Cum stă de fapt treaba cu „tirania majorităţii”

John Alexander Macdonald, fost prim-ministru al Canadei, despre „tirania majorităţii” (concept invocat de către liderii atlantişti şi intelectualii băsişti în contextul suspendării lui Traian Băsescu din vara lui 2012):

“În 1864, la conferinţa din Quebec care deschide drumul către Confederaţie, Macdonald spune: ‘Ar trebui să avem un guvern puternic şi stabil care, spre deosebire de o democraţie, să poată asigura libertăţile noastre constituţionale, şi care să poată să protejeze minoritatea datorită unui guvern central puternic’. Cine este pentru el această minoritate ameninţată ? ‘Trebuie să protejăm interesele minorităţilor iar bogaţii sunt totdeauna mai puţin numeroşi decât săracii’. Aşadar, aservit marilor interese financiare, proiectul politic al lui Macdonald se defineşte prin opoziţia faţă de ‘tirania maselor’ şi deci faţă de votul universal, ‘unul dintre lucrurile cele mai rele cu putinţă care ar putea afecta ţara”. http://www.ledevoir.com/societe/actualites-en-societe/410469/faux-monnayeur

Michael Guest, fost amabasdor SUA în România, tot despre tirania majorităţii, dar de data asta când cei discriminaţi sunt homosexualii care vor să se căsătorească (întrebarea viza parteneriatele civile, dar e de presupus că Michael Guest foloseşte exact acelaşi argument şi în cazul căsătoriilor şi adopţilor, iar, presupunând prin absurd că el nu o face, oricum o fac alţii):

„În US credem foarte mult în democraţie. Dar democraţia nu înseamnă că majoritatea dictează, unul dintre preşedinţii noştri John Adams a vorbit despre tirania majorităţii. Dacă ai o situaţie în care o majoritate poate dicta totul unei minorităţi atunci vei avea o societate inegalitară”. 

Fireşte, aşa cum subliniază o binecunoscută publicistă neoconservatoare din SUA, „John Adams, who was quite religious … would have been astonished to discover that the constitution he wrote provided for gay marriage” (http://archive.frontpagemag.com/readArticle.aspx?ARTID=15225). Desigur, preocuparea de căpâtâi a preşedintelui american (altminteri îndrăgit de toţi cei de peste ocean care îmbină opoziţia faţă de dreptul tuturor de a avea aisgurare medicală cu opoziţia faţă de dreptul homosexualilor de a se căsători) era aceeaşi cu a primului-ministru candian. Însă faptul că Michael Guest foloseşte în sprijinul legalizării mariajului gay acelaşi argument pe care un alt ambasador lobbyst, Mark Gitenstein, l-a folosit împotriva tentativei de „lovitură de stat” cauzată de măsurile de austeritate impuse de către Băsescu (care era cât pe-aci să privatizeze sistemul de sănătate din România), este cât se poate de simptomatic. Ar trebui spuse aşadar următoarele:

1. În condiţiile în care „emanciparea” voinţei individuale de orice autoritate, naturală sau divină, care o transcende, stă la baza liberalismului modern, fapt care duce la incapacitatea constitutivă a acestuia din urmă de a opera distincţia dintre libertate şi libertinaj (sexual, economic sau de altă natură), sau, ca să folosesc terminologia unui filozof contemporan, dintre „a te transcende” şi „a te afirma”, opoziţia liberalismului faţă de tirania majorităţii ajunge, în mod concret, să se traducă în dreptul arghirofiliei şi perversităţii de a uza de mecanismele de putere ale statului pentru a abuza de sărăcie şi inocenţă.

2. Eric Voegelin spunea că adevărata tensiune în cadrul modernităţii nu este cea dintre liberali şi colectivişti, ci cea dintre cei care recunosc o ordine transcendentă şi gândesc politicul pornind de la ea şi cei care, nerecunoscând o ordine transcendentă, gândesc politicul de la singura realitatea care, la rigoare, există în afara ei: arbitrariul voinţei individuale. Or, aici trebuie afirmat că oponenţii tradiţiei creştine pot fi ierarhizaţi, pe categorii, în funcţie de gradul de coerenţă doctrinară al acestora din urmă.

Cei mai coerenţi sunt nihiliştii, în frunte cu Nietzsche sau Stirner, la care voinţa de putere a subiectului neagă orice limitare şi orice ordine de drept, dedusă din resturile transcendenţei, care ar putea să o încadreze (voinţa de putere) sau să o limiteze. Altfel spus, cei care îl deduc, în mod firesc, pe „totul este permis” (Dostoievski) din „moartea lui Dumnezeu” (Nietzsche). Aceştia, slavă Domnului, sunt puţini la număr, cu toate că, aşa cum a demonstrat-o istoria, în vremuri tulburi, pot ajunge să se caţere până la cârma statului.

