place acel „fara ideologie” de pe frontispiciu.

      • Pe-aici principiul este de la fiecare după puteri, fiecăruia după nevoi, iar distincția dintre scopuri și mijloace, la fel ca și raportul dintre ele, este foarte clar definită. Cine a avut timp să mă citească știe, iar cine n-a avut timp dar vrea să se lămurească, îl invit să mă citească. Dimpotrivă, în programul Monicăi Macovei, cea îndrăgită și votată de Tismăneanu&Liiceanu, vei găsi chestii de gen „singurul impozit drept este cota unică de 16%”. La fel și cu etalonul aur și cu idolii forului. E o practică consacrată de alții care nu va fi preluată de mine decât atunci când îmi voi pierde eu mințile. Altminteri, prin discuția de mai sus, a fost lămurită foarte clar, pentru cine poate și vrea să înțeleagă, chestiunea moralei și a reperelor morale.

        În altă ordine de idei, nu pot să nu observ că unii se agită, dar de agitat se agită foarte selectiv și în răspăr cu realitatea, adică înspăimântați de un model de impozitare care se aplică în cvasitotalitatea statelor din lumea occidentală – aia spre care poporul tot e mânat cu gârbaciul de elita ce agită spectrul votului cenzitar (că tot veni vorba de „drepturi fundamentale”) -, dar care în România este denunțat în cor, cu juruințe sfinte, de la stânga la dreapta. Mai multe detalii aici: https://www.facebook.com/alexandru.racu.7/posts/10152937902166614?pnref=story E la fel ca în cazul fricii de comuniști, de care, după cum vedem, suferă Patapievici. Mai multe detalii aici: https://www.facebook.com/veronica.lazar.790/posts/354859904675537?pnref=story Sau a fricii de bau-bau, dacă tot veni vorba.

        Mi-ar fi plăcut însă dacă aceiași cetățeni care solicită acum „cifre, simulări, estimări”, ș.a.m.d., le-ar fi solicitat și atunci când Băsescu a tăiat peste noapte 25% din salarii. Ce să mai vorbesc de principiul evanghelic, „milă, nu jertfă”, în condițiile în care, evident, unii îi jertfesc pe alții, iar cei de la ICR-IICCMER scriu teodicei referitoare la mâna vizibilă de o deosebită claritate morală. Știi, că tot veni vorba de sofismul conform căruia Hitler și Lenin au introdus democrația directă, pe când Patapievici scria despre votul cenzitar, în Piața Universității, intelectualii civici cântau chestii de gen „democrația noastră sfântă, la leafă nu e plus de 5%”. Dar când „piața noastră sfântă” (aia liberă de comunism, deci fără impozit progresiv) a devenit la leafă un minus de 25%, de îndată „democrația noastră sfântă” s-a transformat și ea în „tiranie a majorității”, în tirania lor, a asistaților, care amenință democrația noastră, a civilizaților (mult, mult mai asemănătoare cu democrația directă ateniană, care se baza pe excluderea masei de sclavi, decât așa zisa democrație directă hitleristo-stalinistă – vezi în acest sens combinația de mobilizare civică anticorupție a „minorităților active” și atac conjugat atât la adresa parlamentului, cât și la adresa poporului). De unde și reactivarea fanteziilor cu votul cenzitar și impunerea de facto a acestuia din urmă prin boicot electoral, descinderea comisarilor la București, sau, mai nou, amenințarea cu maidanul în caz că câștigă „comunistul”. Eu cred că toate acestea sunt subiecte care ar trebui să creeze mult mai multe îngrijorări decât ce declară Rogozanu la nu știu ce lansare de carte sau ce scrie Racu pe blogul său.

  4. Ghita Bizonu' zice:

    Salve!
    Criticasttii s-au gandit ca daca tot a iesit preferatau lor sibian e mai bine sa ma interzica (din nou).
    Asa ca vin aici …
    1) „capitalism de stat” Staatskapitalismus a fost ceva nu stiu cum sa zic „cruent/moda teroretica” din anii 20-30 mergand pe urmele neoloberalismului (liberalism de compromis) care in fara de interventii statale in economie (legislativ, finaciar, coordonare) mai avea in vedere proprietati de stat monopoliste sau nu. Nu numa obisnuitele regii – aclool, tutuin , loterie- sau cai ferate in care exista monopolul statului ci si posibiliatatea ca statul sa aiba in proprietate mari intrerinderi incepand cu cele de armament si terminad cu altele in diverse domenii importante gen enrrgie electrica. In gnl mari intreprinderi care necesiatu infuizii masive de capital – si asta in conditiile unui capitalism local cam rahitic, incapabil de mari ivestiti – sau in domenii importante ptr stat dar mai putin prizate de capital (interesat mai mult de un profit facil si rapid). Aceasta propietate de stat nu impieta insa asupra caracterului capitalist al sistemului social. Zone intergi ale economiei ramaneau pur capitaliste … bosii properietailor de stat erau recurtati dintre „capitalisti” . Se incerca astfel sa se impuste 2-3 iepuri : dezvolatre de industrii, asigurarea echiparii armetei (ha! IAR a inceput ca firma pur privata.. in 36 a fots cumparata de Stat si IAR 80/81 a fots produs de firma de stata IAR) , pastrarea unor sectoare mai putin atractive ptr capital si .. nu in ultimul rand scadera tensiunilor sociale (caz englezesc. In anii 50 au fots nationalizate primele firme de autoturisme . Cand a venit Thatcer la guvernare BLMC cuprindea marvile ” Austim Morris, MG, Wollsley, Roverm Rilley, Triumph, Jaguar, Daimler [Daimler Anglia a nu se confunda cu Daimler Mercedes sau fostul Austro] si nmaoba stie mi-o fi scpat vreuna!!. Cand o frima intra in falimnet statul o nationaliza salvand astfel locurile de munca .. si proprietarii. Mai rau aptronii cam ramneau in post ca directori. Asa ca Anglia a rams cu o industrie auto impartita in multe marci separate, cu modele diferite – ca aspect, grad de finisare cu motoare diferite – produse in multe uzine cu capacitati cam mici , multi directori si beneficii MICI! Spre nule! Azi … nu mai exista automobil engelzesc – TVR este ruses, Lotus este malaiezian samd. A se retine engelzii salvau si patronii nu numa lcourile de munca !!)
    Si poate aceasta organizare a dus si la idea de „convergenta intre sisteme” – Raymomd Arons si M Duverger erau dusmanii criticatai cu spume la Socilaismul Stiintific in anii 60-70 (ani de varf ai „convergentei”)
    Dupa cotitura produsa de reganism si mai ales thatcherism teoria si practia capitalismului de stata a disparut si din anii 80 se practica provatozarile (in cazul engelzesc rezultatele au fots cam naspa. Nu zic decta ca Rover este azi chinezesc si Jaguar indian. SI RR este BMW – the kindom was not amused zise Veta v2 [eu da!! Merlinurile lui RR s-au dovedit superioare motoarelor BMW insa .. insa BMW a cucerit RR!!])