Mai puţin coerenţi decât ei, şi deci inspirând mai puţin respect, dar şi mai puţină teamă, sunt liberalii integrali, sau libertarienii, cei care susţin atât dreptul individului de a face ceea ce vrea cu corpul lui, cât şi libertatea lui de a face ceea ce vrea cu proprietatea lui, şi deci şi cu corpurile angajaţilor sau simplilor parteneri de afaceri care, de voie sau de nevoie, deleagă acest tip de drept prin contract. În absenţa unui Dumnezeu care i-a creat pe toţi indivizii după chipul şi asemănarea sa, respectul faţă de libertatea şi viaţa individului (sau, altfel spus, respectul faţă de „drepturile omului”) reprezintă o noţiune filosofică pur arbitrară a cărei implementare practică depinde în ultimă instanţă de capacitatea statului de a o impune prin forţa legii şi deci de interesele celor care controlează statul (de aici şi dublul standard în materie de respectare a drepturilor omului practicat de către state, în condiţiile în care cei care controlează statele interpretează drepturile omului cum le convine şi le aplică când şi unde le convine).

În fine, cei mai incoerenţi sunt cei care decupează în mod arbitrar o componentă a tradiţiei creştine, în speţă solidaritatea socială sau morala sexuală, grefând-o pe trunchiul de bază al liberalismului (altminteri conceput tot în mod arbitrar, doar că neasumat până la capăt). Aceştia sunt liberal-socialiştii, cei care afirmă dreptul individului de a face ce vrea cu corpul lui, iar pe de altă parte dreptul statului de a face ce trebuie cu proprietatea individului, şi liberal-conservatorii, cei care afirmă dreptul individului de a face ce vrea cu proprietatea lui, negându-i însă individului dreptul de a face ce vrea cu corpul lui.

3. Dominaţia cvasitotală a liberalismului în lumea occidentală contemporană este direct proporţională cu secularizarea şi se explică prin faptul că liberalismul îşi extrage energia din multiple surse. Întâi de toate, în condiţiile în care transcendenţa a fost reprezentată diferit de diferitele tradiţii religioase, iar faptul cu pricina a dus în cele din urmă la războaie religioase, liberalismul s-a născut ca formulă instituţională a unui compromis/armistiţiu teologico-politic, formulă instituţională în afară căreia cu greu ne-am putea imagina coexistenţa socială în ziua de astăzi. Dacă iniţial liberalismul a reprezentat soluţia de compromis la conflictul dintre catolici şi protestanţi, astăzi, sub presiunea globalizării împinse înainte tocmai de liberalism, omogenitatea societăţilor scade şi odată cu scăderea acestei omogenităţi creşte şi nevoia de instituţii liberale. Tot aşa, dacă inconsistenţa filosofică a liberalismului, precum şi transformările istorice provocate de acesta, s-au aflat la originea totalitarismelor de secol XX, în condiţiile în care tradiţia a fost rasă de liberali sau instrumentată şi reinventată până la mutilare de fascişti (abordare care n-a făcut şi nu face decât să dea apă la moară liberalismului, accelerându-i înaintarea), liberalismul a ajuns să apară ca unica soluţie pe ruinele lumii pe care tot el a distrus-o. Nu doar din punct de vedere al cadrului instituţional, ci mai mult, s-a considerat că este necesară anihilarea mentalităţii totalitare printr-o supradoză de liberalism cultural, fapt care a ros şi mai mult tradiţia creştină a Europei, fără a reuşi însă să prevină recrudescenţa rasismului propriu-zis şi social de la începutul noului mileniu, promovat deseori (la fel ca şi opoziţia primitivă faţă de homosexuali), de oameni care, în fond, n-au nimic în comun cu creştinismul. Apoi, deşi folosit în mod selectiv de către clasa capitalistă, liberalismul este puternic întâi de toate pentru că este ideologia acestei clase, în posesia căreia se află cea mai mare parte a reurselor globale, folosite pentru cumpărarea presei, a ştiinţelor şi a conştiinţelor. Pe această filieră sunt cultivate atât manipularea păturilor sărace ataşate moralei tradiţionale, care ajung să voteze forţe neoconservatoare sau chiar neofasciste în reacţie la liberalismul cultural al stângii, cât şi reorientarea stângii către agenda minorităţilor sexuale, fapt care rupe stânga de popor, neutralizându-i astfel forţa contestatară. Aşadar, în cele din urmă, liberalismul este puternic şi datorită faptului că a fost internalizat de curentele care în mod tradiţional i s-au opus, atât de către socialism (potrivit lui John Milbank, această internalizare începe odată cu Marx), cât şi de către conservatorism, în condiţiile în care trădările morale ale clerului şi aristocraţiei, categoriile sociale asociate în mod tradiţional cu dreapta, au fost cele care, de la bun început, au alimentat “mânia antiteologică” (Leo Strauss) a modernităţii.

Cert este că acolo unde elementul popular îşi asumă, într-o măsură mai mică sau mai mare (altminteri, idealizarea populistă a poporului este o altă fundătură), creştinismul în mod consistent, atât din perspectivă socială, cât şi din perspectivă culturală, liberal-socialiştii şi liberal-conservatorii conlucrează pentru a-i închide gura cu argumentul tiraniei majorităţii. Dacă pe de o parte voinţa pervertită resimte virtutea sau simpla decenţă (în absenţa căreia nu se poate face distincţia dintre libertate şi libertinaj) ca tiranie, lipsit de reprezentare intelectuală şi politică, sau, altfel spus, trădat de elite, poporul asuprit este lăsat fie pe mâna demagogilor (care îi captează frustrările şi instrumentează păcatele), fie pe mâna cârciumarilor.

Anunțuri

Despre Alexandru Racu

Născut în Bucureşti pe 4 Martie 1982. Absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, Master în Studii Sud-Est Europene la Univeristatea din Atena şi doctor în filozofie politică al Universităţii din Ottawa.
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Cum stă de fapt treaba cu „tirania majorităţii”

  1. Donkeypapuas zice:

    Articolul dumneavoastră suferă de o mare lipsă: unde se găseşte liberalismul de culoare românească? Evident că o analiză a liberalismului naţional româneasc ar duce şi la studierea CAUZELOR care au făcut din liberalismul naţional româneasc o doctrină (şi o practică politică) durabilă.
    I-auziţi aici ce spunea Moş Ţuţea, la minutul 36:

    • Păi dacă tot îl invocaţi pe Ţuţea, vă răspund şi eu cu un citat din el: „Iisus Hristos nu s-a născut la Fălticeni”. Aşa şi cu liberalismul. Drept pentru care, m-am ocupat şi eu de varianta originală, nu de cea aclimatizată. Altminteri, sunt multe de spus şi nu pot fi cuprinse într-un articol atât de scurt. Am discutat de liberalism la modul abstract. La modul concret, liberalismul a existat întotdeauna în forme mai mult sau mai puţin hibride.

      • Donkeypapuas zice:

        Şi unde s-a născut liberalismul? Şi din ce motivaţii? Oricum, nu cred că în … Canada?
        Dar, poate, în SUA? O aripă a sa. ca o reacţie a intenţiei mamei-Anglia de a le impune majoritarilor (protestanţilor) acceptarea cu egalitate de manifestare a catolicismului minoritar? Întreb şi eu.

  2. Dan zice:

    Problema cu democratia inteleasa ca puterea majoritatii e ca aceasta majoritate nu este alcatuita din ingeri infailibili, nu e morala, nu e buna si nici macar stabila, consecventa in modul de gandire si vietuire peste generatii (sau macar o data la 4 ani). Oamenii buni, morali, muncitori vor fi intotdeauna numeric mai putini decat oamenii care cauta sa duca o viata usoara nemeritata fie prin furt, parazitism sau alte mijloace moderne (o buna parte din meseriile moderne artificiale sunt o buna dovada in acest sens). Daca societatea se guverneaza pe legile decretate de majoritate, majoritatea ce legi urmeaza? Si cine e in masura sa ii dea legi?
    A transforma poporul si vocea majoritatii in dumnezeu inefabil e un precedent periculos, ce se poate dovedi mai catastrofal decat orice dictatura. Desi dictatura are conotatii negative in lumea moderna, ea a fost o forma prin care Republica Romana si-a asigurat dainuirea cand era asaltata de barbari – atunci acceptau un dictator numit care sa salveze tanarul imperiu de la anihilare.
    In fine, puterea nelimitata acordata majoritatii, fara principii neschimbabile pe care sa te poti baza, lasa un haos in societate facand ca orice dezvoltare economica, stiintifica, militara si de alta natura sa nu fie posibile. Omul are nevoie de certitudini ca sa actioneze si sa se dezvolte, nu de haos si traiul conform metehnelor schimbabile ale semenilor. Fara certitudini se duce de rapa toata societatea umana si tot progresul, ca nimeni n-ar mai fi tampit sa munceasca si sa actioneze, daca nu ar avea niste certitudini pe care sa se bazeze, daca nu ar sti ca efortul ce-l depune are vreun rezultat benefic lui.
    Sistemele democratice nu ofera certitudini, de aia duc cel mai des la stagnare economica, stiintifica si culturala. Pentru ca omul nu-si poate planifica viata in cadrul lor, totul depinzand de metehnele majoritatii (ce poate fi manipulata prin vot la fiecare 4 ani – sau si mai des, presupunand rasturnari de guverne).
    Macar, daca populatia ar fi in majoritate educata si civilizata dar aceste pretentii nu tin nici macar in tari bogate si dezvoltate, care teoretic cel putin isi permit o educare si civilizare a maselor; cu atat mai putin democratia nu poate fi functionala intr-un stat mic si sarac, precum Romania, cu o populatie in mare masura needucata si manipulata usor electoral (sau cumparata in unele cazuri).
    In plus, chiar presupunand o cultura ridicata, educatie si civilizatie a maselor, nu se poate sustine ca acestea, prin exprimarea vointei lor majoritare, vor lua decizii bune si drepte. De multe ori, un taran needucat ce nu stie decat sa munceasca campul si sa creasca vite se dovedeste mai de treaba decat un intelectual rafinat cu diploma de Harvard.
    Democratia e un esec politic de conducere a societatii, dupa cum s-a dovedit in practica. Fara principii solide, care sa nu depinda de mofturile majoritatii, si nici sa se bazeze pe transcendent (nu toti sunt interesati de viata de dincolo), o societate e sortita stagnarii, esecului si in cele din urma disparitiei.
    In matematica, inginerie, medicina, fizica, chimie, biologie, nu exista democratie, numai in domeniile inutile create de om avem asa ceva (filosofie, poezie, arta, politica, ideologie, teologie moderna etc). La fel, societatea moderna trebuie sa se bazeze pe legi ale stiintelor exacte, nu pe pareri ale filosofilor/teologilor/ideologilor. Si cu atat mai putin pe mofturi de moment ale poporului.