    2) cautand sa vaz cum se scrie corect Staatskapitalismus (nu mia era sigur ca Staat) vaz ca wiki are o paginma cam surprinzatoare ptr mine … Marturisesc ca nu am citit chiar multa teorie ci mai mult referinte samd insa datele mele sunt vechi, vechi (in cel mai bun caz din anii 60). Ce scriu aia mi se pare extrem de „novator”. Insa cum sa zic eu stiam ca Bakunin era narhist daca nu cumva nihlist ins ail gasesc azu ca ar fi fost si „libertarian” Ca azi e libertairnei toti – si narhisti si nuihlisti si toti nonviolenti (ete na … )
    Adica manareala amerlocana (dobitoci cu diplome, fantezie si lipsa de cultura ce deh! Americani!)

    3)Aia de la Critcatac este cam … sa nu zic ca imi este frica ca nici Ana Bazac nu are referintele ata de vechi ca mandel (desi dna este destul de matura) . Mi se pare ca in capul lor „socialism” inseamna ca muncitoru dintr-o intrepindere sa fie si propretaru direct al intreprinderii . Ca daca este proprertate de stata apai sigir mi este sopcialism . Nu are rost sa ii intrebi cum dracu sa se contruiasca atunci o centrala nuclearo-electrica.
    A da.. m,a mai certam cu ei si ii sucaream ca nici comunismu comunismului cel mai comunism ridicat la patrat nu va desfiinta .. capitalul

    • Aoleu Bizoane hai că tocmai scriam un comentariu și s-a șters. Băi ce m-am enervat! Poate că revin mâine. Oricum, urât din partea celor de la Criticatac dacă te cenzurează. Clar lucru, ești o specie pe cale de dispariție, că văd că toți, și comuniștii și capitaliștii, îți distrug orice habitat virtual prin care mai poți să supraviețuiești. Ce făcuși? Cu ce ai păcătuit de au ajuns să te cenzureze?

    • Ghita Bizonu' zice:

      Pai ce am facut ? {pate ca m,a gandit „outside of the box” (fluierat in biserica [aitoadmiratiei]). Aia de la Critic erau oricum sucariti pe mine ca prea multe mesaje (sa zicem ca eram cam prolix .. da mai erau si latii) si apoi unu Pierdevara a intrebat ca cum imi dau eu cu parerea despre atatea lucuri ? SI zbang!
      A da. Sa nu crezi ca exgagerez .. sunt cam al dracului de incomod findca vezi matale ei zic una (stanga samd) da de fapt doresc sa fie receptati de aiai ILD si 22 isti ca egaki si intectuali . Apoi io ii cam pin la pct fiindca scuze ei sunt „novatori” adica nu prea stapanesc vechile notiuni (v capitalism de stata) si le incarca cu noi „semnificatii”. Ma „iubesc” ca le aduca mereu aminte ca geaba citezi el Zizeck si laclan (cine dracu o mai fi si asta) realitatea este totusi alta .
      (ha .. zonele in care am fopts cel mai mult tolerat su fots Evz pe PingPong in vremea de final a Nistorescului, forumu de la JN , Ziua si ma mai tolereaza Mises.ro. Adica cu condita sa nu folosesc limbaj porcos pe afta si sa nu zic de-a dreptu ba sunteti tampiti nu ma „modereaza”)

      • Donkeypapuas zice:

        Domnu’ Ghiţă Bizonu’, dar ce vroiaţi dom’le de la bolşevici – pardon, „liberali” cum li se spune peste Ocean. Fiind o sectă de estremă-stângă, respectivii îşi reproduc între ei numai propriile idei. Apropo, prin urmă cu nişte ani, pe vremea în care „Cotidianul” (ediţia Vântu) mai vedea lumina tiparului, eu tot spuneam cunoscuţilor că indivizii care semnau pe acolo aveau concepţii de extremă-stângă, şi nu „de dreapta” cum se băteau ei în piept. Şi uite că după ce am aşteptat pe malul apei le văd hainele roşii coborând pe valuri.

  5. Pingback: De la falsificare istorică la impostură morală – Despre cazul HRP | Revista ARMONIA - Saltmin Media

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s