    Problema cu Crestinismul la nivel politic e ca el a curvarasit istoric vorbind cu toate formele de organizare ale societatii, pana si cu dictaturi odioase ca cea comunista (ori cu fascismul, in cazul catolicismului). In mare parte, pt. ca Crestinismul e o credinta mistica ce nu pune accent pe material, ci il subordoneaza spiritualului. Ori nu poti constitui o societate spirituala pe Pamant, o societate guvernata de filosofi si preoti, bazata pe spirit – e sortita esecului precum a esuat si prima forma de organizare crestina, de tip comunist-voluntar.
    In fine, Crestinismul modern nu e capabil sa genereze niste valori solide pe care o societate sanatoasa sa se poata baza; el lasa un haos la nivel social si economic prin ambiguitatea sa in aceste domenii strict materiale. Chiar si la nivel moral e ambigu.
    Pana si simple porunci ca „Sa nu ucizi” sunt interpretabile in Crestinism (Dumnezeu fiind cunoscut pt. incalcarea repetata a propriilor lui decrete date omului, ba chiar pt. poruncirea biblica a numeroase genociduri).
    In orice caz Crestinismul nu poate fi considerat o ideologie buna si stabila de guvernare a societatii; trebuie exclus din start din orice discutie in acest sens. Motivul e simplu: in 2000 de ani a avut nenumarate sanse sa-si arate potenta si a esuat, sub toate formele sub care a fost intruchipat politic. Hristos insusi n-a fost politician si ideolog, nu s-a preocupat de probleme sociale (decat in masura in care acestea ar fi solutionat probleme spirituale), nu a lasat un ghid de conducere a lumii, nici macar a Bisericii (canoanele bisericesti s-au format in decursul mai multor secole si dupa Hristos).

    Desi nu exista o forma ideala de conducere a societatii (omul nu e perfect), capitalismul occidental s-a dovedit in practica cel mai compatibil sistem cu dezvoltarea tehnologica si prosperitatea economica. Desigur, ati putea sa-mi aduceti obiectii morale la aceste remarci, dar va spun sincer ca pe mine ma intereseaza la o societate gradul de dezvoltare tehnologica si prosperitatea ei, nu morala. De exemplu, as prefera sa traiesc intr-o tara de curve si drogati, de egoisti si chiar nazisti dar care sa fie avansata tehnologic si sa permita accesul la prosperitate prin munca, decat sa traiesc intr-o societate de ingeri dar saraca unde toti dorm pe pamant / paturi de paie si unde prosperitatea nu exista (indiferent de nivelul muncii depus).
    Deci morala nu e atat de relevanta, si nici drepturile omului, in alegerea modelului de societate, ci dezvoltarea tehnologica si prosperitatea. Iar practica a demonstrat ca societatile axate prea mult pe morala si altruism stagneaza economico-stiintific.
    Cat timp se respecta niste principii simple, niste mici compromisuri, nici nu e nevoie pt. un stat sa fie moral sau sa urmeze doleantele majoritatii. Trebuie sa fie doar transparent (nu transcendent).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s